Sunteți pe pagina 1din 7

ROMÂNIA ÎN CADRUL RELAŢIILOR GERMANO-SOVIETICE

1. Germania şi zona economică sud-est europeană.

Interesele Germaniei în Europa Centrală şi de Sud-Est au fost hotărâtore pentru relaţiile


Berlinului cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. Încă din 1938, de când s-au încheiat
Acordurile de la München, şeful Cabinetului britanic, Arthur Neville Chamberlain afirma: „din
punct de vedere geografic, Germania trebuie să ocupe o poziţie strategică dominantă în Europa
Centrală şi de Sud-Est, nu este nici un motiv să ne temem de schimbări fundamentale în această zonă.
Marea Britanie nu doreşte să scoată Germania din aceste ţări. Marea Britanie nu doreşte să
încercuiască Germania”. Istoricul Hugh Seton-Watson considera că „München-ul a fost cea mai mare
înfrângere şi cea mai mare lovitură sub raportul prestigiului pe care le-a suferit Anglia de la pierderea
coloniilor americane”. În realitate, Acordul arăta statelor din regiune că Marea Britanie nu era dispusă
să le sprijine militar. La 6 decembrie 1938, un acord franco-german crea impresia că Parisul se
desolidarizează şi că abandonează definitiv aceste ţări, lăsându-le la discreţia Germaniei. Această
percepţie a favorizat însă U.R.S.S. să se mişte în direcţia recuperării teritoriilor pierdute după primul
război mondial. Un pas important pentru Moscova era, în aceste condiţii apropierea de Germania.
Efectele Acordului de la München s-au resimţit în 1939, când Italia a fost încurajată să ocupe
militar Albania. Într-o convorbire pe care a avut-o Hitler cu ofiţerii Wehrmacht-ului la începutul
anului 1939 a fost adusă în discuţie o posibilă apropiere de U.R.S.S. Cu acest prilej Hitler afirma: „în
Balcani, ocuparea Albaniei de către Italia a creat un nou echilibru de forţe. Iugoslavia ar putea fi
privită acum ca un prieten de nădejde al Germaniei, dar este slabă şi poartă în sine germenii
disoluţiei”. Germenii disoluţiei despre care vorbea Hitler, au apărut ca rezultat al situaţiei interne şi a
vulnerabilităţii ei externe. Turcia şi România s-au simţit şi ele ameninţate. „Este îndoielnic faptul că
aceste condiţii favorabile se vor menţine mai mult de doi-trei ani”, conchidea Hitler.
A urmat un al doilea pas în direcţia Cehoslovaciei. Încă din prima jumătate a anului 1938
reprezentanţii slovaci au fost primiţi de Hitler şi au conlucrat pentru destrămarea Cehoslovaciei şi
formarea unui stat slovac autonom. Hitler nu era interesat de slovaci decât pentru a lovi în
Cehoslovacia dar viziunea îngustă a liderilor Partidului Poporului lui Hlinka nu a întrevăzut
pericolul. În aceste condiţii, în care Ungaria se alătura necondiţionat Reich-ului, Hitler a fost de acord
să patroneze Arbitrajul de la Viena din 2 noiembrie 1938 prin care sudul Slovaciei era încorporat de
vecinul din sud. Însă tot Hitler a temperat zelul maghiarilor care doreau să ocupe şi Rutenia
subcarpatică în noiembrie. Pretextând nerespectarea principiului naţionalităţilor în Cehoslovacia,
Germania în înţelegere cu mişcarea separatistă slovacă a ocupat Cehia la 14-15 martie 1939. Slovacia
a devenit un stat independent la 14 martie 1939 în condiţiile prăbuşirii Cehoslovaciei şi a semnării
unui tratat de alianţă cu Germania nazistă prin care se punea în slujba Berlinului. Preţul pentru
recunoaşterea statalităţii slovace şi protecţia în faţa Ungariei dornică să ocupe teritoriul slovac a fost
renunţarea la orice veleitate de politică externă. Dintre statele satelit ale Germaniei, Slovacia era
percepută model menită să implementeze politicile naziste. Primul preşedinte al Parlamentului slovac,
Martin Sokol recunoştea că independenţa Slovaciei a fost impusă în mod paradoxal de către al Treilea
Reich. La rândul său monseniorul Josef Tiso a explicat natura relaţiilor cu Germania prin necesitatea
garantării frontierelor ameninţate de Ungaria. Aceste schimbări au periclitat situaţia României.
