Rezumatul cursului „Management financiar”

 Managementul financiar, ca ştiinţă, este un produs al secolului XX, iniţial având la baza
noţiuni de psihologie şi matematică, dezvoltarea sa ulterioară datorându-se economiştilor
şi oamenilor de afaceri.

 Scopul principal al managementului financiar îl reprezintă maximizarea valorii firmei;

în acest sens rolul managerului financiar este acela de a fi un agent al acţionarilor şi de a
acţiona în interesul creşterii valorii firmei.

 Valoarea firmei este influenţată atât de factori interni (din firmă), cât şi externi (din
mediu), expresia sa financiară fiind determinată de mărimea fluxurilor nete de numerar,
planificarea în timp a acestor fluxuri, precum şi de riscul ataşat lor.

 Firmele activează atât pe pieţele specifice pe care îşi vând produsele/serviciile lor, cât şi
pe piaţa financiară, atunci când au nevoie să obţină surse de finanţare pentru proiectele
lor sau când fac plasamente şi investiţii financiare.

 Piaţa financiară este locul de întâlnire al cererii cu oferta de capitaluri, având are două
componente majore (piaţa monetară şi piaţa de capital) şi două segmente: primar (pentru
tranzacţii cu instrumente nou emise) şi secundar (pentru tranzacţii cu instrumente emise
anterior). Ca orice piaţă, şi piaţa financiară este caracterizată prin: obiect (instrumentele/
titlurile financiare), subiecţi (menajele, firmele, statul), respectiv preţ (de emisiune, de
piaţa).

 Pentru a identifica şi înţelege performanţele financiare ale unei firmei (sau altfel spus,
mediul intern) se face apel la informaţiile cuprinse în situaţiile financiare, din care se
calculează indicatori de solvabilitate, lichiditate, rentabilitate, etc., indicatori ce formează
esenţa analizei financiare şi care sunt folosiţi de mai multe categorii de utilizatori (cu
nevoi de informare diferite, in funcţie de interesul pe care il au în legatură cu firma
analizată).

 Analiza financiară are drept scop identificarea punctelor tari şi slabe ale firmei cu
scopul stabilirii unui diagnostic financiar al acesteia, care va sta la baza deciziilor
ulterioare ce vor fi luate de către firmă pentru dezvoltarea de politici şi strategii financiare
care să conducă la creşterea valorii sale.
 O firmă poate fi privită ca un bun /un activ economic care generează fluxuri de numerar
(încasări şi respectiv plăţi) şi a cărei valoare este dată de mărimea, planificarea în timp şi
riscurile ataşate acelor fluxuri de numerar.

 Încasarea / plata contravalorii bunurilor se poate realiza anticipat sau posticipat.

 Valoarea prezentă a unui flux de numerar anticipat este mai mare decât a unui
posticipat, de aceea e de preferat ca firma să poată să îşi urgenteze încasările şi sa îşi
încetinească plăţile.

 Bunurile naturale au capacitatea de a se reproduce si de a crea o noua valoare, iar banii

(ca intermediari în schimbul de bunuri) au valori diferite în timp datorită randamentului
bunurilor şi capacităţii umane de ordonare în timp a preferinţelor pentru consum şi
investiţii. De aceea existenţa în economie a unor rate pozitive ale câştigurilor din afaceri
stimulează capacitatea de investire / economisire, iar firmele îşi orientează resursele spre
acele investiţii din care pot obţine rate pozitive ale câştigurilor.

 Decizia de investiţii (sau de alocare a resurselor) se concretizează în alegerea pe care o

face intreprinzătorul de a-şi investi capitalurile de care dispune într-un anumit domeniu
de activitate decizia sa fiind influenţată de evoluţia mediului extern al firmei
(macromediu şi micromediu). De obicei, bugetul de investiţii este limitat, însă există mai
multe alternative de proiect de investiţii, drept pentru care este necesar să se facă o
alegere (bazată pe criterii/metode de discriminare precum metoda termenului de
recuperare, metoda valorii nete prezente, metoda ratei interne de rentabilitate) şi să se
implementeze doar unul dintre proiecte, respectiv pe cel mai fezabil.

 În mediul în care îşi desfăşoară activitatea, firmele se confruntă cu o multitudine de

evenimente care le pot afecta performanţele economice. Acţionarii, potenţialii investitori,
creditorii şi managerii sunt interesaţi în a identifica aceste evenimente şi a nominaliza
riscurile la care este expusă acea firmă în care ei au un interes direct.

 În funcţie de evoluţia mediului extern, dar şi de deciziile luate de manageri, firma se

confruntă cu o serie de riscuri care îi influenţează atât evoluţia prezentă şi viitoare, cât şi
valoarea sa de piaţă.

