Sunteți pe pagina 1din 12

Her coffee affair

*
Lumina calda a soarelui acoperea fiecare parte a orasului, de la cele mai largi bulevarde,
pana la cele mai inguste si intortocheate cotloane. In aer, umezeala plutea in voie, impingand
parca toti oamenii in casele lor, pentru inca cateva ore de somn dulce. Ploaia de noaptea
trecuta lasase in urma trotuarul umed, geamurile din sticla decorate cu picaturi de ploaie si
plantele acoperite de roua diminetii. Pe strada, oameni plictisiti, cu un zambet lenes pe chip,
paseau agale pe trotuar. Probabil mergeau la munca, sau poate doar se plimbau precum niste
cantareti trubaduri, incercand sa impregneze pe fiecare por al pielii lor acea atmosfera
minuntata, relaxanta, unica. In cladirile moderne, inalte, birourile pareau neatinse.Coloane
intregi de hartii, rapoarte, analize si statistici strajuiau la fiecare calculator in parte, parca
inarmandu-se pentru un nou razboi economic sau cibernetic. . Cine avea chef de munca, intr-o
zi ca asta? Teancuri de foi,aranjate pe diferite criterii, imprimante ramase fara cerneala,cateva
monitoare care fusesera lasate deschise din neglijenta catorva angajati. Toata acea ordine
imperfecta parea molipsitoare. Restaurantele si terasele inca nu erau deschise. Toate
umbrelele-gigant erau stranse, de pe ele inca scurgandu-se la un anume interval de timp cate
un firicel subtire de apa. Tarabele din piete, ce explodau intr-un amestec de frenezie si culori
vii, parea acum mort. Cateva doamne in varsta deabia acum se indreptau catre magazinele lor
ambulante, facand loc, cu miscari incetinite, pentru marfa proaspata. Ce putea fi mai perfect,
decat peisajul unei metropole frante de oboseala, nepregatita inca pentru o noua si lunga zi de
vara? Ce putea fi mai divin decat acea atmosfera placuta, linistitoare, ce se infiltra in inima
fiecarui om, facandu-l sa zaboveasca inca o secunda si sa admire frumusetea acelei zile ?
Unii,ar spune ‘nimic’. Altii...ar prefera o carte buna, alaturi de paturi groase, pufoase, in jurul
lor si o ceasca mare de cafea. Insa exista si unele persoane... pentru care, aceste nimicuri ce
alcatuiesc esenta vietii, ajunsera sa fie tot mai putine.
Tanarul iesi val-vartej din casa, ignorand cat putu el de mult strigatele disperate ale
mamei lui. Nu ii pasa ca lasase telefonul pe birou, in camera. In acel mod, era sigur ca nu il va
mai cauta pe percursul zilei, decat daca isi facea timp sa vina dupa el. Dar stia de ani buni ca
nu o va face. Voia sa se stie plecat cat mai repede de acolo. Voia sa uite tot calvarul, tot acel
aer imbacsit cu tipete, regrete, furie si disperare. Voia sa se indeparteze cat mai mult de ea.
“La naiba cu tine… Poate pleci odata, sa nu te mai aud. ”, isi spuse el printre dinti, inchizand
usa cu furie in urma lui. Isi inchise ochi pentru cateva secunde, inspirand si expirand sacadat.
Inima o luase la goana, doar din cauza unei simple certe cu ea. Furia i se injectase rapid si
ucigator precum un drog in sangele ce umbla prin tot corpul lui fragil. Inca o noua zi, plina de
certuri cu mama lui. Taehyung incerca sa-si aduca in limitele normalului ritmul cardiac, insa
durerile constante date de acea fiinta nu ii dadeau pace. Cafeneaua era singurul loc in care
chiar traia. Ura momentul cand trebuia sa se intoarca acasa, in fiecare zi. Facea tot posibilul sa
ramana in acel local, chiar daca asta insemna sa faca tura dupa tura, sa ramana peste program
si sa curete mesele din nou si din nou sau sa dea peste toate tipurile de clienti, cu fel de fel de
pretentii. De fiecare data cand avea ocazia, ii lasa pe colegii lui sa plece mai devreme de la
progamul stabilit, ocupandu-se el de toate, in locul lor. Iubea acel loc. Iubea diferitele
parfumuri ale cafelei, in combinatie cu apa sau laptele fierbinte. Iubea gustul puternic,dulce-
amarui al unui Latte Macchiato cu Amaretto, in diminetile ploioase de octombrie, aroma putin
intepatoare, ametitoare,dar placuta a unui Espresso Doppio, in noptile cu luna plina din Iulie
si mirosul revigorant al unei ciocolate calde cu menta, in dupa-amiezile incarcate de zapada
din Ianuarie. Acelea erau singurele lucruri pentru care mai traia.
Taehyung nu fusese de la inceput asa. Era un copil plin de viata, energic, radiind o
fericire ce ii facea instantaneu pe toti cei din jurul lui sa zambeasca. Isi iubea parintii, atat de
mult, incat nu se putea desparti de ei. Sotilor Kim le fusese enorm de greu sa il faca pe
micutul Taehyung sa priceapa ca odata cu maturizarea, apar responsabilitatile, iar odata cu
responsabilitatile, viata pe cont propriu era testul final. Inalt, slab, fragil si zvelt precum o
caprioara, parea un bibelou din cel mai fin portelan, mult prea pretios pentru lumea murdara,
parsiva, ce il astepta dupa pragul casei. Doi ochi de o nuanta curata de negru, stralucind de
viata, aruncau acum peste tot priviri pline de pesimism si tristete. Buzele-i subtiri erau aveau
mereu o tenta de rosu, de parca deabia furase rujul mamei lui si il incercase pe propria piele.
Era un mic inger, pe care trecutul il transformase intr-un demon fara voie.
