Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

Modernitӑţii (sec. XIV-XVIII)

Vocabular

Cruciada târzie (politica frontului creştin anitotoman) = Serie de rӑzboaie

organizate de statele creştine contra turcilor otomani între secolele XIV şi XVII, mai
exact între lupta de la Nikopole (1396) şi asediul otoman al Vienei din 1683.
Cruciada târzie nu trebuie confundatӑ cu cruciada timpurie din primele trei secole
ale mileniului II, pe care statele creştine au purtat-o (fӑrӑ succes) în Orientul
Apropiat contra turcilor selgiukizi, pentru eliberarea Ţӑrii Sfinte. Cruciada târzie s-
a finalizat cu succesul Creştinӑtӑţii prin victoria Austriei la despresurarea Vienei în
1683, urmatӑ de eşecuri succesive ale Imperiului Otoman şi declinul lui rapid.
Domnitorul muntean Şerban Cantacuzino participӑ la asediul Vienei în tabӑra
otomanӑ, dar oferӑ sprijin austriecilor (de exemplu trage cu tunuri umplute numai
cu paie, sau permite aprovizionarea oraşului prin zona de comandӑ a armatei
muntene).

Prima jumӑtate a cruciadei târzii aduce victorii pentru otomani, încununate cu

maxima extindere a Imperiului sub sultanul Soliman (Suleiman) Magnificul (1520-
1566), care stӑpâneşte Croaţia, Bosnia şi Ungaria, şi ameninţӑ prima oarӑ Viena.

La început, domnitorii români participӑ la cruciada târzie ca adversari ai

otomanilor cu scopul de a apӑra Creştinӑtatea: astfel, Mircea cel Bӑtrân este aliat
la Nikopole cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, dar suferӑ înfrângerea.
Apoi, din secolul al XV-lea, ţӑrile române devin vasale ale Imperiului Otoman, fiind
obligate sӑ renunţe la politica de cruciadӑ şi sӑ îmbrӑţişeze politica externӑ a
otomanilor. Supunerea faţӑ de otomani nu va fi respectatӑ în timpul mai multor
domnitori români care reiau legӑturile diplomatice cu Creştinӑtatea şi încearcӑ sӑ
scuture dependenţa de Imperiul Otoman. Astfel, domnul muntean Vlad Ţepeş
refuzӑ plata tributului în 1459 şi se confruntӑ cu riposta otomanӑ organizatӑ de
sultanul Mehmet al II-lea în 1462, care ocupӑ capitala Târgovişte. Alţi domnitori
care s-au remarcat în cruciada târzie au fost Ştefan cel Mare (1457-1504), Ioan
Vodӑ cel Viteaz (1572-1574), Ştefan Rӑzvan (1595), Constantin Şerban (1659) în
Moldova, şi Radu de la Afumaţi (1522) şi Mihai Viteazul (1593-1600; 1601),
Mihnea al III-lea Radu (1658-1659) în Ţara Româneascӑ.

Transilvania a participat şi ea la cruciada târzie prin regii Ungariei, dar şi mai

remarcabile au fost victoriile voievodului Iancu de Hunedoara (1441-1456; regent
şi cӑpitan general al Ungariei). Acesta a reuşit sӑ elibereze Ţara Româneascӑ în
1442 şi popoarele din Balcani prin “Campania cea Lungӑ” din 1443-1444 şi prin
despresurarea Belgradului din 1456. Acestea au fost cele mai rӑsunӑtoare victorii
antiotomane din secolul al XV-lea, şi chiar au dat pentru puţin speranţa alungӑrii
otomanilor din Europa. Iancu de Hunedoara a exercitat o influenţӑ puternicӑ
asupra ţӑrilor române extracarpatice, prin susţinerea unor domnitori favorabili
luptei antiotomane (inclusiv Vlad Ţepeş). La moartea sa, în 1456, Papa Calist al III-
lea l-a numit “atletul cel mai puternic al lui Christos”.

Dupӑ înfrângerea Ungariei de cӑtre Suleiman în 1526 la Mohacs, şi transfomarea

ei în paşalâc în 1541, Transilvania a cӑzut sub suzeranitate otomanӑ din 1541, cu
statutul de Principat Autonom.

