UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” ARAD

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

MODUL PSIHOPEDAGOGIC
NIVEL I

REFERAT

CARACTERUL ȘTIINȚIFIC AL PEDAGOGIEI

Coordonator,
Prof. Univ. Dr. Teodor Pătrăuță
Student,
Simona Mercea

1
 Caracterul științific al pedagogiei

Termenul de pedagogie îşi are originea în cuvintele greceşti: pais/paidos, care înseamnă copil şi
agoge care înseamnă conducere, îndrumare.
Obiectul de studiu al pedagogiei este educaţia.
Educaţia reprezintă unul dintre domeniile de cunoaştere cu mari implicaţii în vastul proces al
dezvoltării umane şi sociale. Complexitatea sa este dată de abordările multiple care trebuiesc avute în
vedere perspectiva adultului pe care o conţine idealul educaţional, perspectiva subiectului aflat sub
influenţă educaţională (nevoi şi particularităţi), perspectiva cadrului educaţional, aspecte instituţionale
sau neinstituţionale, aspecte statice (constante, valori) şi dinamice ale procesului. Astfel, educaţia se
conturează ca fapt pluridimensional, aflat sub incidenţa abordărilor din domenii conexe filosofie,
sociologie, psihologie, biologie, antropologie, economie, politologie, igienă etc.
Pedagogia şi educaţia au evoluat relativ disincronic la începuturi. Educaţia, în formele sale
primare, a apărut odată cu omul şi cu primele comunităţi umane organizate. Pedagogia (în fapt ideile
pedagogice), ca reflecţie teoretică asupra educaţiei a apărut mai târziu, din nevoile generate de practica
educaţională, în primul rând. Constituirea unor sisteme de gândire pedagogică reprezintă una dintre
perioadele cele mai semnificative în evoluţia pedagogiei. Ele constituie debutul afirmării pedagogiei ca
domeniu de cunoaştere autonom. După modelul marilor sisteme filozofice, sistemele de gândire
pedagogică se caracterizează prin efortul de coagulare într-un tot unitar a ideilor despre educaţie
acumulate până atunci şi prin încercarea da a le conferi acestora o justificare şi o argumentare teoretică,
chiar dacă insuficientă şi, uneori, fragmentată şi unilaterală. Ele se înscriu într-o relativă continuitate cu
acumulările de până atunci, dar principala lor caracteristică este discontinuitatea şi chiar ruptura
epistemologică faţă de perioadele anterioare.
Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare explicativă referitoare la
un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context precizarea că pentru a i se recunoaşte statutul de
“ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de studiu specific;
 să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a domeniului
său;
 să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent pentru a descrie
domeniul de realitate studiat;
 să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl investighează;
 să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor descoperite şi pe baza
constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu privire la evoluţia fenomenelor supuse
cercetării;

Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:

 pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau experimentale, un
obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi implicaţiile sale asupra dezvoltării
personalităţii umane;
 interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului educaţional,
regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi ce poartă numele de principii
pedagogice;

2
  rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative numite teorii;
explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii consistente cu privire la
fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează, pedagogia este: ştiinţă descriptivă (se
ocupă cu ceea ce este); teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie); realizare
practică;

Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente fundamentale ale

procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective educaţionale), conţinutul
învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat), actorii procesului educativ (educatorul şi
educatul), şi mijloacele şi strategiile puse în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a
scopurilor şi obiectivelor educaţionale propuse.

Din această perspectivă, pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin următoarele

sarcini:

 studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului ca agent al acţiunii

educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare derulării în condiţii
optime a activităţii instructiv-educative);
 studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare, a mijloacelor de
învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de învăţământ;
 investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de învăţare;
 studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din perspectiva eficienţei
pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a relaţiilor dintre ele;

Despre pedagogie ca ştiintă au vorbit mai întâi HERBART şi DISTERWEG. Primul considera
că pedagogia este o ştiinţă bazată pe etică şi psihologie şi al doilea vorbea de norme şi principii. KANT
considera că pedagogia este ştiinţa pentru că e bazată nu numai pe filozofie ci şi pe artă. Dar nu era
suficient pentru a deveni o ştiinţă. Statutul de ştiinţă este dat de analiza ştiintifica a datelor educationale.
Acest lucru s-a realizat odată cu primele studii asupra copilului şi mai apoi cu studiile care au evidenţiat
în sociologie mecanismele dezvoltării sociale. Astfel, primele laboratoare de psihologie experimentală
unde au lucrat Wundt, Ribot, Binet, Lay, Meuman, Crisman; Claparede si Decroly şi apoi cercetarile
sociologice ale lui Durkheim si teoriile dezvoltate de J. Dewey au construit pas cu pas ştiinţa pedagogiei.