Ca in fiecare dimineata de vara, isi lasa trecutul prea trist si dramatic aruncat undeva
intr-un colt intunecat al sufletului sau, unde nimeni nu putea patrunde. Se saturase de tipetele
mamei lui, de comentariile rautaciose si de regretele pe care le avea in legatura cu nasterea
lui. Se saturase de toate impulsurile celorlalti de a trece mai departe si de a reveni la vechiul
copil plin de fericire. In acel apartament modest, sarac, devenise o normalitate discutia despre
viitorul lui Taehyung. Insa, ca de obicei, el prefera sa ii arunce o privire plina de dezinteres
mamei lui si sa isi puna castile pe urechi, ignorand toate jignirile aduse la adresa lui. Inca nu
putea parasi casa. Stia cati bani ii mai trebuiau. Stia ca era aproape imposibil sa isi deschida o
cafenea, daca nu avea clienti fideli pe care sa se bazeze, inca de dinaintea inaugurarii. Stia
dificultatile, capcanele si pericolele ce il vanau la fiecare miscare a lui. “Mai rezista inca
putin,Taehyung. Stiu ca poti. Mereu ai putut, prin propriile forte. Inca ceva timp, apoi vei
avea destui bani si vei putea scapa odata pentru totdeauna de acea cotoroanta”, gandea el,
mergand linistit pe strada si uitandu-se absent la vitrinele unor cofetarii selecte. Arunca
privire curioase, intrigate, la deserturile care semanau cu mici opera de arta. Combinatii de
culori simple, dar ametitoare ce delectau privirea oricarui trecator. Aranjamente sofisticate,
ingredient de prima clasa, greu de procurat, cofetari cu o experienta impresionanta si servire
de prima clasa. Acestea erau secretele unei retete de succes pentru acele cofetarii. Tanarul se
multumi cu un zambet melancolic, abia schitat, prefacut si intristat, incercand sa aprinda o
scanteie de speranta pentru visele lui. In acea dimineata, purta o pereche de blugi largi, peticiti
la genunchi, care isi pierdusera culoarea de la prea multe spalari si un tricou gri, putin prea
larg pentru masura lui actuala, facandu-l sa arate precum un copil ce probase dintr-o
curiozitate infantile nevinovata hainele tatalui sau. Pe spate, avea ghiozdanul in care isi tinea
aparatul foto, singurul lui prieten adevarat. Ii placea la nebunie sa imortalizeze diferite
momente pe care le intalnea pe strada. O pisica ce incerca in zadar sa prinda un soarece de
jucarie, doua batranele ce poposeau obosite pe o banca din parc, povestindu-si vietile, un grup
de copii ce se alergau veseli pe pod, in timp ce un cuplu tanar se plimba linistit. Odata, incerca
sa traga chiar si la cafenea cateva cadre impreuna cu doi dintre colegii sai, insa intentia ii
fusese spulberata de catre seful lui care incerca sa il concedieze, singurul lucru care il salvase
fiind dosarul lui perfect. De cele mai multe ori, uita notiunea timpului cand era pe teren cu
aparatul si isi dadea seama cat de repede trecusera orele, deabia atunci cand ramanea fara pic
de spatiu pe card. Insa in acea dimineata nu avea chef de poze. Ultima discutie cu mama sa
umpluse paharul. iar singurul lucru de care avea nevoie si care stia ca il vor face fericit erau
uniforma lui si cafeneaua.
-Ce-ai de gand sa faci cu viata ta? Spune-mi si mie. Ai de gand sa stai la casa mea,
mancandu-mi si ultimele zile din viata mea blestemata?
Mama lui ii arunca o privire ucigatoare, plina de ura, trantindu-i pe jos toata colectia
de CD-uri cu poze.
-Ti-am dat voie sa le atingi ? intreba el, rasfoind plictisit o revista si tinand ochii inchisi
pentru cateva secunde.
Vazand ca tanarul nu ii da nicio atentie, pentru a treia oara in acea dimineata, ii
smulse revista din maini si il palmui cu putere peste obraz, lasand pe obrazul lui o urma
rosiatica,evidenta. O expresie plina de soc ii impietri pe chipul obosit al lui Taehyung..
Trecura cateva secunde bune, pana sa inregistreze tot ce se intamplase. Mama lui il lovise.
Pentru prima oara in viata lui. Simtea urma usturatoare, inveninata de anii intregi de
suferinta si tacere prin care trecuse, de repulsia pe care o stransese in suflet fata de toti, de
tot chinul pe care il indurase. Simtea prin acea lovitura noptile nedormite, batjocura continua
a gurilor rele, sutele de acuzatii false aduse lui, raurile de lacrimi pline de durere pe care le
varsase cand nimeni nu il putea auzi. Voia sa planga, din cauza torturii prin care trecuse
sufletul lui..Voia sa loveasca totul in jurul lui, sa distruga. Voia ca totul sa dispara usor si
repede precum o briza,vara. O furie incontrolabila ii patrunse prin fiecare parte a corpului.
Insa se opri cu greu, incercand din rasputeri sa isi induca o stare de calm. Nu vroia sa cedeze
in fata nimanui, cu atat mai putin in fata acelei persoane.
Cand mama lui vru sa il loveasca pentru a doua oara, o mana ferma, puternica, o
apuca pe a ei.
-Sa nu mai indraznesti sa pui mana pe mine. Vreodata,sopti el,pe un ton glacial.
Ea il privi cu un amestec de furie, confuzie si teama. Nu-si mai recunostea fiul.
-T-tu...a-ai innebunit? Tipa ea, incercand sa scape din stransoarea lui. Asa imi
multumesti tu mie? Asa imi multumesti pentru toate chinurile prin care am trecut pentru a te
creste pe tine, nerecunoscatorule?Asa imi multumesti pentru ca nu te-am abandonat ca pe un
gunoi la marginea strazi, de fiecare data cand am avut ocazia?
El pufni in ras, aruncandu-i o privire plina de sfidare.
