Sunteți pe pagina 1din 4

„ION” de Liviu Rebreanu - roman realist obiectiv

1. Ipoteza
2. Specificul realismului
3. Conexiunea tematică (temele)
4. Geneza romanului
5. Naratorul şi structura simetrică a romanului
6. Personajele

(Introducere)
Apariţia în 1920 a romanului „Ion” este considerată un eveniment important
pentru proza realistă românească. Liviu Rebreanu ilustrează al doilea moment
semnificativ al realismului in literatura noastră, după Ioan Slavici, dar autorul romanului
„Ion” este şi unul dintre marii creatori care modernizează realismul, vorbind în
intervenţiile sale teoretice despre un „realism al esenţelor”. Această formulă indică faptul
că prozatorul nu este interesat de imaginea fotografică a realităţii, ci vrea să pătrundă mai
adânc in mecanismul realităţii, construindu-şi o lume a sa „cu legile ei, cu mecanismul
ei”. Criticul E. Lovinescu consideră acest roman una dintre marile creaţii obiective ce
reuşeşte să impună prin anvergura viziunii imaginea unei lumi – cea a satului românesc,
mai exact a satului ardelean.
Romanul „Ion” actualizează toate trăsăturile realismului obiectiv, între care:
capacitatea prozatorului de a surprinde o lume în totalitate, de a realiza o frescă ce
construieşte veridic un univers uman şi social; observarea atentă a realităţii, a detaliilor
semnificative; crearea unor personaje tipice de mare forţă, surprinse în împrejurări tipice;
abordarea unor teme caracteristice viziunii sale despre lumea pe care o descrie; o formulă
naratorială impersonală, specifică prozei obiective; o structură riguroasă întemeiată pe
simetrii semnificative.(asadar prozatorul inoveaza realismul tocmai pentru a indreptati
formularea realism al esentelor).

1.Conexiunea tematică
Romanul „Ion” realizează o conexiune tematică specifică realismului, în care se
regăseşte arta de a surprinde imaginea satului ardelean într-o viziune concretă, veritabilă
frescă monografică a acestei lumi. O alta temă este problematica pământului, surprinsă in
conflict cu tema iubirii şi, nu în ultimul rând, cu tema familiei.
Romanul devine astfel o viziune coerentă, unică, a lumii rurale, surprinzând, în
imagini verosimile, momente importante din existenţa acesteia: naşterea, nunta,
înmormântarea, stratificarea relaţiilor sociale (ţăranul bogat, ţăranul sărac), stratificări
culturale (lumea ţăranului prinsă în paralel cu lumea intelectualităţii rurale). Pentru a
realiza această uriasă reconstituire ficţională a lumii rurale, prozatorul creează un număr
mare de personaje tipice care o populează (ţăranul, învăţătorul, preotul, micul funcţionar
etc.).
Geneza romanului evidenţiază modul în care acesta se naşte din observarea
realităţii de către prozator,si este un argument important ce sustine caracterul realist al
operei.
Secvenţa sărutului pământului de către un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare i-
a semnalat prozatorului legătura esenţială a ţăranului cu pământul. Întâmplarea povestită
de sora scriitorului despre fata bătută de tată pentru că a păcătuit cu un flăcău sărac stă la
baza subiectului tipic pentru lumea satului ardelean.
O altă sursă mărturisită de autor este discuţia cu vecinul sau, Ion Pop al Glanetaşului,
căruia îi împrumută şi numele în romanul său. Aceasta îi revelează prozatorului patima
pentru pământ şi acest sentiment defineşte esenţa protagonistului.
Toate aceste date, care vin dinspre realitatea concretă, vor căpăta un rol central în
substanţa romanului şi construcţia acestuia, reprezentând tot atâtea nuclee problematice
ale cartii.