Liga Sfântӑ = Un sistem de alianţe creştine antiotomane în a doua jumӑtate a

asecolului XVI. Dupӑ moartea lui Suleiman din 1566, statele creştine refac frontul
antiotoman sub denumirea de Liga Sfântӑ şi conducerea Impreiului Austriac
(Habsburgic). Astfel, în 1586, împӑratul Rudolf al II-lea lanseazӑ o nouӑ chemare la
cruciadӑ, la care se vor alia unele state italiene şi statele româneşti. În cadrul
luptelor Ligii Sfinte a lui Rudolf al II-lea s-a remarcat domnitorul Mihai Viteazul,
care a aderat la coaliţie prin intermediul principelui Transilvaniei Sigismund
Bathory, în schimbul acceptӑrii vasalitӑţii Ţӑrii Româneşti faţӑ de Transilvania.
Mihai Viteazul a descins în teritoriile otomane din Blacani în 1594 şi apoi, cu ajutor
moldo-transilvan, a alugat armatele otomane din Valahia în 1595. Mihai Viteazul a
semnat douӑ înţelegeri cu împӑratul Rudolf al II-lea, una la Târgovişte (Mӑnӑstirea
Dealu) în 1598, a doua la Praga în 1601, ambele înţelegeri cu scopul de a aduce
toate ţӑrile române sub ascultarea lui Mihai Viteazul.

Suzeranitate = În Evul Mediu, calitatea a unui nobil şi, prin extensie, a unui stat
(condus de un monarh) de a controla capacitatea militarӑ e unui alt nobil şi, pe
cale de consecinţӑ, politica externӑ a altui stat, care capӑtӑ statutul de vasal. Ţӑrile
române s-au aflat sub suzeranitatea Ungariei (secolele XIV-XV), Poloniei (sec. XV) şi
a Imperiului Otoman (secolele XV-XIX, pânӑ la proclamarea independenţei de stat
absolute în 9 mai 1877).

Vasalitate = Statutul unui cavaler de a fi supus unui nobil sau statutul unui stat de
a fi supus unei puteri suzerane, manifestat prin plata tributului şi prin renunţarea
la o politicӑ externӑ care sӑ contravinӑ intereselor suzeranului.

Diplomaţie şi conflict în Dreptul Islamic = Legile aplicate în Imperiul Otoman sunt

considerate creaţie divinӑ, având ca sursӑ învӑţӑturile profetului Mohammed
(Coran),şi viaţa profetului (Hadith). Astfel, Dreptul Islamic împarte lumea în trei
“case”: Casa Islamului, din care fac parte musulmanii, Casa Pӑcii, din care fac parta
statele ne-musulmane vasale Imperiului Otoman, şi Casa Rӑzboiului, din care fac
parte duşmanii otomanilor, cu care trebuie dus rӑzboiul sfânt, djihad, pânӑ la pace
sau ocupaţie. Ocupaţia nu atrӑgea dupӑ sine trecerea populaţiilor supuse la Islam,
musulmanii manifestând o largӑ toleranţӑ religioasӑ, dupӑ cum se constatӑ în
Bulgaria, Serbia, Grecia, rӑmase ţӑri creştine.

Ţӑrile române erau parte a Casei Pӑcii (Valahia şi Moldova din secolul XV, iar
Transilvania în secolele XVI-XVII). Raportul de vasalitatea faţӑ de Imperiul Otoman
era stabilit în scris prin Capitulaţii, documente ce prevedeau drepturi şi obligaţii
contractuale pentru ambele pӑrţi: ţӑrile române se obligau sӑ plӑteascӑ tribut
anual şi sӑ slujeascӑ militar Imperiul, dar îşi pӑstrau autonomia în politica internӑ.
De asemenea, otomanii nu aveau voie sӑ staţioneze în timp de pace cu trupe pe
teritoriile ţӑrilor române şi nici sӑ construiascӑ moschei.

Tribut sau haraci = Platӑ în bani, în produse – cereale, miere, cearӑ, cherestea, vite
– şi în oameni (“tribut de sânge”) pe care statele din Casa Pӑcii, inclusiv ţӑrile
române, o acordau Imperiului otoman în calitate de state vasale, ca rӑscumpӑrare
a pӑcii. Primul tribut al Valahiei a fost plӑtit de Mirce cel Bӑtrân în 1415, iar al
Moldovei de Petru Aron în 1456. Transilvania a plӑtit tribut între 1541 şi 1688.