Încă de la venirea lui Hitler la putere, şi Iugoslavia a devenit o zonă de mare interes pentru
Germania. Naziştii au încurajat atât Partidul „Crucea cu Săgeţi” din Ungaria cât şi „Sutele Negre” din
Iugoslavia. În 1939, în preajma declanşării celui de al doilea război mondial, documentele arată că
Germania nu era interesată politic de Sud-Estul Europei, şi că pretenţiile ei erau numai din punct de
vedere economic. Schimbarea din 1939-1040 a fost însă spectaculoasă. Odată cu izbucnirea
războiului germano-polonez, Europa de Sud-Est a devenit o zonă concurentă între cele două tabere
beligerante, bogată în materii prime foarte atractive pentru Germania. Iniţiat însă Berlinul nu avea
interese teritoriale în zonă, acestea reducându-se numai la necesităţile militare. La o analiză mai
atentă, declaraţia Ministerului de Externe german, cum că nu existau decât interese economice în
zonă, nu stătea în picioare. Interesele economice şi politice erau strâns legate. Pe germani îi interesa
petrolul românesc, minereurile bulgare, bauxita din Iugoslavia şi crom din Turcia. În aceste condiţii,
conducerea celui de al Treilea Reich se gândea să controleze militar Balcanii. Europa Centrală şi de
Sud-Est interesa Germania şi pentru că era o zonă de comunicaţii importantă, utilă în expansiunea
spre Uniunea Sovietică. Exista aici marea arteră fluvială constituită de Dunăre, dar şi drumurile spre
Belgrad, Salonic, Atena, şi ramificaţii spre Zagreb, Sofia, Istanbul. Armand Călinescu nota că
„Dunărea – bulevard comercial strategic între Est şi Vest. Toate statele care au fost aşezate aici au
suferit mari presiuni – Austria, Cehoslovacia, ar urma România, care are baza aeriană prin petrol”.
Odată scăpată de controlul internaţional al Dunării, Germania devenea cea mai influentă putere
dunăreană, cu interese spre gurile Dunării, Marea Neagră şi Strâmtori. Interesele sale la Marea
Neagră întâlneau poziţia Uniunii Sovietice, riverană Mării Negre.
Dr. Walter Funk, Ministrul Economiei Reich-ului definea interesele Germaniei în Europa de Sud-
Est: „Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia sunt prietenii noştii politici şi formează un fel de axă balcanică
care pleacă de la frontiera Germaniei şi ajunge la Marea Neagră”. Datorită importanţei Dunării pentru
Europa de Sud-Est Germania dorea să creeze o zonă economică de la Mediterana la Marea Neagră. În
această zonă era inclusă şi Asia Mică. Aceste state erau bogate în minereuri şi produse agricole,
ineficient exploatate până acum iar Germania avea tot interesul să investească aici pentru a exploata
eficient aceste resurse. Walter Funk a negociat cu reprezentanţii celor trei ţări tratate economice prin
care Germania se infiltra prin capitaluri şi tehnologie în acest spaţiu, impunând preţuri fixe şi stabile
pentru produsele achiziţionate aici. Conform acestor tratate mai mult de jumătate din comerţul
exterior al acestor trei ţări era destinat Germaniei. S-a ajuns ca Germania să cumpere din Europa de
Sud-Est de două ori mai mult decât o făcea Franţa şi Anglia la un loc.
