Rebreanu publica, in 1920, romanul "Ion" prin care depaseste literatura conventionala, idilica,

moralizatoare a samanatorismului din primele decenii ale secolului XX. Geneza romanului
presupune un proces lent in care experientele intamplatoare din lumea satului acumuleaza pentru
scriitor semnificatie morala si devin subiect artistic.

Publicat "din necesitati editoriale" in doua volume, intitulate "Glasul pamantului" si

"Glasul iubirii", romanul lasa impresia de masivitate in creatie, care inchide, intre cele doua
descrieri ale drumului de la Armadia si Pripas si de la Pripas la Armadia, viata in toata
complexitatea de relatii sociale si sufletesti.

2. Structura romanului

Arhitectura romanului sustine, la nivel macrotextual, functia epica de interpretare. Romanul este
alcatuit din doua parti opuse si complementare, coordonate ale evolutiei interioare a personajului
principal: "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii". Titlurile celor 13 capitole (numar simbolic,
nefast) sunt semnificative, discursul narativ avand un "Inceput" si un "Sfarsit": "Inceputul",
"Zvarcolirea", "Iubirea", "Noaptea", "Rusinea", "Nunta" (prima parte); "Vasile", "Copilul",
"Sarutarea", " Streangul", "Blestemul", "George", "Sfarsitul" (partea a doua).

Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale. Primul
plan urmareste viata lui Ion, iar celalalt situatia famililor Herdelea si Belciug.

La nivel microtextual, functia epica de interpretare se realizeaza prin tehnica contrapunctului:

prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite (nunta taraneasca a Anei corespunde, in planul
intelectualitatii, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion si Vasile Baciu corespunde
conflictului intelectualilor satului: invatatorul si preotul).

Apreciind structura romanului, Eugen Lovinescu face urmatoarea observatie: "romanul se

organizeaza totusi in jurul unei figuri centrale, al unui erou frust (rustic), simplu si voluntar, al
lui Ion." Compozitia sferoidala a romanului ii asigura semnificatii superioare de univers care
inchide un destin.

La realizarea structurii simetrice a romanului 'Ion' de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe
elemente de compozitie:

Titlurile celor doua parti ale romanului, Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare dintre cele
doua titluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului principal, o porunca mai puternica
decat el insusi. In scurta existenta a lui Ion, cele doua 'glasuri' se impletesc, cel dintai fiind mereu
prezent; aparenta lui 'tacere' in partea ultima a romanului isi vadeste inconsistenta in scena mortii
personajului cand ' ii paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale
nimanui'. Titlurile de capitol (primul fiind Inceputul, iar ultimul Sfarsitul) contribuie la impresia
de sfericitate a operei.

Imaginile initiale si finale ale romanului. "Ion" incep si se incheie cu imaginea drumului spre
Pripas. Daca in prima parte, soseaua 'vine' sugerand astfel o introducere in actiune, in ultima 'se
pierde" o data cu plecarea invatatorului Herdelea, lasand loc altei generatii.

Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand - de fiecare data -
o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului iau parte mai toate
personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza ca, daca unii s-au stins, altii le-au luat
locul, iar Timpul nepasator acopera totul.

Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al existentei rurale; odata incheiat
pentru un individ, ciclul continua pentru altii, asemeni unui fluviu, fara sfarsit.

S-a remarcat existenta in roman a doua planuri (tehnica utilizata si de Lev Tolstoi in Razboi si
pace): unul evocand viata taranilor reprezentati prin: Ion al Glanetasului, Alexandru Glanetasul,
Zenobia, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica si altii, celalalt reliefand momente din viata
intelectualilor reprezentati prin familia invatatorului Herdelea si prin preot, intre cele doua
planuri ale actiunii existand numeroase puncte de convergenta.

3. Demonstratie - roman realist, obiectiv, modern cu elemente traditionale

Publicat in 1920, romanul "Ion" reprezinta primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza samanatorista;
nucleul romanului se afla in nuvelele anterioare: "Zestrea", "Rusinea". Potrivit tipologiei lui
Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe) este roman doric.

Romanul este specia epica in proza de mari dimensiuni, cu un numar mare de personaje
complexe, actiunea desfasurandu-se pe mai multe planuri narative.