Din secolul al XVI-lea, aceste contribuţii anuale au fost dublate de daruri

(peşcheşuri) şi de plӑţi pentru confirmarea domniei (mucarerurile - la un an şi la
trei ani). Domnitorii trebuiau sӑ se împrumute pentru a strânge sumele, de aceea
în ţarӑ s-au stabilit negustori şi creditori greci, care ajung sӑ ocupe şi dregӑtorii ale
statului medieval, spre nemulţumirea boierilor români (“pӑmânteni”) care în
secolul XVII recurg şi la crime împotriva grecilor.
Tributul a crescut progresiv în special în Ţara Româneascӑ, de la 10.000 la 155.000
de galbeni la începutul domniei lui Mihai Viteazul. În acelaşi timp, în secolul XVI,
ţӑrile române deveniserӑ furnizorul principal de grâu al Imperiului, care exercita
un adevӑrat monopol asupra comerţului cu grâu al românilor. Blocarea accesului
negustorilor italieni în SE Europei de cӑtre otomani a sӑrӑcit visteria ţӑrilor
române în secolul al XVI-lea. Astfel, din cauza imposibilitӑţii de platӑ a haraciului,
Mihai Viteazul a decis sӑ declanşeze lupta cu otomanii în 1594 tocmai prin
uciderea creditorilor greci de la Bucureşti. Efectul revoltei antiotomane a ţӑrilor
române a fost reducerea tributului la cca. 30.000 de galbeni în ţӑrile
extracarpatice, dar şi gӑsirea unui mod mai sigur de control al acţiunilor
diplomatice ale românilor – impunerea unor domnitori fanarioţi în Moldova între
1673-1685 (Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset şi Gheorghe Duca).

Dublӑ sau triplӑ vasalitate = Ţӑrile române au avut de acceptat o suzeranitate

multiplӑ, fiind vasale în acelaşi timp Ungariei şi Imperiului Otoman (Mircea cel
Bӑtrân la sfârşitul domniei de exemplu) sau Ungariei, Imperiului Otoman şi
Poloniei (Ştefan cel Mare la începutul domniei). Recunoaşterea vasalitӑţii se
reinnoia în cadru festiv prin ceremonialul de învestiturӑ.

Alianţӑ pe picior de egalitate = Spre deosebire de tratatele de alianţӑ care se

încheie cu recunoaşterea statutului de vasalitate, alte alianţe pun alӑturi state cu
drepturi şi puteri depline şi egale. De exemplu, Mircea cel Bӑtrân încheie tratatul
cu Polonia de la Radom din 1389 pe picior de egalitate, promiţându-şi reciproc
ajutor contra Ungariei, dar se recunoaşte vasal al Ungariei în 1395, când semneazӑ
tratatul de la Braşov cu regele Sigismund de Luxembrug, în scopul desfӑşurӑrii
cruciadei antiotomane. Aceste douӑ tratate ale domnitorului Mircea reflectӑ şi
reorientarea politicii externe a Ţӑrii Româneşti cӑtre politica frontului creştin
anitotoman, care era de mai mare însemnӑtate pentru salvarea credinţei creştine
şi a fiinţei statului românesc.

Alt tratat pe picior de egalitate a fost tratatul de pace de la Hârlӑu din 1499 dintre
Ştefan cel Mare şi regele polon Ioan Albert, prin care se recunoaşte independenţa
Moldovei faţӑ de Polonia.

Ceremonial de învestiturӑ = Este ritualul festiv prin care un nobil este învestit cu
calitatea de vasal de cӑtre un nobil suzeran. Acest ceremonial include prestarea
omagiului şi a jurӑmântului de credinţӑ (de vasalitate) al vasalului faţӑ de suzeran.
Ştefan cel Mare a participat la douӑ asemenea ceremonialuri în faţa regelui
Poloniei Cazimir al IV-lea, la Overchelӑuţi (1459), având în plan ruperea legӑturilor
cu Ungaria (petrecutӑ în 1467 prin victoria de la Baia contra regelui Ungariei Matei
Corvin) şi lupta antiotomanӑ, şi la Colomeea (1485), de asemenea cu scopul
refacerii frontului antiotoman.

Feud = Proprietate acordatӑ de suzeran vasalului, în schimbul ajutorului militar,

economic şi juridic cu care vasalul era dator faţӑ de suzeran. Astfel, domnitorii
Ţӑrii Româneşti deţineau în secolele XIV-XV de la regii Ungariei cetӑţile şi satele
Amlaş şi Fӑgӑraş (în Transilvania), iar domnitorii Moldovei deţineu în secolul XV de
la acelaşi suzeran cetӑţile şi satele Ciceu, Rodna şi Cetatea de Baltӑ.