-Da? Si cand ti-ai acuzat fiul cum ca este un criminal? Si atunci il cresteai? Si atunci il
iubeai? Cand il bateai pana in zori, ajungand la scoala plin de vanatai, tot asa ? Cand il
batjocoreai de fata cu strainii, doar ca tu sa pari cea nevinovata, iar eu copilul cu boli
mentale? Tu...tu esti cea care l-a adus pe tata in starea asta! Tu esti cea care a distrus
aceasta familie! Tu esti cea care l-a inselat, cea care l-a facut responsabil de toate esecurile
tale! Tu esti cea care l-ai distrus, cand el te iubea orbeste si se sacrifica pentru tine! Tu l-ai
pus in mormant!... Sa nu mai indraznesti sa minti in fata mea. Poate pe restul oamenilor si pe
tatal meu ai reusit sa ii fraieresti cu talentul tau actoricesc de doi bani. Dar mie nu imi poti
ascunde adevarul!Pe mine nu ma mai poti minti!
-A fost alegerea lui,ii raspunde ea simplu, intorcandu-si privirea de la fata lui si
incercand sa ignore vorbele lui care o lovisera precum un bici.
-Alegerea lui? A lui? Crezi ca daca tu nu il aduceai in starea asta,ar fi ales sa se
sinucida? Esti o criminala, asta esti! Dispari de aici! Striga el nervos, impingand-o din calea
lui.

Scutura puternic din cap, incercand sa uite acea intamplare. Nu mai suporta faptul ca
amintirile tatalui sau ii bantuiau constiinta. Isi goni gandurile, aruncand priviri umplute de
oboseala peisajului din jurul lui. Toate fiintele, lucrurile, faptele, intamplarile care se
petreceau si treceau pe langa el precum un tren in viteza il faceau sa isi piarda mintile. “M-am
saturat de tot... m-am saturat de soarele asta, de cladirile din ce in ce mai inalte, de oamenii
care locuiesc in orasul asta si trec pe langa mine in fiecare zi, de famila care m-a lasat doar
cu sechele, de toata viata mea…care e o corabie naufragiata in neantul necunoscutului. M-
am saturat....nu se poate macar pentru o singura zi, sa dispar?Sa uit de toate si sa imi refac
viata?”. Grabi pasul, dorind sa ajunga cat mai repede la cafenea. Coti pe o straduta
laturalnica, ce spera sa ii scurteze drumul. Pe acolo, cativa muncitori carau materiale de
constructii, intr-un imobil. El se strecura usor pe langa ei,incercand sa nu ii deranjeze din
munca lor si imaginandu-si cum va fi cand isi va deschide si el propria cafenea. Un zambet
abia schitat ii aparu pe buze, insa disparu la fel de repede. Dupa cateva minute, ajunse la
destinatie. Doar un coleg ajunsese deja acolo, pregatind aparatele si asteptand, ca in fiecare
dimineata, aprovizionarea. Mai era doar o ora pana la inceperea programului. Deschise usa,
tragand in piept acel aer amestecat cu mirosul proaspat, amarui, de cafea rasnita.
-Mai devreme astazi, decat de obicei, ii striga Seokjin , in timp ce stergea niste mere
dintr-un separeu, afisandu-i unul din zambetele lui perfecte, ce topea inimile clientelor.
Purta perechea lui preferata de pantaloni, negri si stramti, in combinatie cu o camasa de
un alb sidefiu, ce ii scotea musculature in evidenta. Parul lui des, de o nuanta saten deschis,
stralucitor, ii statea aranjat perfect. In ciuda oboselii ce inca ii mai brazda chipul, dintr-un
motiv necunoscut inca, parea bucuros ca incepuse o alta zi de munca.
-Ca de obicei, raspunde el simplu, aruncandu-si geanta cu aparatul intr-un dulap de dupa
bar,plecand sa se schimbe.
Nu dura mai mult de trei minute, pana sa se reintoarca. Cu o privire mai amanuntita,
scana tot localul, incercand sa gaseasca ceva de facut. Mesele erau deja aranjate, avand fiecare
cate o micuta vaza cu flori parca abia culese. Meniurile erau puse la marginea barului,
asteptandu-si si ele clientii. Podeaua stralucea de curatenie, iar draperiile subtiri, de culoarea
cojii de portocala, erau trase. “Sa inteleg ca nici el nu o ducea mai bine, de le-a terminat pe
toate deja.”,isi spuse Taehyung, privind intrebator peste rafturile cu cesti si pahare.
-Mi-ai mai lasat ceva de facut? Sau pot pleca acasa? Intreba el, chicotind.
-In cateva minute vine domnul Lee. Daca vrei, te las pe tine sa te ocupi de marfa, cat
imi fac un Latte cu scortisoara. Ce zici?
-Interesant. Intrigant chiar,as putea spune, constata Taehyung, incruntandu-se la el.
Observ o schimbare in preferintele tale. Acum o saptamana, daca ma prindeai ca pun
scortisoara in vreo bautura de-a ta, imi taiai beregata fara vreun regret si faceai si un scandal
de trezeai tot cartierul. Ai dori sa mi te confesezi…sa imi impartasesti ceva? Intreba tanarul,
ridicand suspicios din spranceana, incercand sa faca vreo presupunere cu privire la
schimbarea radical a gusturilor prietenului sau.
Seokjin isi puse palma stanga la ceafa, incercand sa ignore privirea acuzatoare a
colegului sau.
-Sa zicem doar ca noile angajate care vor sosi in cateva minute prefera un barbat ce e
predispus schimbarilor.
Taehyung isi dadu ochii peste cap, saturat sa auda scuza lui veche, de fiecare data cand
seful sau angaja cate o fata frumoasa, menita doar sa atraga clienti. Stia ca va avea de furca cu
ea, aducandu-si aminte de ultima, care aproape scapase o tava cu 5 cafele peste un client nu
tocmai binedispus.
-Esti o cauza pierduta, spuse el rasufland adanc.
