TEOLOGIE PASTORALĂ

ANUL IV, SEMESTRUL 1, 2019

VINDECAREA DE PĂCATE
BINEFACERILE TAINEI POCĂINŢEI
ŞI ALE LUCRĂRII PĂRINTELUI DUHOVNICESC

I. POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu
I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu
I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii
I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei
I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete.

II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE. CĂLĂUZĂ PENTRU CURĂŢIREA DE

PĂCATE ŞI CULTIVAREA VIRTUŢILOR
II.1. Lăcomia pântecelui şi pastoraţia celor stăpâniţi de ea
II.2. Desfrânarea şi pastoraţia celor desfrânaţi
II.3. Iubirea de arginţi (arghirofilia) şi pastoraţia arghirofililor
II.4. Întristarea şi pastoraţia deprimaţilor
II.5. Mânia şi pastoraţia celor mânioşi
II.6. Lenea (delăsarea) şi pastoraţia celor leneşi
II.7. Slava deşartă şi pastoraţia celor mândri

III. CĂLĂUZĂ PENTRU DUHOVNICI. MĂRTURII DESPRE „SLUJBA DE

PĂRINTE DUHOVNICESC”

1
 I. POCĂINŢA – CALEA VINDECĂRII

I. 1. Boala păcatului şi pocăinţa ca remediu

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii
omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult
ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul nostru, încât le
considerăm fenomene „naturale”. Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o
perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa
şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a
comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea „şarpelui”, prin care a
lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; 1 Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).
Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare
a armoniei din interiorul omului, dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar
apoi, din cauza păcatului omului, şi „pământul va fi blestemat” (Facerea 3, 17). Moartea, ca
urmare a păcatului, se manifestă ca descompunere a elementelor componente ale omului:
„pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).
Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi 3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu
Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică.
Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu”, cum greşit se afirmă
uneori, deoarece dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu” este înscrisă în crearea omului „după chipul şi
asemănarea” lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă metoda sau calea aleasă de Adam şi Eva a
fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu
(Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine
descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană vieţuind în trup. Aşadar,
moartea fizică a omului manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării
sufletului de Dumnezeu.
Omului, fiind coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, i se dă pământul spre stăpânire,
păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creaţia,
când acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, când omul rupe
comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.
Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă
de creaţie se referă atât la aspecte concrete ale păcatului, cât şi la păcat ca boală a sufletului
omului, cu consecinţe în toată existenţa creată.
Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la
voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28),
răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6,
24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe
24, 2). Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată, de asemenea, chipuri de pocăinţă şi
îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi
alţii care s-au pocăit.
În Noul Testament, păcatul este un principiu al înstrăinării omului de Dumnezeu (cf.
Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate
de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; 2 Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte
8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19;
1 Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf.
Romani 2, 8), fărădelege (2 Timotei 2, 19)1 etc.

1 Cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988.

2
 După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (cf. Facerea
3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl
împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu – Dătătorul de
viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi
transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe
(cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare
faţă de lumea materială, este agravat de ne-pocăinţa omului ca recunoaştere a greşelii sale. Mai
târziu, când între descendenţii primei familii umane păcatul ia forma fratricidului, Cain ucide
pe Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa izvorâtă din
iresponsabilitate faţă de greşeală.
În Sfânta Scriptură, „plata (sau consecinţa) păcatului este moartea” (Romani 6, 23), iar
singurul remediu pentru păcat este pocăinţa urmată de iertarea păcătosului.
Astfel, dacă păcatul este implicit cădere şi moarte, pocăinţa este ridicare şi viaţă. De
aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberarea şi
vindecarea de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11) sau „Dumnezeu
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep
propovăduirea lor cu îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; 4,
17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nu putem
împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Sfântul Ioan Botezătorul predică pocăinţa şi cheamă la botezul pocăinţei, pentru a arăta
că este nevoie să ne recunoaştem păcatele şi să ne curăţim de ele. Atât de mare este această
nevoie, încât Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, El, Care deşi este fără de păcat, a mers, totuşi, să
primească în Iordan de la Ioan botezul pocăinţei pentru păcate. De ce? Pentru a ne arăta nouă
că toată natura omenească are nevoie să fie ridicată din păcat prin puterea lui Hristos, „Mielul lui
Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Hristos intră în apele Iordanului pentru a
arăta că vrea să aducă lumii vindecarea de păcat, pornind din interiorul ei. Dar Iisus Se botează
cu Botezul pocăinţei şi pentru a ne arăta nouă că prin pocăinţă se deschid omului cerurile şi,
astfel, se realizează legătura omului cu Sfânta Treime, Care a zis atunci când l-a creat pe om: „Să
facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Iar Duhul lui Dumnezeu, Care „Se
purta pe deasupra apelor” la începutul lumii (cf. Facerea 1, 2), Se arată deasupra apelor
Iordanului acum, la înnoirea lumii prin botezul pocăinţei (cf. Matei 3, 16). Prin Botezul pocăinţei
şi prin harul curăţitor al Sfântului Duh, fiecare om redevine fiu iubit al lui Dumnezeu, tocmai
pentru că Fiul Cel veşnic iubit al Tatălui Ceresc a luat asupra Sa natura noastră omenească,
pentru a ne învăţa pocăinţa spre iertarea păcatelor şi a ne dărui viaţa veşnică. De aceea, Biserica
spune în Simbolul de credinţă: „mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Naşterea spirituală sau cerească, din apă şi din Duh, spre iertarea păcatelor, deschide
omului Împărăţia cerurilor. Fără această naştere din nou, omul nu poate intra în Împărăţia
cerurilor (cf. Ioan 3, 5). Dar nu numai prin Botezul Domnului Iisus Hristos se lucrează taina
mântuirii ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, ci şi prin moartea Sa pe Cruce şi Învierea Sa
din morţi. Răstignirea Mântuitorului este, de fapt, urmarea păcatului oamenilor, sau lucrarea
oamenilor păcătoşi, a necredinţei şi împietririi lor, a trădării din lăcomie, a urii din invidie şi a
violenţei din răutate, toate manifestări ale păcatului. Dar la toate acestea, Hristos – Domnul n-a
răspuns cu forme ale păcatului, ci cu rugăciunea pentru iertare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu
ce fac” (Luca 23, 34). Iar pentru a arăta cât de mare este puterea pocăinţei, pe când era pe Cruce,
a spus tâlharului care s-a pocăit: „Astăzi vei fi cum mine în rai” (Luca 23, 43). Prin pocăinţă
sinceră, chiar şi în ultima clipă a vieţii se recâştigă, aşadar, raiul pierdut şi se reface legătura
omului cu Dumnezeu.
Taina Crucii, ca iubire mai tare decât moartea, a fost anticipată de Mântuitorul Hristos
când a instituit Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie. Prin cuvintele Sale: „Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta
3
toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”
(Matei 26, 27-28), Mântuitorul arată că scopul ultim al jertfei Sale este iertarea păcatelor. Însă,
prin Sfânta Euharistie nu se realizează doar pomenirea iubirii jertfelnice a lui Hristos, ci se şi
oferă celor ce cred în Hristos şi Îl iubesc pe El puterea de a birui păcatul şi moartea. De aceea,
Sfântul Evanghelist Ioan arată înţelesul cel mai adânc al Euharistiei şi anume că ea conţine tainic
puterea învierii şi a vieţii veşnice: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă
veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Iată de ce, în Biserica Ortodoxă, Sfânta
Împărtăşanie se dăruieşte „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Sfinţii Părinţi au arătat
că în Sfânta Euharistie omul are acum acces la Pomul Vieţii (cf. Sfântul Isaac Sirul), fiindcă
iubirea lui Dumnezeu arătată în Hristos este izvorul vieţii veşnice. De aceea, în timpul
împărtăşirii credincioşilor, se cântă: „Cu Trupul lui Hristos vă împărtăşiţi (cuminecaţi) şi din
izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

I. 2. Pocăinţa – întoarcerea la Dumnezeu

Taina mântuirii noastre în Hristos, ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, a fost pe

deplin dăruită de Hristos ucenicilor Săi şi Bisericii, după Învierea Sa din morţi.
Dacă examinăm cu atenţie Sfânta Scriptură, vedem că în prima zi a Învierii Sale din morţi,
Mântuitorul Hristos însoţeşte, ca şi când ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii Săi Luca şi
Cleopa, în drum spre Emaus. Pe drum, le tălmăceşte Scripturile, arătând că toate conţin în ele
Taina Persoanei şi lucrării Sale, că toate cele întâmplate cu El erau prezise de Moise, prooroci
şi psalmi (cf. Luca 22, 27 şi 44). Iar când vorbeşte de ceea ce se va întâmpla în viitor, precizează
că „aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se
propovăduiască în numele Său pocăinţa: spre iertarea păcatelor la toate neamurile,
începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47).
Mai mult, după Învierea Sa din morţi, Hristos – Domnul nu anunţă numai că trebuie să
se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor, ci şi dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi
laolaltă puterea de a ierta păcatele: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Această putere dumnezeiască şi mântuitoare de a ierta păcatele, dăruită Bisericii de către
Hristos – Domnul după Învierea Sa din morţi, a fost făgăduită mai înainte lui Petru şi celorlalţi
apostoli când le-a zis că le dăruieşte cheile Împărăţiei cerurilor, astfel că orice vor lega pe
pământ să fie legat şi în ceruri (cf. Matei 16, 18; 18, 18). Acum se lămureşte mai bine că puterea
de a lega şi dezlega se referă la iertarea păcatelor. Fericitul Augustin spune în această privinţă:
«Dacă voiţi să aveţi dovada că Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor, ascultaţi ce a zis
Domnul tuturor apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor….” Aceasta
cuprinde puterea cheilor despre care a zis: „orice veţi dezlega pe pământ…” Nimic nu este dezlegat
în afară de Biserică»2.
Aşadar, am văzut în cazul tâlharului de pe cruce că pocăinţa i-a deschis acestuia uşile
Împărăţiei cerurilor, iar acum vedem că puterea de a ierta păcatele, dată Bisericii de către
Hristos, este numită „cheile Împărăţiei cerurilor”. Se foloseşte pluralul uşi şi chei, pentru a arăta
că avem nevoie de pocăinţă şi de iertarea păcatelor.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, iar pocăinţa ne întoarce spre Dumnezeu. Sfânta
Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu Fiul, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru
mântuirea lor.
Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă, de
a pierde un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie. În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă
ruperea unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri, de fapt, ruperea comuniunii omului cu

2 Sermo 295, 2-3; PL 39, col. 1349-1359, cf. Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Sibiu, 1939, p. 188.
4
Dumnezeu. Aşadar, când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că
păcatul se opune sfinţeniei. Când păcătuim încălcăm voia lui Dumnezeu, şi încălcând voia lui
Dumnezeu ne rupem din comuniunea de iubire cu El prin neascultare şi prin nesocotirea
bunătăţii Lui. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijenţă, prin nebăgare de seamă, prin
lenevire duhovnicească. Cărţile noastre de cult arată că Dumnezeu nu este indiferent faţă de
păcat, chiar dacă este iertător al păcătoşilor care se pocăiesc. În rugăciunea din timpul
Trisaghionului sau Sfinte Dumnezeule, se spune: „Cel Ce dai înţelepciune şi pricepere celui care
cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire”3. Deci Dumnezeu
Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, dar a pus pocăinţa spre îndreptare, spre ridicare din
păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despărţim de
Dumnezeu. Sunt două feluri de căderi: căderea de la dreapta credinţă (erezia sau ateismul), când
nu mai mărturisim credinţa ortodoxă, şi căderea de la dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când
încălcăm porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Când adormim fără să ne rugăm,
când mâncăm fără să ne rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, atunci păcătuim
împotriva iubirii faţă de Dumnezeu prin uitare şi nebăgare de seamă. Iar când nu-l iubim pe
aproapele nostru, când îl neglijăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deşi am putea să-l
ajutăm, atunci cădem din iubirea faţă de aproapele. Or, Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire
faţă de El, aceasta fiind cea mai mare şi cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Luca 10, 27 sau Marcu 12, 30). Să arătăm iubire faţă de
Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni prin săvârşirea de fapte bune. Când păcătuim
înseamnă că am căzut fie din iubirea faţă de Dumnezeu, pentru că nu ne mai rugăm şi nu mai
împlinim voia Lui, fie din iubirea faţă de semeni. Iar dacă ne despărţim de Dumnezeu prin
păcate vom pierde mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca lepădare de păcate şi
întoarcere la Dumnezeu sau refacerea legăturii spirituale cu El, Izvorul iubirii şi al Vieţii veşnice.
Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul
Ioan Damaschin spune: „Pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de
la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci este vorba de o schimbare
de atitudine a minţii. De aceea e necesar să medităm asupra gândurilor, cuvintelor şi faptelor
noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu este potrivit cu voia lui
Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile sfinţilor. Examinarea
interioară a conştiinţei este necesară ca o conştientizare a stării noastre duhovniceşti de cădere
şi, în acelaşi timp, ca dorinţă de ridicare şi de vindecare. Pocăinţa noastră aduce bucurie lui
Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se
face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10), pentru că astfel omul
se eliberează de robia demonilor. Demonii sunt mulţumiţi când oamenii păcătuiesc, nu se mai
pocăiesc şi nu-L mai iubesc pe Dumnezeu rugându-se şi nici pe semeni săvârşind fapte bune.
Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate
săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Există păcate sau patimi cu care diavolii îi ispitesc pe
oameni, şi care, într-un anumit fel, le conţin şi le generează pe toate celelalte. Astfel, Evagrie
Ponticul spune că „gândurile cele mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr
de opt. Primul este gândul lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi;
al patrulea, gândul tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei; al şaptelea, al slavei
deşarte; la optulea, al mândriei” 4.
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales
îngerul de la botez, ne îndeamnă să ne pară rău de păcate, să ne întoarcem la Dumnezeu, să
punem început bun vieţii noastre. De aceea viaţa creştinului este o permanentă luptă
duhovnicească, o lepădare de Satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei
Sfântului Botez.

3 Vezi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 144.
4 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 6.
5
 Taina Pocăinţei este Taina căinţei pentru păcat, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării
de păcate. În limba română, cuvântul spovedanie nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a
Pocăinţei, fiindcă nu e vorba doar de mărturisirea păcatelor, ci şi de-a primi iertarea păcatelor,
pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi cu Biserica. Aşadar, Taina Spovedaniei, ca Taină a Pocăinţei,
trebuie înţeleasă ca taina mărturisirii şi iertării păcatelor şi ca taină a împăcării sau a
reconcilierii. Poţi să mărturiseşti păcatele unui prieten, dar el nu îţi poate da dezlegare, pentru
că nu este duhovnic. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau Spovedaniei se spune:
„Împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică”5. De fapt, când păcătuim, ne îndepărtăm de
Biserică, deoarece slăbim în comuniunea cu Hristos – Capul Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt
centrul vieţii Bisericii.
Aşadar, Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare:
mărturisirea păcatelor, primirea iertării pentru păcate sau dezlegarea de păcate şi împăcarea
sau reconcilierea cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu noi înşine, cu propria noastră conştiinţă. Deci,
Taina Pocăinţei este o lucrare sfântă şi mare de înnoire, renaştere şi creştere spirituală. Când
primim dezlegare de păcate şi ne eliberăm de un trecut păcătos apăsător, de o conştiinţă
încărcată de rele, începem să ne ridicăm şi să ne vindecăm cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă acţiune juridică de iertare exterioară, ci este o
lucrare harică, început pentru o schimbare interioară, de înnoire, de înviere a sufletului rănit şi
omorât de păcat. Fiul risipitor din Evanghelie spune: „Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-
i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu era numai
una de ordin fizic, a trupului, ci era în primul rând o trezire sau o ridicare de ordin spiritual. Cu
alte cuvinte, nu mai sunt mulţumit de starea de decădere în care am ajuns şi vreau o schimbare,
vreau să mă ridic din păcat şi din înstrăinarea de Dumnezeu. Păcatul este o înstrăinare a omului
de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi. Pocăinţa sinceră şi fierbinte este o refacere a
comuniunii de iubire cu Dumnezeu – Tatăl, este o reînfiere spirituală. Prin Botez primim
iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, dacă cel care se botează este adult, dar
şi înfierea prin harul Sfântului Duh, ca fii ai lui Dumnezeu – Tatăl, prin credinţa în Dumnezeu –
Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar păcatele pe care le-am săvârşit după Botez trebuie curăţite prin „Botezul
lacrimilor”6, care este Sfânta şi marea Taină a Pocăinţei. Pocăinţa ca vindecare a sufletelor este,
de fapt, trezire a propriei noastre conştiinţe şi libertăţi. Trebuie să ne schimbăm viaţa, ca să nu
mergem spre moarte, ca despărţire de Dumnezeu.
Când ne pocăim facem închinăciuni sau metanii mici şi mari întrucât recunoaştem că
suntem oameni căzuţi, traşi prea mult spre pământ, spre cele trecătoare şi spre mormânt, dar
şi că dorim să ne ridicăm spre cele cereşti şi veşnice. Când ne închinăm cu faţa la pământ, tot
corpul nostru participă la această stare de smerenie a recunoaşterii păcătoşeniei noastre, dar
având speranţa şi încrederea că iubirea milostivă a lui Dumnezeu este mai tare decât păcatele
noastre. Astfel, metaniile exprimă atât smerenia păcătosului, cât şi speranţa ridicării şi mântuirii
lui. Toate aceste aspecte privind învierea sufletului din moartea păcatului sau însănătoşirea
vieţii spirituale, sunt legate de slujirea de părinte duhovnicesc, întrucât el nu poate fi dascăl al
pocăinţei pentru alţii, dacă nu este trăitor al ei pentru sine.
În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoşi au devenit, prin multă pocăinţă,
sfinţi vindecători de boli, iar alţii au devenit păstori duhovniceşti. Aşa a fost, bunăoară, Fericitul
Augustin, care în tinereţe a avut o viaţă agitată şi plină de ispite, s-a convertit la credinţa
creştină şi a devenit un mare dascăl al pocăinţei şi un mare păstor de suflete, încât spunea: „Eu
sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi”. Vedem, de asemenea, şi că Sfântul Apostol
Pavel, după ce a prigonit Biserica, s-a convertit la creştinism şi s-a pocăit, iar apoi a întors toate
energiile, toată înţelepciunea, toată cultura lui teologică şi laică spre a mărturisi pe Hristos şi
Evanghelia Lui. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare misionar al
ei, apostol şi păstor de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur, care este un mare dascăl al pocăinţei,
spune despre Sfântul Apostol Pavel: „Vezi cât de mare este harul pocăinţei? A pus lupul să

5 Vezi Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 74.
6 Aşa a numit Pocăinţa Sfântul Grigorie de Nazianz (†390).
6
păzească oile”. Aşadar, această schimbare radicală a felului omului de a fi, de a vieţui, este în
primul rând lucrarea Duhului Sfânt. Omul este numai vasul care poartă harul dătător de viaţă
nouă, numai sfeşnicul care poartă lumina mântuirii. Cinstea aceasta este mare, pentru că mare
este şi bucuria când un păcătos pocăit dobândeşte iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică
prin Sfânta Taină a Pocăinţei.

I. 3. Legătura dintre Taina Pocăinţei şi Taina Sfintei Euharistii

De ce Taina Pocăinţei precede Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii?

Sfânta Taină a Pocăinţei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că nu
Dumnezeu judecă pe om, ci omul însuşi se judecă pe sine, iar cei care se judecă sau se acuză pe
ei înşişi aici şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci, în ziua Judecăţii universale. Iar
Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului din Împărăţia lui Dumnezeu („Dă-ne
să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale” – spune preotul
ortodox într-o rugăciune de după împărtăşanie 7). Însă, de prânzul acesta ceresc sufletul nu se
poate apropia decât în haină de nuntă, în haină curată. Iar această haină curată se dobândeşte
o singură dată prin Botez, dar se curăţă apoi des prin Pocăinţă. Fiindcă păcatele, dacă nu ne-am
pocăit pentru ele, ne împiedică să intrăm în Împărăţia cerurilor, când trecem din viaţa aceasta,
şi să ne împărtăşim acum în Biserică din prânzul mistic al Împărăţiei cerurilor, care este Sfânta
Euharistie.
În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici
răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10). „Iar faptele trupului sunt
cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie,
vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele
ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Iar Sfântul Apostol Ioan,
în cartea Apocalipsei, spune despre cetatea Ierusalimului ceresc: „În cetate nu va intra nimic
pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii
Mielului” (Apocalipsa 21, 27). Apoi, aceeaşi carte arată puterea de curăţire şi iertare a Pocăinţei
şi a Sfintei Împărtăşanii: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul
vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii
de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 22, 14-15).
Iar pentru că „în sângele Mielului” – Hristos se spală haina sufletului martirilor (cf.
Apocalipsa 7, 14) şi prin sângele Mielului a fost biruit diavolul (cf. Apocalipsa 12, 9-11), când
miridele de la Euharistie se pun în potir, se cere: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit
aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”8.
Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din
viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia, care datează din secolul I, spune despre
pocăinţă: „În biserică să-ţi mărturiseşti păcatele şi să nu vii la rugăciunea ta cu conştiinţă rea”9;
iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spune: „Adunându-vă în ziua Domnului,
frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai înainte v-aţi mărturisit greşelile, ca să fie curată
Jertfa voastră. Dar oricine are un conflict cu tovarăşul său să nu se adune cu voi până nu se împacă,
pentru ca să nu se spurce Jertfa voastră”10.
Credincioasă învăţăturii şi practicii Sfinţilor Apostoli, care vedeau legătura strânsă între
Pocăinţă şi Euharistie, Biserica Ortodoxă arată că pocăinţa sau mărturisirea păcatelor este

7 Vezi Liturghier, ed. cit., p. 193.

8 Ibidem.
9 Didahia IV, 14, trad. rom. de diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr., în Canonul Ortodoxiei I, Editura Deisis, 2008, p. 567.
10 Ibidem, XIV, 1-2 (trad. rom. cit., p. 571).

7
pregătire pentru împărtăşire. De aceea, postim şi ne spovedim înainte de-a primi Sfânta
Împărtăşanie, iar perioadele de post şi pocăinţă sunt perioade de împărtăşire mai deasă. Mai
mult, toate rugăciunile ortodoxe dinainte de împărtăşire sunt, de fapt, rugăciuni de pocăinţă, iar
cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru
binefacerile pe care le aduce aceasta pentru mântuirea sufletului.
Aşadar, nu deasa sau rara împărtăşanie ne duce la dobândirea mântuirii, ci împărtăşirea
cu pregătirea necesară, din care nu poate fi exclusă Taina Pocăinţei. Părintele Paisie Olaru, unul
dintre cei mai cunoscuţi duhovnici ai secolului al XX-lea, dăruit de Dumnezeu cu darul
vindecării şi pacificării sufletelor rănite de păcate, spunea: „Nu deasa împărtăşanie ne duce la
desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din
inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar
nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu
deasa spovedanie şi se continuă cu post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor,
milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem
împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi tradiţia Bisericii. Altfel, cum să primeşti pe
Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de
patimi şi mai ales plin de mândrie? Întâi avem nevoie de lacrimi, de rugăciune şi deasa
spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mânăstirile noastre întotdeauna au ţinut
calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practica şi sfatul lor”11.

