Incisivii centrali superiori fac parte din grupa dintilor monoradiculari, având o singură rădăcină,
cilindrico-conică în sens axial, cu o lungime aproximativă de 12-13 mm.
Vârful rădăcinii este adesea uşor recurbat spre distal. Camera pulpară, având o formă
asemănătoare cu o coroanei, este turtită în sens vestibulo-palatinal cu o îngustare spre incizal. Pe
peretele incizal al camerei pulpare se gasesc trei prelungiri numite coarne pulpare, ce corespund
celor trei lobuli de dezvoltare. De la nivelul peretelui cervical al camerei pulpare porneşte
canalul radicular, care prezinta o formă asemănătoare cu a rădăcinii dar cu dimensiuni mult mai
reduse. În zona extremităţii apicale a rădăcinii, canalul radicular în general se ramifică, luând
naştere mai multe cacalicule ce formează delta apicală.
Forma cavităţii de acces va fi triunghiulară, întinzându-se apical până la cingulum, iar către
marginea incizală până la nivelul coarnelor pulpare. Accesul acelor în canal trebuie să fie direct,
astfel că freza va fi plasată în dreptul cingulumului şi orientată paralel cu faţa vestibulară.
*Se va evita plasearea perpendiculară pentru a evita riscul perforării, care este foarte ridicat
având în vedere turaţia crescută a turbinei. În nici un caz nu trebuie efectuat un tratament
endodontic printr-o cavitate proximală.
Anatomia sistemului endodontic
Incisivii laterali superiori prezintă o rădăcină mai subţire de cât a centralilor, fiind cea mai mică
rădăcină din grupul dinţilor frontali superiori. În sens axial are formă de con efilat, iar în secţiune
orizontală are contur ovalat aplatizat mezio-distal. Camera pulpară are o formă asemănătoare cu
cea a coroanei, dar cu volum de apoximativ 3-4 ori mai redus. Corespunzător celor trei
proeminenţe de pe marginea incizală, camera pulpară prezintă trei proeminenţe (coarne pulpare).
Metoda de acces în camera pulpară e similară cu cea descrisă în cazul incisivilor centrali
superiori.
Sunt cei mai lungi dinţi, având o lungime de aproximativ 26,5 mm.
Canalul radicular (de obicei unic), ovalar pe secţiune, este foarte larg. În ultimii 2-3 mm apicali
se îngustează brusc, fiind nevoie de foarte mare atenţie pentru a nu trepana apexul în timpul
tratamentului mecanic. Determinarea lungimii de lucru pe baza imaginii radiografice este mai
dificilă deoarece adesea rădăcina se încurbează spre palatinal, iar astfel imaginea radiologică va
fi mai scurtă decât în realitate. Cavitatea de acces se realizează după aceeaşi metodă descrisă la
incisivi.
Anatomia sistemului endodontic
Este un dinte dificil de tratat din cauza anatomiei sale pulpare complexe.
Prima dificultate derivă din faptul că numărul canalelor şi rădăcinilor sale prezintă importante
variaţii asupra cărora autorii de specialitate nu au căzut de acord. Se poate considera că primul
premolar prezintă adesea două rădăcini în aproape 60% din cazuri, o rădăcină în aproape 35%
dintre cazuri, şi trei rădăcini în circa 5% din cazuri.
Frecvent sunt două canale chiar la monoradiculari (75% din cazuri), un canal în 20% din
cazuri şi trei canale în 5% din cazuri.
Lungimea medie e de 21-22 mm. Camera pulpară este larga în sens vestibulo-palatinal şi
prezintă două coarne pulpare. Accesul se va face pe faţa ocluzală, iar forma cavităţii va fi ovala
în sens vestibulo-palatinal. Orificiile canalelor sunt situate la extremităţile vestibulară şi
palatinală a camerei pulpare. Canalele sunt de obicei rectilinii şi pe secţiune transversală
rotunjite.
Prezintă în cele mai multe cazuri o singură rădăcină. În 58% din cazuri prezintă două canale
radiculare cu o morfologie foarte variată: două canale cu două deschideri apicale; două canale cu
o deschidere apicală comună sau un canal care se deschide în două şi are două deschideri apicale.
Asemenea premolarului unu, treimea apicală poate prezenta o curbură, mai frecvent spre distal.
Accesul se face ca şi în cazul primului premolar.