-Eu? Intreba Seokjin, mirat. Dar tu? Porti mereu perechea aceea anosta de ochelari,
incercand parca sa iti ascunzi adevarata fata. Ti-e frica ca te-ai putea indragosti? Stii…ar
trebui sa incerci. E de un milion mai bun decat sa savurezi o cana de ciocolata calda cu
capsuni, intr-o dupa-amiaza friguroasa de Ianuarie. Nici nu stii ce pierzi, amice...
-Hei, ochelarii aceia ma apara de tot felul de ciudati. E mai bine un mic anonimat, decat
sa stie toata lumea ce e in sufletul tau. Si nu arat rau. Doar ca un tocilar. Iar nimeni nu le da
atentie unora ca ei, deci e bine. Inceteaza cu toate tentativele tale de a ma arunca in acest cerc
vicios. Nici nu vreau sa ma gandesc la asta, ii raspunse Taehyung, zambind lenes. Dragostea
nu mai este demult pentru mine. Dar multumesc ca mi-ai adus aminte sa imi pun ochelarii,
spuse el zambind sardonic si scotandu-si ochelarii dintr-un buzunar lateral al pantalonilor.
-Taehyung, draga. Nu cred ca auzi ce spui. Dar…stii, nu te grabesc. Esti mic, viata ta de
19 ani deabia acum incepe. Te cunosc destul de bine si stiu ca pana si tu ai o limita, sihastrule,
ii raspunse Seokjin, razand si lasandu-l pe colegul lui fara replica.
Taehyung avusese doar o prietena, de cand tatal lui murise. Tinuse la ea, bineinteles, dar
nu a putut-o iubi . Teama de a pierde o persoana draga lui il facuse intr-un final sa nu se mai
poata atasa de nimeni. Nu dorea sa inteleaga dragostea. Ii placea mereu sa vada cuplurile pe
strada si sa le imortalizeze intr-o fotografie, insa totul se oprea aici. Dragostea era pentru el o
secunda, un moment, sau chiar cateva clipe in care putea trage un cadru care sa cuprinda acel
sentiment. “De ce as vrea sa tin la o persoana? Ca apoi sa ma sacrific pentru ea, iar ea doar
sa imi intoarca spatele, ca si cum nimic nu ar fi existat intre noi? Asta e doar unul dintre
jocurile murdare ale oamenilor, inventat pentru a manipula niste minti fraiere si credule, cu
sufletul fragil. Dragostea nu inseamna mai mult decat niste cuvinte aruncate degeaba si
sentimente mascate. ‘Te iubesc’ si ‘Esti totul pentru mine’ ...parca fac parte dintr-un scenariu
al unei drame siropoase, cu buget redus. Mi se face rau numai cat ma gandesc cat de
mincinosi putem fi, sa pronuntam acele cuvinte, unei persoane care chiar crede vorbele astea.
Uneori, oamenii ar trebui sa mai foloseasca si creierul. Inima doar le creeaza iluzii false. Ar
fi mai usor daca nu ar exista sentimentele.”
Acea ora pana la deschidere trecuse pe nesimtite. Taehyung pusese toate marfurile la
locul lor, in depozit, organizase in ordine alfabetica diferitele tipuri de cafea si le explica
noilor angajate cum se desfasura treaba in acel local. Nici nu apucase sa deschida usa
cafenelei, ca primii clienti deja aparura. Un grup de cinci tinere, toate studente, dupa felul
cum aratau, se asezara la o masa langa fereastra. Peste cateva minute, un batran cu parul
grizonat, tinand intr-o mana un ziar, iar in cealalta o servieta din piele, isi facu aparitia. Asa isi
petrecea fiecare zi de vara Taehyung. Inconjurat de clienti, de mirosul cafelei si de rasetele,
chicotele si cuvintele ce zburau prin aerul racoros din local. Ii placea sa vada zambetele de pe
buzele oamenilor, dupa ce luau gustau pentru prima oara. Ii placea cum isi inchideau ochii,
pentru cateva secunde, savurand in tihna aromele si lasand bauturile calde sau reci sa le
patrunda in corp. Ii placea sa incante lumea, doar cu o singura inghititura.
Fara sa isi dea seama, trecu si ora pranzului, iar Taehyung simtea deja cum oboseala il
cuprinde, incetul cu incetul. Isi aranja ochelarii si isi scutura putin capul, un obicei pe care il
mostenise de la tatal sau.Usa din fata se deschise cu un zgomot, in prag facandu-si aparitia o
tanara slaba, intr-o rochie scurta, de un roz pastelat precum florile de cires, cu modele de
culoare neagra spre marginea ei. La gat, avea un aparat foto, identic cu cel al lui Taehyung, iar
pe umar purta o geanta micuta, neagra. El arunca o privire la noul client, inghetand parca
pentru cateva momente cand o vazu. Chipul ei curat, impecabil, avea pometii acoperiti de o
tenta usoara de rosu. Ochii mari, caprui, de nuanta zaharului topit, rotunzi, pareau lipsiti de
viata, stersi. Precum niste stele, ce erau la capatul vietii lor, pierzandu-si cu fiecare clipa
stralucirea efemera. Tristetea ii era ascunsa de o masca cu un zambet fals imprimat pe ea. Insa
el stia ca in adancul ei, sufletu-i plangea cu lacrimi amare. Oricat de mult incerca sa isi
deghizeze durerea, in spatele unei umbre vesele, nu reusea. Ochii ei spuneau mai mult decat o
faceau cuvintele sau gesturile. Pentru tanar, era precum o carte deschisa. Un roman dramatic,
trist, asteptand sa fie citit. Pentru un moment, privirile li se intalnira, iar in acel moment,
Taehyung simtise o familiaritate ciudata, o conexiune inexplicabila intre el si fata aceea.”Ca
si cum...as privi intr-o oglinda”,gandea el, fara sa scape tanara din ochi. Un sentiment strain ii
invada sufletul. Privirea ei , un caleidoscop cu un infinit de nuante necunoscute lui pana
acum. Dorinta de a-i auzi glasul era usturatoare si sufocanta. Isi imagina zambetul ei , larg,
pierdut intr-un camp invadat de flori. O curiozitate impulsiva, de neoprit, ii ocupa acum
gandurile. Voia sa o cunoasca.