I. 4. Sfinţii Părinţi – dascăli ai Pocăinţei

Ierarhii sfinţi ai Bisericii, păstorii de suflete, precum şi preoţii duhovnici, doctori ai

vindecării de patimi şi păcate, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că ea este leac şi
mântuire.
Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, spune: „Sunt două lucruri:
păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul. Precum în trup sunt răni şi leacuri, tot
aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce
încredere şi curaj”12.
Pocăinţa sinceră, cu regret şi lacrimi, aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului:
«Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci
plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru
tine, să-ţi ierte păcatul. Fiindcă este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci
să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască” (Iezechiel 18, 23). Cere de la tine o osteneală mică
şi îşi dăruieşte lucruri mari; caută să-I dai un prilej ca să-ţi hărăzească cămara mântuirii»13.
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este spital ce curăţă păcate, este dar ceresc,
putere minunată, care biruie, cu harul ei, şir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu
alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu se îngreţoşează de închinătorul la
idoli, nu izgoneşte pe hulitorul, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în
care păcatul se opreşte”14.
Acelaşi Sfânt Părinte, vorbind despre valoarea pocăinţei, spune: «Atât de mare este
dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu-şi întoarce faţa de la o pocăinţă
făcută cu inima curată. Chiar de-ai ajunge un mare păcătos, dar ai vrea să te întorci iar pe calea
virtuţii, Hristos te primeşte, te trage la El, şi face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Dar
iubirea de oameni a lui Dumnezeu e încă şi mai mare. Chiar de n-ai arătat deplină pocăinţă, totuşi
Hristos nu respinge nici o pocăinţă scurtă şi puţină, ci-i dă şi ei răsplată. Asta se vede din cele spuse

11 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993, p. 53.
12 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 8, 2, după drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie
tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Trinitas, Iaşi, 2007.
13 Ibidem, 3.
14 Ibidem, 7.

8
de profetul Isaia poporului iudeu: „Din pricina păcatului l-am întristat puţin; l-am bătut, Mi-am
întors de la el faţa; iată că s-a întristat şi a umblat mâhnit; atunci l-am vindecat şi l-am mângâiat”
(Isaia 57, 17-18)» 15.
Sfântul Vasile cel Mare, pe lângă numeroasele canoane pe care ni le-a lăsat, folosite până
astăzi în Biserică, a fost preocupat în scrierile sale de problema pocăinţei, îndemnând adesea
pe fiii duhovniceşti să-şi spovedească păcatele, în vederea mântuirii sufletelor, fiindcă, „cel ce
s-a întinat de vreun păcat, deşi îşi pierde curăţia, totuşi nu este lipsit de nădejdea de a se curăţi
prin căinţă”16. Acelaşi Sfânt Părinte arată că «cel ce mărturiseşte păcatul său nu este acela care
se mărgineşte a zice „Păcătuit-am”, şi pe urmă rămâne în păcat, ci acela care, după cuvântul
psalmului, a descoperit păcatul său şi se căieşte de el. Ce ar folosi toate îngrijirile medicului dacă
bolnavul nu se păzeşte de cele vătămătoare existenţei sale? Astfel, iertarea unei nedreptăţi nu
serveşte nimic acelui care comite altele, nici iertarea desfrânării aceluia ce stăruieşte într-o viaţă
desfrânată… Iconomul înţelept al vieţii noastre voieşte ca cel ce a vieţuit în păcat şi a promis apoi
a se ridica iarăşi spre a vieţui în dreptate, să sfârşească cu trecutul şi după ce a păcătuit să facă
un fel de început, reînnoindu-şi viaţa prin pocăinţă»17.
Un alt mare dascăl al pocăinţei, Sfântul Isaac Sirul, ne arată puterea pocăinţei ca
posibilitate de a recupera timpul pierdut fără rodire şi de a ne îndrepta şi completa propria
noastră viaţă pământească înainte de a ne prezenta la judecata lui Dumnezeu: «Vieţuirea în
lumea aceasta se aseamănă cu scriitorii, care alcătuiesc o carte, dar este încă în ciornă. Şi dacă
cineva vrea, adaugă sau scoate ceva şi face schimbare în scriere. Iar viaţa viitoare se aseamănă
cu manuscrisele (hieroglifele) cele scrise pe hârtie curată şi pecetluite cu pecete împărătească, în
care nu se mai fac nici adăugiri, nici ştergeri. Câtă vreme suntem în mijlocul schimbărilor să luăm
seama la noi. Şi câtă vreme avem putere asupra cărţii vieţii noastre, pe care am scris-o cu mâinile
noastre, să ne silim să facem în ea adaosul vieţii celei bune, şi să ştergem din ea păcatele, cele în
viaţa de mai înainte…. Că până mai suntem în lumea aceasta, nu pune Dumnezeu pecetea, nici pe
cele bune ale noastre, nici pe cele rele ale noastre, până în ceasul ieşirii, în care ne sfârşim lucrul
în patria noastră şi trecem în cealaltă ţară. Şi, precum a zis Sfântul Efrem: „Trebuie să ne gândim
că sufletul nostru este ca o corabie gata de plecare şi care nu ştie când va sufla asupra ei vântul.
Şi este ca o oaste care nu ştie în ce clipă va suna goarna de război”. Şi dacă, zice Sfântul, acestea
sunt aşa, şi ele, printr-o schimbare, se întorc din nou, oare cât trebuie noi să ne pregătim şi să fim
mai înainte gata, pentru ziua cea mai cumplită în faţa podului şi a uşii veacului celui nou? Să ne
dea nouă Hristos Mântuitorul vieţii noastre pregătire ca să avem sprijin în nădejdea cea hotărâtă.
Că a Lui este slava, închinăciunea şi mulţumirea în vecii vecilor. Amin»18.
În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cât suntem aici, pe pământ, avem
nădejde de mântuire; dar după ce am plecat dincolo, nu ne mai putem pocăi, nici şterge păcatele.
De aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieşirea din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a
hotărât să ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine?”19.
I. 5. Părintele duhovnicesc: luminător şi tămăduitor de suflete

În Biserica Ortodoxă, cel care are responsabilitatea Sfintei Taine a Pocăinţei este preotul
duhovnic. Duhovnicul este omul care reprezintă iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Care se bucură de
orice credincios care se pocăieşte şi cere iertarea păcatelor. Prin harul dat lui, duhovnicul
reprezintă lumina lui Dumnezeu Fiul, Care în Sfintele Evanghelii cheamă la pocăinţă şi vindecă
mult pe păcătoşi şi bolnavi. În al treilea rând, părintele duhovnicesc sau duhovnicul reprezintă
lucrarea Duhului Sfânt, care ajută pe oameni să se roage şi să caute sfinţenia. De aceea, el se
numeşte duhovnic sau părinte duhovnicesc. Prin el se arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu
Tatăl, înfierea duhovnicească în Dumnezeu Fiul şi lumina sfinţitoare a Duhului Sfânt, pentru ca

15 Idem, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut 6, după drd. Liviu Petcu, op. cit., p. 529.
16 Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la Isaia, 19, după Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa…, p. 90.
17 Ibidem, p. 90-91.
18 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 190.
19 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, cuvântul II, după drd. Liviu Petcu, op. cit., p. 546.

9
omul să dobândească mântuirea în Împărăţia Preasfintei Treimi, prezentă tainic în Biserică.
Când vine la un duhovnic, credinciosul trebuie să simtă iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl,
Care iese în întâmpinarea fiului risipitor, rătăcit şi înstrăinat, dar care se întoarce acasă la tată
săul. Să simtă şi iubirea lui Hristos din Evanghelie, Care a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), şi să simtă cum Duhul Sfânt îl luminează
prin duhovnic, îl întăreşte, îl îndeamnă să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni mai mult decât
păcatul sau lucrurile trecătoare din lumea aceasta.
În zilele noastre, avem mare nevoie de părinţi duhovniceşti, buni învăţători şi, în acelaşi
timp, statornici rugători, pentru ca toţi cei care se pocăiesc şi doresc să-şi schimbe viaţa, să
primească iertarea păcatelor şi să se unească în Sfânta Împărtăşanie cu Hristos Domnul,
Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Duhovnicia este o responsabilitate foarte mare şi întrucât ea ajută mult la creşterea
duhovnicească a celor care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi care au primit pecetea
darurilor Duhului Sfânt, pentru ca împreună cu creşterea fizică a copilului să se realizeze şi o
creştere duhovnicească a omului, de-a lungul întregii sale vieţi. Iar creşterea duhovnicească
înseamnă o cultură a sufletului în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, având ca lumină
netrecătoare şi veşnică Evanghelia iubirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau Evanghelia
mântuirii, prin care dobândim slava lui Hristos (cf. 2 Tesaloniceni 2, 14). Prin lucrarea
Evangheliei se luminează lumea, pentru că Hristos Cel din Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul
prezent în cuvintele ei, este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Prin urmare, ca duhovnici, noi nu-i
conducem pe oameni spre noi înşine, ci spre Hristos – Mântuitorul.
Deci duhovnicul este în primul rând o călăuză către Hristos, un povăţuitor, un învăţător
şi un rugător, pentru mântuirea păcătoşilor. Foarte adesea oamenii ştiu ce au de făcut, dar
trebuie ajutaţi cu rugăciunea dacă nu au puterea duhovnicească suficientă ca să-şi schimbe
viaţa în bine. A fi părinte duhovnicesc înseamnă a avea grijă ca cei încredinţaţi lui spre păstorire
pe calea mântuirii să crească duhovniceşte, să fie păziţi, să fie îndrumaţi şi hrăniţi duhovniceşte
până la maturitatea spirituală, la această îmbinare între libertate şi responsabilitate în faţa lui
Dumnezeu. Aşa cum părinţii după trup sunt responsabili de sănătatea şi de creşterea copiilor
pe care Dumnezeu i-a dăruit lor, tot aşa părinţii duhovniceşti sunt responsabili de creşterea şi
de mântuirea veşnică a celor încredinţaţi lor spre păstorire. Pe de altă parte, această slujire este
şi o mare binecuvântare pentru Biserică. Duhovnicia nu este numai o responsabilitate
înfricoşătoare, ci şi o mare binecuvântare pentru înnoirea vieţii Bisericii, a credincioşilor.
Duhovnicia te ajută să vezi cum lucrează harul lui Dumnezeu în viaţa omului, cum se ridică omul
păcătos, cum cel rău îşi schimbă viaţa în bine, cum oameni pătimaşi se eliberează de patimi
egoiste şi devin fii duhovniceşti ai Bisericii, devin lucrători în via Domnului şi ajutători ai
semenilor lor pe care altădată i-au ignorat sau le-au făcut mult rău. Această taină a schimbării,
a înnoirii vieţii duhovniceşti, este cultivată, întreţinută, susţinută şi propovăduită de către
duhovnicul evlavios, harnic şi înţelept.
Duhovnicul, aşa cum spune numele, este un părinte duhovnicesc, un părinte care a ajuns
la o creştere duhovnicească el însuşi şi poate forma fii duhovniceşti pe care îi îndrumă pe calea
mântuirii. Responsabilitatea de a ajuta pe alţii să crească duhovniceşte este cea dintâi
responsabilitate a preotului duhovnic. Însă această creştere duhovnicească se face pe baza
Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, nu pe baza unor opinii personale marcate de orgoliu sau
egoism intelectual.
Un părinte duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, pentru că din
Sfintele Scripturi ia el hrana duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu dătător de viaţă, potrivit
Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos: „Cuvintele Mele sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63).
Sfânta Scriptură îl ajută pe duhovnic să lumineze, să încălzească şi să hrănească spiritual pe
orice creştin dreptmăritor dornic de a spori duhovniceşte, de a se maturiza şi de a spori legătura
cu Dumnezeu în rugăciune şi cu semenii prin fapte bune. Dar întrucât Sfânta Scriptură este
tâlcuită, interpretată în modul cel mai sigur de către Sfinţii Părinţi, aceştia sunt pentru
duhovnicul ortodox dascălii cei mai buni în ceea ce priveşte tâlcuirea sau explicarea Sfintei
Scripturi. Aşadar, un duhovnic ortodox trebuie mai întâi să cunoască Sfânta Scriptură în
10
interpretarea pe care o dau Sfinţii Părinţi în consensul lor, pentru că tot ceea ce e bun în Biserică
se face în consens de gândire, în comuniune de gândire şi în comuniune de lucrare cu Dumnezeu
şi cu Sfinţii Lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul, în binecunoscuta Carte foarte folositoare de suflet, îndemna:
«Se cuvine, tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, să ai cunoştinţă şi iscusinţă deosebită de Scriptura
Vechiului Testament şi de cea a Noului Testament, de Dogmele credinţei ce se cuprind în Simbolul
credinţei, adică în Crez, şi chiar mai mult şi mai cu dinadinsul, de toate Canoanele Sfinţilor
Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror citire se cuvine să te îndeletniceşti
ziua şi noaptea, încât să le ştii pe de rost. Să te culci cu dânsele, ca şi Alexandru cel Mare cu „Iliada”
lui Homer. Pe acestea să le respiri în fiecare ceas şi în fiecare clipă, de vreme ce vrei să te faci
cârmaci al corabiei Sfintei Biserici şi vrei să ţii în mâinile tale Canoanele acestea, care sunt ca o
cârmă a Bisericii»20.
De asemenea, un duhovnic sau un părinte duhovnicesc trebuie să fie suficient de atent
ca textul Scripturii să fie aplicat în contextul istoric în care trăim, folosind cuvintele cele mai
înţelepte. Totuşi, în orice vreme trăim, scopul vieţii duhovniceşti este acelaşi: curăţirea de păcate,
împărtăşirea cu Sfintele Taine şi creşterea într-o viaţă duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu
şi folositoare Bisericii şi oamenilor, pentru a dobândi mântuirea ca unire a omului cu Dumnezeu
Cel Unul Sfânt.
Pe lângă cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a interpretării ei de către Sfinţii Părinţi,
duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine viaţa Bisericii şi problemele cu care se confruntă
oamenii. Duhovnicul nu începe lucrarea sa pornind de la persoane ideale, ci de la persoane reale
pe care încearcă să le conducă, să le călăuzească spre viaţa sfântă, spre idealul vieţii creştine,
care este desăvârşirea şi sfinţenia. El începe de la persoane care adesea sunt robite de patimi,
copleşite de durere sau de indiferenţă şi care, mai târziu, ajung să-şi dea seama că drumul pe
care se află este greşit; deci duhovnicul nu lucrează cu material desăvârşit, ci el modelează,
curăţeşte, înfrumuseţează, îndreaptă viaţa oamenilor cu ajutorul lui Hristos Păstorul Cel Bun,
care a zis că nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au nevoie de doctor (cf. Marcu 2, 17). De aceea, Sfinţii
Părinţi numesc această lucrare pastorală o artă a vindecării şi a modelării duhovniceşti a omului.
Sfântul Apostol Pavel, care după Mântuitorul Iisus Hristos este cel mai mare duhovnic,
spunea credincioşilor pe care îi păstorea şi cărora le scria epistole pastorale sau misionare:
„Simt durerile naşterii până când Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19). Cu alte cuvinte, un
duhovnic simte nu numai bucurie pentru succese, ci şi durerile naşterii până când vede că fiii şi
fiicele duhovniceşti se schimbă în bine, se îndreaptă. Uneori, trebuie să te lupţi un an, doi, trei cu
un om până când îşi schimbă viaţa în bine şi de la păcat ajunge la virtute; alteori, de zece sau
chiar de cincisprezece ani. Prin urmare, este nevoie de multă răbdare şi înţelepciune.
Adeseori, duhovnicul este nevoit să oprească de la primirea Sfintei Împărtăşanii un fiu
duhovnicesc. Părintele Ilie Cleopa spunea că „duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la
spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să oprească şi cui să dea cele sfinte cu vrednicie. (…)
Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând cu amar, asemenea
tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se
împace cu aproapele, sau refuză cele sfinte, nu trebuie să fie împărtăşit” 21. În privinţa perioadei
în care cineva este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, duhovnicul trebuie să păstreze de asemenea
dreapta socoteală, călăuzindu-se după Sfintele Canoane ale Bisericii, dar şi după mărturiile
părinţilor duhovniceşti. Despre aceasta, tot Părintele Cleopa spunea: „În vremurile vechi, când
creştinii aveau mare râvnă şi evlavie să se împărtăşească mai des cu Sfintele Taine, cel mai greu
canon pentru creştinii de atunci era oprirea pe un timp mai scurt sau mai lung de la Sfânta şi
Dumnezeiasca Împărtăşanie. (…) Acum, însă, când credinţa a slăbit şi creştinii cei mai mulţi zac
în adâncul nesimţirii şi al lipsei de evlavie faţă de Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, cred că cel mai mare canon pentru îndreptarea sufletelor lor este părăsirea
păcatelor spovedite şi lupta cu ele până la moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia,

20 Vezi ultima traducere rom., Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

21 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1988, p. 68.
11
metaniile şi alte nevoinţe să li se dea după putere, după starea lor de sănătate şi după greutatea
păcatelor făcute, potrivit cu scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane” 22.
Unul din Părinţii Bisericii, Sfântul Benedict de Nursia, îndemna: „Ai grijă atunci când
cureţi un vas de rugină să nu faci mişcările prea tari, prea bruşte, de teamă să nu spargi vasul”.
Aşadar, atunci când vrem să îndreptăm un om pe calea duhovnicească, nu trebuie să fim atât de
radicali în voinţa de a-l îndrepta rapid, încât să-l îndepărtăm de la Biserică sau să-l facem să
cadă în deznădejde. Această pedagogie sau înţelepciune de a-l îndrepta pe om în etape este
dovada maturităţii spirituale a unui duhovnic. Important este să credem că Dumnezeu îl ajută
mai ales prin rugăciunea pentru el, întrucât sfatul nostru nu este suficient dacă nu este însoţit
şi de rugăciunea noastră. Sunt unii duhovnici extrem de rigorişti, aspri sau radicali, iar alţii
extrem de îngăduitori şi superficiali. Duhovnicul bun evită aceste extreme, întrucât a dobândit
maturitatea sau discernământul de a încuraja pe cei descurajaţi şi de a trezi sau responsabiliza
pe cei ce se află în nepăsare duhovnicească sau care îşi justifică foarte uşor păcatele, fiindcă s-au
obişnuit cu ele.
Duhovnicul lucrează uneori cu suflete fragile, cu conştiinţe umane foarte sensibile. Dacă
este prea aspru, îi poate duce la deznădejde, iar dacă este prea îngăduitor îi duce la nepăsare.
De aceea, cel mai bun îndreptar pentru duhovnicie este Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic
(692), care spune foarte clar că preotul duhovnic trebuie să fie ca un medic care ştie să folosească
atât asprimea, cât şi blândeţea, adică acrivia şi iconomia, bunătatea şi fermitatea, ca să vindece
pe cei răniţi de păcat. Prin aceasta, preotul nu se mărgineşte la a fi jurist, judecător sau un
automat – iertător, ci este un părinte – medic de suflet care, prin harul lui Dumnezeu vindecă şi
ridică, înnoieşte şi sfinţeşte vieţi umane.
Puterea rugăciunilor duhovnicului este deosebit de mare. Sfântul Simeon Noul Teolog,
deşi avea dorinţa să schimbe viaţa în bine, nu a putut singur. A stat o vreme în mănăstire, apoi
s-a dus din nou în lume, însă l-a readus din lume doar rugăciunea duhovnicului său, Sfântul
Simeon Evlaviosul. Această experienţă ne arată că există oameni care acceptă un sfat, dar nu-l
pot împlini fiindcă nu au suficientă forţă spirituală de a pune în practică ceea ce acceptă din
punct de vedere teoretic. Altfel spus, duhovnicul nu este doar un dezlegător de păcate, ci este şi
un luptător împreună cu cel care se pocăieşte. Această lucrare este mult mai profundă decât cred
cei care o tratează cu superficialitate şi o consideră doar ca un act juridic sau un ritual de
dezlegare de păcate în mod formal.
Duhovnicul adevărat şi înţelept este un om care oferă nădejde, nu conduce la deznădejde.
El nu este un indiferent, sau un „laxist” în ceea ce priveşte otrava şi moartea păcatului, dar nici
nu este un „terorist” care să împingă pe omul păcătos la deznădejde. Duhovnicul înţelept poate
să găsească totdeauna calea înţeleaptă, de mijloc, de medic bun al sufletelor pătimaşe, să evite
extremele, atât indiferentismul secularizant sau relativismul în ceea ce priveşte viaţa creştină,
cât şi rigorismul justiţiar de intimidare, care depersonalizează pe cel ce se pocăieşte. Despre
Părintele Paisie Olaru se spunea că „la spovedanie, de obicei, era măsurat. Nu ţinea mult, mai
ales pe cei cunoscuţi, nici nu stăruia în păcatele mici, nici nu cerea să citească fiecare spovedania
după hârtie. Nici nu descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari, cum că nu-l mai iartă
Dumnezeu. Ci prin cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, deschidea inimile şi sufletele
tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă, convingea pe fiecare să se pocăiască, să
părăsească păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în păcate mari, ca:
necredinţa în Dumnezeu, avort, divorţ, influenţă sectară, beţie, desfrânare şi certuri în familie.
La urmă, întreba de fiecare dată dacă mai are ceva pe cuget şi, după ce făgăduia că-i pare rău
pentru păcate, că le părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea rugăciunea de iertare şi
dezlegare”23. Rigorismul înlocuieşte, de fapt, înţelepciunea din Rugăciunile dinainte de
împărtăşanie, rugăciunile de pocăinţă ale preotului pe care le citesc şi credincioşii care primesc
Sfintele Taine, şi anume legătura dintre smerenia pocăinţei şi speranţă sau nădejde24.

22 Ibidem, p. 58.
23 Vezi Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124.
24 Vezi Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, în Liturghier, ed. cit., p. 333-366.