Din punct de vedere politic Germania a început să atomizeze regiunea pe principiul „divide et
impera” prin amplificarea rivalităţilor etnice şi naţionale. O astfel de tactică faţă de Iugoslavia a fost
stabilită încă din mai 1938, în urma unei întâlniri între Hitler şi Mussolini. După declanşarea
războiului, Germania a devenit tot mai hotărâtă să nu lase Europa de Sud-Est să alunece în tabăra
anglo-francezilor. De asemenea, cel de al treilea Reich s-a asigurat ca Balcanii să nu intre în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice, zona putând deveni o bază de atac pentru germanii atât înspre răsărit,
cât şi în bazinul oriental al Mării Mediterane. La nivelul conducerii Germaniei erau ofiţeri care
credeau că ţările balcanice pot fi decisive în condiţiile unui atac îndreptat împotriva Uniunii
Sovietice. La Berlin s-a gândit locul Europei de Sud-Est în noua ordine germană. Deşi nu există
multe surse referitoare la planurile germane în regiune, afirmaţiile lui Franz von Papen descifrează
intenţiile Berlinului. El declara că sud-estul Europei trebuia să fie format dintr-o comunitate de
popoare agrare, dominate de naţiunea germană. Conducerea naţional-socialistă nu a avut timp necesar
pentru a aplica aceste idei, liderii nazişti lăsând mână liberă militarilor pentru ocuparea Balcanilor.
În ceea ce priveşte România, încă din 1933, germanii au făcut presiuni la Bucureşti, pentru a
modifica politica externă în direcţia intereselor Berlinului. Toamna anului 1938 a marcat începutul
unei noi faze în relaţiile României cu Reich-ul. Două episoade au întârziat luarea unei hotărâri, -
asasinarea lui C.Z. Codreanu şi incidentul Tilea - dar balansul politic al regelui Carol al II-lea a
permis Germaniei să forţeze România să semneze Tratatul Economic din 23 martie 1939. Acordul
prevedea crearea unor societăţi mixte germano-române pentru deschiderea şi valorificarea unor
resurse: calcopirita din Dobrogea, cromul din Banat sau manganul din regiunea Vatra-Dornei-
Broşteni. De asemenea, în regiunea Pipirig-Tg. Neamţ-Râşca s-a creat un areal de exploatare a
fondului forestier. Politicienii români credeau că prin acordul economic Germania nu se va mai
amesteca în politica internă a ţării. Mai mult, Ribbentrop amintea lui Wilhelm Fabricius că Marea
Britanie încuraja Moscova să acţioneze în Balcani. Germania dorea ca la Bucureşti să se înţeleagă că
Anglia a abandonat ţara Sovietelor şi că doar Reich-ul mai poate garanta frontierele. Potrivit unei
surse britanice şi franceze, Stalin dorea rezolvarea problemei Basarabiei fiind dispus să compenseze
România cu o garanţie pentru frontiera cu Ungaria. În schimb, U.R.S.S. reacţionase extrem de dur
faţă de acordul economic, comentariul Agenţiei TASS precizând că România „a cedat presiunii
fascismului german”. Auslandsorganization der NSDAP l-a impus pe Arthur Konradi, şeful
organizaţiei de partid a germanilor din România, în postul de ataşat comercial urmărind să îi creeze
un statut de extrateritorialitate, pentru a putea acţiona în interesul Germaniei.
Economistul Hjalmar Schacht punea la punct o politică de „clearing” care asigura controlul
economic al Germaniei în ţările balcanice, în baza unui aparent parteneriat. Încă din 1937, 39% din
importurile Iugoslaviei se făceau din Germania şi 42% din exporturi mergeau în Germania. În 1938,
43% din exporturile Bulgariei mergeau în Germania şi 55% din importuri veneau de acolo. În ceea ce
priveşte Grecia 33% din mărfurile exportate luau drumul Germaniei şi 28% din importuri erau
fabricate în Germania. În 1938, România importa din Germania 33% din mărfurile aduse din afară şi
trimitea în Reich 24% din exporturile sale, în condiţiile în care Bucureştiul era considerat un aliat la
Franţei şi Angliei. Până în 1939, nivelul schimburilor a crescut de 1,5 ori; numai la petrol sporirea
exporturilor a înregistrat 20-25%. În mai 1940 a fost semnat al doilea acord economic dintre România
şi Reich, cunoscut drept „Pactul Petrol-Armament”. Germania a reuşit să impună un curs valutar de 1
marcă la 125 de lei deşi cele mai optimiste preconizări se limitau la o marcă la 80 de lei. Pentru
Germania şi Italia zona sud-est europeană era mult mai importantă decât pentru statele occidentale,
astfel că tendinţele de penetrare a capitalurilor şi a influenţei politice în zonă au devenit politici de
mare interes pentru Berlin şi Roma.