Raia (kaza), plural raiale (kazale) = Teritoriu cu cetate şi satele înconjurӑtoare

ocupat de Imperiul Otoman ca punct de control în cadrul ţӑrilor române, incluse în
statul otoman. Raialele munteneşti au fost Turnu, Giurgiu (1417-1829) şi Brӑila
(1540-1829). Raialele moldoveneşti au fost Chilia şi Cetatea Albӑ (1484-1812)
incluse în raiaua Bugeac din 1538, precum şi Hotin (1713-1812), trecute sub
ocupaţie ruseascӑ dupӑ vitoria militarӑ a Rusiei din 1812. În raiale au fost ridicate
moschei şi au staţionat trupe otomane.

Paşalâc = Unitate teriotialӑ a Imperiului Otoman condusӑ de un beglerbei sau

sangeacbei. Din teritoriile româneşti actuale paşalâcuri au fost instaurate numai în
partea de vest: Banatul (1552-1716) şi Oradea (1662-1688), ambele ocupate prin
rӑzboi de Austria. campaniile de atac iniţiate de otomani asupra ţӑrilor române
porneau de regulӑ din paşalâcul Rumeliei, de la sud de Dunӑre (Bulgaria de astӑzi).

Sistemul de cetӑţi de apӑrare al Moldovei = Moldova s-a apӑrat cu ocazia

invaziilor otomane sau tӑtӑreşti mulţumitӑ lanţului de cetӑţi: Neamţ, Suceava,
Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea Albӑ şi Chilia. Aşa de exemplu, Ştefan cel Mare a
reuşit sӑ se refugieze la Neamţ din calea armatei sultanului Mehmet al II-lea dupӑ
înfrângerea oştirii moldoveneşti la Rӑzboieni în vara lui 1476, prelungirea asediului
peste aşteptӑrile sultanului determinând retragerea trupelor otomane şi, în
consecinţӑ, salvarea fiinţei de stat a Moldovei.

Strategie diplomaticӑ = Obiectivul general al politicii externe a unui stat; ţӑrile

române au adoptat din secolul al XV-lea o strategie de apӑrare (defensivӑ) a fiinţei
de stat având în vedere raportul de forţe inegal dintre armata româneascӑ şi cea
otomanӑ.

Tacticӑ militarӑ = Modalitatea de luptӑ pentru atingerea scopurilor comandanţilor

de oşti; în cazul ţӑrilor române, domnitorii au recurs la tactica care servea scopului
defensiv, în modul cel mai eficient şi fӑrӑ pierderi de vieţi omeneşti, şi anume
tactica pӑmântului pârjolit şi tactica folosirii avantajelor terenului, tactici care se
pot înscrie în rӑzboiul de gherilӑ, marcat prin evitarea confruntӑrii om-la-om şi
prin atacul surprizӑ, din cauza numӑrului mai mic de oşteni al românilor.

Rӑzboiul pe douӑ fronturi = Situaţie în care un stat este atacat din douӑ direcţii cu
forţé superioare, cӑrora nu ar putea sӑ le facӑ faţӑ. În tactica militarӑ aceastӑ
situaţie este de evitat cînd statul atacat nu dispune de forţe suficiente. Toţi
voievozii români au dus o politicӑ de alianţe şi care sӑ permitӑ prevenirea
rӑzboiului pe douӑ fronturi, preferând pacea cu mai vechi adversari (Ungaria) în
situaţia apariţiei pericolului otoman. Un caz aparte în istoria militarӑ a românilor îl
constituie evitarea rӑzboiului pe douӑ fronturi prin “unirea” tuturor celor trei ţӑri
române de cӑtre Mihai Viteazul.

“Unirea” ţӑrilor române sub Mihai Viteazul = În contextul politicii antiotomane a

Ligii Sfinte, al cӑrui ferm susţinӑtor a fost, domnitorul Mihai Viteazul a decis sӑ
ocupe Transilvania şi Moldova, care trecuserӑ pe rând sub influenţa Poloniei aliatӑ
Imperiului Otoman (Moldova din 1595, prin domnitorul Iermenia Movilӑ, iar
Transilvania prin principele Andrei Bathory, din 1599) şi recunoşteau suzeranitatea
otomanӑ. Astfel, în octombrie 1599 Mihai obţine victoria de la Şelimbӑr contra
principelui Andrei Bathory şi se înscӑuneazӑ principe al Transilvaniei la Alba Iulia,
apoi intrӑ triumfal în Suceava în mai 1600, şi se intituleazӑ domn al Moldovei.