12
 Bunătatea duhovnicului se vede prin modul în care încearcă să vindece cu harul lui
Dumnezeu: pe cei căzuţi să-i ridice, pe cei răniţi să-i vindece şi să aducă bucuria prezenţei
Duhului Sfânt. Prin urmare, duhovnicul trebuie să-i pomenească în rugăciune pe cei ce se
spovedesc la el, iar cei ce se spovedesc trebuie să pomenească în rugăciunile lor pe duhovnic,
pentru că numai rugăciunea reciprocă a unuia pentru celălalt aduce prezenţa, căldura, lumina,
bucuria Duhului Sfânt în suflete.
Unii duhovnici sunt tentaţi să aibă câţi mai mulţi fii duhovniceşti, considerându-se pe
sine „mari duhovnici”, fără să-şi dea seama de marea răspundere a duhovniciei. Duhovnicia este
o slujire bazată pe ascultare de Biserică, pe smerenie şi multă iubire părintească jertfelnică, nu
pe „vedetism”, pentru a primi lauda oamenilor. A fi duhovnic e o răspundere foarte mare,
pentru că duhovnicul dă seamă pentru toţi cei pe care i-a spovedit şi de care apoi nu s-a mai
îngrijit. Nu numărul celor care se spovedesc la un duhovnic contează, ci calitatea lucrării sale
duhovniceşti.
Fiecare părinte duhovnicesc sau duhovnic, trebuie să aibă, la rândul său, duhovnicul lui.
Dacă duhovnicul însuşi este un om care îşi plânge păcatele sale, el va şti să aprecieze pe cei care
se spovedesc, nu doar formal şi rapid, înţelegând că duhovnicia este o lucrare anevoioasă şi
necesară, o „plugărie a sufletului”, o cultivare în adâncime a conştiinţei creştine prin mijloacele
sau lucrările sfinte pe care Hristos Domnul le-a pus la îndemâna Bisericii. Este un mare orgoliu
şi o mare primejdie să credem că vindecăm pe alţii fără ca noi înşine să avem nevoie de
vindecare. Duhovnicul, chiar dacă ar fi în vârstă de o sută de ani, trebuie să aibă şi el un duhovnic
la rândul său, ca să fie şi el penitent, sau om care se pocăieşte.
Cu câţiva ani în urmă a trecut la Domnul părintele Teofil Pârâian, care a fost apreciat nu
numai ca un mare orator, ci şi ca un duhovnic bun. Deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea
duhovniceşte sufletele care se apropiau de el şi apoi, după Spovedanie, se apropiau de Sfintele
Taine ca să se împărtăşească cu Hristos – Mântuitorul. Cineva spunea că Părintele Teofil, la
Spovedanie, cobora în iadul păcatelor penitentului, ca să-l ridice după aceea în raiul său, adică
în comuniunea cu Hristos Domnul, Cel Răstignit şi Înviat. Duhovnicia este o lucrare de smerenie
şi sfinţenie când duhovnicul care aude o mulţime de păcate, căderi, eşecuri, iar apoi aduce
lumină, speranţă şi vindecare pentru ridicarea omului căzut. Vedem că Biserica are mare nevoie
totdeauna de duhovnici înţelepţi, nu extremişti, de duhovnici echilibraţi, care nu trec cu vederea
păcatul, dar nici nu conduc la deznădejde pe cei care se află sub povara păcatelor. Ca duhovnici,
trebuie să învăţăm şi din pocăinţa altora, ca să ne pocăim noi înşine şi să ajutăm pe cei ce se
pocăiesc să se ridice şi să pună început bun vieţuirii lor. Uneori, pentru duhovnic este dureros
că, după ce apare speranţa că penitentul sau fiul duhovnicesc s-a îndreptat şi chiar trăieşte
creştineşte o vreme, revine la păcatele lui vechi. Ca şi în cazul unei boli, trebuie să începi
tratamentul de la capăt. Asemenea medicului, duhovnicul are nădejde că nu el, preotul, vindecă,
ci Dumnezeu, prin lucrarea lui. Se spune adesea că medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă.
Prin analogie, putem spune că duhovnicul sfătuieşte pe penitent, dar Dumnezeu îi dăruieşte
vindecarea. Astfel, duhovnicul nu se substituie lui Hristos, Doctorul sufletelor, ci devine mâinile
Lui, care ajută pe cei păcătoşi să se ridice şi să se vindece de păcate.
În Biserică nu avem ceva mai important, mai demn şi mai folositor decât această lucrare
de părinte duhovnicesc, fiindcă lumea, prin părintele duhovnicesc, simte iubirea părintească a
lui Dumnezeu. De aceea, duhovnicul binecuvântează, îndreaptă, ajută, indiferent de vârstă. Nu
contează prea mult vârsta biologică a duhovnicului, ci maturitatea lui spirituală, care reprezintă
însăşi iubirea părintească a lui Dumnezeu pentru lume.
Ca duhovnici, avem nevoie să cunoaştem mult mai bine problemele cu care se confruntă
credincioşii astăzi. Nu găsim pentru toate problemele soluţii gata făcute. De aceea, trebuie să
citim Sfânta Scriptură, în fiecare zi, Evanghelia zilei şi Apostolul zilei. Acestea sunt şi comentate
în „Ziarul Lumina” în fiecare zi, anume pentru a fi un sprijin preoţilor duhovnici, preoţilor de
caritate din spitale, din penitenciare, din cimitire ş.a. De asemenea, pe lângă citirea Scripturii,
trebuie să aprofundăm învăţătura Sfinţilor Părinţi referitoare la mântuirea păcătosului.
În lucrarea pocăinţei trebuie păstrată legătura dintre preotul duhovnic şi credincioşi,
pentru ca ei să fie îndemnaţi să se spovedească cât mai des, mai ales în perioada posturilor, ca
13
pregătire duhovnicească mai intensă. Trebuie să-i ajutăm pe credincioşi, arătându-le ce anume
cărţi trebuie să citească. Celor care nu prea pot citi trebuie să li se ofere posibilitatea să asculte
la biserică mai multe cuvântări, mai multe predici, mai multe cateheze dedicate modului de a
ne pregăti pentru Taina Pocăinţei şi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.
În timpul Tainei Pocăinţei, mai ales în timpul sfaturilor date de duhovnic, credinciosul
trebuie să simtă lumina Evangheliei lui Hristos, nu păreri personale. Nu se dau ca sfaturi
credincioşilor opinii personale „originale”, „moderne”, ci numai acele învăţături care sunt
bazate pe Sfânta Evanghelie şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu noi suntem Învăţătorul, ci
Hristos. Noi doar slujim Evangheliei lui Hristos. Dezlegarea vine de la Hristos, dar se face prin
mâna preotului şi prin vocea Lui. Deci, să fim atenţi ca să nu ne substituim lui Hristos când
chemăm oamenii la El, pentru că, de fapt, nu-i chemăm la noi, ci îi chemăm la Hristos – Domnul,
pe care-L slujim. El este Vindecătorul, Mântuitorul, noi suntem doar martori şi slujitori ai Lui.
Dacă toţi duhovnicii vor avea ca izvor de lumină Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, nu va fi
mare deosebire între duhovnici. Ca duhovnic, a fi original cu orice preţ, până la vedetism, de tip
sectar, este o mare ispită. Rişti să nu mai fi recunoscut ca duhovnic de către Biserică, nemaifiind
în comuniune de gândire, de simţire şi de lucrare cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi ai
Bisericii.
În Sfânta Taină a Pocăinţei, penitentul trăieşte sau simte nu numai iubirea lui Dumnezeu
Tatăl cea milostivă, ci şi lumina Evangheliei lui Hristos, dar şi bucuria Duhului Sfânt. Duhul Sfânt
este lucrător prin harul Său în oamenii care se pocăiesc, care regretă şi plâng păcatele săvârşite
şi doresc să pună un început bun în viaţa lor. Un teolog ortodox din Occident spunea că, în
Biserica Ortodoxă, lucrarea Duhului Sfânt se arată mai ales în relaţia dintre fiii duhovniceşti şi
părinţii duhovniceşti. Aici se simte foarte mult cum lucrează Duhul Sfânt în viaţa omului, prin
faptul că îl luminează, îl încurajează, îl întăreşte şi îl ridică. Toate lucrările Preasfintei Treimi se
săvârşesc în Biserică prin harul dumnezeiesc, care ni se împărtăşeşte prin credinţa în Hristos şi
prin invocarea Duhului Sfânt. De aceea, toate rugăciunile în Biserica Ortodoxă au ca început
rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule”. Mângâierea pe care o aduce Duhul Sfânt se vede
mai ales printr-o spovedanie bine făcută, sinceră, profundă, prin sfatul pe care preotul îl dă
credincioşilor, dar mai ales prin lucrarea rugăciunii preotului pentru fiii săi duhovniceşti.
Sunt foarte mulţi cei care nu ştiu să se spovedească sau care se spovedesc foarte superficial.
Îmbunătăţirea modului de mărturisire a păcatelor trebuie să se facă prin predici, prin cateheze,
prin cărţi duhovniceşti.
Sunt mulţi oameni foarte deznădăjduiţi, dezorientaţi. Numărul sinucigaşilor a crescut
foarte mult, neaşteptat de mult, pentru că lumea trăieşte foarte mult în singurătate, în
individualism, izolare, şi nu se mai roagă. Prin urmare, trebuie să acordăm oamenilor o atenţie
deosebită, mai ales tinerilor, care sunt bombardaţi cu tot felul de ispite, de propuneri, şi, în acelaşi
timp, simt vidul spiritual al vremurilor de astăzi.
Este nevoie ca duhovnicul să organizeze în parohie, cu tinerii mai ales, întruniri la care
să explice importanţa Spovedaniei, a iertării păcatelor şi a menţinerii legăturii cu duhovnicul.
Nu toate conversaţiile trebuie să se termine cu Spovedanie, dar grija pentru ca aceşti tineri să
se apropie de Biserică trebuie să fie una permanentă. Nu putem aştepta mereu doar ca lumea
să vină la preot, ci trebuie ca şi preotul să meargă spre tineri, spre casele unde vedem că părinţii
nu se mai pot ocupa de copii, fie că sunt plecaţi în străinătate, fie că nu le mai ajunge timpul.
Trebuie să-i ascultăm pe tineri şi să le ieşim în întâmpinare. Ei trebuie să vadă în preot nu o
persoană care îi sperie, ci un părinte spiritual care le este mai aproape, uneori, chiar decât
proprii părinţi. Trebuie să le inspirăm încredere şi, în acelaşi timp, să-i aducem la Hristos, să-i
aducem la Biserică. Se înţelege că lucrul acesta trebuie realizat cu multă înţelepciune, pentru ca
tânărul să cunoască faptul că Hristos îl iubeşte mai mult decât proprii părinţi şi chiar mai mult
decât se iubeşte el pe sine însuşi. Această iubire sfântă şi eternă este iubirea lui Hristos, Cel Care
a înviat din morţi pe fiul văduvei din Nain sau pe fiica lui Iair, pentru a arăta că tinereţea este
simbolul vieţii fericite eterne.
Mântuitorul Hristos arată o deosebită grijă duhovnicească, părintească, iubitoare şi
mântuitoare pentru copii şi pentru tineri, pentru că ei au mare nevoie de îndrumare.
14
 Tinereţea este timpul orientării, timpul entuziasmului, dar în acelaşi timp şi timpul în
care tânărul, dacă nu are un ideal, cade uşor în deznădejde sau în rătăcire. Idealul creştin este,
în primul rând, mântuirea, iar el se concretizează prin iubire faţă de frumuseţile credinţei,
frumuseţile Bisericii, valoarea unică şi eternă a fiecărei persoane umane chemate la iubire
veşnică în comuniunea Sfintei Treimi.
La nivelul parohiei, tinerii trebuie antrenaţi în cântarea de la strană sau corală, în
concursuri culturale cu conţinut creştin, în activităţile social-filantropice. Cu toate acestea,
Taina Pocăinţei trebuie să fie partea cea mai intensă, sacramentală şi spirituală a activităţii
noastre cu tineretul, dar tinerii trebuie pregătiţi pentru a se deschide duhovniceşte. Tinerii
duhovnici, fiindcă sunt mai apropiaţi de vârstă de tineretul ortodox, care are nevoie de sprijinul
Bisericii, trebuie să fie mai sensibili la această nouă problemă de pastoraţie, şi anume tineretul
fragil spiritual, dezorientat, fără un ideal precis. Trebuie să găsim în această Sfântă Taină a
Mărturisirii şi iertării păcatelor izvorul de lucrare misionară deosebită, anume acela de a întări
comuniunea tinerilor cu Biserica şi a tuturor credincioşilor între ei, pentru a forma mai mult o
familie spirituală în iubirea Preasfintei Treimi.
O altă categorie care merită şi care necesită o atenţie deosebită este aceea a bătrânilor
singuri pe care i-au uitat proprii lor copii şi care mor cu zile uneori, nu numai din cauza bolilor
şi a sărăciei, dar şi din cauza singurătăţii. Foarte mulţi bătrâni sunt singuri şi cad în deznădejde
sau cad într-o suferinţă sufletească, suferinţă care se adaugă la cea trupească, în cazul în care
sunt bolnavi. Mare atenţie trebuie să aibă duhovnicii atunci când primesc mărturisirile
bătrânilor bolnavi. În această privinţă, Părintele Cleopa îndemna: „Celor bolnavi li se poate face
uşurare de canoanele care cer osteneală trupească, precum: post, metanie, priveghere,
milostenie, dacă nu au de unde da; însă pentru osteneala duhului nu sunt scutiţi, adică de sfânta
rugăciune, cea dintotdeauna, şi de mulţumire către Dumnezeu pentru suferinţa pe care o au.
După cum am zis, canonul celor bolnavi se poate schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a
se ruga şi a mulţumi neîncetat lui Dumnezeu pentru toate, fiindcă prin acesta se vor
mântui”25.
Aşadar, tinerii şi bătrânii, aceste două categorii care sunt foarte vulnerabile, foarte
fragile astăzi, trebuie să fie în centrul pastoraţiei. Desigur, noi ne ocupăm de toate vârstele ca
duhovnici, dar acestea două, la ora actuală, au cel mai mult nevoie de grija noastră părintească.

Sperăm că aceste câteva lumini ale Tainei Pocăinţei şi ale slujirii de părinte duhovnicesc
vor fi de folos pentru a înţelege că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică a formalismului juridic
şi a ritualurilor stereotipe, ci este un izvor şi un spaţiu sacru de bucurie, de înnoire şi de
speranţă, de comuniune şi mântuire.
Îl rugăm, aşadar, pe Hristos – Păstorul Cel Bun să dăruiască duhovnicilor râvnă, putere,
răbdare, dragoste faţă de Dumnezeu, de Biserică şi faţă de păstoriţii încredinţaţi lor. Să
împlinim cu multă dragoste această activitate, nu doar din obligaţie morală, nu doar din datorie
profesională, ci cu multă dăruire de sine şi dragoste părintească. Numai atunci vom simţi
bucuria minunată pe care o dă Dumnezeu preotului duhovnic care ajută oamenii căzuţi în
păcate să se ridice şi să-şi schimbe viaţa, să o înnoiască şi să o sfinţească. Mântuitorul spune că
cine face sau împlineşte poruncile Sale şi învaţă şi pe alţii, acela mare se va chema în Împărăţia
cerurilor (cf. Matei 5, 19).
Mari se vor chema în Împărăţia cerurilor toţi părinţii păstori de suflete care împlinesc
poruncile Evangheliei iubirii lui Hristos şi învaţă şi pe alţii să caute mântuirea şi fericirea
veşnică în iubirea Preasfintei Treimi pe care o pregustăm acum, ca arvună, în Sfintele Taine ale
Bisericii!

25 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.

15
BIBLIOGRAFIE

▪ ANDREI, Pr. Al., Obligaţia preoţilor de a se spovedi, în „Mitropolia Moldovei şi

Sucevei", XXXIV (1958), nr. 9-10, pp. 770-781;
▪ ANTONIE, Mitropolit de Suroj, Taina iertării. Taina Tămăduirii, traducere de Monahia
Anastasia Igiroşanu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012.
▪ AVDEEV, Dr. Dimitri, Psihiatria pentru duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-
Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011,
▪ BĂLAN, Arhim., Ioanichie, Părintele Paisie Duhovnicul, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei", LXVI (1990), nr. 5-6, pp. 88-90;
▪ BELEA, Prot. Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în „Studii
Teologice”, III (1956), nr. 9-10, pp. 461-498.
▪ BELEA, Prot., Nicodim, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în
„Mitropolia Banatului", XXXVI(1986), nr. 5.;
▪ BELEA, Prot., Nicodim, Funcţionarea soteriologică şi educativă a Tainei Spovedaniei,
în „Biserica Ortodoxă Română", C(1982), nr. 5-6, pp. 479-493;
▪ BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Din înţelepciunea şi experienţa duhovnicilor de odinioară",
în „Biserica Ortodoxă Română", LXXVIII(1960), nr. 1-2, pp. 141-161;
▪ BRANIŞTE, Pr. prof., Ene, Sfaturi şi îndrumări pentru duhovnici în vechile cărţi
româneşti de învăţătură pentru preoţi, în „Mitropolia Olteniei", VIII(1956), nr. 10-12, pp.
616-627;
▪ BRATAN, Pr. D. Ilie, Răspunderea duhovnicească, în „Mitropolia Olteniei", IX(1957),
nr. 1-2, pp. 24-28;
▪ BUCEVSCHI, Diac. prof., Orest, Despre duhovnicie, în „Mitropolia Olteniei", IX(1957),
nr. 5-6, pp. 313-317;
▪ BUNEA, Pr. prof., I., Cum să spovedim, în „Biserica Ortodoxă Română", CVI(1986), nr.
3-4, pp. 47-58;
▪ BUNEA, Pr. prof. I., Mărturisirea clericilor, în „Mitropolia Banatului", XV(1965), nr. 4-
6, pp. 386-396;
▪ CÂNDEA, Pr. prof. dr., Examenul de conştiinţă - element important în pregătirea
penitentului pentru Sfânta Mărturisire, în „Mitropolia Ardealului", VII(1962), nr. 9-12, pp.
711-716;
▪ CÂNDEA, Pr. prof. dr., Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în
„Mitropolia Olteniei", VIII(1956), nr. 6-7, pp. 315-323;
▪ CĂTA, Dr., Petru, Taina Sfintei împărtăşanii, hrana duhovnicească a credincioşilor, în
„Mitropolia Banatului", XXXIX(1989), nr. 1;
▪ CHILEA, Pr. prof., Sebastian, Doctor al sufletelor, în „Mitropolia Olteniei", VIII(1956),
nr. 6-7, pp. 328-331;
▪ CITIRIGĂ, Pr. drd., Vasile, Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Euharistii în
lucrarea mântuirii omului, în „Mitropolia Ardealului", XXXI(1986), nr. 4;
▪ CRĂCIUNAŞ, Ierod. magistr., Irineu, Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul, după Sfinţii
Părinţi, în „Studii Teologie", VIII(1956), nr. 9-10, pp. 622-640;
▪ DEHELEANU, Pr. dr., P., Preotul este „părinte" duhovnicesc, în „Telegraful Român",
119(1971), nr. 31-32, pp. 1-2;
▪ DRĂGULIN, Pr. I. Gheorghe, Pravila şi dreapta credinţă la Sfânta Taină a Mărturisirii,
în „Mitropolia Olteniei", XXXVI(1984), nr. 9-10, pp. 612-624;
▪ FIRMILIAN, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropolia Olteniei", VIII(1956), nr.
1-3, pp. 3-4;
▪ FLOCA, Arhid. prof. dr., N. Ioan, Căi şi mijloace pentru pastoraţia individuală, în
„îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1988, pp. 70-72;

16
▪ GOGESCU, Ieromonahul Varsanufie, „Duhovnicul este puntea dintre credincios şi
Dumnezeu", în „Vestitorul Ortodoxiei", XI(1999), nr. 229-230, p. 10;
▪ ILIESCU, Victor-Emil, Pogorământul ca fapt duhovnicesc, în „Mitropolia Banatului",
XXVI(1976), nr. 1-4, pp. 214-219;
▪ IOANICESCU, Pr. drd., I., Preotul ca îndrumător de suflete, în „Mitropolia Olteniei",
XXVIII(1976), nr. 5-6, pp. 386-393;
▪ JUSTINIAN, Maramureșeanul, Cuvânt către un frate duhovnic, în „Mitropolia
Banatului", XXXIX(1989), nr. 1, pp. 73-76;
▪ MIRON, Arhim. prof. Vasile, Importanţa Tainei Sfintei Spovedanii în activitatea pasto-
ral-misionara a preotului ortodox, în „Ortodoxia", XLVII(1995), nr. 3-4;
▪ MOCA, Pr. prof. dr. Dumitru, Instituția duhovniciei în tradiţia răsăriteană, în
„Mitropolia Banatului", XXXVIII(1988), nr. 4, pp. 37-48;
▪ MOISIU, Pr. prof. dr. Al, Despre spovedanie, în „Mitropolia Ardealului", XXI(1971), nr.
3-4, pp. 285-288;
▪ MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Preotul duhovnic şi darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia",
XXXV(1982), nr. 4, pp. 570-585;
▪ NEAGU, Ierom. Iustin, Duhovnicia şi iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LXIII(1987), nr. 6, pp. 75-82;
▪ OZOLIN, Nicolai, Spovedania - o Taină în criză, traducere de N. Pălimaru, C. Login şi
Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009.
▪ PĂRĂIAN, Ierom. Teofil, Din experienţele duhovniceşti ale părinţilor din Pateric, în „în-
drumător Bisericesc", Sibiu, 1987, pp. 90-92;
▪ POPESCU, Conf. dr. Bartolomeu, Lucrarea pastorală a preotului în legătură cu ideea
de „iconom" şi „Iconomie", în „Biserica Ortodoxă Română", LXXXVII(1969), nr. 7-8, pp.
774-790;
▪ POPESCU, Prof. M. Teodor, Despre pocăinţă, în „Biserica Ortodoxă Română",
XCVIII(1980), nr. 5-6, pp. 571-575;
▪ RADU, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în
„Mitropolia Olteniei", XXVI(1974), nr. 7-8, pp. 629-634; „Mitropolia Ardealului",
VIII(1963), nr. 4-6, pp. 392-401;
▪ RĂŢULEA, Pr. Gh., Scaunul spovedaniei - mijloc de pastoraţie individuală, în „îndru-
mător Bisericesc", Sibiu, 1988, pp. 58-61;
▪ REZUŞ, Pr. prof. dr. Petru, Experienţa şi măiestria pastorală, în „Mitropolia Olteniei",
XVIII(1966), nr. 1-2, pp. 3-8;
▪ SÂRBU, Pr. prof. dr. Corneliu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia
Olteniei", IX(1957), nr. 3-4, pp. 139-148;
▪ SAVA, Pr. conf. dr., Viorel, Funcţia educativă a Tainei Mărturisirii, în voi. Educaţie şi
valori, Iaşi, 1997, pp. 148-156;
▪ SAVA, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura „Trinitas”, a
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999
▪ SEMEN, Pr. prof. dr. Petre, Un pas spre Dumnezeu - Sfânta Mărturisire, în „Teologie şi
Viaţă", I(LXVII)(1991), nr. 1-3, pp. 74-95;
▪ SIMEDREA, Tit, Însemnări despre împărtăşanie şi duhovnic, în „Mitropolia Olteniei",
VII(1955), nr. 7-8, pp. 399-409;
▪ STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D., Mărturisirea, mijloc de creştere duhovnicească, în
„Mitropolia Olteniei", VIII(1956), pp. 168-176;
▪ STOLERU, Drd. Nicolae N, Rolul pocăinţei pentru promovarea moralităţii
credinciosului, în „Studii Teologie", XXV(1973), nr. 1-2, pp. 58-68;
▪ STREZA, Pr. Prof. Dr. Liviu, Preotul în scaunul spovedaniei, în „Îndrumător Bisericesc",
Sibiu, 1982, pp. 178-184;

17
▪ ŞFICHI, Pr. Mircea, Sfânta Taină a Mărturisirii, mijloc de păstrare şi promovare a
unităţii spirituale a credincioşilor, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", LX(1984), nr. 1-3,
pp. 141-142;
▪ TULCAN, Pr. prof. dr. Ioan, Iisus Hristos propovăduitorul adevăratei pocăinţe, în
„Altarul Banatului", IV(XLIII)(1993), nr. 4-6, pp. 28-30;
▪ TULCAN, Pr. prof. dr. Ioan, Sfânta Taină a Pocăinţei (sau Spovedanie) şi înnoirea
sufletească a credinciosului, în „Altarul Banatului", IV-XLIII(1993), nr. 10-12;
▪ VINTILESCU, Pr. Prof., Petre, Pregătirea sfinţiţilor slujitori pentru oficiul Liturghiei, în
„Biserica Ortodoxă Română", LXXVII(1959), nr. 2, pp. 141-176;
▪ VINTILESCU, Pr. Prof., Petre, Primirea şi oprirea de la Sfânta împărtăşanie, în
„Biserica Ortodoxă Română", LVI(1938), nr. 1-12, p. 728;
▪ VINTILESCU, Pr. Prof., Petre, Sfânta împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasa şi
rara împărtăşanie, în „Studii Teologie", V(1955), nr. 5-6, pp. 382-406;
▪ VINTILESCU, Pr. Prof., Petre, Spovedania - prilej de pastoraţie, în „Studii Teologie",
1(1949), nr. 9-10;
▪ VOICU, Pr. Prof., Neculai, Preotul şi scaunul duhovniciei, în „Îndrumător Bisericesc",
Buzău, nr. 7,1988, pp. 151-154;