2. Pactul Ribbentropp-Molotov şi raporturile germano-sovietice

În zona sud-est europeană relaţiile germano-sovietice au devenit de mare interes din 1939, odată
cu semnarea pactului de la Moscova din 23 august. Este semnificativ faptul că Hitler era dispus să
recunoască interesele sovietice în zonă şi în Marea Neagră. Stalin a renunţat la negocierile cu Franţa
şi Anglia, pentru a semna un pact de neagresiune cu Germania. Raţiunile pentru care Uniunea
Sovietică a acceptat pactul intrat în istorie după numele semnatarilor lui, miniştrii de externe Joachim
von Ribbentrop şi Veaceslav M. Molotov sunt multiple. Moscova era dezamăgită de modul cum au
decurs negocierile cu anglo-francezii şi era nemulţumită de reticenţa Angliei în legătură cu politica
Sovietelor. Apoi, Stalin credea că, la adăpostul unui document scris, amâna pericolul unei invazii
germane pe propriul teritoriu. Mai mult, Moscova spera că un atac german se va reorienta spre
Europa de Vest, lăsând Uniunii Sovietice un rol de arbitru spre finalul previzibilului conflict. Pactul
din august 1939, deschidea Uniunii Sovietice perspectiva unui conflict militar în vest, de pe urma
căruia Moscova să profite, prin slăbirea forţelor militare a puterilor europene. De asemenea, U.R.S.S.
câştiga timp pentru organizarea unei armate moderne, la standardele timpului, bine echipată şi
pregătită. Prin acest pact, Stalin se asigura că Germania recunoştea o serie de teritorii ca fiind sub
influenţa Sovietelor, între care şi statele baltice, estul Poloniei, vestul Ucrainei. Prin pactul din 23
august 1939, Uniunea Sovietică primea garanţii pentru ocuparea Basarabiei teritoriu la care nu a
renunţat niciodată şi care era perceput drept cheia expansiunii ruse în sud-estul Europei. Există o
controversă în legătură cu Pactul. În protocolul adiţional se preciza clar delimitarea frontierei
Finlandei, Poloniei şi statelor baltice, nu însă şi în chestiunea Basarabiei. Formula ambiguă conform
căreia „partea sovietică accentuează interesul pe care îl manifestă faţă de Basarabia” respectiv „partea
germană îşi declară totalul dezinteres” arată, în lumina unor noi documente că Germania nu dorea
expansiunea Sovietelor în sud-estul continentului. Mai mult, în urma întrevederilor la nivel înalt din
27-28 septembrie 1939, Ribbentrop l-a surprins pe Molotov întrebându-l despre intenţiile sovieticilor
în Basarabia deşi în dezbatere se discuta despre cu totul altceva. Guvernul sovietic s-a mulţumit să
spună că nu intenţionează încorporarea Basarabiei decât dacă Ungaria ar ataca România şi ar declanşa
un nou teatru de operaţiuni militare în Balcani. În realitate, imediat după întrevedere, Armata Roşie a
mobilizat 42 de divizii în nordul Bucovinei, la est de Hotin şi în zona Odessa-Tiraspol.
Semnarea pactului a fost primită cu îngrijorare de România şi a accentuat sentimentul de izolare
militară şi politică faţă de Occident. Era evident că Germania şi Uniunea Sovietică au devenit arbitrii
incontestabili ai destinului Europei Est-Centrale. Existau temeri la Bucureşti că acordul privea şi
soarta Basarabiei iar notele informative ale reprezentanţilor diplomatici români în diverse capitale
europene, dar şi de la Berlin şi Moscova, conţineau informaţii despre pact. Politica Bucureştiului a
înţeles din acest moment că soarta ţării stătea într-un acord cât mai grabnic cu Germania. De la
Washington au venit informaţii din surse germane, conform cărora Reich-ul era de acord ca U.R.S.S.
să întregească frontierele Rusiei de la 1914. „Dacă România nu s-ar fi mărit nebunesc după război, n-
ar fi ameninţată de Rusia şi Ungaria”, ar fi declarat un însărcinat cu afaceri german în capitala S.U.A.