Ea se aseza la un separeu retras, in capatul cafenelei ,unde nu putea fi atinsa de privirile
curioase si iscoditoare ale celorlalti clienti. Isi lasa capul in jos, concentrandu-se pe aparatul ei
foto. Insa Taehyung ii observa o umbra a unui zambet inaltandu-i usor un colt al gurii.
O mana pe umarul lui il facu sa se reintoarca cu picioarele pe pamant, iar din spate auzi
vocea lui Seokjin.
-Draguta fata...N-ai gusturi rele, domnule dragostea-nu-e-pentru-mine,comenta el,
chicotind usor.
-P-poftim? Termina. N-am spus nimic. Doar ca...mi se pare surprinzator, ciudat. Daca
nu, chiar dubios, spuse el, ultimele cuvinte aproape soptindu-le.
-Da, la tine, dragostea e dubioasa. Incearca. Poate o sa iti placa gustul. Aia e masa
mea...dar te las pe tine sa o servesti. Sa nu o dai in bara cum o faci de obicei, domnule Tocilar
insensibil, spuse Seokjin, lasandu-i lui Taehyung un meniu pe marginea barului. El il lua
repede, indreptandu-se cu pasi nesiguri catre acea tanara. “Ce ar trebui sa zic? Oare imi sta
parul asa prost ca intotdeauna? Oare arat prea penibil cu ochelarii? Oare a observat ca m-
am uitat la ea putin cam prea insistent? Oare crede ca sunt vreun obsedat sau ceva? De ce
imi bate inima asa de tare?De ce am senzatia asta asa ciudata? Ce sa intampla cu mine?
Stai...ce tot spun aici....De ce imi pasa atat de mult?Ce naiba am?...Ma comporta asa imatur.
Potoleste-te, amice, nu-i nimic pentru care sa te agiti. Tipa are doar o zi proasta iar tu iar ai
stat prea mult cu capul in carti siropoare si totul ti se deruleaza precum un serial idiot ”, isi
spunea el, sirul gandurilor oprindu-se cand ajunse langa ea.
-Bine ati venit la cafeneaua Amadeus, spuse el usor, incercand sa isi pastreze calmul.
Ii lasa pe masuta joasa meniul, aruncandu-i o ultima privire de aproape. Ii observase
genele lungi, dese, atat de frumoase, sub care se ascundeau acei ochi. Ii vazu mainile delicate,
cu degetele-i fragile si se intreba daca erau pe-atat de fine pe cat isi inchipuia. Ii admira parul
bogat, ce ii aluneca usor pana dupa umeri, de un saten cu nuante roscat, ce ii faceau fata mult
mai luminoasa. Se indeparta incet de ea, nevrand parca sa o paraseasca. Voia sa afle ce
ascundea sub acel chip angelic. Un mic zambet strengar ii zabovi pe buze. Parea anormal
pentru el si nu intelegea cum de sufletul lui luase o astfel de turnura. Insa nu vroia sa lase fata
misterioasa sa se piarda in van, in una din amintirile lui. Ceva din adancul sufletului ii spunea
ca povestea nu trebuia sa se termina asa.
**
“Te pot ajuta cu ceva? Nu pari in regula...”
“Multumesc,esti dragut...dar nu.”
“Nu te lasa inselata doar de aparentele unui om. Orice ar fi, poti avea incredere in mine.”

Taehyung statea intins pe o banca, admirand peisajul noptii, invaluit intr-o aura de
mister. Vantul puternic incetase de mult. Putea asculta acum doar o adiere blanda, ce ii soptea
vorbe dulci in ureche. In minte, ii staruia imaginea inca vie a acelei fete. “Ce fel de vraja ai
pus asupra mea? Nu mi te mai pot scoate din cap acum”,se gandea el, inchizand incet ochii.
Tinea in pumnul stang bucata de hartie prin care comunicase cu ea. Intr-un fel, o invidia
pentru ortografia ei . Liniile ondulate si felul fin in care apasa cu atentie pixul pe hartie,
accentuand exact literele potrivite, transforma orice cuvant banal intr-o opera de arta. Ii
observa totusi nesiguranta miscarilor din acel moment. Aprecia sinceritatea copilareasca,
fragila a gesturilor ei. Un inger pur, murdarit si ingenuncheat de cruzimea lumii acesteia. "As
vrea sa te apar",isi spunea el."As vrea sa te feresc de tot acest rau care te inconjoara.... as
vrea sa te intreb cum ai reusit...cum ai intrat in viata mea asa brusc. Cum ai reusit in doar
cateva secunde ca imi rastorni toate convingerile si nesigurantele,cand nici macar nu stiu
cum te cheama? Cum ai reusit sa ma scoti din acea monotonie care ma imbolnavise, numai
prin simpla ta prezenta? Cum ai reusit sa imi furi inima, fara sa o mai pot recupera… cand
credeam ca pentru mine dragostea e moarta. Oare ma mai stii clipa acea care paruse o
eternitate…cand ai usor, pe nesimtite, ca o briza, in cafenea? Te gandesti la mine , cum ma
gandesc eu la tine? Te-ai speria daca m-ai vedea acum? ", se intreba el, chicotind usor,
tinand inca ochii inchisi si lasandu-se purtat de acea senzatie placuta ce ii imprastia fiori in tot
corpul. Isi imagina copacii inalti, batrani, cu scoarta aspra, cutata, ce strajuiau in fiecare alee
din parc. Noaptea aceasta era diferita. Nu mai simtea doar caldura inepuizabila a verii. Acum,
o racoare nostalgica, insotita de linistea melancolica a noptii, ii aduceau doar un zambet trist
pe chipul tanar. Trecura aproape trei saptamani de cand nu o mai vazuse pe acea tanara. Si
inca de atunci, stiu ca ceva se schimbase inauntrul lui. In fiecare zi, se oprea pentru cateva
momente din munca, intrebandu-se unde era si ce facea. Incerca sa isi imagineze vocea ei,
mangaindu-i urechile. Acea singura privire in ochii ei de o culoarea aurie, stinsa, adanca,
patrunzatoare, ce il facea sa se piarda cu firea. Adormea cu gandul la ea si se trezea, cu
zambetul ei trist in suflet. Era prins intr-un miraj crud al trecutului, ce nu vroia sa ii dea pace.