18
 II. DE LA ÎNTUNECARE LA LUMINARE
– CĂLĂUZĂ PENTRU CURĂŢIRE DE PĂCATE CULTIVAREA VIRTUŢILOR –

Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, nu este o simplă încălcare a unei porunci divine,
externe naturii umane. El poate fi numit un „deranjament” al naturii umane, o dedublare a
persoanei, o dispersare a interiorităţii sale, o strâmbare a unităţii ei şi un eşec în realizarea ei
plenară. Cuvintele „Video meliora proboque, sed deteriora sequor” („Văd pe cele bune şi le
aprob, dar urmez pe cele rele”), rostite de poetul Ovidiu, sunt asemănătoare constatării
Sfântului Apostol Pavel: „…nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc” (Romani 7, 19). Prin neascultare – rupere a comuniunii de iubire cu Dumnezeu ca
Persoană – spiritul omului se întoarce către lumea sensibilă, care îi pare mai importantă sau de
o valoare imediată şi mai mare decât Persoana. Adam caută cu preferinţă realizarea sa nu în
relaţie de comuniune iubitoare cu Altul (relaţie ce îl defineşte natural prin creaţie ca persoană),
ci în relaţie cu altceva. Setea omului de infinit, de a deveni „ca Dumnezeu”, se opreşte de atunci
la lucrurile limitate ca o realitate ultimă, substituindu-le axiologic pe acestea lui Dumnezeu. Prin
păcat, ca lipsă a comuniunii şi a iubirii faţă de Dumnezeu, omul se alipeşte de lucrurile finite,
folosind greşit facultăţile sale cognitive, rupând armonia dintre spirit şi simţuri, aservindu-şi
libertatea faţă de natură.
Porunca dată de Dumnezeu primilor oameni de a nu mânca din unul din pomii raiului
nu însemna decât un prilej ca ei să se exerseze liber în ascultare faţă de Dumnezeu, în
comuniune cu El. „Porunca nu urmărea aservirea omului, ci întărirea lui în libertate şi în
comuniunea cu Dumnezeu”26, fiindcă Dumnezeu voia ca omul să se întărească în bine şi prin
propria-i conlucrare27. Acum, cu adevărat liberi sunt doar sfinţii. Noi, cât suntem înrobiţi de
patimi, nu avem libertate. Sfinţii Părinţi spun că nepătimirea sau despătimirea, eliberarea de
patimile egoiste sunt drumul libertăţii, iar împlinirea virtuţilor un tratament, o şcoală, un
exerciţiu, un antrenament, prin care stabilim priorităţile în viaţa noastră şi ne vindecăm de
boala păcatului.
Când respingem ispitele păcatelor şi patimile egoiste, adică „ce se află cuibărit de multă
vreme cu împătimire în suflet”28, atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune plăcute lui
Dumnezeu şi oamenilor.
Folosirea păcătoasă sau pătimaşă a libertăţii duce la pierderea darurilor, pierderea
timpului de creştere duhovnicească şi pierderea de sine sau omorârea de sine. Libertatea
păcătoasă este pierdere de sine şi, în acelaşi timp, moarte de sine, descreştere spirituală,
diminuare a existenţei, sărăcire a faptelor bune, diminuare a personalităţii şi mergere spre
moartea sufletului ca despărţire a omului de Dumnezeu. Aceasta este, aşadar, drama libertăţii
păcătoase: pierdere de sine şi moarte spirituală. Totuşi, după învăţătura ortodoxă, libertatea
păcătoasă poate fi convertită într-o libertate sfântă, într-o libertate interioară de a ne putea
schimba.
Orice păcat este o înstrăinare de sine, o ieşire din fire ca abatere de la natura umană pe
care Dumnezeu a creat-o ca să fie icoană sau chip al iubirii şi al sfinţeniei lui în lume.
Redobândirea acestei vocaţii poate fi realizată numai prin trăirea virtuţilor contrare patimilor
înrobitoare, prin pocăinţă, care este întoarcere de la păcat la Dumnezeu, revenirea de la
înstrăinarea de Dumnezeu la împăcarea şi comuniunea cu El. „...Dumnezeu ne-a dat în chip firesc
virtuţile, spune Avva Dorotei. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Fiindcă nici nu au vreo fiinţă,
sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după fiinţă, ci sunt ca o
boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile, care se iveşte după aceea, din lipsa
luminii. Abătându-se sufletul de la virtuţi din iubirea de plăcere, a dat naştere patimilor
(bolilor) şi le-a întărit pe acestea împotriva sa” 29.

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 413.
27 Ibidem, p. 467.
28 Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, cap. 35, în Filocalia, vol. IV, p. 116.
29 Avva Dorotei, Diferite învăţături folositoare de suflet, cap. 10, în Filocalia, vol. IX, p. 606.

19
 Lupta împotriva patimilor este lupta împotriva sfâşierilor interioare ale persoanei, a
risipirii ei chinuite în înrobirea faţă de lucruri limitate sau a înjugării ei în acţiuni ce deformează
şi înveninează relaţiile de comuniune dintre oameni. Prin asceză şi rugăciune, natura umană dă
expresie libertăţii şi disponibilităţii sale pentru iubire dăruitoare, pentru slujirea lui Dumnezeu
şi a oamenilor.
Pentru Părinţii duhovniceşti, ţinta ascezei este nepătimirea. Dar nepătimirea nu este o
insensibilitate, ci o tărie a sufletului. Sfântul Isaac Sirul zice în această privinţă: „Ce este
nepătimirea omenească? Ea nu consistă în a nu simţi patimile, ci în a nu primi patimile” 30. Însă
nepătimirea nu este un scop în sine, ci este disponibilitate pentru adevărata iubire, lipsită de
egoism. De aceea, Evagrie Ponticul a spus că „iubirea este fiica nepătimirii”31. Pe de altă parte,
iubirea de Dumnezeu este o condiţie pentru a ajunge la nepătimire: „Dacă noi iubim sincer pe
Dumnezeu, iubirea noastră însăşi alungă patimile” – afirmă Sfântul Maxim Mărturisiorul32. Iar
iubirea faţă de Dumnezeu ne apropie de împărăţia cerurilor, după cum spune Sfântul Grigorie
Sinaitul: „Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrările virtuţilor sunt ale
împărăţiei”33.
Întreaga literatură filocalică ne arată toate suişurile şi coborâşurile luptei cu patima
până la cele mai mici amănunte. Sfinţii Părinţi sunt cei care mai întâi au trăit această luptă,
reuşind să o ducă la bun sfârşit, iar sfaturile lor sunt de un real folos, fiindcă vin din propria lor
experienţă. Îmbogăţindu-se în virtuţi, au reuşit să învingă patimile, să se cureţe de păcate, să se
lumineze, bucurându-se de desăvârşire, în comuniune cu harul Preasfintei Treimi. De aceea
Sfinţii Părinţi sunt singurii care ne pot învăţa cum să ne curăţim, să ne luminăm şi să ajungem
cât mai aproape de desăvârşire.
Sfinţii Părinţi de învaţă că patima este păcatul repetat, devenit obicei sau obişnuinţă.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „patima reprezintă cel mai coborât nivel la care poate
cădea fiinţa omenească. Patimile copleşesc voinţa, omul e adus prin ele la o stare de pasivitate,
de robie... încât omul patimilor nu mai e un om al voinţei, ci se spune despre el că e un om
«stăpânit», «robit», purtător de patimi” 34. În acelaşi timp, Dumnezeu respectă libertatea
fiecăruia dintre noi, oferind harul Său sfinţitor numai acelora care îşi exprimă o minimă dorinţă
de a-l primi. Sfântul Antonie cel Mare, un mare luptător împotriva patimilor şi a ispitelor
diavoleşti, ne avertizează: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te
pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se
încununează cu nemurirea. Fiindcă dacă n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile
dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni” 35.
„Omul, scrie Sfântul Macarie Egipteanul, are, potrivit firii sale, voinţă liberă; pe aceasta o
cere Domnul. El îi cere omului ca, în primul rând, să cunoască; cunoscând, să iubească; şi, în
sfârşit, iubind, să fie gata să împlinească voia Sa. Faptul însă că mintea este impulsionată, că
suportă osteneli şi că săvârşeşte o lucrare, nu aparţine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se
dă celui ce vrea (să facă voia Lui) şi crede (în El). Voinţa omului este deci un ajutor esenţial. Fără
voinţa omului, Dumnezeu Însuşi nu face nimic – deşi poate -, din respect faţă de liberul arbitru.
Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voinţa omului”36. Omul, după ce
primeşte harul lui Dumnezeu, în special prin Sfintele Taine, trebuie să se străduiască nu numai
să-l păstreze, ci şi să-l sporească. „Dacă după Botez noi continuăm să păcătuim şi să vieţuim în

30 Cuv. 81, ed. Spetsieri, Atena, 1895, p. 310; cf. Thomas Spidlik, La Spiritualité de l’Orient chrétien, Roma, 1978,
p. 266.
31 Le traité practique 81, „Sources chrétiennes”, nr. 171, Paris, 1971, p. 670.
32 Cent. III , 50; „Sources chrétiennes”, nr. 9, Paris, 1943, p. 138.
33 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după Acrostih, cap.35, în Filocalia rom., vol. VII, p. 107.
34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 67.
35 Sf. Antonie cel Mare, Învăţătură despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap. 67, în Filocalia, vol.

I, p. 29
36 Sf. Macarie Sinaitul, Omilii duhovniceşti (col. II), XXXVII, 10, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor

spirituale, trad. de Marilena Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 276.

20
chip pătimaş, dacă şi după aceea suferim din pricina răului şi suntem bolnavi cu sufletul, aceasta
nu se datorează câtuşi de puţin urmărilor păcatului strămoşesc, fiindcă am fost spălaţi de
acestea, şi nici tiraniei diavolului, de vreme ce am fost scoşi de sub stăpânirea lui. Numai din
pricina lipsei noastre de grijă ni se întâmplă toate acestea şi noi suntem deci răspunzători
pentru ele. Harul care ni s-a dat este cu totul desăvârşit, noi suntem cei nedesăvârşiţi faţă de el.
Harul pe care-l avem în chip deplin nu se face vădit şi nu devine lucrător decât pe măsura
credinţei şi nădejdii noastre şi, în general, pe măsura împlinirii poruncilor” 37.
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă trăirea virtuţilor creştine care atrag harul
lui Dumnezeu în viaţa noastră şi, în acelaşi timp, ne ajută să scăpăm de patimile care ne robesc.
Ortodoxia accentuează aspectul ontologic al mântuirii care a fost produs de Hristos în
natura Sa umană şi care este lucrată în toţi oamenii care vin în Trupul său, Biserica. Sfântul
Grigorie de Nyssa spune în legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Bolnavul are nevoie de
un vindecător; sclavul are nevoie de un eliberator; cel mort are nevoie de cel care-l face viu”. În
această privinţă, Biserica vede pe om după căderea în păcat ca pe un bolnav, ca pe un sclav care
nu se bucură de libertatea fiilor lui Dumnezeu. Omul vrea să facă uneori binele, dar vede că nu
are puterea necesară pentru aceasta.
Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) a definit păcatul ca o „boală a sufletului”. Astfel,
mântuirea omului constă, în viziunea ortodoxă, nu într-o simplă declaraţie, ci într-o reală
transformare şi într-o nouă creaţie care este în stare să reflecte frumuseţea darurilor
dumnezeieşti. Când Dumnezeu îl iartă pe om, îl vindecă totodată şi restaurează prin har natura
sa alterată de păcat. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, dispariţia unei patimi înseamnă iertarea
păcatului care-l stăpâneşte pe om. Asceza ortodoxă arată că mântuirea înseamnă o eliberare
de patimi care sunt împotriva naturii. În Noul Testament, „soteria” (σωτηρία = „mântuire”) vine
de la verbul „sozo” (σώζω = „a mântui”, „a salva”); adjectivul „sos” (σῶς = „sănătos”) corespunde
latinescului „sanus” şi arată că sănătatea celui ce a pierdut-o îi este dată din nou. „Soterios”
(σωτήριος) este cel care propovăduieşte şi aduce vindecarea. De aceea, cuvintele din Evanghelie
„credinţa ta te-a mântuit” înseamnă, în acelaşi timp, „credinţa ta te-a vindecat”. Ambele expresii
sunt sinonime şi indică acelaşi act al iertării divine cu trupul şi sufletul, mântuite în unitatea
lor38.
Prin Sfintele Taine, dar în special prin Sfânta Taină a Pocăinţei, omul primeşte nu numai
iertarea divină, ci şi vindecarea. Pocăinţa nu are un caracter juridic sau punitiv, ci un caracter
„medical”, vindecător. Misiunea cea mai delicată şi cea mai grea pentru un preot ortodox nu este
predica şi nici administrarea comunităţii Bisericii, ci Taina Pocăinţei. Aici îşi arată păstorul
sufletesc intensitatea iubirii sale de Dumnezeu şi de om şi greaua sa responsabilitate pentru
mântuirea aproapelui. Mărturisirea trebuie să fie o convorbire între părinte şi fiu, în care
bolnavul nu ezită să comunice, să descopere medicului său rănile şi bolile fiinţei sale. La
Mărturisire, credinciosul vine la Dumnezeu ca să fie vindecat de slăbiciunea sa şi să
dobândească iertarea. Duhovnicul are responsabilitatea să se intereseze printr-o iubire sinceră
de viaţa sufletească a fiilor săi, ajutându-i să nu urmărească numai iertarea păcatelor, ci şi
progresul duhovnicesc. Cu alte cuvinte, să parcurgă drumul de la patimi la virtuţi. Adevăraţilor
creştini ortodocşi nu le palce când un părinte spiritual este superficial în administrarea Tainei
Pocăinţei şi nu îi ajută să progreseze spiritual, având mai degrabă atitudinea unui funcţionar
care rosteşte mecanic formula de iertare, arătând lipsă de interes şi de iubire.
Iată de ce socotim necesară prezentarea câtorva repere scripturistice şi patristice, care
să constituie o călăuză pentru părinţii duhovnici în efortul lor de a parcurge împreună cu fiii
duhovniceşti drumul de la patimi la virtuţi sau de la întunecare la luminare.
Vom folosi clasificarea patimilor făcută de Avva Evagrie Ponticul, devenită clasică în
literatura filocalică, fiind întâlnită la cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi de după el.
Iată ce spune Evagrie: „Opt sunt gândurile cele mai generale în care se cuprinde orice
gând. Cel dintâi este cel al lăcomiei pântecelui, după el vine cel al desfrânării, al treilea e cel al

37 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 278.

38 Paul Edokimov, Présence de l’Esprit dans la tradition orthodoxe, Paris, 1969, p. 84.
21
iubirii de arginţi, al patrulea cel al întristării, al cincilea al mâniei, al şaselea al akediei, al
şaptelea al slavei deşarte, iar al optulea cel al mândriei. Ca toate acestea, să perturbe sau să nu
perturbe sufletul nostru nu atârnă de noi, dar ca ele să dureze mult timp sau să nu dureze ori
ca să pună în mişcare sau să nu pună în mişcare patimile, aceasta atârnă de noi” 39.

II.1. LĂCOMIA PÂNTECELUI ȘI PASTOTRAȚIA CELOR STĂPÂNIȚI DE EA

Numită şi gastrimarghie, după originalul grecesc, lăcomia pântecelui reprezintă

înclinaţia păcătoasă a omului de a căuta plăcerea de a mânca şi a bea, făcând din aceasta
un scop în sine.
E adevărat că nu mâncarea în sine este rea, fiindcă „nu ceea ce intră în gură spurcă pe
om” (Matei 15, 11) şi „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se
ia cu mulţumire” (1 Timotei 4, 4). A mânca devine o patimă în momentul când starea sufletească
a omului devine păcătoasă, aşa cum spune Avva Dorotei: „Atunci când primeşti hrană, tot aşa
mănânci dacă o iei spre nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, şi, de ne vătămăm, în
starea noastră ne vătămăm” 40. Iar Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că „mâncărurile s-au făcut pentru
două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire” 41. Cel care le primeşte pentru a se simţi bine,
pentru a simţi o oarecare plăcere, e deja stăpânit de patima lăcomiei pântecelui. Un astfel de om
Îl înlocuieşte inconştient pe Dumnezeu cu desfătarea dobândită prin mâncare, chiar dacă e
conştient că la sfârşit nu simte altceva decât o mare întristare. „Să se gândească, aşadar, - spune
Diadoh al Foticeii - cel ce luptă nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la
sfârşiturile amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întristarea care urmează amândurora, să ştie că
le-a legat coadă de coadă şi prin darea la iveală a nimicit semănăturile celor de alt neam” 42.
Tămăduirea de o astfel de patimă e privită de mulţi dintre Sfinţii Părinţi ca un
prim pas pe drumul biruirii celorlalte patimi. Astfel, Sfântul Grigorie cel Mare spune: „Nu
poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmaşul ce se ascunde
sub lăcomia la mâncare. Este cu totul amăgitor să voieşti să te lupţi cu puteri vrăjmaşe
îndepărtate când eşti doborât de cele care sunt în preajma ta (...). Unii dintre cei care nu cunosc
cum se cuvine să se ducă lupta nu se îngrijesc să-şi potolească lăcomia, ci se avântă în luptele
cele duhovniceşti; şi reuşind uneori să facă lucruri măreţe, care cer multă râvnă, biruiţi fiind de
lăcomie (şi împlinind) pofta trupului, ajung să piardă tot folosul din cele pe care le-au înfăptuit
cu atâta bărbăţie” 43.
O primă recomandare întâlnită în învăţătura Sfinţilor Părinţi este evitarea oricărui
exces şi folosirea mâncării numai pentru strictul necesar: hrana şi tămăduirea de
anumite boli. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, ca şi Sfântul Isaac Sirul: „Mâncărurile s-au
făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare, cei ce se împărtăşesc
de ele, în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău
cele date de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaua folosire este păcat” 44. E de la
sine înţeles că acest lucru nu trebuie să creeze un dispreţ faţă de mâncare, aşa cum ne învaţă
Diadoh al Foticeii: „… înfrânarea de la mâncăruri trebuie să o păzească în aşa fel, ca să nu câştige
careva vreo scârbă faţă de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osândă şi cu totul
drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la ele fiindcă ar fi vrednice de ocară (să nu fie), ci ca depărtându-

39 Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi Replici împotriva lor, trad. de
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 111.
40 Cf. Ale lui Avva Dorotei diferite epistole, A, 3, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 130.
41 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 7, după Ibidem.
42 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească,

cap. 40, în Filocalia, vol. I, p. l98.

43 Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov, XXX, 18, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 465.
44 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 86, în Filocalia, vol. II, p. 103.

22
ne de multele mâncări să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse ale trupului; apoi, ca
să avem destul prisos ca să-l putem da săracilor drept semn al dragostei adevărate” 45.
De asemenea, ferirea de exces e recomandată de Sfinţii Părinţi ori de câte ori ne folosim
de lucrurile acestei lumi. De aceea, „mâncarea cu măsură este frâna poftei”46 şi, „de asemenea,
se cuvine să guşti câte puţin din toate câte s-au rânduit, adică din toate câte s-au îngăduit prin
făgăduinţă, spre a slăvi pe Dumnezeu şi a-I mulţumi şi pentru a nu ne trufi. Dar fereşte-te şi de
adunarea celor de prisos. Fiindcă puţinătatea lucrurilor, cum spune Sfântul Isaac, învaţă pe om,
fără să vrea, înfrânarea. Deoarece, când le avem din belşug şi le putem folosi cât vrem, nu ne
putem stăpâni”47.
Regula practică recomandată de Sfinţii Părinţi este ca omul să nu mănânce şi să nu bea
niciodată până la săturare, oprindu-se înainte ca pofta să se stingă. „Părinţii spun despre
măsura înfrânării – ne învaţă Sfântul Ioan din Gaza – că stă în a te opri puţin înainte de săturare,
fie de la mâncare, fie de la băutură, adică înainte de a avea stomacul plin”48.
În al doilea rând, lipsirea de hrană şi băutură nu trebuie să slăbească trupul peste
măsură. Fiindcă „cel ce se nevoieşte nu trebuie să-şi slăbească trupul decât atâta cât trebuie ca
să-i înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului şi sufletului să se curăţească după cuviinţă”49.
În acelaşi timp, omul poate greşi atunci când nu ştie sau nu poate să stabilească
măsura de hrană şi băutură care îi sunt necesare. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, cu
realismul care l-a caracterizat întotdeauna, atrage atenţia că, „în privinţa alimentelor, aşa cum
nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire şi obişnuinţa
trupului, la fel şi măsura şi modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e
cu putinţă să fie cuprinşi într-o singură regulă toţi cei care se călesc întru nevoinţele cucerniciei”50.
E recomandată dreapta socoteală în folosirea hranei şi a băuturii, pentru ca trupul să nu
devină nici prea slab şi nici prea puternic, aşa cum ne învaţă Sfântul Ipatie: „Rânduim ca
trupul să fie stăpânit, ca să nu fie îngreunat de mâncăruri şi să nu cufunde sufletul în păcate,
dar, pe de altă parte, nici să nu se usuce şi să se sfrijească, împiedicând sufletul să se afierosească
lucrurilor duhovniceşti. Ci sufletul trebuie în aşa fel să strunească trupul întrucât atunci când
slăbeşte, să-l odihnească puţin, iar când îşi recapătă puterile, să-i pună hăţuri”51.
În al treilea rând, se recomandă abţinerea de la mâncărurile şi băuturile
diversificate şi căutarea simplităţii. „Să nu pofteşti mâncări felurite şi de mult preţ şi
desfătări aducătoare de moarte. Fiindcă cea dedată desfătărilor, zice, a murit fiind încă vie (1
Timotei 5, 6). Dacă e cu putinţă, fugi chiar de săturarea cu cele uşor de găsit, fiindcă s-a scris:
Nu vă amăgiţi cu saturarea stomacului”52. De asemenea, ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul: „Să
tăiem întâi mâncărurile care îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac
plăcere”53.
În al patrulea rând, cel stăpânit de lăcomia pântecelui e îndemnat să ofere
bunătăţile sale mai întâi celorlalţi. Astfel, întâlnim în literatura filocalică, după cum tâlcuia
Părintele Dumitru Stăniloae, «minunate reguli de bună cuviinţă, care s-au întipărit în viaţa
poporului nostru. Ele stau pe o temelie lăuntrică şi nu sunt asociate cu vreo fanfaronadă ca cele
din codul manierelor elegante occidentale, care stau la baza unei politeţi ce face caz de ea:

45 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească,
cap. 43, în Filocalia, vol. I, p. 354.
46 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 174, în Filocalia, vol. IV, p. 300.
47 Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele o sută de capete, cap. 34, în Filocalia, vol. VIII, p. 84.
48 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 155, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…,

p. 467.
49 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească,

cap. 45, în Filocalia, vol. I, p. 354.

50 Cf. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 468.
51 Callinicos, Viaţa Sfântului Ipatie, XXIV, 70-71, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p.

469.
52 Teodor al Edessei, Una sută capete foarte folositoare, cap. 55, în Filocalia, vol. IV, p. 213.
53 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 14, 8, în Filocalia, vol. IX, p. 215.