Poziţia sa faţă de declanşarea conflictului militar din Polonia a fost definită atât prin prisma
realităţilor politice din est cât şi prin garanţia anglo-franceză. Apropierea de Germania a fost
întârziată de această garanţie. În ianuarie 1940, reprezentantul român la Moscova, Gh. Davidescu a
trimis o notă în care a vorbit şi despre Bucovina, ca intrând în planurile expansioniste sovietice. Cu
toate acestea, în prima parte a anului 1940, germanii erau convinşi că sovieticii nu vor acţiona concret
şi că ţineau cont de „sfaturile amicale” ale Berlinului.
După succesele Germaniei pe frontul de vest, la Moscova se ştia că Pactul era pus în pericol şi
trebuia acţionat rapid pentru asigurarea unei poziţii strategice a Uniunii Sovietice în faţa Germaniei.
Sovieticii au reinterpretat „interesul faţă de Basarabia” din Pact şi au declarat că poziţia germană „nu
corespunde realităţii, că ea reprezintă doar un element aparte şi nu condiţia în general”. Documentele
relevă o mare nervozitate a Comisariatului Sovietic pentru Afacerile Interne în această problemă,
desconsiderând argumentele în favoarea forţei. Aşa se explică graba cu care a fost ocupată Basarabia,
forţarea mâinii Germaniei, care avea nevoie de o pauză după efortul militar, prin ocuparea părţii de
nord a Bucovinei şi anexarea statelor baltice. Prăbuşirea frontierelor de est au aruncat România în
braţele Germaniei, regele Carol solicitând consilierea militară germană pentru România. Dar Hitler nu
a acordat garanţii României decât după ce a forţat-o să accepte şi Acordul de la Viena din 30 august
1940. Garanţia germano-italiană nu era expresia unui gest de prietenie faţă de România ci neliniştea
creată de avansul U.R.S.S. spre sud-estul continentului. Ribbentrop nota că ocuparea Bucovinei
„străvechi pământ al coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler”. Numirea unui guvern acceptat de
Reich la Bucureşti şi trimiterea unei misiuni militare germane în România au tensionat şi mai mult
relaţiile dintre Germania şi Uniunea Sovietică. Aderarea României, Ungariei şi Slovaciei la Axă în
toamna anului 1940 au reprezentat semnalul clar dat de Germania că era hotărâtă să nu accepte
expansiunea sovietică dincolo de limitele fixate în august 1939.
O altă consecinţă a Pactului a afectat comunitatea germană din România. Cu o minoritate
germană de 740.000 persoane, România era înainte de război a patra ţară europeană cu etnici
germani. Atracţia care o reprezenta Germania pentru aceştia a fost mărită de faptul că Adolf Hitler a
anunţat în mod oficial în octombrie 1939 că urmăreşte repatrierea minorităţilor germane din sud-estul
Europei şi stabilirea lor în Reich. Propaganda nazistă sub titlul „Heim ins Reich” (Acasă în Reich) a
fost atractivă. Primii germani care au avut posibilitatea să emigreze în Reich au fost cei din nordul
Bucovinei şi din sudul Basarabiei, teritorii cedate U.R.S.S. în iunie 1940. În urma aplicării tratatului
germano-sovietic din 5 septembrie 1940, peste 40.000 de germani din nordul Bucovinei şi 52.000 din
sudul Basarabiei aveau posibilitatea să se repatrieze în mod voluntar în baza unei cereri adresată
„Volksdeutsche Mittelstelle”, (Oficiul Central pentru Germanitate) o comisie însărcinată cu acest
lucru. Lor li se adăugau alţi 9000 de germani din Dobrogea. Deşi aceştia avuseseră cetăţenie română,
statul român a fost ignorat de Reich şi URSS iar germanii bucovineni nu au fost întrebaţi dacă vor să
se stabilească în România. Bunurile acestor persoane care trebuiau achitate de sovietici au fost plătite
de statul român după ce nordul Bucovinei a fost reocupat de armata romănă în vara anului 1941. Au
urmat apoi, în noiembrie 1940 şi germanii din sudul Bucovinei şi din Transilvania.
Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi cu germanii din sudul Bucovinei. Ei au răspuns pozitiv la apelul
lui Hitler de a se repatria în Germania. Ca şi cei din nord, în fapt, ei erau aşezaţi în teritoriile cucerite
de Germania din vestul Poloniei. În 22 octombrie 1940, Germania şi România au semnat un acord cu
privire la repatrierea populaţiei de origine germană din sudul Bucovinei. De realizarea operaţiunilor
de repatriere propriu-zisă se ocupau nişte împuterniciţi speciali din partea guvernelor german şi
român. Ei erau cei care stabileau listele cu numele, domiciliul şi originea etnică a germanilor, putând
să părăsească ţara şi români din familii mixte. Opţiunea lor, sunt de părere cei mai mulţi istorici, era
de a se pune la adăpost de o eventuală invazie sovietică. Comisiile de repatriere au achiziţionat de pe
piaţa românească foarte multe produse de care germanii aveau nevoie şi care nu se găseau în Reich.
Repatrierea s-a făcut în două etape: între 1 noiembrie şi 15 decembrie 1940 şi 20 mai şi 20 iulie
1941. Între 52. şi 55.000 de etnici germani au fost estimaţi cei care au părăsit sudul Bucovinei.
Numărul total al repatriaţilor depăşeşte cu 20.000 totalul germanilor recenzaţi în 1930 ceea ce
dovedeşte că şi români sau alţi minoritari, în special ucraineni, din familii mixte au putut pleca. După
acest exod au rămas în sudul Bucovinei 3.743 etnici germani şi 5.547 în întreaga provincie, la finele
anului 1941. Ei formau Volksdeutsche Ortsgruppe Buchenland. Din rândul lor cei mai mulţi au
fost înrolaţi de germani în Wehrmacht, Waffen SS şi Todt.

O problemă majoră a raporturilor germano-sovietice privea şi chestiunea Dunării. Cele două


puteri şi-au pus problema controlului Dunării, prin re-anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.
Aşa se explică faptul că, în septembrie 1940, U.R.S.S. şi-a anunţat intenţia de a lua parte la deciziile
în această problemă. Pe 26 octombrie 1940, guvernul sovietic a cerut desfiinţarea Comisiei Europene
a Dunării ca şi a Comisiei Internaţionale a Dunării, înlocuindu-le cu o Comisie formată din
reprezentanţii U.R.S.S, Germaniei, Italiei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei şi Slovaciei.
Această Comisie, formată din riverani urma să controleze cursul Dunării pe întregul ei curs navigabil,
ceea ce aducea Moscova, în inima Germaniei.
La sfârşitul lui octombrie a fost convocată la Bucureşti o Conferinţă care avea ca obiectiv să
stabilească reguli pentru Dunărea maritimă. Pe 29 octombrie 1940, guvernul britanic a protestat dar
cel sovietic a invocat utilizarea unor reguli obişnuite potrivit cărora de problema Dunării trebuiau să
se ocupe riveranii. Anglia nu intra în această categorie deşi participase la reglementarea navigaţiei pe
Dunăre din secolul al XIX-lea. Conferinţa de la Bucureşti nu a dat nici un rezultat. În decembrie 1940
şeful delegaţiei sovietice s-a retras nemulţumit de felul cum au fost primite punctele de vedere
sovietice. Conferinţa s-a reluat la Viena, în februarie 1941, U.R.S.S. a fost acceptată ca membră a
Comisiei şi urma să se ocupe de reglementarea navigaţiei pe tot cursul fluviului. Pe 28 aprilie 1941,
guvernele sovietic şi român a schimbat instrumentele de ratificare a unui acord economic care
prevedea tratament egal pentru navigaţia pe Dunăre. În aprilie 1941 se ştia deja că Germania va ataca
Uniunea Sovietică. Decizia concretizată în planul Barbarossa a fost o consecinţă a neînţelegerilor
conturate în noiembrie 1940. Operaţiunile din Iugoslavia şi Grecia au întârziat atacul asupra U.R.S.S.