Se ridica de pe banca deja rece. Ora tarzie isi spunea cuvantul. Cu miscari lenese, scoase
din geanta lui ochelarii de soare si aparatul foto. Mereu primise remarci nu chiar dragute de la
colegii lui, in legatura cu ciudatul obicei de a purta ochelarii. “Nu, n-am probleme de vedere.
Si nici nu sunt vreun star tv, ca sa faceti glume nesarate.” Pentru Taehyung, ochelarii de soare
sau cei pe care ii purta in timpul serviciului, il fereau de privirile orasenilor, ignorand uneori
chiar si barfele care ajungeau la urechile lui. Intr-un fel, se simtea o alta persoana, mai
curajoasa, mai noncoformista si mai libertina, atunci cand ii purta.
Era perfect pentru cateva poze sub clar de luna, chiar daca lumina nu era intr-o cantitate
potrivita. Linistea din timpul noptii il ajuta mult mai mult sa se concentreze. Scoase repede
capacul obiectivului si-l arunca neglijent in geanta. Cadru dupa cadru, se lasa absorbit tot mai
mult de acel peisaj cu tonuri tomnatice. Becurile slabe de neon imprastiau o lumina slaba ce
aluneca alene pe ramurile copacilor. Ce putea fi mai perfect pentru el in acest moment?
Apoi, o umbra necunoscuta isi facu aparitia in unul din cadrele lui. In coltul din dreapta,
la cincizeci de pasi de el, observa o figura neclara, ce se pierdea prin negura noptii. Chiar
daca folosise zoom-ul la maxim, acel personaj ramanea inca ascuns. O curiozitate subita isi
facu loc in mintea lui, impingandu-l sa descopere cine era. Cu pasi repezi si siguri, se apropie
de locul unde il vazuse ultima oara. In departare, zari un corp mic, firav, ce alerga. Avea doar
niste blugi mulati si o bluza albastra cu gluga, sub care isi ascundea chipul misterios. “Bine ca
nu e vreun ciudat”,gandi el, alergand pe aleea luminata. Sari peste banci, peste tufisuri si
ornamentele cu flori, incercand sa il prinda din urma. Fugea fara a lua vreo pauza, iar cand cel
din fata lui lasase garda jos, grabi pasul, apucandu-l cu forta de brat, tinandu-si degetele
stranse in jurul mainii, precum un cleste.
-Hei, opreste-te, striga Taehyung , respirand sacadat. De ce fugi? Cine esti? Si ce cauti
la ora asta pe aici? Stii cati ciudati umbla acum pe strazi?
Cu miscare ferma, il intoarse, incercand sa ii priveasca chipul faptasului. Simti un nod
puternic in gat, si lasa drumul stransorii, privind-o cu un amestec de uimire si teama. O
recunoscu imediat pe tanara ce ii bantuise mintea pentru atata timp.
-I-Imi pare rau, iesisem doar sa fac cateva poze, spuse ea cu vocea tremuranda,
aratandu-i aparatul ce-l tinea agatat in cureaua de dupa gat. Imi pare rau, nu voiam sa te sperii
sau sa te deranjez, spunea ea, pe un glas firav.
Abia dupa ce ii spusese ea, Taehyung oberva aparatul, ce atarna usor la gat, miscandu-
se odata cu ritmul respiratiei ele rapide,din cauza efortului.
-E in regula...nu voiam sa fiu asa dur cu tine. Nu stiam cine putea fi la ora asta prin parc,
ii spuse el, aranjandu-si putin ochelarii. Nu e cam tarziu pentru tine? Stiu ca e un loc si o ora
perfecta pentru poze, pentru ca asta faceam si eu cateva alei mai incolo...dar o domnisoara la
miezul noptii, intr-un parc parasit nu e chiar combinatia perfecta, spuse el, razand usor.
-Probabil ca ai dreptate....dar ce rost sa ma duc acasa? Ma simt mai in siguranta aici...Tu
de ce porti ochelari de soare noaptea? intreba ea,privindu-l sceptic.
-E ca sa ma apere de privirile oamenilor. Prefer anonimatul,spuse el simplu,schitand un
zambet siret. Ai vrea...sa ai parte de compania mea nu prea placuta? Nici eu nu prea sunt
asteptat acasa...asa ca pot zabovi pe-aici. Si cred ca ar fi mai bine sa-ti stau pe-aproape. Asta
daca nu vrei sa fii rapita si sa ajungi marfa la traficul de carne-
-Hai pe leaganele acelea, i-o taie ea repede, schitand un zambet copilaresc si apucandu-l
de mana.
Simtea atingerea ei calda si fina, pe mana lui aspra si se intreba daca era doar un vis.
Noptile pierdute in sir, in care doar isi imaginase acest moment, nu erau nici macar pe-
aproape, atat de incredibile precum realitatea. Bataile inimii ii accelerara nebunste, speriindu-
se ca inima ii va exploda din cauza emotiilor ce-l copleseau. Nu stia daca mai era el in acel
moment. Se lasa doar purtat de acea fericire dupa care tanjise atat de mult,de care se indoise
atata timp ca putea exista.