Statutul pedagogiei ca domeniu de reflecţie asupra fenomenului educaţional a făcut vreme

îndelungată obiectul unor dezbateri aprinse, situate în jurul bine-cunoscutei interogaţii Este pedagogia
ştiinţă, tehnică sau artă?
Majoritatea specialiştilor afirmă că, deşi pedagogia se înfăţişează ca o tehnică şi chiar ca o artă
(în cazul celor mai talentaţi dintre educatori) atunci când ne referim la dimensiunea sa practic-aplicativă,
ea a atins maturitatea epistemică a unei ştiinţe de sine stătătoare, îndeplinind toate rigorile are ca obiect
de studiu fenomenul educativ şi toate datele empirice şi teoretice despre acest proces dispune de metode
specifice sau adaptate de investigare şi explicare a proceselor educative aspiră la sistematizarea şi
raţionalizarea domeniului educaţional prin determinarea de norme şi legi (principiile pedagogice) şi prin
constituirea unui corpus unitar de concepte şi teorii.
Pedagogia apare ca ştiinţă pozitivă care are în vedere realul concret, fenomenele observabile şi
cauzele explicabile. În acelaşi timp, ea intră în sfera domeniului filosofic prin reflexiile asupra valorii şi
prin prezenţa finalităţilor educaţionale (C.Cucoş).

3
 Complexitatea domeniului cercetat şi incapacitatea abordărilor tradiţionale de a răspunde unor
probleme noi legate de fenomenul educaţional au condus la crearea unor ansambluri ideatice
interdisciplinare – ştiinţele educaţiei. Fenomenul, foarte frecvent în ştiinţele sociale (interpenetrarea
disciplinelor- Mattei Dogan, Robert Pahre), constă în crearea, la graniţa disciplinelor, a aşa-numitelor
câmpuri hibride, cele mai profitabile din punctul de vedere al inovaţiei ştiinţifice.
Sistemul ştiinţelor educaţiei include, alături de disciplinele pedagogice - nucleul tare al ştiinţelor
educaţiei- filosofia educaţiei, psihologia educaţiei, sociologia educaţiei, statistică educaţională, igienă
şcolară, economia educaţiei, biopedagogie, ergonomia educaţiei, etnopedagogie etc.
Pedagogia reprezintă ştiinţa de sinteză a educaţiei, iar procesul dezvoltării sale interne a condus
la constituirea disciplinelor pedagogice sau a ramurilor pedagogiei.
Acestea pot fi grupate în trei categorii:
1) după nivelul de instituţionalizare al educaţiei: pedagogia preşcolară, pedagogia şcolară,
pedagogia profesională, pedagogia militară, pedagogia religioasă, pedagogia învăţământului superior,
pedagogia adulţilor, defectologia sau psihopedagogia specială etc.
2) după gradul de studiere a unor laturi, sarcini sau forme ale educaţiei: didacticile (metodicile),
teoria educaţiei, teoria instruirii, teoria evaluării etc.
3) discipline care evidenţiază abordări diferite ale problematicii educaţionale: istoria pedagogiei,
pedagogia comparată, pedagogia experimentală, prospectiva educaţiei.
Pedagogia este ştiinţa educaţiei, care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional,
scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de
desfăşurare a proceselor educaţionale.
Statutul de ştiinţă al pedagogiei este argumentat prin îndeplinirea următoarelor condiţii:
 are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul educaţional);
 are metode specifice de cercetare şi investigare (observaţia, experimentul, studiul de caz, testele
etc.);
 are legi şi principii (care fundamentează ştiinţa educaţiei);
 are un sistem conceptual (care cuprinde acţiunile, procesele, fenomenele pe care le studiază);
 are o finalitate precisă (îmbunătăţirea calitativă a tuturor activităţilor implicate în educaţie).
Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de cercetare
(activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane) analizat din diferite perspective
istorice şi metodologice.
Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:
 ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie,
psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);
 ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie, psihologie socială,
care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi microstructural);
 ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează raporturile de
informare şi de formare realizabile în diferitele contexte socio-umane prin raţionalizarea acţiunii în
sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic (prin interacţiunea subiect-obiect).

Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situaţia existentă în învăţământ,

„ceea ce este”), prescriptivă (prezintă „ce ar trebui să fie”) şi normativă (prezintă principiile ce trebuie
aplicate în învăţământ, „cum trebuie procedat”).
Din perspectiva sistemică a educaţiei pedagogia este plasată la intersecţia dintre ştiinţele umane,
sociale şi cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem deschis care presupune
înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu mediul, relaţii de conexiune inversă internă