Documentele arată că la Berlin existau temeri că după anexarea nordului Bucovinei pretenţiile
sovietice erau mai ample.

3. Negocierile germano-sovietice din noiembrie 1940.

În noiembrie 1940, Molotov s-a deplasat la Berlin pentru a renegocia cu Hitler împărţirea
sferelor de influenţă. Hitler declara de la început că dacă Marea Britanie era aproape învinsă, efortul
sovietic s-ar putea orienta către Imperiul colonial britanic. Însă Molotov a cerut ca discuţiile să se
focalizeze pe Finlanda şi ţările baltice, cerând retragerea trupelor germane din Finlanda. Hitler a
motivat prezenţa unităţilor germane în Finlanda prin necesitatea asigurării aprovizionării cu nichel din
această ţară. Apoi Molotov s-a arătat nemulţumit că Uniunea Sovietică nu a luat parte la arbitrajul de
la Viena din august 1940. Molotov era nemulţumit de arbitrajul de la Viena, mai ales că Hitler a
remarcat că U.R.S.S. nu era esenţial interesată în conflictul maghiaro-român. Pe Molotov îl preocupa
dacă garantarea restului României era orientată împotriva Uniunii Sovietice. Nu se ştie care a fost
rostul discursului foarte rapid al lui Hitler pe această problemă, logica lui neputând fi percepută de
Molotov. Tratatul prin care România era garantată era îndreptat împotriva oricărui agresor, declara
Hitler, iar ministrul sovietic trebuia să înţeleagă că relaţiile germano-sovietice erau excelente iar
problema Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei a fost rezolvată în favoarea Sovietelor. Ocuparea
părţii de nord a Bucovinei depăşea litera acordului din 23 august 1939 şi Hitler considera că U.R.S.S.
a încălcat înţelegerile. Dar Hitler conchidea că problema fusese rezolvată şi că nu afecta relaţiile
bilaterale.
Un punct interesant al discuţiei l-a creat întrebarea: dacă s-ar realiza un tratat de garanţii între
U.R.S.S. şi Bulgaria, care ar fi poziţia germană. Molotov a precizat că Bulgaria ar fi vitală pentru
securitatea U.R.S.S. şi că reprezintă o zonă naturală de securitate, mai ales pentru interesele Uniunii
Sovietice. Spre liniştirea lui Ribbentrop, Molotov a precizat că U.R.S.S. nu are intenţia de a se
amesteca în politica internă a Bulgariei dar că doreşte să evite surprizele în acest spaţiu. Hitler a cerut
timp invocând faptul că nu ştie ce gândeşte guvernul bulgar dar că nu are nevoie şi de opinia lui
Mussolini. Hitler a fost iritat de insistenţele lui Molotov de a pleca rapid la Moscova cu ideea clară
asupra intereselor germane în problema bulgară. Mai mult, Molotov a spus că U.R.S.S. era interesată
şi în problema maghiară sau iugoslavă.
Discuţiile asupra Strâmtorilor au crescut iritarea. Molotov a precizat că vechea Rusie a fost
atacată prin acest traseu. El era nemulţumit de Convenţia de la Montreaux din 1936 şi a declarat că
U.R.S.S. avea nevoie de garanţii reale, nu pe hârtie. Tot pentru a câştiga timp, Hitler n-a tratat
problema Strâmtorilor ca fiind una importantă dar a lăsat să se înţeleagă că exista disponibilitatea
germană pentru această discuţie, la un moment considerat de comun acord potrivit.