Formula naratorială - simetria romanului(incipit si final)

Formula naratorială a romanului ilustrează specificul realist al prozei obiective prin


naraţiune la persoana a III-a, prin perspectiva epică dindărăt ce presupune un narator
obiectiv, impersonal, omniscient, aflat în poziţie demiurgică şi care, aşa cum observa
Nicolae Manolescu, are o perspectivă globala asupra lumii sale.
Încă de la începutul romanului, autorul ştie şi hotărăşte destinul personajelor şi de
aceea expoziţiunea conţine câteva motive şi imagini descriptiv-simbolice ce anticipează
finalul tragic al cărţii.
Structura simetrică a acesteia este realizată, înainte de toate, prin motivul drumului,
drum care se desprinde din marea şosea, localizată geografic de-a lungul Someşului între
Cluj şi Bistriţa. Drumul se desprinde, simbolic, din realitatea imediată pentru a ne
introduce in lumea creată de prozator, un univers ce reconstituie în chip esenţial realitatea
imaginară. Acelaşi drum ne scoate în final din roman, observă N.Manolescu în eseul
„Arca lui Noe” constituindu-se ca o graniţă între lumea ficţională şi cea reală , un hotar
care delimitează un univers circular, „un corp sferoid” (termenul aparţine prozatorului
însuşi), sugerând o lume completă.
Prin câteva personificări (drumul „aleargă” , „se pierde” , „înaintează vesel, dă
buzna”), acesta capătă ca motiv şi o alta semnificaţie: este simbolul destinului care „dă
buzna” în viaţa personajelor, surprinzându-le la horă, o horă a destinului.
Crucea cu Hristosul ruginit este un alt detaliu cu funcţie simbolică anticipând în
descriere evenimentele tragice ale unei lumi în care valorile sunt răsturnate. „Glasul
pământului”, răvăşitor, provoacă dezumanizarea omului, tocmai pentru că în satul
ardelean ierarhia se constituie şi funcţionează după criteriul averii.
Simetria romanului este mult mai complexă. Cele două părţi ale romanului ilustrează
cele doua „glasuri” abisale, posesiunea si erosul, aflate în conflict şi determinând evoluţia
tragică a protagonistului.
Pe de alta parte, romanul se desfăşoară pe doua planuri care alternează contrapunctic,
imaginile din viaţa ţăranilor intersectându-se semnificativ cu secvenţe din viaţa specifică
„intelighenţiei” rurale (Herdelenii, Belciug).
Romanul începe cu un capitol care se intitulează „Începutul” şi se încheie cu capitolul
„Sfârşitul”, acestea suprapunându-se prin motivul drumului, care ne scoate din universul
cărţii. Cartea are 12 capitole, cifră simbolică, ce sugerează un ciclu complet de
existenţă.
Constructia romanului este simetrica căci prin acest artificiu de construcţie care ţine
mai ales de modernitatea formulei,prozatorul a reuşit să sugereze pe de o parte faptul ca
in carte regasim si tema destinului iar pe de alta parte ideea ca lumea romanului e un
univers complet care se integreaza foarte bine intr-o realitate bine definita si cuprinsa
intr-o realitate geografica.Este de mentionat ca titlurile capitolelor ca de altfel si titlurile
celorlalte parti ale romanelor(Glasul pamantului;glasul
iubirii;Inceputul;Zvarcolirea;Iubirea...)reprezinta fie personificari fie metafore menita sa
trimita spre statutul simbolic al cartii.
O alta inovatie este faptul ca daca unele imagini ale romanului sunt realiste altele au o
semnificatie simbolica(scena sarutului pamantului sau secventa din capitolul
„Zvârcolirea”).