Au stat ore in sir, povestindu-si vietile, el ascultand-o pe ea intr-un moment, ca in
urmatorul sa se piarda in vocea ei ce suna ca trilul pasarilor si privirea jucausa, in care se
oglindeau razele lunii. Ii placea sa o asculte. Isi simtea sufletul impacat, caci in sfarsit gasise o
persoana cu care putea impartasi aceleasi ganduri si trairi, aceleasi pasiuni, acelasi trecut. La
fel ca si el, un parinte murise, si la fel ca el, trecuse prin batjocura societatii pline de
prejudecati. Totul parea perfect...magic. Adapostiti de crengile lungi, atotprotectoare ale
copacilor, inconjurati de intimitate si liniste, vegheati cu atentie de catre astrul noptii. Simtea
in sfarsit dragostea. Toate lucrurile la inceput fara sens, spuse de Seokjin, pareau sa capete
logica si sens din nou. Acum ca gustase din ea, din dragoste, nu mai dorea sub nicio forma sa
o lase sa ii scape.
-Stii…modelul asta de ochelari de soare…nu l-am mai vazut niciunde. Si are un T pe
rama dreapta, spuse ea privindu-l atenta si incercand sa ii atinga cu grija ramele ochelarilor.
Cu o miscare rapida, prompta, Taehyung o prinsese de incheietura si o indeparta cu
grija. Pe fata-i fina ancora un zambet strengar. Intinsi pe iarba putin umeda, de un verde
deschis, uscat, cei doi tineri priveau infinitul. Cerul pictat in nuante tuciurii, cu pulberi aurii si
argintii aruncate neglijent pe panza neagra. Iar tronand peste noapte, astrul solitar ii insotea pe
cei doi pe un taram indepartat.

***
“Te-ai intors...esti vesela astazi. Ai gasit ceea ce cautai?”
” Da.In sfarsit am gasit.”
“Ai lipsit cateva zile...s-a intamplat ceva?”
”Doar cele mai bune lucruri din viata mea. Multumesc ca-ti pasa si ca ma lasi sa imi
impartasesc fericirea cu tine.”
“Imi fac doar datoria.”
“Esti unul din clientii mei fideli acum. Tot continui sa comanzi de o luna acelasi lucru…e
ceva in legatura cu aceasta cafea? Nu te-ai plictisit de ea?Don’t you want to try something
else, milady?”
“No, that coffe is the only thing that reminds me of him. He’s my coffee affair.”

Asa decurgeau secundele, orele, zilele, saptamanile petrecute la cafenea. Pastrandu-si


anonimatul pe timpul zilei fata de Yoon Hye. Chiar daca inca nu ii vazuse chipul, din spatele
acelei perechi de ochelari, era multumit. Atata timp cat petrecea cat mai mult timp cu ea, nu
putea cere mai mult. La cafenea, incerca sa fie doar angajatul umil, putin timid, insa prietenos,
ce parea sa ii acorde multa atentie doar unui anumit client, in ultima perioada.
Deabia terminase doua cesti de ciocolata calda, cu alune de padure, cand Seokjin il lua
prin surprindere, aruncandu-i prosopul in fata cu putere, aproape dandu-i jos ochelarii.
-Mai ai de gand sa ii ascunzi mult adevarul? Intreba el, privindu-l acuzator.
-C-ce adevar?Eu...
-Oh, haide, Taehyung. Are dreptul sa stie. Nu te poti ascunde toata viata in spatele unei
masti. Te-ai schimbat mult, de cand o stii pe ea. Intr-o perioada foarte scurta. Si o spun intr-un
sens bun. Nu te-am mai vazut niciodata zambind asa de mult, serios. Pana si certurile cu
mama ta s-au rarit de la o vreme. Esti un cu totul alt om. Nu mai esti domnul nu-cred-in-
chestia-numita-dragoste. Nu mai esti colegul ala morocanos ce imi strica starea de spirit de
dimineata, zise el razand. Nu simti? Esti atat de indragostit.....sunt mandru de tine, spuse el,
prefacandu-se emotionat si abtinandu-si un zambet siret.
-Seokjin. Inceteaza. Nu am de gand sa spun nimanui nimic. Atata timp cat ea nu stie, nu
o afecteaza.
-Mai rau ii faci, ascunzandu-i adevarul . Aceasta sarada a ta nu va tine la nesfarsit. O
relatie se bazeaza pe incredere si-
-Despre ce relatie vorbesti? Nici nu stiu daca ma place...hai sa fim seriosi... Singurul
lucru care ne mai leaga acum sunt cafeaua pe care i-o fac in fiecare seara cand ne intalnim…O
reteta de aici, pe care am personalizat-o. Si acum numai pe aceea o comanda… Si chiar cred
ca asta i-a creat destule banuieli. E suficient. Ea nu il stie decat pe Taehyung cel ce se ascunde
in spatele unei perechi de ochelari. Si atat ar trebui sa ramana. Urasc ceea ce sunt in timpul
zilei. De aceea ma feresc. Ea e…atat de inocenta, de pura. Precum un boboc de floare. Nu
vreau sa ma stie drept Taehyung cel fraier, cel idiot, cel-
-Cel adevarat? Il intrerupse Seokjin.
-Crezi ca ar mai avea chef de mine, daca i-as spune ce sunt ? Ca o stiu de atata timp? Ca
ma prefac ? Ca sunt un mincinos ordinar? Ca dintre toate persoanele din lume care au tradat-
o, eu as fi ultimul de la care s-ar astepta la asta? Mai am putin...si strang toti banii. Voi reusi
asta, iti jur. Iar atunci, nu va mai trebui sa ii precizez lui Yoon Hye de perioada asta niciodata.
-Nu am de gand sa ma bag in problemele tale...insa, ai grija. Afacerea asta cu cafeaua,
asa cum o numesti tu, nu va funciona pana la nesfarsit. Desi...pot sa spun ca a fost cat de cat
ingenioasa, venind mai ales din parte ta. Si ca sunteti intr-un fel de prietenie cu beneficii,
aici....din care amandoi castigati. Insa ia aminte. Adevarul nu ramane ascuns pentru mult
timp, spuse Seokjin,indepartandu-se de bar.