23
„Când vezi gândul tău îndulcindu-se de o mâncare şi urmăreşti să o ai înaintea tuturor, sau să o
ai înaintea ta, să ştii că te stăpâneşte lăcomia pântecelui. Ia aminte deci la tine însuţi şi fă tot ce
poţi ca să te sileşti să nu iei cu grabă din ea, ci cu bună rânduială. Şi împinge mai vârtos mâncarea
aceasta înaintea altora ce şed la masă împreună cu tine. Dar cum am spus, nu trebuie să încetezi
îndată de-a mânca pe motiv de lăcomia pântecelui, ci păzeşte-te să nu te repezi la mâncare fără
rânduială. Vorbind de lăcomia pântecelui, Părinţii cer să nu întinzi mâna la masă înaintea altuia,
fiindcă acesta e un lucru necuviincios şi străin de bună rânduială... Un alt semn al lăcomiei
pântecelui este de a voi să mănânci înainte de ora rânduită, lucru care nu trebuie făcut decât
dacă este vreo pricină binecuvântată»54.
În al cincilea rând, lacomul trebuie ajutat să conştientizeze că toate vin de la
Dumnezeu, inclusiv mâncarea şi băutura, iar gustarea lor ar trebui să fie spre slava Lui.
Omul este chemat să sfinţească natura, inclusiv hrana pe care o are, fiindcă, spune Sfântul
Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să
le faceţi” (1 Corinteni 10, 31), iar Dumnezeu a creat bucatele „spre gustare cu mulţumire, pentru
cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul” (1 Timotei 4, 3). O alipire prea mare de
mâncare şi băutură duce la uitarea de Dumnezeu. Gustarea lor cu măsură şi detaşarea de
acestea – neignorându-le , deoarece avem nevoie ele ca fiinţe finite – reprezintă o recunoaştere
a superiorităţii lui Dumnezeu şi o formă de slăvire a Lui. De un mare folos pentru
conştientizarea acestui adevăr sunt rugăciunile sincere, cu străpungerea inimii, lecturile
din Sfânta Scriptură sau gândul la moarte.
În sfârşit, celor stăpâniţi de lăcomia pântecelui le sunt recomandate, ţinându-se cont de
faptul că această patimă e legată şi de trup, câteva metode practice pentru scăpa de ea:
postul, metaniile, privegherea sau lucrul mâinilor.

54 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, Răspunsul 163, în Filocalia, vol. XI, p. 200-201.
24
 II.2. DESFRÂNAREA ȘI PASTORAȚIA CELOR DESFRÂNAȚI

Patima desfrânării este, potrivit Sfintei Scripturi, unul dintre cele mai grele păcate
săvârşite cu trupul, cel menit să fie „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19): „Fugiţi de
desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă
desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (1 Corinteni 6, 18). De asemenea, ferirea de
desfrânare a fost poruncită de Dumnezeu încă din Vechiul Testament: „Să nu fii desfrânat”
(Ieşire 20, 14), oprindu-se legăturile trupeşti necuvenite: curvia, preacurvia sau adulterul
(relaţii extraconjugale), malahia sau onanismul, prostituţia, violul şi altele.
Patima desfrânării, cu diferitele ei forme de manifestare, îl poate stăpâni pe om la
orice vârstă. Sfântul Ioan Casian scrie că „pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi
vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Fiindcă acest război este îndoit,
aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin
urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a
adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu
şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească
pornirile cele neastâmpărate ale sufletului, şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.
Mai înainte de toate foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici
curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de
gândurile murdare (cf. Proverbe 4, 23) [...] dracul acesta nu încetează de a război pe om până
nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţe şi nici prin osteneala sa, ci prin
acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea
curăţiei”55.
Din cele scrise de Sfântul Ioan Casian, desprindem deja care sunt primele mijloace
practice de îndepărtare a acestei cumplite patimi din viaţa oamenilor.
Mai întâi, trebuie reţinut, aşa cum am văzut, că războiul cu desfrânarea este îndoit,
pentru că se dă deodată în suflet şi în trup. Postul trupesc nu e suficient dacă nu e însoţit
cu zdrobirea inimii, umilinţă, rugăciune şi citire deasă a Sfintelor Scripturi, însoţite de
osteneala şi lucrul mâinilor. Avva Evagrie Ponticul ne învaţă că „pofta aprinsă o stinge
foamea, osteneala şi singurătatea” 56. Iar Nichita Stithatul spune: „Dorinţele şi imboldurile
trupeşti le opreşte înfrânarea şi aprinderile inimii le răceşte citirea dumnezeieştilor Scripturi,
le smereşte rugăciunea neîncetată şi le potoleşte, ca un untdelemn, umilinţa” 57.
Consumarea excesivă a mâncărurilor şi a băuturii, adică îmbuibarea, duce imediat la
gândul desfrânării, care, din păcate, de multe ori se şi materializează. De aceea, poate primul
pas în tămăduirea de patima desfrânării îl reprezintă alungarea lăcomiei şi practicarea
înfrânării, după cum spunea şi Sfântul Ioan Casian: „Doctorii duhovniceşti, punând în discuţie
prima pricină a acestei boli, şi-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare” 58.
Talasie Libianul ne învaţă că orice exces poate atrage ispita desfrânării, chiar dacă ne ferim
de anumite lucruri, considerate periculoase: „Când nu bei vin, să nu te saturi de apă; iar de
nu, îi dai curviei aceeaşi materie” 59.
Cel ispitit de gândul desfrânării e sfătuit să alunge gândul păcătos şi să-l înlocuiască
imediat cu gândul la Dumnezeu şi la marea Sa iubire de oameni. Sfântul Ioan Casian ne
învaţă: „...aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea
vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, ... îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu
cumva zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul

55 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 113.
56 Evagrie Ponticul, Capete despre trezvie, cap. 5, în Filocalia, vol. I, p. 85.
57 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, cap. 68, în

Filocalia, vol. VI, p. 253.

58 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XXII, 6, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 475.
59 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a patra, cap. 33, în Filocalia, vol. IV,

p. 35.
25
de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu
primului om ne cere să păzim capul şarpelui (cf. Facere 3, 15), adică începutul gândului
vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin
primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică
învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită” 60.
Aşadar, e foarte important ca gândul desfrânării să nu fie lăsat să se încuibeze în
sufletul omului. „În privinţa dracului curviei, e foarte bine să-i închizi intrarea. Dar dacă te
răpeşte şi intră, luptă cu el aruncând neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi cerând
ajutor. Şi El îl va scoate de la tine” 61. E recunoscut din nou rolul esenţial pe care îl are rugăciunea
sinceră şi ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate oferi omului pentru a scăpa de patimi.
Un alt mijloc pentru a scăpa de desfrânare şi a ajunge la curăţie este evitarea
prilejurilor păcătoase sau a întâlnirilor care ne pot aduce în minte gândurile desfrânării.
Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „apăsător este dracul curviei şi năprasnic
năvăleşte asupra celor ce luptă împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu băgare de seamă la
felul de hrană şi în întâlnirile cu femeile. Furând prin nebăgare de seamă mintea prin vraja
plăcerii, pe urmă năvăleşte prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul şi înfăţişând
minţii felurite forme, îndemnându-l astfel să consimtă la păcat” 62. Tot Sfântul Maxim
Mărturisitorul ne învaţă şi cum trebuie alungate astfel de gânduri şi situaţii: „Dacă nu vrei să
zăbovească acestea în tine, apucă-te de post, de osteneală, de priveghere şi de bună isihie
unită cu rugăciunea stăruitoare”63.
Mulţi se întreabă care este semnul că am scăpat de această patimă şi am dobândit
neprihănirea, adică virtutea opusă ei? Ne răspunde şi de această dată Sfântul Ioan Casian:
„Semnul că am dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea
somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Fiindcă deşi nu socoteşte păcat o
mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea
trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn sunt o dovadă a
trândăviei noastre de până aici şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se
întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului” 64.
Aşadar, virtutea contrară desfrânării este neprihănirea sau castitatea. Dacă pentru
monahi castitatea este o regulă de viaţă şi orice abatere de la ea reprezintă o manifestare a
desfrânării, pentru oamenii căsătoriţi ea dobândeşte un înţeles diferit. Unirea trupească dintre
bărbat şi femeie a fost şi este binecuvântată de Dumnezeu, cu condiţia ca ea să se întâmple în
cadrul unei familii, nu spre satisfacerea unor plăceri trupeşti, fiindcă, după cuvântul
Apostolului, „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). Aşa cum sublinia
un cunoscut teolog ortodox contemporan, analizând patima desfrânării, „ceea ce o
caracterizează este abuzul de sexualitate, constând în folosirea ei de dragul plăcerii. Or, se poate
vorbi în cadrul căsătoriei despre o pervertire a acestei funcţii, care, prin fire, este destinată
procreării şi care trebuie să fie, fundamental, o manifestare a iubirii pe care soţia şi soţul o au
unul pentru celălalt, în strânsă legătură însă cu celelalte modalităţi de unire a lor, şi îndeosebi
cu latura duhovnicească a acestei uniri. Tămăduirea desfrânării şi dobândirea castităţii pe acest
plan trebuie să se facă deci, mai înainte de orice, prin întoarcerea la această menire firească şi
normală a legăturii trupeşti dintre soţi”65.
În privinţa soţilor, sunt recomandate câteva principii de vieţuire, pentru a se feri de
desfrânare în interiorul relaţiei lor conjugale:
Unirea conjugală să nu se întâmple în vederea plăcerii simţurilor. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune în acest sens: „… când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la

60 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 115.
61 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, Răspunsul 166, în Filocalia, vol. XI, p. 203.
62 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 19, Filocalia, vol. I, p. 71.
63 Ibidem.
64 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 114.
65 Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 482.

26
împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte
în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare
(abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri”66.
Nu pofta să stea a baza unirii celor doi soţi, ci iubirea reciprocă, pentru a nu ajunge
„iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4). De aceea, „în viaţa
conjugală, desfrânare înseamnă iubirea celuilalt în afara lui Dumnezeu, iubire pur
carnală, adică opacă la energiile dumnezeieşti. Dimpotrivă, curăţia în căsnicie înseamnă
iubirea celuilalt în Dumnezeu, şi iubirea lui Dumnezeu în celălalt. Curăţia transfigurează iubirea
celor doi, o urcă la înălţimi duhovniceşti, unde ea devine cu totul transparentă faţă de
Dumnezeu, căpătând un sens mistic (cf. Efeseni 5, 32) şi împlinind, în chip analogic, taina iubirii
lui Hristos pentru Biserică, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, care
se citeşte la slujba cununiei: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica (5, 25); De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor
fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (5, 31-32)”67.
Fiecare trebuie să ţină cont de avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă amăgiţi:
nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii” (1
Corinteni 6, 9). Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat şi doreşte să intre în Împărăţia
cerurilor se fereşte de astfel de păcate, care închid poarta către ea. Prin înfrânare şi curăţie sau
neprihănire, omul ajunge să privească fără patimă şi cu inimă curată lucrurile sau persoanele
care ar putea să-i stârnească patima desfrânării. Aceasta este ţinta către care tindem:
înduhovnicirea simţurilor, ca pază a sufletelor, aşa cum ne învaţă Sfântul Maxim
Mărturisitorul: „Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinţei cunoştinţa. Nepătimirea, la
rândul ei, naşte discernământul, iar cunoştinţa, dragostea către Dumnezeu” 68.

66 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 17, în Filocalia, vol. II, p. 71.
67 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 485.
68 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 15, în Filocalia, vol. II, p. 73.

27
 II.3. IUBIREA DE ARGINŢI (ARGHIROFILIA) ŞI PASTORAŢIA ARGHIROFILILOR

Iubirea de arginţi sau arghirofilia se manifestă prin iubirea faţă de bucuriile materiale,
în special faţă de bani, fiind socotită de Sfinţii Părinţi „dracul cel cu mii de capete...” 69 sau
„rădăcina tuturor relelor (păcatelor)” 70. Cel stăpânit de această patimă, după cuvântul Sfântului
Maxim Mărturisitorul, caută de fapt împlinirea plăcerilor: „Iubitorul de plăceri iubeşte argintul
ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deşartă ca să se slăvească printr-
însul; iar necredinciosul ca să îl ascundă şi să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe,
de boală sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în
Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă
şi mai mici vietăţi” 71.
Cei care iubesc banii sau lucrurile materiale nesocotesc cuvântul Mântuitorului: „Nimeni
nu poate să slujească la doi domni, fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona72” (Matei 6,
24). Şi Apostolul Pavel avertizează că lăcomia este „închinare la idoli” (cf. Coloseni 3, 5) şi „nici
un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în
împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).
Lăcomia după bani şi averi arată, în cele din urmă, o lipsă a credinţei, aducând
după ea şi alte patimi. Spune Sfântul Ioan Scărarul: „Iubirea de arginţi este închinarea la idoli,
fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă,
vestitoarea foametei” 73. De aceea, pentru a scăpa de această patimă, sunt recomandate de Sfinţii
Părinţi mai multe metode.
Mai întâi, cei stăpâniţi de arghirofilie trebuie ajutaţi să conştientizeze că au această
patimă. Fiindcă „boala iubirii de argint, (...) venind din afară (de fire), se poate tăia mai uşor,
dacă este silinţă şi luare-aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât
celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt”74.
Tămăduirea, şi în cazul arghirofiliei, depinde foarte mult de intensitatea credinţei celui
stăpânit de ea, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul: „Credinţa adevărată curmă toate
grijile”75 sau, în altă parte: „Credinţa şi înstrăinarea sunt moartea iubirii de argint”76.
Cunoaşterea urmărilor iubirii de arginţi ajută la tămăduire, aşa cum ne învaţă
Sfântul Ioan Damaschin: „…Aproape toată afecţiunea pământească şi împătimirea de ceva din
cele materiale naşte plăcere şi desfătare în cel împătimit şi înnebuneşte şi vatămă în chip pătimaş
partea poftitoarea a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuţimii, mâniei, întristării şi ţinerii de
minte a răului, când e lipsit de ceea ce doreşte... desfrânat este şi iubitorul de avuţii, iubitorul de
argint şi zgârcitul. Fiindcă precum acela iubeşte trupurile, aşa şi acesta avuţiile; ba este cu atât
mai desfrânat acesta, cu cât nu are o aşa de mare silă de la fire care să-l împingă... Dar e vădit în
tot felul că pofta de avuţii e de prisos, şi nu după fire, neavându-şi puterea într-o silă a firii, ci în
voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuieşte lăsându-se biruit de aceasta cu
voia”77.
Dincolo de conştientizarea patimii şi de cunoaşterea urmărilor ei, e nevoie de
conştientizarea deşertăciunii tuturor avuţiilor după care aleargă omul, aşa cum constată
Eclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Eclesiast 1, 2). Tot aşa ne

69 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 16, l, în Filocalia, vol. IX, p. 249.

70 Ibidem, p. 253.
71 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 18, în Filocalia, vol. II, p. 89-90.
72 Chiar dacă pentru cei mai mulţi îl reprezintă pe Satan, cuvântul mamona este un cuvânt aramaic, care

înseamnă bogăţie, avere.

73 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 14, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 249.
74 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 116.
75 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 15, 3, în Filocalia, vol. IX, p. 323.
76 Ibidem, 26, 3, p. 370.
77 Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în Filocalia, vol. IV, p. l86.

28
învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Cei ce se folosesc de lumea aceasta (să fie) ca şi cum nu s-ar folosi
deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (1 Corinteni 7, 31). Când omul se încrede prea mult
în propria avuţie şi face din dobândirea ei un scop, dă dovadă de necredinţă, considerând cele
trecătoare şi nesigure mai presus decât „bunătăţile cele făgăduite”. Un astfel de om nu respectă
îndemnul Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde
furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde
furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19-20).
Aşadar, o cale de urmat este canalizarea dorinţelor spre lucruri cu adevărat
importante. Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea cum poate cineva să scape de
iubirea banilor şi a averilor pământeşti, răspunde: „Îndrăgosteşte-te de altceva!
Îndrăgosteşte-te de bogăţia cea din ceruri! Cine se îndrăgosteşte de împărăţia cerurilor
dispreţuieşte lăcomia; cine-i rob al lui Hristos nu mai este rob al lui mamona, ci stăpân. Că
bogăţia obişnuieşte să meargă după cel ce o alungă, dar fuge de cel ce o urmăreşte. Nu cinsteşte
atât pe cel ce-o urmăreşte cât pe cel ce o dispreţuieşte. De nimeni nu-şi bate atâta joc cât de cel ce
o doreşte”78.
Cel stăpânit de arghirofilie trebuie să fie mulţumit cu ceea ce are, după cuvântul
Apostolului: „Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, fiindcă Însuşi
Dumnezeu a zis: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5). Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune: „Banii (îi poate nesocoti), când îşi convinge cugetul ca în toate să se mulţumească cu ceea
ce are”79.
În scrierile filocalice ale lui Nil Ascetul găsim alte două remedii ale iubirii de arginţi:
sărăcia de bunăvoie şi evitarea însoţirilor cu oamenii care ne îndeamnă la păcat. „Drept
aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine din avuţii, dând imbold tuturor patimilor ca o pricină
aducătoare de boli, să smulgem însăşi pricina dacă vrem să purtăm grijă de buna aşezare a
sufletului. Să tămăduim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să fugim de însoţirile cu oamenii
netrebnici îmbrăţişând singurătatea, fiindcă petrecerea cu cei deşerţi e vătămătoare şi aduce
stricăciune stării de pace. Precum cei ce se află într-un aer purtător de boală se îmbolnăvesc cu
siguranţă, aşa cei ce petrec între tot felul de oameni se umplu de răutatea acelora” 80.
Arghirofilia se vindecă şi prin practicarea milosteniei, ca dovadă a iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiindcă „cel ce iubeşte pe Dumnezeu cu siguranţă iubeşte şi
pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeiască cuviinţă,
dând fiecăruia din cei ce au trebuinţă” 81. Iar Avva Filimon de spune că „..iubirea de argint (e
stinsă) prin compătimirea celor săraci...”82. De fapt, atunci când suntem milostivi ne asemănăm
lui Dumnezeu (cf. Luca 6, 36) şi vom fi la rândul nostru miluiţi de Dumnezeu (cf. Matei 5, 7).
Aşadar, tămăduirea de iubirea de arginţi prin încrederea în puterea lui Dumnezeu,
conştientizarea deşertăciunii acestei lumi şi canalizarea dorinţelor spre cele netrecătoare,
atrage după sine şi dobândirea virtuţilor iubirii faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi faţă
de semeni prin fapte bune şi neagonisire.

78 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. de pr. Dumitru Fecioru, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 118.
79 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 49, în Filocalia, vol. II, p. 112.
80 Nil Ascetul, Cuvânt ascetic foarte trebuincios şi folositor, cap. 72, în Filocalia, vol. I, p. 221.
81 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 23, în Filocalia, vol. II, p. 56.
82 Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, în Filocalia, vol. IV, p. l88.

29
 II.4. ÎNTRISTAREA ȘI PASTORAȚIA DEPRIMAȚILOR

Întristarea sau tristeţea, ca şi moartea, nu este un lucru firesc. Omul nu a fost creat pentru
fi trist, această stare apărând după căderea sa în păcatul neascultării şi despărţirea de
comuniunea cu Dumnezeu. Prezenţa tristeţii în viaţa omului nu înseamnă neapărat că este
stăpânit de o patimă. În literatura filocalică întâlnim descrise două feluri de întristare: una
folositoare omului – „cea după Dumnezeu”, şi alta păgubitoare, atrăgând după sine alte patimi
şi necazuri.
Viaţa creştină autentică este chemată să fie una a bucuriei, aşa cum îndeamnă Sfântul
Apostol Pavel: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic bucuraţi-vă! (Filipeni 4, 4). Însă
bucuria aceasta nu trebuie să fie dăunătoare sufletului, ci o pregustare a bucuriei din Împărăţia
cerurilor, fiindcă, aşa cum spunea adesea Părintele Teofil Pârâian, „nu se poate să fii credincios
şi să nu fii bucuros”83. Viaţa veşnică fiind „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,
7), cel care are bucuria ca roadă a Duhului Sfânt pregustă încă de aici, desigur în mod nedeplin,
fericirea veşnică. Bucuria dobândită prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este,
aşadar, o chezăşie a vieţii veşnice. Bucuria adusă în suflet de Duhul Sfânt depăşeşte orice
sentiment. „Când Duhul Sfânt Se pogoară la om şi luminează cu deplinătatea luminii Sale –
afirmă Sfântul Serafim de Sarov – atunci inima omului se umple de o bucurie negrăită, fiindcă
Duhul lui Dumnezeu înveseleşte totul, cu orice ar veni în atingere” 84.
Pe de altă parte, întristarea cea bună sau „cea după Dumnezeu” este prezentă în viaţa
omului, ca manifestare a dorului pe care omul îl simte pentru comuniunea pierdută în rai şi după
Împărăţia promisă, ca loc al reîntâlnirii. O astfel de întristare „aduce pocăinţă spre mântuire”, (1
Corinteni 7, 10) şi nu naşte în om disperarea ci, dimpotrivă, rodeşte în el roadele Sfântului Duh:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
Cuviosul Nichita Stithatul ne învaţă că „întristarea după Dumnezeu, care e mântuitoare
şi folositoare, lucrează răbdare în osteneli şi în ispite. Ea desfundă izvorul căinţei în cel ce se
nevoieşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu şi hrăneşte inima lui cu lacrimi, încât se
împlineşte cuvântul lui David: Ne vei hrăni pe noi cu pâinea lacrimilor şi ne vei apăra cu lacrimi
peste măsură (Psalm 79, 6)”85. E recomandat ca o astfel de întristare să ne însoţească
permanent, pentru că ea „curăţeşte inima şi depărtează de la ea întinăciunile plăcerilor”86.
Opusă întristării celei folositoare, este tristeţea pierzătoare sau dăunătoare, care se
naşte din nesatisfacerea unei dorinţe păcătoase, în urma necazurilor suferite din partea
celorlalţi sau chiar ca o ispită venită din partea diavolului. Omul care se află într-o astfel de stare
nu mai este capabil să se întristeze pentru păcatele sale, încercând să dobândească virtuţile
contrare acestora. Apostolul Pavel spune: „înstrăinarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre
mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7, 10).
O primă cauză a tristeţii este faptul că omul simte lipsa plăcerii pe care i-o oferă un bun
material sau o dorinţă trupească. E de la sine înţeles că tămăduirea de acest sentiment chinuitor
trebuie să aibă la bază renunţarea la bunurile materiale şi dorinţele trupeşti, care nasc astfel de
sentimente. Părinţii Bisericii recomandă chiar dispreţuirea acestora. Ei vorbesc şi despre
tristeţea care se abate asupra omului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Care doreşte ca sufletul
omului să se cureţe. Fiindcă, aşa cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, „de-ar veni asupră-ţi
volburi de supărări, vei fi deasupra tuturora, dacă Dumnezeu te mângâie. Că Dumnezeu dă
întotdeauna cu mult mai multe răsplăţi decât dureri. (…) Fericeşte pe cei ce plâng, nu după
vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni” 87. Dumnezeu îngăduie necazurile pentru
a ne arăta că suntem pe o cale greşită, iar răbdarea acestora ne poate aduce mângâierea.

83 Arhim. Teofil Pârâian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, 2001, p. 45.
84 Cf. Pr. Filaret Costea, Sensul bucuriei în viaţa creştină, în „Studii Teologice”, XV (1963), nr. 1-2, p. 42.
85 Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, I, 60, în Filocalia, vol. VI, p. 210.
86 Talasie Libianul, Despre dragoste, II, 72, în Filocalia, vol. IV, p. 24.
87 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei…, p. 177.