 În economiile de piaţă există o relaţie de proporţionalitate între risc şi câştig: cu cât

riscul asumat e mai mare, cu atât şi câştigul aşteptat este mai mare. Nici un investitor nu
acceptă să îşi asume riscuri, dacă nu obţine câştiguri suplimentare. De aceea, investitorii
doresc să deţină acţiuni sau obligaţiuni la o anumită firmă doar dacă rata aşteptată a
câştigului este proporţională cu riscul asumat de ei şi, ca urmare, ei vor căuta să înţeleagă
specificul afacerii, să estimeze riscurile firmei şi profiturile pe care firma le poate obţine
pentru a-şi putea estima cât mai bine şansele de câştig din deţinerea acelor acţiuni (sau
obligaţiuni). Ei măsoară relaţia risc-câştig cu ajutorul unor mărimi statistice: media
(valoarea aşteptată) a câştigurilor, abaterea standard şi coeficientul de variaţie. În ultimă
instanţă, investitorii obţin astfel informaţii despre valoarea de piaţă estimată a firmei.

 Valoarea de piaţă a firmei este influenţată atât de mediul de afaceri în care firma îşi
desfăşoară activitatea, cât şi de deciziile de investiţii şi de structura capitalurilor sale.

 Capitalurile folosite în finanţarea afacerilor firmei sunt purtătoare de costuri, iar

maximizarea valorii de piaţă a firmei presupune estimarea şi minimizarea costului
capitalurilor sale.

 Un potenţial cumpărător al unei firme va judeca valoarea acesteia nu numai în funcţie

de activele de care dispune firma, ci şi în funcţie de structura capitalurilor acesteia,
respectiv în funcţie de raportul dintre capitalurile proprii şi datorii, ca şi în funcţie de tipul
de datorii pe care le-a contractat firma.

 Folosirea capitalurilor împrumutate este recomandabilă atunci când firma poate folosi
efectul de levier financiar (adică atunci când activitatea sa de exploatare este atât de
profitabilă încât poate să acopere şi costul capitalurilor împrumutate – respectiv dobânzi
şi comisioane aferente creditelor).

 Politica de dividend a firmei conduce la modificarea structurii capitalurilor, deoarece

prin distribuirea de dividende în numerar se reduc capitalurile proprii ale firmei, la
dispoziţia acesteia rămânând doar profitul nedistribuit ca dividende.

 Pe lângă deciziile pe termen lung (de investiţii şi de obţinere de capitaluri pentru

finanţarea lor), premiza principală a creşterii valorii firmei este dată şi de un bun
management ciclului de exploatare, care presupune înţelegerea specificului activităţii de
exploatare a firmei, respectiv identificarea clienţilor şi a furnizorilor cu care firma are
relaţii de afaceri, identificarea concurenţilor firmei şi, corelat cu aceasta, posibilele
politici de stocare.

 În activitatea curentă firma poate opta pentru diferite politici pentru managementul
activelor circulante şi al pasivelor pe termen scurt, cu condiţia să ţină în permanenţă
seama de faptul că, din punct de vedere financiar, eficienţa activităţii de exploatare se
concretizează în realizarea de fluxuri de numerar pozitive ce pot fi folosite drept surse
proprii (generate intern) în finanţarea proiectelor de investiţii.

 Pentru finanţarea investiţiilor lor, firmele pot apela atât la finanţarea din surse proprii
interne (respectiv profit net plus amortizare), cât şi la surse externe (emisiunea de acţiuni,
emisiunea de obligaţiuni, creditul bancar pe termen lung, leasing-ul financiar, finanţarea
prin îndatorare pe termen lung în cadrul grupului), alegerea între diferitele surse de
finanţare externe pe termen lung necesitând acceptul scris al AGA.

 Investitorii de capital pun la dispoziţia firmei surse de finanţare, dar doresc să obţină un
câştig, a cărui rată aşteptată variază în funcţie de gradul de risc perceput de aceştia, de
aceea pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare a afacerilor firmei în condiţiile în care
doreşte şi creşterea valorii de piaţă a firmei sale, managerul financiar va alege acea
combinaţie de surse de finanţare care are cel mai redus cost şi care poate fi legal folosită.

 Pentru creşterea valorii de piaţă a firmei, managerii pot apela atât la proiecte de
dezvoltare internă, cât şi de dezvoltare externă (fuziuni, preluări, restructurări).
Achiziţiile reprezintă o cale de creştere a valorii de piaţă a firmelor mature, care şi-au
atins potenţialul de creştere internă. Mai mult, atunci când există oportunităţi de afaceri,
iar raportul risc-câştig este convenabil, anumite firme preferă să investească în afara
graniţelor ţării de origine.

 În cazul în care se manifestă condiţii de mediu ostile sau când firma şi-a redus
performanţele din varii motive se apelează la restructurare, care reprezintă o alternativă
strategică de redefinire a graniţelor afacerilor unei firme aflată în dificultate, astfel încât
aceasta să redevină profitabilă, chiar dacă acest lucru presupune renunţarea la o parte din
activităţile desfăşurate şi/sau la o parte din activele sale.

 Dacă firma întâmpină dificultăţi majore este recomandabilă lichidarea benevolă în locul
celei forţate, pentru ca asociaţii/acţionarii firmei să îşi diminueze cât mai mult posibil
pierderea capitalurilor investite.