Personajele
O altă trăsătură ce conferă caracterul realist acestei creaţii romaneşti majore este
modul de a construi personajul. Aşa cum s-a remarcat nu o dată, romancierul realist-
obiectiv realizează un tip de personaj ce întruneşte în chip esenţial trăsăturile unei
întregi categorii umane sau sociale. Personajul nu se reprezintă pe sine ca
individualitate, ci îşi reprezintă lumea din care face parte. Titlul romanului însuşi e
semnificativ în acest sens: Ion este un nume aproape generic al ţăranului ardelean. G.
Călinescu o spunea astfel: „toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”, mai ales cei care
neavând pământ trebuie să lupte pentru a-l avea. Ion este – cum afirma E. Lovinescu
– „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă
ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi o voinţă imensă căreia nimic
nu îi rezistă.(...) Un suflet unitar, simplu, frust, el pare crescut din pământul iubit cu
frenezie”. De altfel, am putea observa că el chiar moare amestecându-se cu ţărâna.
Acelaşi E. Lovinescu observa faptul ca Ion este un personaj simbolic, oarecum
hiperbolizat, tocmai pentru că în el acţionează, ca o forţă de neoprit, voinţa de a
obţine pământ, care îi determină destinul, transformându-l dintr-un flăcău isteţ,
harnic, simpatizat de Herdeleni, acceptat ca lider de către ceilalţi feciori într-o fiinţă
dură, lipsită de scrupul, care tocmai de aceea îşi atinge ţinta.
Pentru a ilustra acest statut al personajului, mă voi opri asupra a doua secvenţe ce
reiau imaginile care au provocat si inspirat pe prozator in realizarea romanului.
Prima secvenţă, în care iese la iveala această energie demonică de care vorbeste E.
Lovinescu,apare în capitolul „Zvârcolirea”. Ion este surprins „în pământuri”, la coasă,
privind cu lăcomie holdele, porumbiştele care „îi vorbeau un grai aspru”. El este
umilit de imaginea pământului ce nu-i aparţine şi îl priveşte ca pe un „uriaş”
simţindu-se copleşit şi slab „cât un vierme pe care îl calci în picioare”. Brusc însă,
„glasul pământului” pătrunde năvalnic in sufletul personajului. El se vede pe sine
crescând simbolic ca un uriaş, simţindu-se acum atât de puternic, încât să-l
stăpânească în întregime.
În mod semnificativ, în acest moment Ion stă sprijinit în coasă, simbol şi al morţii,
semn că pasiunea şi moartea stau ascunse în lăcomia sa pentru pământ. Această primă
secvenţă este semnificativă şi pentru că sub imperiul acestei forţe atotstăpânitoare,
Ion taie o brazdă din pământul vecinului, ceea ce va declanşa avalanşa de întâmplări
dramatice în destinul său.
O altă secvenţă simbolică pentru înţelegerea protagonistului este aceea în care,
după ce a obţinut toate pământurile lui Vasile Baciu , Ion se îndreaptă înspre hotar ca
să-şi ia în stăpânire averea. Pe drum el se intalneste cu Titu Herdelea caruia ii
vorbeste cu o pasiune ce il inspaimanta pe fiul învăţătorului, mai ales pentru ca Ion ii
aminteste acestuia ca ideea de a o seduce pe Ana i-a venit dintr-o discutie anterioară.
Ion îi vorbeşte, „rânjind cu o multumire patimasa”, despre pamant, iar naratorul
observa: „patima din glasul lui infiora pe Titu, egoismul si indarjirea cu care omul
acesta a urmarit o tinta fara sa se uite in dreapta sau in stanga il infricosau...”. Titu
insusi se simte slab in fata acestei energii uriase dar si inumane.
A treia secventa incheie capitolul în mod simbolic intitulat „Sărutarea” . Ion se
apropie de pamanturile sale, e primavara, cand acestea, „ca niste ibovnice”, isi
dezgoleau trupul, iar „dragostea lui avea nevoie de inima mosiei; dorea sa strivească
lutul sub picioare, sa-i simtă mirosul”.
În mod semnificativ, pământul e personificat si apare ca o fiinta feminină, pe care
omul o îmbrăţişează cu senzualitate, ca intr-o scena erotica: „îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări”, căci pământul îl atrage
ca o iubită pătimaşă. Mâinile cu care el frământa huma îi rămân unse cu lut ca nişte
mănuşi de doliu şi el se smulge cu greu din lutul care îl trăgea in jos, anticipând
moartea sa.

Toate celelalte existenţe care gravitează în jurul protagonistului sunt marcate într-
un fel sau altul, dramatic sau chiar tragic, de pasiunea destructivă pentru pământ. Ana,
de exemplu, după o perioadă de mari suferinţe şi de singurătate, se sinucide; Vasile
Baciu rămâne sărac; copilul Petrişor moare. Florica, adevărata iubire la care Ion
renunţase posedat de „glasul pământului”, este cea care, cedând pasiunii întunecate a
„glasului iubirii”, care provoacă răzbunarea lui George.

În concluzie, romanul lui Liviu Rebreanu este nu doar o mare creaţie în proza
realistă, ci şi o operă tulburătoare despre marile pasiuni ale omului care, odată
stârnite, dau destinului o turnură tragică.

S-ar putea să vă placă și