30
 Întristarea cea bună este un dar al lui Dumnezeu, însă pentru a fi păstrată e nevoie
de efortul omului. Când omul nu o poate păstra este vina lui, pentru că nu a avut grijă de inima
sa, gândindu-se la moarte, la judecata ce va să fie, la osânda iadului, citind din Sfintele Scripturi
şi mărturisindu-şi păcatele înaintea duhovnicului. Iar toate acestea vor naşte bucurie în suflet,
aşa cum făgăduieşte Hristos – Domnul: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi
tângui, dar întristarea voastră se va face în bucurie” (Ioan 16, 20).
De foarte multe ori, oamenii cred că întristarea cea rea vine fie de la demoni, fie de
la semeni, din comportamentul acestora. Celor care cred că întristarea vine de la semeni, de
la lipsa aprecierii din partea acestora, e bine să li se amintească un cuvânt al Mântuitorului: „Vai
vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). Sfinţii Părinţi arată adesea că nu
trebuie căutată cauza tristeţii neapărat în ispita diavolului sau în comportamentul celor care
ne-au jignit, ci în noi înşine.
A înceta să comunicăm cu cei care ne-au jignit sau ne-au supărat nu este o cale
potrivită de vindecare. Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să vorbeşti cu cel care te-a
jignit, ajungi mult mai repede la vindecare. Rămânând izolat, există riscul ca adevăratele
motive ale întristării tale să nu-ţi fie cunoscute, iar propriile resentimentele să amplifice
întristarea şi mânia pe care le simţi, otrăvindu-ţi sufletul, spre bucuria celui rău. „Sfinţii
Părinţi - spune teologul Jean–Claude Larchet – îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe cei care
ne jignesc, dar să-i socotim adevăraţi binefăcători ai noştri, doctori care ne dau leacuri pentru
bolile sufletului, să le fim recunoscători şi să le mulţumim (…) Dacă însă te vei mâhni e ca şi cum
i-ai spune lui Hristos: Nu voiesc leacurile Tale”88.
Faţă de cel care ne jigneşte trebuie să arătăm bunăvoinţă şi chiar iubire, încercând
să-l iertăm mai întâi, rugându-ne pentru el. Nu acela trebuie învinuit, ci noi, pentru că l-am
adus poate în starea de a ne face rău. De foarte multe ori, jignirea naşte mânia, care se manifestă
ca ranchiună, ducând la apariţia tristeţii.
Din ce în ce mai des în zilele noastre apare în sufletele oamenilor o tristeţe greu
de explicat, căreia cu greu i se găseşte şi cauza. E adevărat, ea este o ispită pe care diavolul
o aduce în viaţa celui care nu are o credinţă suficient de puternică, iar greutăţile vieţii îl aduc în
această stare. În astfel de cazuri, nu există o soluţie sau un remediu general valabil. Cel cuprins
de o astfel de stare este bine să nu se închidă în sine, să nu devină un introvertit. Cel mai
bine ar fi dacă ar reuşi să-şi deschidă sufletul în faţa unui duhovnic, pentru a primi ajutor. De
mare importanţă este în această situaţie şi ajutorul celorlalţi, susţinerea lor, aşa cum spune
Sfântul Apostol Pavel: „Întăriţi-l în iubire, ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de o prea
mare întristare şi să nu ne lăsăm copleşiţi de satana, fiindcă nu ne sunt necunoscute gândurile
lui” (2 Corinteni 2, 7-11).
O tristeţe prea mare poate face loc uşor diavolului în suflet, iar urmările acestui lucru
pot fi dezastruoase.
Ca şi în cazul altor patimi, şi atunci când e stăpânit de tristeţea cea pierzătoare, omul
poate găsi mult ajutor şi mângâiere citind Sfânta Scriptură, îndeosebi a psalmilor, însoţind
această lectură cu rugăciunea, care este, după cuvântul Avvei Nil, izgonire a tristeţii şi a
mâhnirii89.
E bine să ştim că şi cântarea adusă lui Dumnezeu cu toată inima poate alunga tristeţea cea
pierzătoare şi îl ajută pe om să ajungă la fericita întristare, singura care poate aduce adevărata
bucurie. Iată cât de frumos vorbeşte Diadoh al Foticeii despre acest lucru: „Când sufletul e plin
de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face cu glas mai mare şi cântarea de psalmi şi vrea să se
roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă întru
toată destinderea şi dulceaţa numai cu inima. Stării de suflet celei dintâi îi urmează o bucurie
amestecată cu închipuiri, iar celei din urmă, lacrimi duhovniceşti şi după aceea o mulţumire
iubitoare de linişte. Fiindcă pomenirea rămânând fierbinte din pricina glasului domol face

88 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale… , p. 503.

89 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale… , p. 505.
31
inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde. Atunci se poate vedea cum se
seamănă seminţele rugăciunii cu lacrimi în pământul inimii, în nădejdea bucuriei secerişului ce
va urma. Totuşi, când suntem apăsaţi de multă tristeţe, trebuie să facem cântarea rugăciunii cu
un glas puţin mai mare, lovind sufletul cu sunete în nădejdea bucuriei, până ce norul acela greu
va fi împrăştiat de valurile melodiei”90. Sau, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „cântarea şi
compătimirea şi neagonisirea sunt sugrumarea întristării” 91.
Aşadar, duhul întristării trebuie alungat, pentru a nu ne duce la deznădejdea cea
pierzătoare: „mai întâi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la
deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Fiindcă acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască
după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne deprindem numai în
acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună.
Despre aceasta zice şi Apostolul: întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre
mântuire, fără părere de rău (2 Corinteni 7, 10)”92. Procedând aşa, omul depăşeşte întristarea
cea pierzătoare, o dobândeşte pe cea bună, ajungând în cele din urmă să simtă bucuria
prezenţei lui Dumnezeu în suflet, ca roadă harului Sfântului Duh.

II.5. MÂNIA ȘI PASTORAȚIA CELOR MÂNIOȘI

Evagrie Ponticul spune despre mânie că este „o patimă extrem de acută, fiindcă se zice că
e o fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit sau a celui ce pare
că ne-a nedreptăţit; ea sălbăticeşte toată ziua sufletul, dar răpeşte mintea mai cu seamă la
rugăciuni, oglindindu-i faţa celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în
iritare, ea produce tulburări noaptea: o topire a trupului şi paloare, şi atacuri ale unor fiare
veninoase”.
Plecând de la descrierea făcută de Avva Evagrie, ne dăm seama că mânia este o patimă
extrem de periculoasă, pornită din puterea irascibilă a sufletului, folosită nu împotriva
diavolului şi ispitelor sale, ci împotriva semenilor. Există, aşadar, două feluri de mânie: una bună
şi mântuitoare, iar alta pătimaşă şi demonică.
Mândria pătimaşă îl face pe om să se comporte urât faţă de aproapele, să se răzbune
pentru unele fapte rele pe care le-a suferit, pe drept sau pe nedrept, nesocotind cuvântul
Sfântului Apostol Pavel,c are zice: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui
Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12,
19-20). Mâniosul nu mai este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ci rob al diavolului,
pierzând astfel harul Sfântului Duh, Care este Duhul păcii şi al liniştii, fiindcă „mânia omului nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20).
Când ajungem să fim stăpâniţi de mânie faţă de un semen al nostru, trebuie să ne dăm
seama că oricând am putea fi în locul lui, fiind alţii nevoiţi să suporte neputinţele noastre.
Întotdeauna există o cale mai bună de a rezolva un conflict: „Rugându-te tu cum trebuie, ţi se
vor întâmpla astfel de lucruri, încât să ţi se pară că ai dreptate să te foloseşti de mânie. Dar nu
este nici o mânie dreaptă împotriva aproapelui. Căci de vei căuta, vei afla că este cu putinţă să
rânduieşti lucrul bine şi fără mânie. Deci foloseşte-te de tot meşteşugul ca să nu izbucneşti în
mânie”93.
Ca în cazul oricărei alte patimi, şi în ceea ce priveşte mânia, e foarte important ca omul
să-şi dea seama că ceea ce simte nu este un lucru firesc, că este vinovat şi că, prin
comportamentul său, Îl supără pe Dumnezeu şi pe semeni. Imediat după ceea, trebuie făcut
un efort ca primele manifestări ale mâniei să fie îndepărtate, prin aducerea aminte de porunca
lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alţii, de a fi milostivi, aşa cum şi El este. De aceea, potrivit

90 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 73, în Filocalia, vol. I, p. 368.

91 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 4, în Filocalia, vol. IX, p. 370.
92 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri…, în Filocalia, vol. I, p. l28.
93 Avva Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 24, în Filocalia, vol. I, p. 90.

32
învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu trebuie să ne mâniem nici atunci când am avea motive
suficient de întemeiate să o facem. Avva Evagrie Ponticul spune că „leacul desăvârşit al
acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru
pricini drepte, nici pentru nedrepte. Fiindcă duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va
mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici
cârma dreptăţii” 94.
La început avem sentimentul că mânia pe care o simţim este un lucru firesc şi chiar necesar,
însă, treptat, ea ajunge să ne cuprindă sufletul şi să devină o ispită pătimaşă, fiindcă „cine şi-a
stăpânit mânia a supus pe demoni...”95.
A răspunde răului cu rău înseamnă a închide uşa vindecării acestei patimi. Răului
trebuie să-i răspundem cu blândeţea, bunătatea şi îndelungă-răbdarea de care suntem în stare,
pentru că numai aşa ne asemănăm lui Dumnezeu, Care ne-a îndemnat să luăm aminte la El, că
este „blând şi smerit cu inima” (cf. Matei 11, 29).
Omul mânios e bine să încerce să se liniştească, să-şi impună perioade de tăcere
sau însingurare, în care să mediteze şi să Îl roage pe Dumnezeu să aducă pacea şi liniştea
în viaţa lui96. Foarte frumos spune un părinte filocalic: „...tăcerea la vreme este frâna mâniei...”97.
În acelaşi timp, trebuie evitat şi pericolul care poate însoţi însingurarea, despre care vorbeşte
Sfântul Ioan Casian astfel: „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni,
ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea
îndelungii răbdări în singurătate. Fiindcă din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi
înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de
fraţi (…) Pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi, nu numai că le păzesc patimile
nevătămate, ci le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci,
dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga
răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze”98.
După mărturia Sfinţilor Părinţi, vedem că cel stăpânit de mânie se lasă stăpânit de diavol,
nefiind în stare să-L iubească pe Dumnezeu. „Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură faţă de
vreun om oarecare, pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu,
deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţă de om”(Sfântul Maxim
Mărturisitorul)99.
„Mânia e cădere de la starea de om”100, făcându-l pe acesta să se comporte urât cu ceilalţi,
uneori mai rău decât unele animale. În acest sens, Avva Dorotei ne învaţă: „Iar în vremea
tulburării fratelui ce ţi se împotriveşte, păzeşte limba ta ca să nu grăiască nicidecum ceva întru
mânie; şi nu lăsa inima ta să se înalţe împotriva lui, ci adu-ţi aminte că fratele şi mădularul în
Hristos şi chipul lui Dumnezeu e ispitit de vrăjmaşul nostru comun, şi ai milă de el ca nu cumva
robindu-l diavolul prin lovitura iuţimii, să-l omoare cu ţinerea de minte a răului şi din negrija
noastră să se piardă sufletul lui pentru care a murit Hristos. Gândeşte-te că şi tu eşti supus la
aceleaşi judecăţi ale mâniei şi, cunoscând neputinţa ta, ai milă de fratele tău şi mulţumeşte că ţi
s-a dat prilej să ierţi, ca să-ţi fie iertate şi ţie de Dumnezeu cele mai şi mai multe. Socoteşti oare
că se vatămă fratele tău prin îndelunga ta răbdare? Dar Apostolul porunceşte să biruim răul cu
binele (cf. Romani 12, 21); nu răul cu răul. Fiindcă şi părinţii spun: Când, certând pe altul, eşti
stârnit spre mânie, ai împlinit patima ta. Şi nici un om înţelept nu dărâmă casa sa ca să zidească
pe a altuia”101.

94 Avva Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, 4, în Filocalia, vol. I, p. 127.
95 Avva Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, 4, în Filocalia, vol. I, p. 71.
96 Sf. Antonie cel Mare spunea: „Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu

îl ajută să-şi stăpânească mânia şi pofta”. Vezi Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, 12,
în Filocalia, vol. I, p. 19-20.
97 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 174, în Filocalia, vol. IV, p. 300.
98 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. l25.
99 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 15, în Filocalia, vol. II, p. 56.
100 Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. XI, p. 664.
101 Avva Dorotei, Diferite învăţături folositoare de suflet, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 639, 640.

33
 Sfântul Maxim Mărturisitorul sfătuieşte abţinerea de la vorbirea de rău a aproapelui,
ca mijloc de stingere a mâniei sau a urii simţite faţă de el: „Lauda obişnuită pe care o aduci
fratelui să nu o pătezi în întâlnirea cu ceilalţi fraţi din pricina supărării ascunse pe care o ai
împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale, ci foloseşte în întâlniri
lauda curată şi roagă-te sincer pentru el, ca pentru tine. În chipul acesta te vei izbăvi repede de
ura pierzătoare”102.
Găsim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi numeroase referiri la felul cum
se poate tămădui această cumplită patimă, care închide practic uşa oricărei virtuţi.
Avva Evagrie Ponticul ne învaţă: „Când te va întâmpina vreo ispită sau te va aţâţa o
împotrivire ca să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ţi
aminte de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu privire la ea, şi îndată se va linişti mişcarea
fără rânduială din tine”103.
Sfântul Grigorie cel Mare face o frumoasă descriere a modului cum sunt vindecaţi
mânioşii, în comparaţie cu oamenii blânzi, şi unii şi alţii aflându-se în pericolul de a cădea în
ispită. Astfel, Sf. Grigorie spune: „Atunci când cei mânioşi sunt cuprinşi de furia lor nu mai ştiu
ceea ce fac, pentru că sunt mânioşi. Uneori, însă, ceea ce este mai rău, e că ei suferă din vina lor
proprie. Nu de puţine ori, apoi, socotesc râvnă a dreptăţii chiar descărcările lor de mânie. Şi,
când viciul se furişează în locul virtuţii, păcatele se săvârşesc fără teamă. Aşa, adeseori, cei blânzi
amorţesc prin dezgustul nepăsării, iar cei mânioşi se lasă, în schimb, înşelaţi de râvna falsă. La
virtutea celor blânzi se uneşte, pe ascuns, viciul ; în schimb, la cei mânioşi viciile proprii se socotesc
drept virtuţi active şi foarte folositoare”104.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că tămăduirea de mânie nu poate fi realizată fără lepădarea
de alte patimi, care o provoacă şi o întreţin: lăcomia, iubirea de arginţi sau desfrânarea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce nu dispreţuieşte slava, plăcerea şi iubirea de argint,
şi care le sporeşte pe acelea şi stă în slujba lor, nu poate tăia de la sine prilejurile de mânie. Iar
cel ce nu le taie pe acestea nu poate ajunge la dragostea desăvârşită” 105.
Pe lângă acestea, leacurile recomandate de cele mai multe ori sunt îndelunga răbdare,
rugăciunea, cântarea psalmilor sau milostenia: „...Îndelunga răbdare, nepomenirea răului şi
blândeţea o opresc şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de oameni
o micşorează”106.

II.6. LENEA (DELĂSAREA) ȘI PASTORAȚIA CELOR LENEȘI

Patima akediei este considerată adeseori ca fiind specifică mediului monahal, ea fiind
descrisă în literatura filocalică drept „demonul amiezii”, care aduce ispita întristării, a
plictiselii ce naşte deznădejdea în mântuirea proprie, lipsa dorinţei de a lucra ceva bun
sau de a te aşeza la rugăciune sau cântare, lâncezeala, neliniştea inimii şi altele asemenea
acestora. Iată cum descrie Sfântul Ioan Casian acest cumplit gând al răutăţii: „...(Acest drac al
întristării) cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scârbă
chiar şi faţă de locul unde se află, şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însă
şi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu
se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai
stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câte nu i s-ar fi întâmplat după un post chiar
de trei zile sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte
că nu va putea scăpa de boală şi greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des

102 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 28, în Filocalia, vol. II, p. 109.
103 Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 12, în Filocalia, vol. I, p. 89.
104 Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), 15, trad. de pr. prof. Alexandru Moisiu,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 129.
105 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 75, în Filocalia, vol. II, p. 64.
106 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 47, în Filocalia, vol. II, p. 77.

34
şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-
l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra
lui..., îl va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe, şi să
nu se îngrijească de nimic altceva, fără să afle numai unde se află mâncări şi băuturi mai bune.
Fiindcă nimic nu-i năluceşte mintea leneşului, decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl
încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până
îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc” 107. Este exact ceea ce găsim descris pe scurt în Sfânta
Scriptură: „Lenea te face să cazi în toropeală” (Pilde 19, 15)
Autorii filocalici vorbesc despre o trândăvie a firii, venită din osteneala firească, şi de
alta, care vine de la diavoli, ce se abate asupra omului chiar atunci când ar trebui să lucreze.
Prima este o consecinţă a obosirii peste măsură, ca manifestare a neputinţei trupului, având ca
remediu simplu şi eficient odihna 108. În acelaşi timp, nimeni nu condamnă odihna sau repaosul,
ci doar exagerarea acestora, care duce la lâncezeală sau lenevie.
Cercetând scrierile filocalice, ne dăm seama că patima akediei nu este exclusiv
anahoretică sau monastică, ea fiind întâlnită, sub diferite manifestări, în viaţa oricărui
om. Akedia cuprinde toate puterile sufleteşti, stârnind şi celelalte patimi, distrugând virtuţile
existente. Acesta este motivul pentru care se spune despre akedie că nu poate fi tămăduită
printr-o virtute care să i se împotrivească direct şi care să o înlocuiască în sufletul
omului, aşa cum e posibil în cazul altor patimi. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Fiecare
dintre celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească (akedia) este moartea
atotcuprinzătoare a călugărului”109. Leneşii, spune Sfântul Grigorie cel Mare, învăţându-i pe
preoţi cum să-i păstorească pe aceştia, „trebuie învăţaţi să nu-şi piardă, prin amânare, prilejul
faptelor bune pe care ar fi trebuit să le săvârşească” 110.
Vindecarea presupune un efort susţinut, având ca început identificarea sau
conştientizarea patimii. Neavând, aşa cum spuneam, o pricină bine definită, e mai greu să fie
identificată de cel pe care îl stăpâneşte, acesta neînţelegând ce se petrece cu el, având mintea
orbită şi puterea slăbită. La originea unei astfel de stări poate sta frustrarea unei dorinţe
neîmplinite sau a unei nădejdi înşelate. Omul care nu reuşeşte să-şi împlinească în mod
repetat anumite gânduri sau dorinţe, poate ajunge în această stare de apatie, de lipsă a oricărui
interes, de lâncezeală, fiind, de fapt, stăpânit de patima akediei.
Chiar dacă e proprie celor singuri, patima akediei se manifestă şi prin gândul de a
părăsi tot timpul locul în care te afli, umblând dintr-un loc în altul, căutând permanent
întâlnirea cu ceilalţi, pentru motive ce par îndreptăţite. Toate acestea se nasc din
nestatornicia sufletească, fiind încercări care nu aduc liniştea, ci deznădejdea şi lehamitea. De
aceea întâlnim sfatul Părinţilor pentru monahi, care este la fel de important şi pentru cei care
vieţuiesc în lume: „Să nu-ţi laşi chilia la ceasul încercărilor plăsmuindu-ţi pricini bine întemeiate
(Avva Evagrie Ponticul). Ci stai înăuntru, rabdă şi întâmpină-i vitejeşte pe toţi cei care dau
năvală peste tine, şi mai cu seamă pe demonul akediei”111 […] Când se ridică asupra ta duhul
akediei, nu-ţi părăsi chilia şi nu te feri de lupta cu el”112.
Akedia naşte în sufletul celui stăpânit de ea o cumplită nestatornicie şi lehamite
faţă de locul în care trăieşte şi, în general, faţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa lui. E
amăgit că în altă parte i-ar fi mult mai bine şi determinat să-şi abandoneze lucrarea şi să caute
alte îndeletniciri care îi vor aduce fericirea dorită. Această stare e dublată de o închidere în sine
greu de schimbat, şi chiar de o inerţie care-l împiedică pe om să mai aibă orice fel de comunicare
cu exteriorul, să fie neliniştit şi anxios.

107 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. l29-130.
108 Vezi Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. XI, p. 520-521.
109 Sf. Ioan Scărarul, Scara raiului, în Filocalia, vol. IX.
110 Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), 15, trad. de pr. prof. Alexandru Moisiu,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 126.
111 Sf. Ioan Casian, Tratatul practic, 28, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.
112 Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.

35
 De cele mai multe ori, akedia se manifestă ca o dorinţă puternică de a dormi, mai
ales atunci când ar trebui să facem un lucru bun. În această situaţie, străduinţa trebuie să
fie aceea de a alunga gândul rău, de a alunga toropeala şi îndemnul spre nelucrare. Dacă omul
se lasă stăpânit de acea stare, nu face altceva decât să sporească boala akediei. Astfel, Sfântul
Ioan Casian scrie: „Asaltat de vrăjmaş cu asemenea vicleşuguri, cât timp este sleit de duhul
neliniştii [...] îşi află scăparea sau în somn, sau este dat afară din chilie, ca să-şi caute în vizitarea
unui frate o alinare a suferinţei. Dar leacul folosit deocamdată îl va îmbolnăvi şi mai rău curând
după aceea, fiindcă vrăjmaşul îl va ataca şi mai des şi mai înverşunat pe cel pe care-l ştie că,
pornită lupta corp la corp, va întoarce spatele şi-l vede bine că-şi speră scăparea în fugă, nu în
lupta până la victorie” 113.
Când omul e stăpânit de somnolenţa aceasta nelucrătoare, trebuie să se împotrivească
puternic, chiar dacă împotrivirea nu dă roade de fiecare dată. Oricum, lupta e lungă şi e nevoie
de multă răbdare şi stăruinţă. Aşadar, răbdarea e un prim leac al akediei. Aşa cum spune
Sfântul Ioan Damaschin, „...trândăvia (e stinsă) prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către
Dumnezeu”114, fiindcă, aşa cum ne asigură Mântuitorul, „întru răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele voastre” (Luca 21, 19).
Un alt leac esenţial, care trebuie adăugat răbdării, este nădejdea. Când moleşeala
sufletească naşte deznădejdea, e bine să ne întrebăm împreună cu proorocul David: „Pentru ce
eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe
El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalm 41, 16-17).
Alături de răbdare, nădejdea unită cu frica de Dumnezeu îl pot ajuta pe om să scape
de deznădejdea şi depresia care-l stăpânesc, încercând să conştientizeze valoarea bunurilor
viitoare şi răsplata care îi aşteaptă pe cei harnici şi buni.
Un alt leac este pocăinţa unită cu întristarea după Dumnezeu, străpungerea inimii
şi aducerea aminte de moarte. Sfântul Ioan Scărarul ne asigură că trebuie „să fie legat acest
tiran cu aducerea-aminte a păcatelor”115 şi că „cel ce se plânge pe sine nu cunoaşte trândăvia
sufletului”116. Iar Proorocul David spune: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare
noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”(Psalm 6, 6). Amintirea morţii ne
face să trăim fiecare zi ca pe ultima, pregătindu-ne pentru acest moment printr-o vieţuire
creştinească, „răscumpărând vremea”, după îndemnul Apostolului (cf. Efeseni 5, 16). Cine se
gândeşte că poate muri oricând şi că urmează o vreme a judecăţii, încearcă să se ferească de
păcat şi să nu lenevească, lucrând cele bineplăcute lui Dumnezeu. De aceea, amintirea morţii
vindecă toropeala duhovnicească pe care o aduce akedia, şi ne face să spunem împreună cu
Sfântul Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi” (1 Corinteni 15, 31). Aşa cum rostim la fiecare slujbă
a Utreniei, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el
şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Psalm 102, 15-16). Cine conştientizează
şi crede acest lucru scapă mai uşor de patima akediei.
Sfinţii Părinţi recomandă pentru tămăduirea de akedie, aproape în unanimitate,
lucrul mâinilor (rucodelia), după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „să lucraţi cu mâinile
voastre, precum v-am dat poruncă” (1 Tesaloniceni 4, 11). Apostolul însuşi era un exemplu în
acest sens: „Fiindcă voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără
de rânduială (...), ci cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni
dintre voi" (2 Tesaloniceni 3, 7-8). Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „...Sfinţii Părinţi cei din Egipt,
nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin
răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Fiindcă nu lucrează
numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori,
crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic

113 Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 522.
114 Sf. Ioan Damaschin, Cuvântări, în Filocalia, vol. IV, p. 188.
115 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 10, în Filocalia, vol. IX.
116 Ibidem, XXVII, 38.