Taehyung il privi confuz, neintelegand prea mult din spusele colegului sau. Reintors la
treaba, lua cele doua cesti, pentru a le servi clientilor.

-Taehyung,eu am terminat tura, ma duc acasa! Ultimul client m-a stors de


rabdare...chiar nu mai suport. O sa iau uniforma cu mine, asa ca poti inchide in spate, daca
vrei, striga Seokjin din pragul usii de la intrarea cafenelei.
-Fugi si nu imi mai tine usa deschisa! Ii raspunse Taehyung, chicotind usor.
Tanarul pleca, fericit ca in sfarsit de terminase acea zi infernala. Ramas singur,
Taehyung trase draperiile, lasand ca tot localul sa fie scufundat intr-o lumina difuza, slaba,
fermecatoare, cu o tenta puternica de portocaliu. Aranja mesele, le curata, facu pentru ultima
oara ordine prin ingredient si se duse sa se schimbe. Pe pielea putin aspra , ii ramasese
impregnat un parfum dulce amarui. Pe buze ii staruia o aroma placuta de cafea simpla, cu
lapte. Era prea obosit pentru a-si prepara altceva, asa ca renunta la un Espresso in acea seara.
Neglijent, isi arunca ochelarii in ghiozdan, iar pe cei de soare ii lasa pe cap, stiind ca la ora
aceea tarzie nu avea sa dea peste cineva care sa il recunoasca. Lua cheile de pe tejgheaua
deabia stersa a barului si se indrepta spre usa. Arunca o privire obosita, insa acoperita de un
zambet copilaresc, in local, verificand pentru ultima oara ca totul sa fie in ordine pentru
urmatoarea zi. Incuie usa, asigurandu-se de doua ori inainte de a pleca, cand dadu peste
privirea trista a lui Yoon Hye.
-De ce, Taehyung?...De ce? Incerca ea sa spuna, nemaiputand articula sunetele, vocea
frangandu-i-se usor din cauza valului de emotii. Aveam incredere in tine....A-am crezut...Nu
pot sa inteleg...De ce m-ai mintit? Eram doar una din cuceririle tale..care a cazut in plasa? AM
fost doar un joc pentru tine, nu? Un pariu, prin care tu sa imi castigi increderea, ca apoi sa ma
tratezi ca un gunoi? Pentru ce toate minciunile? De ce mi-ai ascuns adevarul? Ce credeai? Ca
nu voi mai vorbi cu tine, doar pentru ca muncesti aici? Doar pentru ca te ascunzi de adevarata
ta identitate? Ca eu sunt doar ceva trecator? Stii ce? Chiar asta voi face. Uita si gata, spuse ea
nervoasa, lasand lacrimile sa ii izvorasca pe obrajii fierbinti, plecand de langa el si luand-o la
fuga.
Taehyung simti cum cuvintele i se blocasera in gura, nemaivrand sa iasa. Simti fiecare
propozitii acuzatoare pe care le arunca Yoon Hye, biciuindu-l. O mie de sulite erau o joaca de
copii fata de frustrarea, furia si vina care ii inunda sufletul si constiinta acum.
Cu inima zbatandu-i salbatic in piept, precum o pasare prinsa in cusca, o lua la fuga
dupa Yoon Hye. Nu avea nici cea mai mica idee cum avea sa o scoata la capat cu asta. Nu stia
ce va face in continuare. Lasa inima sa hotarasca pentru el.
-Asteapta,Yoon Hye...te rog, ii spuse el, prinzand-o de mana si nemaidandu-i drumul.
Lasa-ma sa iti explic,zise el, strangand-o la piept, intr-o imbratisare calda.
-T-te urasc, striga ea ,incercand sa se elibereze din bratele lui, lacrimi reci alunecandu-i
pe obrajii rosi. Te urasc..am avut incredere in tine!
-Yoon Hye..asculta-ma..am facut-o ca sa te protejez. Nu voiai sa ai de-a face cu unul ca
mine. Un nimeni. Vroiam sa indur in continuare anonimatul, pana reuseam sa imi deschid
propria afacere. Voiam sa fiu un om, cand afli totul despre mine.. voiam sa creez un
viitor...pentru amandoi. Yoon Hye..te iubesc,ii sopti Taehyung,buzele tremurandu-i usor,fiind
cuprins de frica, ca ar putea fi respins.Cu palmele-i reci,ii atinse chipul micut,privind-o adanc
in ochi.
-Te rog...iarta-ma. Nu voi mai ascunde nimic, in legatura cu mine ,de-acum...doar da-mi
o sansa. Te iubesc, nu pot renunta la tine. In doar cateva momente, mi-ai rapit inima. Nimeni
pana acum nu m-a mai facut sa simt dragostea, asa cum ai facut tu..Te implor, acorda-mi o
ultima sansa, ii soptea el,pe un glas rugator,abtinandu-se cu greu sa nu izbucneasca in plans
din cauza prostiei si incapatanarii lui,care il adusese in starea asta.
Timida,Yoon Hye isi puse mainile pe dupa gatul lui,lasand un mic spatiu intre buzele
lor.Isi pleca privirea,incercand sa isi ascunda emotiile si sa isi controleze bataile rapide ale
inimii. Taehyung o saruta,eliminand si ultimul centimentru care ii mai despartea. Ii atingea cu
tandrete buzele fine si delicate, precum petalele unei flori. Amandoi se miscau lent, ca intr-un
dans, fara a se putea dezlipi unul de altul. Toata furia si tristetea paru sa dispara,golul fiind
ocupat de dragostea pentru care tanjeau amandoi ,de atata timp.
-Si eu te iubesc,Taehyung,sopti ea,dezlipindu-si usor buzele de el si luand o gura de aer.
Si sunt convinsa ca mereu o voi face,sopti ea,privindu-l fericita in ochi,sarutandu-l inca o
data,cu tandrete.