Mihai Viteazul a pierdut aceste ţӑri, inclusiv Valahia, în septembrie-noiembrie

1600, la intervenţia armatӑ a Poloniei fiind alungat din Moldova şi din Ţara
Româneascӑ (unde e înscӑunat Simion Movilӑ), iar prin victoria generalului
mercenar (italian) George Basta fiind alungat din Transilvania. Având în vedere
scurta prezenţӑ a lui Mihai la conducerea tuturor celor trei ţӑri putem spune cӑ
unirea lor a fost numai una personalӑ, prin cucerire şi autointitulare ca
domn/principe, neavând loc o unificare adminstrativӑ şi legislativӑ. Asemenea
acte de ocupaţie erau frecvente în Evul Mediu scopul fiind pur tactic, pentru a
evita un rӑzboi pe douӑ fronturi. De asemenea, Mihai Viteazul a avut ca precedent
gestul principelui Transilvaniei Sigismund Bathory din 1595, care se proclamase
suzeran atât al Valahiei cât şi al Moldovei.

Domnia lui Mihai Viteazul a fost transformatӑ într-o piatrӑ de temelie a unitӑţii
naţionale a tuturor românilor de cӑtre istoriografia naţionalistӑ din Epoca
Modernӑ, începând cu lucrarea lui Nicolae Bӑlcescu Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul (1850). Generaţia lui Bӑlcescu (a revoluţionarilor paşoptişti) şi-a propus
programatic şi a realizat prin Alexandru Ioan Cuza unirea ţӑrilor române. Chiar
dacӑ acţiunea militarӑ de la 1599-1600 nu a urmӑrit unirea în spirit naţional dupӑ
cum a scris Bӑlcescu, succesul ei de scurtӑ duratӑ a inspirat “Planul regatului
Daciei” al unor principi maghiari ai Transilvaniei şi al unor domnitori români.

Planul Regatului Dacic = A fost un plan de unficare a Transilvaniei, Moldovei şi

Ţӑrii Româneşti sub suzeranitatea otomanӑ, trasat de principele maghiar
transilvӑnean Gabriel Bethlen în 1627. Alţi susţinӑtori ai planului au fost Gheorghe
Rakoczi I şi Gheorghe Rakoczi al II-lea. Dacӑ primii doi propuneau acest plan dacic
pentru întӑrirea suzeranitӑţii otomane şi a puterii otomane contra Austriei, ultimul
a organizat o nouӑ rӑscoalӑ antiotomanӑ a ţӑrilor române contra Imperiului
Otoman, care s-a desfӑşurat în 1658-1662, cooperând cu Mihnea al III-lea şi cu
Constantin Şerban.

Domnul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a dorit sӑ punӑ în aplicare acelaşi plan,
cu acordul sultanului, încercând sӑ ocupe Ţara Româneascӑ condusӑ de Matei
Basarab în 1637 şi 1639. Deşi nu a reuşit sӑ uneascӑ cele douӑ ţӑri, Vasile Lupu a
emis în 1639 un document însemnat cu stema reunitӑ a Moldovei şi a Valahiei, ce
va fi refolositӑ de domnotorii fanarioţi în secolul al XVIII-lea (datoritӑ deselor
schimbӑri de domnie între Moldva şi Valahia) şi va deveni emblema oficialӑ a
Principatleor Unite sub Alexandru Ioan Cuza în secolul al XIX-lea.

Criza Orientalӑ (sau Chestiunea Orientalӑ)= Serie de circa 12 rӑzboaie

antiotomane din Epoca Modernӑ soldate în general cu succesul statelor creştine,
ce au ocupat, dupӑ asediul Vienei din 1683, terotoriilor europene ale Imperiului
Otoman. Criza orientalӑ semnaleazӑ incapacitatea de apӑrare a Imperiului
Otoman şi ascensiunea vertiginoasӑ a Imperiului Habsburgic (Austria) în centrul
Europei şi a Imperiului Ţarist (Rusia) în estul Europei în cursul secolului XVIII.
Regatul Unit şi Franţa au reuşit în secolul XIX menţinerea Imperiului Otoman
(supranumit “bolnavul Europei”) drept contrapondere strategicӑ pentru
ascensiunea Austriei şi, mai ales, a Rusiei în SE Europei. Criza se încheie prin
desfiinţarea Imperiului Otoman dupӑ Primul Rӑzboi Mondial şi reducerea Turciei la
teritoriul sӑu de astӑzi prin Tratatul de la Lausanne din 1922.