36
Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit,
pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit”117.
Sfântul Ioan Casian vorbeşte de comportamentul demn de urmat al unui Părinte Pavel
care, chiar dacă avea hrana asigurată de grădina de lângă chilia sa, neavând unde să vândă
roadele ei, pentru a nu rămâne în lipsă, „îşi impunea totuşi o muncă zilnică neîntreruptă, ca şi
cum din asta ar fi trebuit să-şi asigure traiul. Iar după ce-şi umplea peştera cu munca întregului
an, dădea foc, să ardă tot ce strânsese cu grijă neostoită (…) În felul acesta, dovedea el că
monahul nu poate sta locului fără să-şi pună în lucrare mâinile, nici să se înalţe vreodată pe
culmea desăvârşirii, şi chiar dacă nici o nevoie de hrană nu l-ar sili să facă aceasta, el totuşi s-o
îndeplinească numai pentru curăţia inimii, pentru statornicirea gândurilor, pentru a rămâne
întruna în chilie şi pentru a dobândi o izbândă deplină asupra neliniştii” 118.
De un mare ajutor pentru tămăduirea akediei, pe lângă aceste mijloace, este rugăciunea
sinceră şi curată, unită cu psalmodierea, însoţite, dacă este posibil, şi de metanii, care alungă
toropeala produsă de patima akediei.
Fără prezenţa rugăciunii, toate celelalte remedii despre care am vorbit rămân lipsite de
un real folos, sunt simple mijloace omeneşti de luptă cu patima, rugăciunea fiind cea care face
posibilă prezenţa virtuţilor tămăduitoare. Conştientizarea prezenţei patimii akediei, lupta sau
împotrivirea faţă de ea, răbdarea şi tăria nădejdii, întristarea cea bună, plânsul şi gândul la
moarte şi Judecată, lucrul mâinilor, ca mijloace de tămăduire, trebuie însoţite de rugăciune. De
aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog învăţa: „...intră cu sârguinţă în locul obişnuit al rugăciunii
tale şi căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere şi
lacrimi, cerând izbăvire de povara trândăviei şi a gândurilor rele; şi ţi se va da degrabă ţie, celui
ce baţi şi stăruieşti cu osteneală, izbăvirea de acestea” 119.
Cine reuşeşte să biruie demonul akediei, spun Părinţii, primeşte de la Dumnezeu
o mângâiere, pentru a fi întărit în războiul duhovnicesc, care nu se încheie niciodată
până la moarte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că „acest demon nu este urmat îndeaproape de
nici un altul; o stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei” 120. Fiind privită ca o
patimă în care sunt cuprinse într-un fel sau altul toate celelalte patimi, izbăvirea de akedie
aduce pentru moment odihna şi pacea. Până atunci, însă, suntem îndemnaţi foarte frumos de
Părintele Dumitru Stăniloae cum să evităm ispita akediei, a nelucrării şi a trândăviei trupeşti şi
sufleteşti: „Să faci ceva, orice, să clădeşti o casă, să sădeşti un pom, să creşti un copil, să ajuţi pe
alţii... Să scrii o carte, să trăieşti pentru un scop. Asta-i deosebirea între a trăi şi a vegeta, a fiinţa
doar biologic, a-ţi îngropa talantul în pământ. Nu degeaba slujitorul din parabolă este
condamnat, «deşi n-a făcut nimic». Tocmai pentru că «n-a făcut nimic». A nu face nimic este
păcat, este rău, pentru că degradează esenţa fiinţei umane, a creaţiei divine” 121.
Dacă reuşim să alungăm demonul trândăviei sau al akediei şi să dobândim pacea şi
liniştea, dobândim o stare greu de păstrat. Fără trezvia rugăciunii şi a faptelor bune, aşa cum
spunea Sfântul Grigorie cel Mare, «încetul cu încetul, fiind părăsită râvna, se pierde şi paza
binelui. De aceea, pe drept cuvânt este adăugat: „Sufletului trândav îi va fi foame” (Pilde 19, 15).
Sufletul care nu tinde cu putere spre cele înalte se destramă, târât nepăsător în abisul dorinţelor
sale şi, atâta vreme cât nu este ajutat cu vigoarea pentru a atinge ţintele înalte şi sublime, este
cuprins de foamea poftelor josnice. Şi cu cât nu se simte legat prin legăturile unei aspre dis-
cipline, cu atât mai mult din cauza patimii se împrăştie în dorinţe desfrânate. De aceea, acelaşi
Solomon zice: „Omul trândav mereu pofteşte”» (Pilde 21, 26)”122.

117 Sf. Ioan Casian, Despre gânduri…, în Filocalia, vol. I, p. 131.

118 Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 24, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p.
527.
119 Sf. Simeon Noul Teolog, Capete…, 66, în Filocalia, vol. VI, p. 33
120 Avva Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 12.
121 Lidia Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 361.
122 Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale…, trad. cit., p. 126-127.

37
 II.7. SLAVA DEŞARTĂ ȘI PASTORAȚIA CELOR MÂNDRI

Dacă celelalte patimi pot fi identificate şi descrise mai uşor, în ceea ce priveşte slava
deşartă, acest lucru este mai greu de realizat. În primul rând, spune Sfântul Ioan Casian, această
patimă este „foarte felurită”, numind-o „fiară cu multe capete”123. De aceea, găsim în literatura
patristică mai multe denumiri sau manifestări ale acesteia, precum: lăudarea, încântarea,
iubirea de sine, filavtia, făţărnicia, slava deşartă, mândria.
În al doilea rând, slava deşartă este atât de subtilă, încât chiar şi cel care păcătuieşte
nu este conştient de ea124. Prin urmare, este un lucru anevoios, atât pentru preotul duhovnic,
cât şi pentru cel care se mărturiseşte, să-i descopere cauzele şi manifestările ei.
În al treilea rând, slava deşartă îl atacă pe om din toate părţile şi cu toate mijloacele,
atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Spune Sfântul Ioan Casian: „Acest păcat încearcă să
săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin
lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel
ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l
ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe
acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la
slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că
a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin
postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dau prilej
de război acestui drac viclean” 125.
În al patrulea rând, lupta cu această patimă este neîncetată, fiindcă şi „ceea ce faci să
te cureţi de el (de gândul slavei deşarte n.n.), îţi devine pricină pentru altă slavă deşartă” 126.
În cele ce urmează, vom încerca să sintetizăm câteva lucruri pe care Sfinţii Părinţi le
amintesc când vorbesc despre această patimă.
După cum am menţionat, slava deşartă se deosebeşte de celelalte patimi prin faptul că nu
vizează doar o parte, ci întreg sufletul omului. Sfântul Ioan Scărarul descrie mulţimea
înfăţişărilor pe care le poate lua: „În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Şi de toate
străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc;
dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru
modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea; schimbându-le în haine
nearătoase, iarăşi sunt biruit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea” 127.
Tot în acest sens, Evagrie Ponticul mărturiseşte: „Dintre gânduri, singur cel al slavei deşarte
lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor,
făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii... Gândul acesta îl fac să crească toţi dracii după
ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet şi să facă astfel cele din
urmă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45; Luca 11, 26)” 128.
Cu toate că nu găsim o definiţie exactă a slavei deşarte, Sfinţii Părinţi ne oferă diferite
ilustrări ale acesteia. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în slava deşartă „abaterea de la scopul
cel după Dumnezeu şi îndreptare spre un alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă
deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu şi care plăteşte
prin ostenelile sale laudele goale de la oameni”129. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, „slava deşartă
este, după natură, schimbarea firii şi strâmbarea moravurilor şi pândirea a ceea ce poate fi
dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pândirea comorii,

123 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 132-133.
124 Ibidem, p. 132.
125 Ibidem.
126 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 30.
127 Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, IX, p. 268-269.
128 Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 13, în Filocalia, vol. I, p. 72.
129 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie5, în Filocalia, vol. III, p. 277-278.

38
nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corăbiei în port, furnica în arie. Ea e
subţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul”130.
Unii Sfinţi Părinţi131 găsesc ca izvor al slavei deşarte iubirea trupească de sine
(filavtia), pe care o numesc „maica tuturor relelor” (Talasie Libianul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul), „maica patimilor” (Sfântul Grigorie Sinaitul), din ea născându-se toate
celelalte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că din filavtie, iubirea neraţională a
trupului, se nasc „cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei
pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte” 132, iar Teodor al Edessei numeşte alte patimi
care îşi au rădăcinile în iubirea trupească de sine, ca mânia, întristarea, pomenirea răului,
iubirea de plăcere şi îndrăzneala, concluzionând: „cel biruit de ea e rob şi al celorlalte patimi” 133.
Tot la Sfinţii Părinţi, găsim asocierea acestei patimi cu făţărnicia: „De slava deşartă
ţine făţărnicia şi minciuna...”134; „Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii, iar iubirea
de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi făţărniciei” 135. Această patimă, a
făţărniciei, pe care o putem defini în termeni moderni dedublare a personalităţii, se manifestă
atât în relaţie cu semenii, cât şi faţă de noi înşine. Omul stăpânit de ea ajunge să nu mai ştie cine
este, care este rostul lui pe acest pământ, încotro se îndreaptă şi, în cele din urmă, îşi va trăi
viaţa în funcţie de un anumit context sau altul, vânând doar lauda oamenilor. Dar manifestările
unui astfel de om nu îl reprezintă cu adevărat, ci sunt doar o mască menită să ascundă
adevăratul chip, „palid la vedere”, aşa cum îl numeşte Talasie Libianul 136. Atât Mântuitorul, Care
aseamănă pe unul ca acesta cu puiul de viperă (cf. Matei 23, 33), cât şi Sfinţii Părinţi sunt
categorici cu cel făţarnic, pe care îl îndeamnă „să facă roade vrednice de pocăinţă, adică să-şi
schimbe dispoziţia ascunsă a inimii după purtările văzute”137. Cel făţarnic este stăpânit de slava
deşartă, fiindcă el afişează în permanenţă un tip de comportament care să placă oamenilor. Prin
urmare, nu numai sinceritatea faţă de semeni şi faţă de propria persoană îl va mântui pe
om de patima făţărniciei, ci, în primul rând, renunţarea la dorinţa de a fi slăvit de oameni.
Făcând astfel, omul trăieşte pentru celălalt, plinind porunca iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele.
Dacă începutul tuturor patimilor este filavtia sau iubirea de sine, sfârşitul lor este
mândria138, fiindcă „slava deşartă fie că e alungată, fie că e de faţă, naşte mândria. Când e
alungată, naşte părerea de sine; când e de faţă, îngâmfarea” 139. Iată, deci, că filavtia, slava deşartă
şi mândria sunt strâns legate între ele, toate trei aşezându-l pe om în centrul existenţei, uitând
cu totul de Dumnezeu.
Prin urmare, remediul principal este lepădarea de sine şi căutarea slavei lui
Dumnezeu, iar virtutea la care trebuie să ajungă omul, luptând cu această patimă este
smerenia.
Pentru a ajunge la adevărata smerenie şi, mai ales, pentru a rămâne în ea, duhovnicul
trebuie să-l ajute pe cel care îi cere ajutorul să urmeze câţiva paşi 140:

130 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 21, 2, în Filocalia, vol. IX, p. 267-268.
131 Vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II şi III, în Filocalia, vol. II; Talasie Libianul, Despre
dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, II, 1, în Filocalia, vol. IV, p. l9; Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după
Acrostih, 106, în Filocalia, vol. VII, p. 133; Teodor al Edessei, Una sută capete foarte folositoare, 93, în Filocalia, vol.
IV, p. 224-225.
132 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 59, în Filocalia, vol. II, p. 79.
133 Teodor al Edessei, Idem, p. 224, 225.
134 Talasie Libianul, Despre dragoste, I, 19, în Filocalia, vol. IV, p. 16.
135 Marcul Ascetul, Despre cei ce ce-şi închipuie, 87, în Filocalia, vol. I, p. 262.
136 Despre dragoste, III, 30, în Filocalia, vol. IV, p. 35.
137 Sf. Maxim, Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa lui Dumnezeu , în Filocalia, vol. II, p. 133.
138 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 79.
139 Ibidem, p. 98.
140 Vom folosi structura propusă de teologul Jean – Claude Larchet în valoroasa lucrare Terapeutica bolilor

spirituale, citată anterior.

39
 În primul rând, este foarte important ca omul să (re)cunoască această patimă. După
cum am văzut, din mărturia Părinţilor, nu este un lucru uşor să fii conştient că eşti stăpânit de
slava deşartă. De altfel, observăm şi o anumită prudenţă la părinţii filocalici, care mărturisesc
că şi cei îmbunătăţiţi duc o luptă continuă împotriva acestei patimi. Sfântul Ioan Casian spune
că, în timp ce păcatele celelalte „îi atacă de obicei doar pe cei biruiţi în luptă, această boală îi
urmăreşte mai înverşunat pe biruitori şi, cu cât a fost mai puternic strivită, cu atât mai aprig îi
atacă, chiar când se mândresc cu izbânda lor”141. Duhovnicul nu numai că trebuie să descopere
gândul ascuns, dar să şi încerce să prevină manifestările ulterioare, adică să taie de la rădăcină
orice pornire, fie ea cât de subtilă, care-l poate conduce pe om la patima slavei deşarte, fiindcă,
prevenit şi asupra luptelor viitoare mai înainte de ivirea lor, va şti să ia măsuri de prevedere,
cum să le întâmpine şi să lupte împotriva lor 142.
Cu siguranţă, sunt mulţi oameni care nu numai că nu sunt conştienţi că sunt stăpâniţi de
patima slavei deşarte, dar nici nu sunt convinşi că este un păcat. Omul contemporan este
„educat” pentru a accede cât mai sus, în special din punct de vedere material sau profesional 143.
A fi pregătit cât se poate de bine într-un domeniu este un lucru bun în sine, dar a te făli cu
aceasta, ca şi când este exclusiv meritul propriu, nu poate duce decât la patima mândriei. Prin
urmare, rolul duhovnicului este să le arate tuturor, cu tact şi înţelepciune, că alergarea după
lucrurile lumeşti şi după lauda oamenilor este deşartă. Este de ajuns să ne amintim de cuvântul
Psalmistului: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Psalmi 52, 7) sau de pildele
Noului Testament, precum Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (cf. Luca 12), Pilda bogatului
şi a săracului Lazăr (cf. Luca 16) sau Pilda vameşului şi a fariseului (cf. Luca 18), pentru a ne da
seama cât de amăgitoare este slava lumii şi lauda de sine. Duhovnicul trebuie să dea dovadă de
mult discernământ în a-l îndruma pe cel care se mărturiseşte. Foarte importantă este motivaţia,
gândul care stă la baza unei anumite manifestări. Uneori este chiar recomandat să încurajăm pe
cel care este lipsit de încredere, deznădăjduit, amintindu-i că este înzestrat de Dumnezeu cu
daruri pe care este dator să le înmulţească spre folosul semenilor şi spre lauda lui Dumnezeu 144,
iar, alteori, trebuie să atragem atenţia celui care, deşi aparent este virtuos, alunecă pe panta
slavei deşarte145, poate chiar fără să-şi dea seama. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae
tâlcuieşte un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul astfel: «În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu
caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci, când voim să facem un bine, nu
plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind pururea spre El, pentru El să
lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să pierdem şi răsplata [...] Ceea ce nu se face
pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, oricare ar fi aceea, nu are lauda
cinstirii lui Dumnezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre plăcerea oamenilor, pentru vrajbă,
pentru pizmă sau pentru altă vină. De aceea Domnul le numeşte şi fapte ale nedreptăţii, zicând
către cei ce spuneau: „Am mâncat înaintea ta” şi celelalte: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii
nedreptăţii" (Matei 7, 23). Aceştia sunt cei ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru
plăcerile lor (de la Sfântul Vasile) [...] Din cele făcute de oameni, unele sunt bune prin fire, dar
nu sunt bune prin cauza lor. De exemplu, postul, privegherea, rugăciunea, citirea psalmilor,
milostenia, iubirea de străini, sunt fapte bune prin fire, dar când se fac pentru slava deşartă, nu
sunt bune (de la Sfântul Maxim)»146.
După ce devine conştient de existenţa şi de gravitatea acestei patimi, omul trebuie
să ceară, în primul rând, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare, cunoscând

141 Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, XI, 7.

142 Ibidem, 17.
143 Prof. Georgios Mantzaridis spunea: „Astăzi toate se reduc la bani. Patria, religia, conştiinţa, tot ceea ce are

sau de care are nevoie omul, chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani. Spiritul financiar
paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al evoluţiilor exterioare” (Prof.
Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 13).
144 Vezi Pilda talanţilor (Matei 25).
145 Vezi Pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18).
146 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă 562, în Filocalia, vol. IX, p. 270.

40
că numai harul Lui îl poate tămădui147. Semnele străduinţei omului în lupta cu patima slavei
deşarte sunt: recunoaşterea greşelilor în faţa semenilor, fiindcă, spune Sfântul Ioan
Scărarul: „culmea necăutării slavei deşarte este a face în chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce
aduc necinstirea” 148, dar şi în faţa propriei conştiinţe, având pururea în faţa ochilor păcatele,
pentru a nu ne semeţi în inima noastră 149; neţinerea de minte a răului, văzând în umilinţele
pe care le are de îndurat leacuri ale proniei cereşti 150, după cuvântul Sfântului Maxim
Mărturisitorul: „prin ocară e alungată de la tine slava deşartă” 151. Tot Sfântul Maxim
Mărturisitorul consideră că semnul izbăvirii de slava deşartă este să nu păstrezi ura în suflet
faţă de cel care te dispreţuieşte152; facerea de bine în ascuns153: „să nu ştie stânga ta ce face
dreapta ta” (Matei 6, 3); lepădarea de slava omenească şi căutarea iubirii lui Dumnezeu şi
a slavei Sale, deoarece „nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata
lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se
dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă numai aşa va putea, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte”154. A fi lăudat de semeni nu este un lucru
rău în sine, dacă este pentru slava lui Dumnezeu, chiar Mântuitorul îndemnând pe ucenici să fie
călăuză şi model pentru ceilalţi: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât
să vadă ei faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Primirea laudelor în inimă şi îndulcirea cu ele este semnul că nu căutăm voia lui Dumnezeu, ci pe
cea a oamenilor. Prin urmare, atitudinea creştinească este să nu facem binele pentru a fi văzuţi
de oameni, asemenea fariseilor, pe care îi mustră aspru Mântuitorul, ci să urmăm îndemnului dat
tot de El: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice,
pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Părintele Stăniloae explică acest
lucru: „Când nu face cineva lucrul lui Dumnezeu pentru a fi văzut de oameni, dar cei ce-l văd îl
slăvesc, celui ce îl lucrează nu-i va veni nici o vătămare din laudă”155.
Centrarea existenţei noastre pe căutarea lui Dumnezeu, pentru a fi în slava Lui, este
esenţială pentru toţi Părinţii şi scriitorii bisericeşti, urmând cuvântul Scripturii: „pe cei ce Mă
slăvesc, zice, îi voi slăvi” (1 Regi 2, 30). Se cuvine să căutăm „slava care vine de la unicul
Dumnezeu” (Ioan 5, 44). Iată ce spune şi Origen: „Trebuie să fugim de orice mărire care vine de
la oameni, chiar dacă se pare că ea este adusă pentru ceva frumos, şi să căutăm singura mărire
adevărată, dată de Singurul Care preamăreşte cu adevărat pe cel vrednic de mărire şi, într-un
fel, cu mult mai mult decât vrednicia lui”156. Pentru dobândirea slavei de la Dumnezeu e nevoie
de multă osteneală157 şi de practicarea virtuţii smereniei, fiindcă „smerenia slobozeşte
mintea de slava deşartă”158, iar „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe
sine se va înălţa” (Luca 17, 11).
Mândria este adeseori privită ca fiind acelaşi lucru cu slava deşartă. Mulţi Sfinţi
Părinţi vorbesc despre aceste două patimi împreună, fapt pentru care spun că există doar şapte
principale gânduri ale răutăţii, şi nu opt. Mândria e socotită adeseori ca un apogeu al slavei
deşarte. Sfântul Ioan din Gaza spune: „Crescând slava deşartă, se ajunge la mândrie”159. Iar
Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „creşterea uneia aduce apariţia celeilalte, prisosul de glorie

147 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 32; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 34.
148 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXI, 31.
149 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evrei, IX, 5.
150 Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 561.
151 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 57.
152 Ibidem, p. 75.
153 Ibidem, p. 62; Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în Filocalia, vol. IV, p. 188.
154 Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, p. 133.
155 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă 579, în Filocalia, vol. IX, p. 276.
156 Origen, Despre rugăciune, 19.
157 Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 89, în Filocalia, vol. VI, p. 43.
158 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 80, în Filocalia, vol. II.
159 Sf. Ioan din Gaza, Scrisori duhovniceşti, 460, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 208.