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a. Naratorul

omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, dirijeaza evolutia lor ca un
regizor universal.
 Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului in conditiile satului ardelean
de la inceputul secolului al XX-lea. Caracterul monografic al romanului orienteaza "investigatia
narativa" spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de momentele de importanta
majora din viata omului (nasterea, nunta, inmormantarea), relatii sociale (ierarhia sociala) sau
culturale (universul intelectualitatii rurale).

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese din
satul Pripas, loc al actiunii romanului.

Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice. Descrierea are, pe langa rolul de
fixare a coordonatelor spatio-temporale, functie simbolica si de anticipare. Naratiunea obiectiva
isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii, iar dialogul sustine veridicitatea si concentrarea
epica.

Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare: "Glasul pamantului" si
"Glasul iubirii".

Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar succesiunea secventelor
narative este redata prin inlantuire.

In expozitiune sunt prezentate principalele personaje, timpul cat si spatiul: o zi de

duminica, in care locuitorii satului Pripas se afla la hora, in curtea vaduvei lui Maxim Oprea.
Confruntarea verbala intre Vasile Baciu si Ion constituie intriga romanului. Conflictul central
este ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional. Conflictul exterior, social, intre Ion si
Vasile Baciu este dublat de conflictul interior intre "glasul pamantului" si "glasul iubirii".
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si despre conflictul tragic dintre om ( nu intamplator
taran) si o forta mai presus de calitatile individului: pamantul-stihie. In fond, destinul
personajului principal nu este marcat numai de confruntarile cu semeni de-ai lui, pe care ii
domina, cat mai ales in relatie cu pamantul. Dorinta obsesiva a personajului de a avea pamant,
iubirea lui patimasa il fac monumental, dar se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta
matrice universala.

Impresionanta este scena in care Ion saruta pamantul: "Se opri in mijlocul delnitei [] . Il
cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre
brazdele drepte, zgrunturoase si umede.[] Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in
genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta
grabita simti un fior rece, ametitor."
 In relatie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte:
pamantul-mama ("Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. De pe atunci pamantul i-a fost
mai drag ca o mama"), pamantul-ibovnica, pamantul-stihie.

Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, o seduce si il forteaza pe tatal ei sa
accepte casatoria. Deznodamantul devine previzibil: George este arestat, Florica ramane singura,
iar averea lui Ion revine bisericii.

In celalalt plan, rivalitatea dintre preot si invatator pentru autoritatea din sat este
defavorabila celui din urma.

Ion este personajul principal, o figura monumentala, realizata prin tehnica basoreliefului.
Exponent al taranimii, prin dorinta de a avea pamant, el este o individualitate prin modul in care
il obtine. In goana sa patimasa de avere se dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia
moralizatoare a scriitorului ardelean.

Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele de

incordare (caracterizare indirecta). Fiind omniscient si omniprezent, realizeaza portretul sau
biografia personajelor (caracterizare directa).

Registrele lexicale diverse sunt utilizate in limbajul personajelor, in functie de conditia

lor sociala. Diversitatea procedeelor artistice nu este utilizata pentru expresivitate, ci pentru
plasticizarea ideilor.

Romanul dovedeste capacitatea extraordinara a prozatorului Liviu Rebreanu de a

reconstitui viata satului si de a prezenta psihologia taranului in toata complexitatea acesteia.

4. Caracterul monografic

Caracterul monografic al romanului orienteaza investigatia narativa spre diverse aspecte

ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viata omului (nasterea, nunta,
inmormantarea), relatii sociale generate de diferentele economice (ierarhia sociala) sau culturale
(universul taranilor, universul intelectualitatii rurale), relatii de familie.
 Dincolo de destinele individuale, romanul prezinta aspecte monografice ale satului
romanesc traditional: traditii legate de marile momente din viata omului (nunta, botezul,
inmormantarea), obiceiuri de Craciun, relatii de familie, relatii socio-economice, hora, jocul
popular, portul, gura satului, carciuma, institutiile (biserica, scoala), autoritatile. Comunitatea se
conduce dupa legile statului austro-ungar, dar si dupa legi nescrise. Casatoriile se indeplinesc in
functie de avere si cu acordul parintilor, iar fetele trebuie sa-si apere virtutea. Incalcarea acestor
norme are urmari tragice, cum este cazul Anei, alungata si dispretuita de toti.