4
pozitivă. Pedagogia poate răspunde provocărilor culturale şi etice ale dezvoltării tehnologice, fiind
angajată într-o operă formativă deschisă, necesară pentru echilibrul societăţii. Ea poate fi plasată alături
de alte ştiinţe angajate în studiul unor activităţi din domeniul politicii, comunicării şi sănătăţii, domenii
socio-umane care solicită cercetări de ordin disciplinar, intradisciplinar, interdisciplinar, transdisciplinar,
pluridisciplinar.
Pe lângă statutul de ştiinţă s-a încercat conturarea şi a statutului de artă a pedagogiei. Argumentul
care venea să susţină o astfel de opinie era acela că pedagogia urmăreşte să adapteze principiile şi
strategiile pedagogice la particularităţile de vârstă şi individuale ale tinerelor generaţii la condiţiile
efectuării actului instructiv-educativ cu măiestrie şi cu tact. ( I. Bontaş, 1994, p.14).
La întrebarea dacă pedagogia este o artă oferim răspunsul dat de C. Cucoş (1996, p.22), conform
căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul este uneori şi educator, şi devine
un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional dovedeşte capacitatea de adaptare a
activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii. Astfel, poate fi argumentată afirmaţia unor specialişti
care consideră că nu se pot oferi soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii. Soluţia pedagogică
constă în intervenţia educativă realizată în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitate
rezolvarea situaţiei-problemă.
Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi a structurii sale
specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea şi valorificarea unor legităţi,
principii şi norme de acţiune specifice. Abordarea problemelor fundamentale ale pedagogiei presupune
explicarea şi înţelegerea conceptelor de bază ale domeniului, care pot fi aplicate, analizate, sintetizate,
apreciate critic la nivelul ştiinţelor educaţiei considerate fundamentale. În acest domeniu putem include:
1) Teoria generală a educaţiei (care include disciplinele propuse în planul de învăţământ al
facultăţii, colegiului sau liceului de specialitate sub numele de Fundamentele pedagogiei şi
Teoria educaţiei);
2) Teoria generală a instruirii (care include disciplina propuse în planul de învăţământ al facultăţii,
colegiului sau liceului de specialitate sub numele de Didactica generală sau de Teoria şi
metodologia instruirii);
3) Teoria şi metodologia curriculumului – are ca obiect de studiu specific: proiectarea, realizarea şi
dezvoltarea activităţilor de educaţie şi instruire organizate la nivelul sistemului şi al procesului
de învăţământ;
4) Teoria şi metodologia cercetării pedagogice – are ca obiect de studiu specific: evidenţierea
fundamentelor epistemologice ale domeniului şi a strategiilor de inovare necesare la nivelul
activităţilor organizate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.

Tranziţia de la pedagogie la ştiinţele educaţiei s-a produs relativ lent. Utilizarea pluralului
« ştiinţe ale educaţiei » (precedată de denumiri ca « ştiinţa pedagogică » sau « ştiinţa educaţiei ») nu
indica, la începuturi, o schimbare sau o ruptură epistemologică. La baza utilizării acestei denumiri în
faza iniţială au stat două raţiuni. Mai întâi, încercarea de delimitare de pedagogia experimentală, care
deşi era la modă, nu avea o recunoaştere universitară deplină, ceea ce impieta asupra statutului academic
al pedagogiei în universităţi. În al doilea rând, denumirea de ştiinţe ale educaţiei era resimţită ca o
contribuţie la legitimarea ştiinţifică a pedagogiei, un fel de « rang de nobleţe » necesar pentru
recunoaşterea şi acceptarea pedagogiei în câmpul ştiinţelor. Astăzi, denumirea de ştiinţe ale educaţiei
este determinată de raţiuni epistemologice.
În primul rând, este vorba de pluridimensionalitatea realităţii educaţionale, care implică o
abordare din perspective disciplinare diferite, dar convergente. Faptul educaţional implică abordări
simultane sau succesive ale unor aspecte cum sunt finalităţile şi obiectivele educaţiei, procesele de

5
instruire, caracteristicile proceselor de învăţare şi socializare a elevilor la diferite vârste, fundamentele
epistemologice şi psihopedagogice ale curriculumului, premisele biopsihologice şi socio-culturale ale
educabilităţii etc.
În al doilea rând, evoluţiile din câmpul ştiinţelor spre interdisciplinaritate şi integrare, constituie
un alt argument solid pentru structurarea unui nou corpus de cunoştinţe pe care să-l denumim « ştiinţe
ale educaţiei ». Prin ştiinţe ale educaţiei desemnam deci ansamblul disciplinelor ştiinţifice care studiază
(parţial sau integral) faptele şi situaţiile educaţionale, condiţiile lor de manifestare şi de funcţionare.
Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca ştiinţă,
ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei.
Această diversificare a fost determinată de:

a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

 pedagogie antepreşcolară
 pedagogie şcolară

 pedagogie universitară

 pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

 teoria educaţiei intelectuale

 pedagogia familiei

 pedagogia socială

 educaţia adulţilor

c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

• pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care societatea le va reclama

de la absolvenţi în viitor)

• pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din diverse ţări)

• pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare a procesului de

învăţământ).

Ținând cont de criteriile necesare unei discipline pentru a deveni știință, putem afirma că
pedagogia este o sțiință, așa cum a fost demonstrat și argumentat mai sus.

6
Bibliografie

1. Bontaş, I., (2001), Pedagogie, Editura Bic All, Bucureşti.

2. Cristea, S., (1996), Managementul organizaţiei şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera. Litera Internaţional, Chişinău-Bucureşti.
4. Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
5. *** Legea Învăţământului, nr.84/1995 respectiv 151/1999.
6. Macavei, E., (1997), Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Marga, A., (1999), Schimbări majore în învăţământ – (site-ul:http://www. Edu.ro/sch99.htm).
8. Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.
9. Văideanu, G., (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.