Criza Orientalӑ marcheazӑ întreaga istorie Modernӑ a ţӑrilor române în primul

rând pentru cӑ reprezintӑ contextul istoric diplomatico-militar internaţional în care
a avut loc naşterea statului român modern în secolul XVIII, şi în al doile rând
pentru cӑ a fӑcut posibilӑ realizarea planului politic naţional al României în a doua
jumӑtate a secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin: a) Mica Unire sub Cuza
a Moldovei cu Ţara Româneascӑ (recunoscutӑ internaţional între 1859-1862), b)
câştigarea prin luptӑ şi recunoaşterea internaţionalӑ a Independenţei de stat
absolute faţӑ de Imperiul Otoman (1877-1880) şi c) Marea Unire din 1918
(recunoscutӑ internaţional în 1920), prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei la Vechiul Regat.

Diplomaţie dublӑ (duplicitarӑ) = Tacticӑ în politica externӑ a unor voievozi români

din preajma anului 1700, în contextul declanşӑrii rӑzboaielor Crizei Orientale, prin
înţelegeri secrete cu Austria şi Rusia, cu scopul pregӑtirii scoaterii ţӑrilor române
de sub suzeranitatea otomanӑ. Astfel, domnii munteni Şerban Cantacuzino (1678-
1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) poartӑ negocieri secrete cu Austria,
acordându-i ajutor tacit, iar Dimitrie Cantemir (1710-1711) semneazӑ Tratatul de
la Luţk cu Rusia în 1711, cerând protecţia ţarului Petru cel Mare contra Imperiului
Otoman. Pentru a evita ca aceastӑ politicӑ sӑ se perpetueze, sultanul a decis
instaurarea deplinӑ a domniilor fanariote şi a desconsiderat autonomia
Principatelor Române timp de peste un secol.

Domniile fanariote = Un şir de domnii din ţӑrile române ale unor domnitori
strӑini, greci, albanezi sau români grecizaţi, ale cӑror familii (Mavrocordat, Ghica,
Racoviţӑ, Callimachi, Moruzi, Ipsilanti, Suţu, Caragea) erau stabilite în carierul
constantinopolitan Fanar. Ele au fost inaugurate prin numirea directӑ de cӑtre
sultan, fӑrӑ alegerea sfatului domnesc, al lui Nicolae Mavrocordat în Moldova
(1711). Ţara Româneascӑ l-a avut ca domn fanariot pe acelaşi Nicoale
Mavrocordat dupӑ mazilirea ultimilor doi domni pâmânteni, Constantin
Brâncoveanu (în 1714) şi Ştefan Cantacuzino (în 1716), din cauza înţelegerii lor cu
Austria.

Prin numirea domnilor fanarioţi fӑrӑ consultarea sfatului boieresc, acest tip de
domnie este unul aparte în istoria românilor, aflat la trecerea de la Evul Mediu la
Epoca Modernӑ. Sultanul a recurs la domniile fanariote ca sӑ controleze pe deplin
ţӑrile române, atât diplomatic cât şi financiar. Domnii fanarioţi au activat ca agenţi
diplomatci şi fiscali ai Imperiului Otoman, fiind înscrişi în ierarhia funcţionarilor
imperiali ca paşe cu douӑ tuiuri (stindardul verde primit de domn la înscӑunare
avea legate douӑ cozi de cal). Astfel, autonomia internӑ a ţӑrilor române a fost pe
deplin încӑlcatӑ. În plus, domnitorii fanarioţi erau şantajabili de cӑtre sultan prin
ameninţarea familiilor lor rӑmase în Istanbul.

În acelaşi timp, însӑ, datoritӑ nivelului de culturӑ ridicat al domnilor fanarioţi, au

avut loc reforme instituţionale în spirit iluminist: înfiinţarea de academii
domneşti, desfiinţarea categoriei ţӑranilor dependenţi, modernizӑri ale legilor
civile şi penale dupӑ model austriac sau napoleonian (Codul Civil Napoleonian,
1803), sistematizӑri urbane.

Grecizarea domniei şi pierderea autonomiei ţӑrilor române a marcat naşterea

spiritului naţional românesc prin coalizarea boierilor pӑmânteni contra boierilor
greci şi prin solicitarea de unire şi independenţӑ a Principatelor Române adresatӑ
Marilor Puteri care luptau în teritoriile româneşti în cadrul Crizei Orientale din
secolul XVIII şi de la începutul secolului XIX.