5. Caracterizarea lui Ion

Apreciat constant drept o ampla constructie epica, o "epopee a taranului roman", "Ion" este
romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.

In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, figura
monumentala prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul
lui Ion este strans corelat de viata satului din primele decenii ale secoului al XX-lea, a carui
existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru
romanii din Transilvania - o realitate complexa si tragica. Astfel, se observa doua personaje
colective: cel al taranimii din pripas si cel al intelectualitatii rurale. Insa, in cadrul fiecareia dintre
aceste colectivitati, exista fie o anumita stratificare sociala in functie de avere, in cadrul celei
dintai, fie numeroase dimensiuni, nascute din diferenta de opinii si de autoritate, in cazul celei
de-a doua.

Realizat in maniera obiectiva, avand cateva nuante naturaliste, personajul complex,

contradictoriu va trai drama ancestrala a pamantului, iar mai apoi, cea a iubirii.

Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul - "Glasul pamantului"
si "Glasul iubirii" - sugereaza impresionanta poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe
elemente de viata cotidiana si traditionale care alcatuiesc pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri,
tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se
desfasoara viata familiilor de carturari care se plaseaza oarecum izolata din "orgoliu de casta" (G.
Calinescu). Asadar, "glasul pamantului" orienteaza toate trairile lui Ion si nu va trece mult pana
cand faptele lui se vor subordona dorintei de a dobandi pogoane, iar pentru a-si atinge scopul,
Ion trebuie "sa stinga", pentru inceput, "glasul iubirii". Cu toate acestea, drama este profunda,
caci eroul are doua posibilitati: "Va trai fara dragoste si ce fel de viata va fi aceasta, decat
intunecata ,rece si neomeneasca? Dar si ce fel de dragoste va fi aceea petrecuta in umilinta,
terorizata zi de zi de griji, de rusine si nedreptate? El are nevoie de pamant ca sa traiasca, dar
pamantul il impiedica sa traiasca omeneste cu patima si bucurie". (Lucian Raicu)
Caracterizarea lui Ion se realizeaza in functie de relatia sa cu celelalte personaje. Asadar, in
roman, exista acea pluralitate a perspectivelor asupra protagonistului, in functie de opiniile, nu de
putine ori contradictorii, exprimate de Zaharia Herdelea, Vasile Baciu, preotul Belciug, familie si
sateni. In al doilea rand, cele doua pasiuni ale lui Ion le afecteaza pe celelalte personaje fata de
care se afla in conflict, caci Vasile Baciu, George Bulbuc, Ana si Florica sunt victime ale celor
doua "glasuri" sub puterea carora este prins protagonistul, incat se remarca prezentarea obiectiva
facuta de catre autor, care il prezinta in lumini si umbre pe Ion.

Conceput circular, romanul debuteaza cu un eveniment traditional din viata satului, hora
duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea si se incheie cu sarbatorirea sfintirii noii
biserici inaltate de preotul Belciug.

Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia "unui adevarat centru strategic al
intregii constructii epice". Aici se contureaza forma de organizare a satului, intentiile unor
personaje, pozitiile unora in comparatie cu ale altora, se anunta conflicte viitoare, incat destinul
eroilor este previzibil: "hora din primul capitol e o hora a soartei": Vasile Baciu bea datorita
dificultatilor in dragoste, iar dintre jucatori se remarca Ion, cel ce o urmareste pe Ana cu o privire
stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut", iar alaturi, ademenitoare, se profileaza
"mai frumoasa ca oricand", Florica, "fata vaduvei lui Maxim Oprea". Astfel, scena luptei dintre
Ion si George, petrecuta la carciuma, devine un prolog, o repetitie a crimei, in timp ce moartea
lui Moarcas sau a lui Avram anunta si uciderea Anei. "Acestea sunt elemente ale unui ritm
esential al existentei" (N. Manolescu, "Arca lui Noe", volumul I).

Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, aflat sub influenta pasiunii
pentru pamant, declansate cu forta instinctelor obscure, atavice. Acesta vede realizate in pamant
ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana, caci, "in desclestarea cu uriasul, omul
insusi se simte crescand si luand in stapanire lumea" (N. Manolescu). Doua obstacole ii stau,
totusi, in cale: Florica, de o frumusete tulburatoare, dar de conditie modesta, pe care o iubeste si
la care renunta, in timp ce Vasile Baciu nu-l accepta ca ginere, datorita situatiei sale materiale.

Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul informeaza
cititorul asupra personajelor sale. Astfel, fiul Glanetasului este prezentat ca "iute si harnic ca ma-
sa", iar datorita afinitatii sale pentru pamant, "nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de
cand s-a facut dansul stapanul casei." Raspunzator de greutatile familiei este tatal lui Ion,
Alexandru Glanetasul, "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche", ce a cheltuit rapid zestrea
Zenobiei, satisfacandu-si impulsurile viciului sau.

Chipes, istet, iute si harnic, Ion se afla sub semnul obsesiei de a avea cat mai multe pogoane: "
Trecea deseori, parca dinadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se
uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea
stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste va semana-o cu
trifoi". Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul "inseamna situatie sociala,
demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos", criticul apreciind eforturile tanarului de a
iesi din starea de umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul
semnifica pentru tanarul ambitios demnitate si totodata, obiect al muncii asupra caruia isi
exercita energia, vigoare, harnicia si priceperea.

Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atat trasaturile eroului
clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, in studiul mentionat, apreciaza ca "nici in
cele mai izbutite momente ale "Rascoalei" viziunea realista nu atinge maretia din "Ion".
Personajele seamana aici cu niste forte ale naturii, existenta lor e privita fara relativism si fara
ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, ingloband-o in
sine."

Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat realist si obiectiv,
dar cu accente naturaliste.

Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care il numeste "sarantoc", "hot", "talhar", Ion reactioneaza
potrivit firii sale impulsive, violente: "statea neclintit, ca un lemn, dar inima ii sfarama coastele
ca un ciocan infierbantat. () Ii clocotea tot sangele, si parca astepta inadins sa-l atinga barem cu
un deget, ca sa-l poata apoi sfartica in bucatele, mai ales ca la spatele lui vazuse pe George care
privea dispretuitor si multumit".

Asa cum observa Tudor Vianu in "Arta prozatorilor romani", "senzatia organica ocupa un loc
mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rand
aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgaltaie trupul omului, toate
componentele organice ale emotiilor reapar in nenumarate descrieri pe care scriitorul le doreste
puternice, directe, zguduitoare."Astfel, destinul fiecarui personaj devine si o problema de
psihologie umana, determinata nu numai de aspectul social, cat si de impulsurile interioare mai
adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa lupta cu Vasile Baciu, Ion "era multumit
acuma si racorit". Orgoliul sau ranit se mai tempereaza in urma acestei "realizari". Conflictul cu
Simion Lungu, caruia i-a micsorat lotul de pamant, intrand cu plugul, deoarece a apartinut
candva Glanetasilor, confirma aviditatea lui Ion: " Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit
averea". Insa nu este lipsit complet de sentiment: dojenit de preot in biserica, in fata tuturor,
pentru altercatia cu George, Ion "puse ochii in pamant, tremurand de rusine, simtind privirile
celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc".

Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: " Dojana preotului il sfichiuia ca un
bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar de ce e el ticalos? Pentru ca
nu se lasa calcat in picioare , pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor. () Toata istetimea lui nu
plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult."
Scena cositului, a sarutarii pamantului - memorabile, de altfel - se adauga celor dinainte,
alcatuind din Ion o fiinta generica si mareata: " Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul
flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in
picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si
infricosat in fata uriasului: - Cat pamant, doamne!".

Comentand aceasta scena, Nicolae Manolescu adanceste observatia asupra personajului: "
Aceasta fiinta simpla, colosala, sublimand instinctul pur al posesiunii sta fata-n fata nu cu acel
pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiu sau Dinu Paturica il exploateaza ca sa se
imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara la fel de viu ca si omul, avand parca in maruntaiele
lui o uriasa anima".

Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de
dorinta de a avea pamant cat mai mult cat si stadiul sau dupa ce l-a obtinut. Ion dovedeste un
comportament bine calculat, inteligent si viclean, dominat de pragmatism, lipsa scrupulelor,
adaptandu-si atitudinile in functie de datele realitatii.

