Gaius Iulius Caesar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n.

13 iulie,
ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut și ca Iulius Cezar) a fost un
lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate
personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma,
lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat
războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de
Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55
î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a
inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a
proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza
războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează
pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui
Marte a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc
Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a
încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al
Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul
asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război
civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns
liderul absolut al lumii romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu
nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai
târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale
consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate
mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.

Pericle (aproximativ 495 - 429 î.Hr.) a fost un general, orator și om de stat atenian. A
fost conducător al Atenei între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase
reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural, artistic
și economic al lumii grecești. A construit Partenonul, noul Erehteion și altele. În
timpul conducerii sale a început Războiul peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), în care a fost
implicată și Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfășurării
acestui război.

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20

iulie 356 î.e.n., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.e.n., Babilon, Macedonia
Antică), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al
Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336
î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din
istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului
Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai
mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Gnaeus Pompeius Magnus, sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106
î.Hr.-28 septembrie 48 î.Hr.), a fost un general și om de stat roman.
Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale, Pompei se
afirmă în viața politică după debarcarea lui Sullla în sudul Italiei și
reizbucnirea războiului civil dintre populari și optimați. La începutul anului 83 î.Hr.
reușește să recruteze 3 legiuni cu care contribuie la victoria optimaților.
Căsătorit cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sulla, Pompei este trimis în Sicilia, apoi
în Africa de Nord pentru a lichida ultimele rezistențe ale popularilor. Din 76 î.Hr.
duce lupte grele în Spania împotriva lui Sertorius. Revenit în Italia, înfrânge în 71
î.Hr. ultimele forțe ale armatei lui Spartacus.

Moneda cu Pompei (denarius); avers: MAG PIVS IMP ITER, cap gol spre dreapta;
revers: PRÆF, Neptun spre stânga, între frații Anapias și Amphinomus, cu părinții lor
pe umerii lor; în exergă: CLAS ET ORÆ’ / MARIT EX SC
Este ales consul în 70 î.Hr. împreună cu Crassus. În 67 î.Hr., prin "Lex Gabinia", i se
conferă puteri extraordinare ("imperium maius") pentru 3 ani, cu misiunea de a
combate pirateria din Marea Mediterană. Dovedește un talent organizatoric de
excepție și rezolvă această misiune în câteva luni. În 66 î.Hr., cu toată
împotrivirea Senatului, îi este încredințată comanda supremă în Orient în războiul
împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului. Pompei îl învinge pe acesta, apoi
pe aliatul său Tigranes II cel Mare, regele Armeniei. În perioada 64 î.Hr.-63 î.Hr. se
consacră reorganizării politice a Orientului. La întoarcere la Roma, își serbează
triumful, primește cognomenul de "Magnus", dar din cauza opoziției Senatului, nu
reușește să ratifice măsurile adoptate în Orient.
În 60 î.Hr. se constituie primul triumvirat între Pompei, Cezar și Crassus, înțelegere
privată și secretă a celor trei împotriva aristocrației senatoriale. În 57 î.Hr. dobândește
puteri excepționale pe timp de 5 ani, în vederea asigurării aprovizionării Romei cu
cereale. În 55 î.Hr. este ales din nou consul iar la sfârșitul consulatului obține
guvernarea Spaniei pe 5 ani, însă nu părăsește Roma.
Moartea lui Crassus la Carrhae și gloria lui Cezar în Gallia, duc la destrămarea
triumviratului și la apropierea de Senat a lui Pompei. În 52 î.Hr., Senatul acceptă
desemnarea lui Pompei în calitate de "consul sine collega", cu misiunea de a restaura
ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr., printr-un "senatus consultum ultimum", Cezar este
demis din funcții, iar Pompei este însărcinat cu apărarea republicii. Trei zile mai
târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile sale, Cezar declanșează războiul civil.
Pompei s-a refugiat în Iliria, unde a fost învins, cu dificultate, de Caesar, care trecuse
și el în Peninsula Balcanică, în Bătălia de la Dyrrhachium. Dar la 9 august 48 î.Hr. a
avut loc bătălia de la Pharsalos, în Tesalia, în care Cezar l-a învins pe Pompei, deși
acesta avea efective de două ori mai mari decât Cezar. Înfrânt, Pompei s-a refugiat
în Egipt, unde a fost asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr. din ordinul regelui Ptolemeu al
XIII-lea Theos Philopator.
Cariera lui Pompei și înfrângerea sa sunt semnificative pentru transformarea ulterioară
a Romei, de la Republică la Principat și apoi în Imperiu.

Octavianus Augustus Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19

august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat
Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru
mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace,
prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe
care l-a luat în 27 î.Hr.

Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și întemeietorul statului dac.
Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic și militar impresionant,
al ținuturilor locuite de geto-daci:
„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a
înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât
în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din
populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.[1]”
Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu
ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să
introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în
consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea
agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând,
astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a introdus sistemul de legi
beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați
în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la
malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până
la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până
la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al
puternicei Republici romane.
Decebal a fost regele Daciei între anii 85-106. Regele Decebal a avut mai
multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La
începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul
roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios:
Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru
a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă,
știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru
care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.[2]
Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul "DECEBALVS
PER SCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind
de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alții
cred că e vorba de o simplă marcă de olar.

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 8 sau 9
august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei
așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre
cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea
teritorială maximă.
Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS •
MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS •
FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS •
MAXIMVS.
Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o
familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de
azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul
din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.
S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania.
Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a
Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele
lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari
ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96.
Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular
în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut
acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna
anului 97(27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre
adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea
lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de
supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut

ca Domițian, a fost un împărat roman din dinastia Flaviilor, între anii 81 - 96.
Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele
lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii.
Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică.
Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se proclamă
în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială.
Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor,
Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia,
soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de
la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui
componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior.
Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o
înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea
unei păci de compromis între Roma și Dacia (89).
La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavii, cade victimă unei conjurații de
palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.