Are trei rădăcini, una palatinală şi două vestibulare. Rădăcina palatinală are lungimea cea mai
mare, in medie de 22 mm, iar cele vestibulare 21 mm.
Observaţiile făcute in vitro pe dinţi extraşi au arătat prezenţa a două canale în rădăcina mezio-
vestibulară la aproape 2/3 din molarii cercetaţi. Absenţa tratamentului acestui canal (inconstant,
dificil de găsit sau ignorat) explică probabil eşecurile mai des întâlnite la nivelul acestui dinte.
Din punct de vedere practic trebuie considerat că primii molari superiori au patru canale, şi
căutată sistematic prezenţa celui de-al doilea canal din rădăcina mezio-vestibulară(microscopic).
Anatomia sistemului endodontic
Orificiul canalului palatinal este cel mai uşor de găsit, canalul în sine fiind cel mai larg şi cel mai
lung. Orificiul canalului mezio-vestibular este situat mai aproape de peretele vestibular decât
orificiul canalului disto-vestibular care este mai aproape de mijlocul dintelui decât de peretele
vestibular. Canalul mezio-vestibular minor este cel mai greu de găsit, subţire şi curbat deseori
unindu-se cu canalul principal. De obicei e situat puţin mai palatinal şi mezial decât canalul
mezio-vestibular principal.
Molarul 3 superior
Morfologia acestui dinte poate prezenta variaţii individuale foarte importante. Radiografia făcută
înaintea începerii tratamentului endodontic ne poate furniza informaţiile necesare despre numarul
rădăcinilor şi a canalelor radiculare.
Anatomia sistemului endodontic
Prezintă o rădăcină foarte mult aplatizată în sens mezio-distal, lungimea rădăcinii este de 11,5-
12mm. Camera pulpară prezintă dimensiuni foarte reduse şi se continuă cu canalul radicular ce
este turtit în sens mezio-distal, asemănător formei radiculare.
În general este un singur canal radicular, dar poate apărea o divizare a canalului către mijlocul
sau treimea apicală într-o ramură vestibulară şi una linguală. Existenţa unui canal secundar poate
fi cauza eşecurilor de terapie care la prima vedere par inexplicabile.
Cavităţile de acces la camera pulpară la incisivii si caninii inferiori se prepară după aceleaşi
metode ca şi la dinţii superiori, dar din cauza curburii vestibulare mai pronunţate a inferiorilor,
adesea e necesar să se includă şi marginea incisivă în cavitatea de acces, pentru a permite
instrumentelor să pătrundă până la cei 2-3 mm terminali fără a fi nevoie de o curbură excesivă a
acestora.
Cavitatea de acces va fi ovală cu diametru mai mare în sens vestibulo-oral. Extensia deschiderii
poate implica vârful cuspidului vestibular sau lingual.
Camera pulpară este mai largă mezial decât distal, de aceea cavitatea de acces va avea o formă
trapezoidală cu latura mai mare spre mezial.
Rădăcina mezială prezinta două canale: unul mezio-vestibular şi unul mezio-lingual.
- Cel mezio-lingual este în general mai greu de instrumentat din cauza traiectului său sinuos şi a
orientării sale (el părăseşte camera pulpară în direcţie mezială, ia apoi o direcţie distală începând
cu treimea medie a rădăcinii).
-Canalul mezio-vestibular este mai larg şi mult mai direct. Poziţia lui este mult către vestibular
de aceea se recomandă lărgirea cavităţii de acces până la vârful cuspidului mezio-vestibular,
pentru a obţine cel mai bun acces în canal.
Rădăcina distală conţine canalul distal care este mult mai larg şi mai oval decât cele meziale.
Este rectiliniu şi prezintă puţine probleme de instrumentare. Dacă orificiul canalului nu este găsit
la mijlocul dintelui, trebuie presupusă existenţa a două canale şi extinsă cavitatea de acces spre
vestibular şi lingual.
Molarul 3 inferior
Rădăcina poate prezenta multe aspecte morfologice, astfel:
-două rădăcini care sunt separate în cele două treimi apicale, asemănătoare celui de-al doilea
molar sau mai multe rădăcini orientate în direcţii diferite.
Rădăcinile sunt în general mai mult curbe datorită angulaţiei mandibulei. Camera pulpară se
continuă cu canalul radicular care poate fi unic, gros şi conic sau să existe două sau mai multe
canale radiculare.