Eugen Lovinescu vedea in Ion "expresia instinctului de stapanire a pamantului in slujba caruia
pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa
imensa", in timp ce George Calinescu remarca: "Dorinta lui nu e un ideal, ci o lacomie obscura,
poate mai puternica decat a altora, dar la fel ca a tuturor. Orice taran voieste zestre in pamant si
vite, o insuratoare dezinteresata fiind o adevarata instrainare de la legile de conservare a familiei
rurale. (.) Flacaul e un animal plin de candoare, egoist, am zice, lipsit de scrupule, daca n-ar fi
strain cu ingenuitate de orice notiune de scrupul". Criticul continua: "Lacomia lui de zestre e
centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind cu ingratitudine calma. Nu din inteligenta a
iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse". Acelasi
George Calinescu considera ca "viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a
determinat actiunile () In planul creatiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata,i-a luat averea, a
impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant".

Paginile care nareaza existenta dramatica a Anei, izgonita si batuta cand de sot, cand de tata,
dezvaluie in Ion "bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crud."
( Nicolae Manolescu)

Intrand in posesia mult ravnitului pamant, Ion e cuprins de beatitudinea specifica, infratindu-se
cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii: " incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in
genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta
grabita simti un fior rece, ametitor () Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care
a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori", o viziune apoteotica, grandioasa a omului
in infruntarea cu natura.

Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se subordoneaza toate celelalte

personaje, in continua si dramatica transformare, eroul a fost alaturat lui Julien Sorel din romanul
" Rosu si Negru" al lui Stendhal, dar si prozei europene de factura existentialista. In privinta
parerilor critice asupra lui Ion, Nicolae Manolescu spune: "A vedea in Ion viclenia ambitioasa
sau brutalitatea condamnabila e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in
preistoria morala, intr-un paradis foarte crud, el e asa-zicand bruta ingenua".

Ion nu are insa parte de liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului, pentru ca revine
"glasul iubirii" ce va narui realizarile din planul tangibilului.

Dominat de reflexe primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale
riguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume mai drag nu-i al tau."
Romanul se incheie prin moartea previzibila, de altfel, a lui Ion, cauzata de catre George, intr-un
impuls de aparare a integritatii sotiei sale. Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator,
intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului
lor, tulburand echilibrul unui camin si linistea unei intregi colectivitati. Dupa dramele
consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii
noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Prispa sugereaza faptul ca totul
reintra in firescul vietii.

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece
romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fara podoabe
artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor ardelenesti asigura un echilibru stilistic,
personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ii apartine fiecare. Cuvintele si
expresiile populare, precum si registrul lexical specific mediului rural, sunt proprii lui Ion Pop al
Glanetasului, contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural
ardelenesc.

Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in
literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei umane. Tudor
Vianu afirma despre protagonistul romanului ca "e o natura concentrata si stralucitoare,
premeditativa inzestrata cu o vocatie obscura inradacinata pentru pamant. Ion are o viata
animalica, puternica, plina de ecou."

Anulandu-si chiar instinctul de autoconservare, traind cumva inainte ca morala sa constituie un

principiu opresiv relevant, Ion apare in finalul romanului ca dezumanizat. Dar lipsa lui de
umanitate nu e decat o interpretare ulterioara a cititorului din a doua jumatate a secolului al XX-
lea. Privit in contextul vremii sale, protagonistul ramane un personaj tipologic: taranul sarac a
carui demnitate poate fi castigata doar prin linistea familiei,determinata mai ales de numarul de
ogoare posedate. Tipologia isi largeste in acest mod granitele, putandu-se astfel afirma
modernitatea artei narative pe care Liviu Rebreanu o orchestreaza.

"Creandu-l pe Ion, Rebreanu a ezitat intre doua impulsuri contradictorii. Pe de o parte, sa

infatiseze un personaj tipic pentru drama taranului intrat intr-un proces acut de dezumanizare
datorita fetisizarii pamantului, act la care-l obliga relatiile capitaliste, pe de alta parte sa
construiasca - asa cum observa si E. Lovinescu . o figura simbolica a plugarului roman, ceea ce
implica insa, fatal, absolutizarea conditiei eroului. Talentul scriitorului a obiectivat insa opera
determinarile ideologice. Sugestiile naturaliste, nu sub forma atavismelor simplificatoare, ci a
impulsurilor umane obscure, adanci si violente au fost integrate ca o experienta rodnica, un
realism exoluat, modern, demitizant, crud, atent la zonele de umbra ale vietii, la viclenia
instinctelor si la poezia fortelor stihiale care decid prin jocul lor orb destinul indivizilor" (Ov. S
Crohmalniceanu)

6.Arta narativa

Opera lui Liviu Rebreanu se integreaza esteticii realismului romanesc. Din creatiile sale se
desprinde optiunea pentru faptul credibil, veridic si, mai ales, refuzul scrisului frumos, al
ornamentului stilistic. Anticalofil convins, Rebreanu prefera expresia exacta, mesajul direct, in
locul formulelor artistice cautate.