Cu acest prilej Molotov a avut discuţii şi cu Göering. Pe când discuţiile se purtau la ambasada
sovietică şi deveneau din ce în ce mai încordate, un raid al R.A.F. a lovit Berlinul astfel încât discuţiile
au continuat într-un buncăr. La reluarea discuţiilor, cel mai important punct al dezbaterii s-a articulat
când Ribbentrop i-a sugerat lui Molotov o direcţie de expansiune a U.R.S.S. spre Golful Persic,
argumentând că Marea Baltică era una închisă. Molotov, fără să preia sugestia, a precizat că U.R.S.S.
era interesat de redeschiderea Mării Baltice. Cert este că partea germană a fost nemulţumită de aceste
discuţii. Negocierile au continuat şi prin intermediul ambasadei de la Moscova dar relaţiile germano-
sovietice s-au înrăutăţit decisiv. Aceasta s-a datorat ambiţiilor Moscovei de a se amesteca în Europa de
Sud-Est de o manieră care depăşea intenţiile Germaniei. Astfel se explică, de ce, după convorbirile din
noiembrie 1940, rapoartele diplomatice ale statelor balcanice degajau preocuparea pentru soarta
acestor ţări în cazul înfrângerii Germaniei. Aceste ţări trebuiau să se pregătească în ipoteza unui avans
îndrăzneţ în zonă. S.S.I. deţinea informaţii despre discuţiile de la Berlin dar nu se ştia cu precizie ce se
discutase în privinţa României, teama fiind mai degrabă faţă de pretenţiile sovietice pentru
neutralitatea în război.
Potrivit surselor germane, în noiembrie 1940, U.R.S.S. a formulat următoarele obiective în
relaţiile cu Germania: retragerea Reich-ului din Finlanda; renunţarea completă la România; construirea
de baze sovietice în Bulgaria în completarea unui tratat bulgaro-sovietic de neagresiune; construcţia de
baze navale sovietice în Strâmtori; garantarea statelor baltice de către U.R.S.S. Se înţelege că
autorităţile germane au văzut în aceste solicitări intenţia U.R.S.S. de a controla Europa de Sud-Est. A
existat şi opinia că rigiditatea germană a fost o eroare politică. Baronul von Papen spunea constant că
o atitudine flexibilă faţă de Uniunea Sovietică ar fi îngăduit o concentrare a eforturilor în direcţia
înfrângerii Marii Britanii. Din punctul de vedere sovietic, expansiunea spre Golful Persic era
întrucâtva contrariantă. Cert este că pentru alterarea relaţiilor germano-sovietice esenţială rămâne
menţinerea controlului asupra Europei Centrale şi de Sud-Est.
Din aceste convorbiri singurul element care reţine atenţia este acordul economic din ianuarie
1941, pe celelalte planuri fiind doar eşecuri în relaţiile Berlinului cu Sovietele. Nu s-a ajuns la un
compromis în problema Dunării sau a Balcanilor, nu s-a găsit soluţia antagonismului din Extremul
Orient. N-au existat baze solide pentru dezvoltarea relaţiilor germano-sovietice, remarcându-se fisuri
în cooperarea pe plan economic şi politic. Din punctul de vedere sovietic acordarea garanţiilor
României după acordul de la Viena şi aderarea Bucureştiului la Pactul Tripartit, urmat de eşecul
negocierilor în problema Dunării erau paşii spre confruntare în viitor.
Din perspectiva germană, cucerirea Europei nu era posibilă fără cucerirea Uniunii Sovietice. Şi
STAVKA a elaborat un plan militar, pe două direcţii: una prin Varşovia-Berlin, cea de a doua pe linia
Bucureşti-Istanbul. Nici un diplomat străin nu mai avea voie să viziteze regiunile din vecinătatea
frontierei occidentale a U.R.S.S.. Propaganda comunistă în Balcani a fost intensificată. În această
situaţia „staţia de benzină” românească devenea extrem de importantă pentru germani. Toate aceste
cereri au făcut ca Hitler să se gândească la posibilitatea rezolvării militare cu U.R.S.S. La scurt timp
după acest moment Hitler a semnat Planul 21 – Operaţiunea Barbarossa.