Romanul " Ion " inseamna biruinta naratiunii moderne, o viziune realista, perspectiva moderna
de interpretare, substanta epica organizata in simetrii de compozitie, impunerea unei tipologii din
care se detaseaza profilul eroului principal.

Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, " Ion " reprezinta "epopeea taranului
roman" (Pompiliu Constantinescu), " grandioasa fresca a lumii de tara " prin care autorul " a
ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea unei drame simbolice"
(Perpessicius).

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a, nonfocalizata. Viziunea

"dindarat" presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate, lasa
viata sa curga. Naratorul omniscient aparent stie mai mult decat personajele sale si ,omniprezent,
dirijeaza evolutia lor ca un regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor
conform unui destin prestabilit si legii cauzalitatii. De aceea textul contine semne prevestitoare
ale sfarsitului fiecarui personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate iesi din destinul lui
("roman al destinului"). Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Prozator
obiectiv, Rebreanu practica impersonalizarea discursului, notiunea de persoana a III-a , convins
ca implicarea auctoriala ar fi destramat veridicitatea operei. Dar din comentariile discrete asupra
realitatii epice, asupra personajelor, transpar uneori implicarea, compasiunea sau ironia

Prozatorul se dovedeste un arhitect atent la echilibrul epic si perspectiva. O geometrie

clasica domina fiecare capitol, structurat an mici diviziuni care cuprind o scena, un moment
important pentru tesatura intregului. Gesturi, vorbe, mimica, ganduri alcatuiesc episoade,
secvente ale dramei, organizate in structura imaginarului narativ.

Starile de criza, situatiile dilematice iau forma " zvarcolirilor " - un adevarat laitmotiv
identificat de Lucian Raicu in toate romanele lui Rebreanu. Faptele obisnuite, cotidiene ascund o
latenta tragica, intarziata prin tehnica amanarii.

Substanta epica a romanului, drama lui Ion se deruleaza pe fundalul satului, intr-o
corelatie cu ritmurile si pulsatia acestuia. Satul rebrenian capata accente mitice, iar viata se
desfasoara ritualic, in ritm de nastere, casatorie si moarte.

Rebreanu a descoperit in roman poezia epica a vietii taranesti, drama pasiunilor, tragedia aspra a
momentelor esentiale ale existentei - nastere, nunta, moarte. Detaliile realiste din actele
fundamentale ale vietii, situatiile tipice ale epicii intra in sfera omenescului care isi are propria sa
maretie, ascunsa in cenusiul cotidian, alcatuiesc ceea ce George Calinescu numea " calendarul
sempitern al satului".

G.Calinescu constata autenticitatea limbajului regional ardelenesc. Tudor Vianu

observa utilizarea registrelor lexicale variate in limbajul personajelor, in functie de conditia lor
sociala. Limbajul se caracterizeaza prin concizie si sobrietate, refuzand ornamentul stilistic in
favoarea expresiei aspre, a stilului cenusiu, dar precis. "Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa
spun intr-adevar ce vreau, decat sa fiu slefuit si neprecis (.). De altfel, cred ca e mult mai usor a
scrie frumos, decat a exprima exact." (Liviu Rebreanu)

Arta narativa rebreniana se remarca prin expresia bolovanoasa, anticalofilism, precizia

termenilor, sobrietatea si concizia. "Ion" poate fi considerat actul de nastere a romanului
romanesc modern, prima realizare consistenta, monumentala si bine articulata estetic din seria
impunatoarelor creatii romanesti.

Romanul "Ion" este capodopera scriitorului in care arta sa impune viziunea realista, ce il
apropie de un Tolstoi sau Faulkner, dar cartea vorbeste si despre permanentele mitice, despre
continuitatea si dainuirea unei civilizatii rurale, despre dialectica vietii si mortii, despre miracolul
existentei