41
deşartă dă naştere trufiei” 160. Tot acelaşi sfânt spune că mândria este „foarte cumplită şi mai
sălbatică decât toate cele de până aici”161.
După mărturia Sfintei Scripturi, mândria este un lucru rău, care izvorăşte din inimă (cf.
Marcu 7, 21). Ea se manifestă ca o preţuire de sine peste măsură şi atitudine de dispreţ faţă de
semeni. Aşa cum îngerii răi au căzut în mândrie, la fel şi primii oameni, au pierdut comuniunea
cu Dumnezeu, fapt pentru care adeseori mândria este socotită ca cel mai mare păcat şi izvorul
tuturor celorlalte.
Mântuitorul Însuşi, înainte de a ieşi la propovăduirea Evangheliei, a fost ispitit de diavol,
care a încercat să-L facă să se mândrească (cf. Matei 4, 8-9). Iar mai apoi Mântuitorul ne-a arătat
urmările nefaste ale mândriei: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Matei 23, 12; Luca 14, 11).
Rostind Pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 9-14), ne-a arătat că virtuţile devin inutile
pentru cel care se mândreşte cu ele. Tot aşa, Sfântul Apostol Iacob zice: „Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă” (Iacob 4, 6).
Omul mândru uită de Dumnezeu, nesocoteşte poruncile Sale, vorbeşte defăimător
despre semenii săi, fiind adesea un răzvrătit şi un făţarnic, cu o încredere exacerbată în sine
însuşi, neştiind că, „cine se încrede în sine, se încrede în diavol. Căci acela îl face pe cineva să se
mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă” 162. De aceea spune un autor filocalic:
„Mândria ne face să ne despărţim de ajutorul dumnezeiesc, să ne încredem în noi înşine şi să ne
înălţăm împotriva oamenilor” 163. Iar Sfântul Apostol Pavel atenţionează: „Ce ai, pe care să nu-l
fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).
O „definiţie” lămuritoare a mândriei găsim la Sfântul Ioan Scărarul: „Mândria este
tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată
a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din
minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa
făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea
oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei” 164.
Spun Sfinţii Părinţi că păcatul mândriei, atunci când pune stăpânire pe sufletul omului,
ca un tiran care cucereşte o cetate mare şi bogată, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în
temelii. Apoi îşi construieşte propria cetate. Mărturie veşnică pentru acest lucru stă îngerul,
care, pentru mândrie, a căzut din cer. Zidit fiind de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi
mai ales cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci
din firea sa.
Mândria poate avea multe pricini, între care lucrurile pe care le moşteneşte omul, fără
să aibă neapărat un merit. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că pe unii dintre oameni „diavolul îi
face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să
te mândreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mândresc pentru că părinţii,
bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rând; alţii, pentru că au fost străluciţi şi vestiţi.
Cum ai putea smeri mândria şi a unora şi a altora? Spunându-le unora: Urcă-te tu, care te făleşti
cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici şi ai să găseşti printre străbunii tăi o
mulţime de bucătari, de vizitii, de negustori; altora, celor care se mândresc că se trag din nişte
strămoşi de rând, spune-le dimpotrivă: Şi tu, dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei
afla mulţi strămoşi cu mult mai străluciţi decât tine!” 165. Acelaşi Sfânt Părinte continuă: „Cel
mândru vrea să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste
i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni,

160 Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 10, apud Ibidem.

161 Idem, Despre cele opt gânduri ale răutăţii…, p. 133.
162Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă 218, în Filocalia, vol. XI, p. 81.
163 Talasie Libianul, Despre dragoste, 34, în Filocalia, vol. IV, p. 35.
164 Sf. Ioan Scărarul, Scara, 22, l, în Filocalia, vol. IX, p. 278-279.

165Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LVIII, 4, vol. 23, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 677.
42
dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o
adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care
vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica
pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o
nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atâta mulţime de
oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic”166.
Mândria anulează de cele mai multe ori tot efortul duhovnicesc pe care încearcă
cineva să-l realizeze: «De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă
te lauzi cu faptele tale bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om. Şi aceasta se vede
bine din cele ce a suferit fariseul acela, care s-a lăudat faţă de vameş şi a ajuns dintr-o dată mai
prejos de vameş (cf. Luca, 18, 9-14); cu limba şi-a pierdut toată bogăţia virtuţii: a ajuns gol şi
sărac, suferind un naufragiu nemaivăzut şi nemaiauzit; şi-a pierdut toată încărcătura, chiar
când a ajuns în port. Să păţeşti ce-a păţit fariseul: din pricina unei rugăciuni, pe care n-a făcut-
o cum trebuie, înseamnă să ţi se înece corabia în mijlocul portului. De aceea şi Hristos,
poruncind ucenicilor Săi, spunea: „Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice suntem” (Luca
17, 10). Prin aceste cuvinte, Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe tare de această
patimă pierzătoare»167.
Dacă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „toată inima semeaţă este urâciune înaintea
Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită” (Pilde 16, 5), iar „Dumnezeul celor mândri le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacob 4, 6), omul e dator să lupte din toate puterile să
scape de această patimă.
Tămăduirea mândriei nu e posibilă fără conştientizarea prezenţei acestei patimi
în viaţa omului. De aceea Sfântul Ioan Casian spune că „vom putea fi preveniţi cum să ne
punem la adăpost de veninul foarte primejdios al acestei boli, dacă vom cerceta cauzele şi
originea căderii înseşi. Negreşit, niciodată nu vor putea fi tratate bolile, găsindu-se leacuri
pentru suferinţe, mai înainte de a afla printr-o atentă cercetare originile şi cauzele acestora”168.
Uneori, ca şi în cazul celeilalte patimi-surori, slava deşartă, omul nu îşi dă seama că este stăpânit
de ea, ba, mai mult, o confundă cu o virtute. Astăzi, a fi încrezător în propriile forţe şi mândru
de realizările personale este considerat un lucru pozitiv. Rolul duhovnicului este de a-l ajuta pe
om să conştientizeze că numai prin harul lui Dumnezeu este ceea ce este.
De aceea, următorul pas pe care trebuie să-l facă omul mândru este să-şi dea
seama că prin harul lui Dumnezeu realizează orice lucru bun, aşa cum ne învaţă Sfântul
Maxim Mărturisitorul: „Mândria e alungată de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate
isprăvile”169. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul arată cum, atunci când eşti ispitit de diavol să te
mândreşti „pentru faptele cele de-a dreapta (bune), întoarce celălalt obraz, adică scoate la
vedere faptele de-a stânga săvârşite de noi” 170.
Sfinţii Părinţi recomandă, de asemenea, ferirea de locurile, situaţiile şi persoanele
care îl fac pe om să se mândrească. „Nu poate cineva să se vindece de boală – spune Sfântul
Vasile cel Mare – dacă nu s-a lepădat mai înainte de toate strădaniile lui pentru înălţare; aşa
cum nu poate cineva să uite o limbă străină sau o oarecare meserie dacă nu încetează cu totul
nu numai să facă sau să spună ceva în legătură cu acea meserie, ci chiar dacă nu încetează să
audă pe cei care vorbesc şi să vadă pe cei care lucrează” 171.
„Mândria – arată teologul Jean-Claude Larchet – se vădeşte prin anumite atitudini:
încrederea în sine, mulţumirea de sine, semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate, încrederea

166 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LVIII, 4, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 23, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 756.
167 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXXI, 2, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 21, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 396.

168 Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 4, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 565.

169 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 62, în Filocalia, vol. II, p. 98.
170 Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi răspunsuri, în Filocalia, vol. II, p. 215-216.
171 Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 35, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 564.

43
în propria judecată, convingerea ca ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine, împotrivirea în cuvânt,
voinţa de a-i învăţa pe alţii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra
mândriei adoptând atitudini cu totul opuse acestora, adică: urârea voii proprii, neîncrederea
în propria înţelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine şi, dimpotrivă, învinovăţirea de
sine, lepădarea împotrivirii în cuvânt, ferire de a învăţă şi de a porunci altora, care, toate,
se împlinesc prin ascultarea de părintele duhovnicesc, prin care, cum arăta Avva Dorotei,
poate omul a se regăsi pe sine şi a reveni la ceea ce e după fire” 172.
Ca şi în cazul celorlalte patimi, rugăciunea ne ajută să luptăm împotriva mândriei,
după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Acest neam de demoni nu poate ieşi decât numai prin
rugăciune” (Marcu 9, 29). Avva Dorotei arată cum rugăciunea este cea care îl ajută pe om să
nu-şi atribuie sieşi laudele, ci lui Dumnezeu: „Rugăciunea neîncetată e vădit că se împotriveşte
celei de a doua mândrii [...]. Cel ce se roagă întotdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să
izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici
nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui Îi
mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se
arate slăbiciunea şi neputinţa lui”173.
Avva Evagrie sintetizează câteva remedii împotriva acestei patimi: rugăciunea intensă,
o viaţă de sărăcie de bunăvoie şi de dependenţă, dar şi de părăsire pedagogică din partea
lui Dumnezeu, părăsire care poate fi preîntâmpinată de om dacă se smereşte pe sine
privindu-şi în faţă condiţia de creatură în radicalitatea ei şi fără înduioşare de sine 174.
Această părăsire pedagogică de către Dumnezeu, de care vorbeşte Avva Evagrie, este necesară
pentru mântuire. Aşa cum Mântuitorul a fost ispitit în pustie şi în Gradina Getsimani, aşa cum
ucenicii, deveniţi mai apoi apostoli, apoi toţi sfinţii până în zilele noastre s-au luptat cu ispite de
tot felul, aşa şi fiecare dintre noi trebuie să parcurgem acest drum al ispitelor, pentru a ne putea
mântui. Spune Sfântul Antonie: „Dacă vei înlătura ispitele, nimeni nu se va putea mântui” 175,
fiindcă numai aşa conştientizăm deopotrivă slăbiciunea noastră şi ajutorul lui Dumnezeu.
Toate aceste remedii îl ajută, de fapt, pe om să ajungă la virtutea smereniei, virtute care
se opune, aşa cum am văzut, şi patimii slavei deşarte.
Toţi Sfinţii Părinţi văd în smerenie principalul leac împotriva mândriei176. Dacă
Adam a căzut în neascultare din pricina mândriei, Hristos, Noul Adam, ne-a mântuit prin
smerenie: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând [...]. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte,
şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8). Iată, deci, că Mântuitorul ne arată El Însuşi calea
smereniei: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor
noastre” (Matei 11, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că adevăratul sens al cuvântului
smerenie (ταπεινοφροσύνη) este să te micşorezi pe tine în chip voit: „Atunci eşti smerit când,
deşi ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi pe tine însuţi, te smereşti, te umileşti” 177. Dar
smerenia nu înseamnă pasivitate indiferentă, ci „adâncime în care, asemenea apelor unui ocean,
se adună forţe uriaşe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmaşi ai omului, patimile
dinlăuntrul nostru”178.
Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc, aşa cum am văzut, despre slava deşartă ca fiind
premergătoare mândriei, aşa şi leacul împotriva acestora, smerenia, are trei trepte. Ambrozie

172 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 566.

173 Învăţături de suflet folositoare, II, 13, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 569.
174 Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri..., p. 168.
175 Sfântul Antonie, Apoftegme, 5, după Smerenia în tradiţia monastică, antologie şi introducere de Enzo Bianchi,

p. 19.
176 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, IV; Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 61; Sf. Ioan

Casian, Aşezăminte mănăstireşti, XII, 8; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 80; Avva Dorotei,
Învăţături de suflet folositoare, I, 7; după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 570.
177 Omilii la Facere, XXXIII, 5, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 571.
178 Arh. Serafim Alexiev, Smerenie şi Mândrie, p. 96.

44
de la Optina le defineşte astfel179: supunerea faţă de mai marii tăi, după îndemnul Sfântului
Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri!” (Romani 13, 1) şi „Cel ce se
împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Romani 13, 2); supunerea faţă
de cei care ne sunt egali nouă, fiindcă sentimentul demnităţii personale ne împinge să nu ne
supunem, ci să poruncim, să dirijăm; supunerea faţă de cei mai mici decât noi, treapta cea
mai înaltă a smerenie, pe care Avva Dorotei o numeşte „smerenia desăvârşită a sfinţilor” 180.
Găsim multe exemple în Vechiul şi Noul Testament, precum şi în vieţile sfinţilor, despre oameni
care, deşi sunt vrednici de toată cinstea, se consideră cei dintâi păcătoşi (cf. Facere 18, 27;
Psalmi 21, 6; I Corinteni 15, 8-9; 1 Timotei 1, 15). Însuşi Mântuitorul ne arată cum să te smereşti
în faţa celor mai mici, când a spălat picioarele ucenicilor la Cina ce de taină (cf. Ioan 13),
îndemnându-i apoi: „Care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 27).
Dacă, din pricina mândriei, omul îşi poate pierde toate virtuţile pe care le-a dobândit
până atunci, tot aşa, smerenia, fără alte virtuţi, îl poate mântui pe om. Avem numeroase exemple
în Noul Testament unde Mântuitorul ne arată că smerenia este cale spre mântuire: tâlharul de
pe cruce (cf. Ioan 19; Marcu 15), Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (cf. Luca 16),
Zaheu vameşul (cf. Luca 19), episodul cu sutaşul din Capernaum (cf. Matei 8), precum şi alţi
desfrânaţi, vameşi şi păcătoşi, cărora Mântuitorul le-a iertat păcatele, pentru că au dat dovadă
de smerenie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă drept pildă pe Manase, care „a păcătuit ca nici un
altul dintre oameni [...]. De-ar fi postit toată lumea pentru el, nimic nu ar fi putut aduce în schimb
deopotrivă cu păcatul lui. Dar smerenia a izbutit să tămăduiască în el şi cele de nevindecat ale
lui”181. Sfinţii Părinţi mărturisesc că fără virtutea smereniei, în zadar se va strădui omul182,
fiindcă „înainte de toate, de smerenie are omul trebuinţă”183, iar „faptele fără smerenie
sunt nefolositoare [...], ca şi toate virtuţile şi nevoinţele” 184.
Vedem, aşadar, că smerenia este cununa tuturor virtuţilor, singura armă în lupta cu
cea mai aprigă dintre patimi – mândria -, precum şi calea cea mai scurtă spre mântuire,
deoarece „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18).

179 După Arh. Serafim Alexiev, Smerenie şi Mândrie, p. 101-108.

180 Învăţături de suflet folositoare, II, 8, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 576.

181 Vezi Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 582.

182 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 12; Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 49; Avva Dorotei, Învăţături de suflet
folositoare, II, 3; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVII, 4; Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, XII, 32,
după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 581.
183 Avva Isaia, Cuvânt ascetic, III, 1, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 581.
184 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 49, după Jean-Claude Larchet, Terapeutica…, p. 582.

45
 IV. CĂLĂUZĂ PENTRU DUHOVNICI
MĂRTURII DESPRE
„SLUJBA DE PĂRINTE DUHOVNICESC”

DARUL DUHOVNICIEI

„Întâi, o, părinte, care vrei să devii duhovnic, se cuvine să ai fapte bune şi o sfinţenie mai
aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, chiar şi decât a preoţilor cu care împreună
vieţuieşti şi dintre care vrei să fii ales. Să ai patimile tale vindecate şi biruite. Să fii mai presus
în toate şi mai deosebit decât toţi ceilalţi şi, ca unul ce vrei să te faci duhovnic, se cuvine să
petreci o viaţă duhovnicească, povăţuit fiind numai de cugetul Sfântului Duh, dacă voieşti să ai
numele de duhovnic adevărat şi unit cu lucrul” (Sf. Nicodim Aghioritul)185.

„Făcându-se mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, duhovnicii împacă pe oameni cu

Dumnezeu. Este însă trebuinţă ca ei să cunoască foarte bine felul şi ştiinţa acestei împăcări,
precum a zis fericitul Pavel: Pentru că Dumnezeu era Cel Ce întru Hristos împacă lumea, ... punând
întru noi cuvântul împăcării (2 Corinteni 5, 19). Ei sunt doctorii şi primitorii de oaspeţi pe care
i-a rânduit Domnul, după pilda Evangheliei, la sălaşul cel de oaspeţi al Bisericii, ca să poarte de
grijă de cei bolnavi, adică de păcătoşii aceia care sunt răniţi de tâlharii cei nevăzuţi, adică
diavolii. De aceea este mare trebuinţă ca ei să cunoască ce răni se cuvine să fie arse, care să fie
tăiate şi la care să pună pansament. Apoi să cunoască la care oameni să folosească vin şi
asprime, şi la care să întrebuinţeze untdelemn şi blândeţe” (Sf. Nicodim Aghioritul)186.

„Ca un părinte trebuie să primeşti pe păcătos cu braţele deschise, aşa cum Părintele cel
ceresc a primit pe fiul cel desfrânat, fără a-l certa sau a te scârbi de dânsul, pentru păcatele lui.
Ca un doctor trebuie să vindeci rănile lui cu untdelemn şi cu vin, adică cu iubire de
oameni şi cu rânduire de canon, după pilda celui ce a căzut între tâlhari.
Iar ca un judecător, hotărârea ta trebuie să fie foarte dreaptă şi nu înşelată de daruri sau
de frică, sau de prietenie, sau de vreo altă patimă, ca să fie neclintită pe pământ şi în cer, după
cuvântul care spune: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe
pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18)” (Sf. Nicodim Aghioritul)187.

„După mărturisire, nu rămâne altceva, duhovnice, decât să păzeşti tainic păcatele şi să

nu le arăţi niciodată, nici cu cuvântul, nici cu scrisoare, nici în vreun alt mod, chiar dacă te vei
afla în primejdie de moarte; pentru că ţie ţi se potriveşte ceea ce spune înţeleptul Sirah: Auzit-ai
cuvânt? Să moară cu tine! (19, 10), şi iarăşi: Nici prietenului şi nici duşmanului, nu povesti (19,
8). Adică: ai auzit cuvânt de taină, să moară şi cuvântul cu tine şi nici prietenului tău, nici
vrăjmaşului tău să nu-l spui, atât cât trăieşti” (Sf. Nicodim Aghioritul)188.

„Cea mai gingaşă lucrare pastorală a preotului este duhovnicia. Nimic nu înalţă şi nu
osândeşte mai uşor pe un preot, ca slujba aceasta sfântă. Dar tot atât de adevărat este că nimic
nu este mai neglijat în şcolile teologice ca duhovnicia, deşi în Biserică slujba sfântă a duhovniciei
covârşeşte toate slujbele” (Părintele Ilarion Felea)189.

185 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 11.
186 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 6.
187 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 44.
188 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 82.
189 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p.

166.
46
 „La întrebarea Cum se poate forma un duhovnic model? Răspundem că foarte greu,
deoarece duhovnicia este întâi de toate vocaţie sau dar de la Dumnezeu, apoi ucenicie
îndelungată pe lângă duhovnici experimentaţi şi abia în rândul al treilea studiul cărţilor de
pastorală şi psihologie. Dar tocmai greutatea cu care se fabrică sau se creează un lucru îi arată
valoarea deosebită. Aşa e duhovnicia: cu cât se obţine cu mai mari sacrificii de inimă şi cu mai
grele nevoinţe sufleteşti, cu atât este mai venerabilă, mai admirată, mai temută, mai respectată,
mai căutată şi mai iubită” (Părintele Ilarion Felea)190.

„De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. De el
depinde călugăria fraţilor de mănăstire, cu dezlegarea lui se împărtăşesc şi călugării şi mirenii
şi tot cu dezlegarea şi pe garanţia lui se hirotonesc candidaţii la preoţie. Mare răspundere are
un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean”
(Părintele Paisie Olaru)191.

„Voi fi fost şi eu vinovat că nu am făcut cât trebuia pentru ei, sau n-am priceput mai mult,
sau le-am tolerat prea mult. Cloşca, când puişorii sunt mici, îi acoperă cu aripile; iar după ce
cresc, unii mor. Aşa şi eu, după ce am văzut ucenicii mari, n-am prea îndrăznit să-i mustru. M-am
rugat numai pentru ei şi i-am îndemnat la blândeţe şi smerenie, încredinţându-i voii lui
Dumnezeu. Chiar dacă unii s-au depărat, ori au rătăcit în credinţă şi rugăciune, pentru toţi este
mântuire, dacă se întorc de unde au căzut şi pun început bun cu pocăinţă” (Părintele Paisie
Olaru)192.

„La spovedanie, de obicei, era măsurat. Nu ţinea mult, mai ales pe cei cunoscuţi, nici nu
stăruia în păcatele mici, nici nu cerea să citească fiecare spovedania după hârtie. Nici nu
descuraja vreodată pe cineva pentru păcatele mari cum că nu-l mai iartă Dumnezeu. Ci cu
cuvinte simple, dar pline de duh şi putere, deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea
conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă, convingea pe fiecare să se pocăiască, să părăsească
păcatele şi să pună început bun. Zăbovea mai mult cu cei aflaţi în păcate mari, ca: necredinţa în
Dumnezeu, avort, divorţ, influenţă sectară, beţie, desfrânare şi certuri în familie. La urmă
întreba de fiecare dată dacă mai are ceva pe cuget şi, după ce făgăduia că-i pare rău pentru
păcate, că le părăseşte şi primeşte canonul dat, rostea rugăciunea de iertare şi dezlegare”
(mărturie despre Părintele Paisie ca duhovnic)193.

Cei care doresc să afle un duhovnic bun, „să caute cu credinţă şi vor găsi şi să ceară de la
Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi şi le va da. Că nu începe, nici nu se sfârşeşte lumea cu noi.
Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească suflete pe calea mântuirii.
Iar calităţile unui duhovnic bun sunt cam acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească
biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi
aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi
de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la
nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti”
(Părintele Paisie Olaru)194.

„Nici înfăţişarea exterioară şi nici vârsta nu sunt indicii suficiente pentru a-l socoti pe un
preot mare duhovnic. Un om cu părul alb, şi cu viaţă spirituală serioasă, poate fi lipsit de
discernământul necesar duhovnicului. Mulţi credincioşi, uitându-se după aspectul exterior al

190 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 226.

191 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 20.
192 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 51.
193 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124.
194 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 52-53.

47
unui duhovnic, s-au înşelat. Lipsa de serioasă experienţă în formarea altora şi puţinul
discernământ, se răsfrânge negativ asupra ucenicilor. Sfaturi neîntemeiate, canoane aplicate
anapoda, pot crea derută şi în cazuri extreme pot duce la deznădejde” († Andrei,
Arhiepiscopul Alba Iuliei)195.

„Duhovnicul este şi el un om. Ca om întru totul cu dorinţe, cu slăbiciuni, primeşte darul

acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se
cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri şi tu în continuare de la Dumnezeu
îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poţi acea neapărat o viaţă curată, de sfinţenie, mai aleasă şi
mai deosebită decât a celorlalţi oameni, cu patimile vindecate, povăţuindu-te numai de
îndemnurile Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În
toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti şi fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri şi ei; şi-n
toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine
cu lucrul decât ce aud din gura ta!” (Părintele Arsenie Papacioc) 196.

„Duhovnicul trebuie să fie iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti primitor
şi înţelegător şi, când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer
doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea. Să fii,
ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina
spovedaniei cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească,
dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat
mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite nu se mai iau în
vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul
mărturisirii lui.
Să-l convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se
spovedeşte acum. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă
liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud; bine că a scăpat de pieire.
În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării
păcatelor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva - care l-ar primejdui
mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi
neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în
viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu
toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi
îngerii se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou şi în alte suflete şi vor cerceta Biserica şi
va străbate peste munţi Duhul lui Dumnezeu, încurajându-ne spre unitate în dragoste creştină,
căci credinţa noastră, a creştinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-şi întru totul şi întru toate dragostea de părinte adevărat, se
socoteşte că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viaţă fără dânşii” (Părintele Arsenie
Papacioc)197.

„Duhovnicul are mare datorie faţă de fiii săi duhovniceşti, de a-i supraveghea, de a-i
învăţa pururi şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Iar fii duhovniceşti au şi ei
datoria de a asculta învăţăturile duhovnicului lor, de a-i cere întotdeauna sfat şi binecuvântare
pentru toate, de a-şi face canonul rânduit, de a se sili spre îndreptarea lor şi de a se ruga pentru
părintele lor duhovnicesc” (Părintele Ilie Cleopa)198.

195 †Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune…, p. 221.

196 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2001,
p. 25.
197 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 26-27.
198 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1993, p.

60-61.
48
 Pe fiul duhovnicesc al altuia, duhovnicul „să-l primească numai pentru sfat duhovnicesc,
iar la spovedanie să-l primească numai dacă i-a murit duhovnicul sau are binecuvântare şi
dezlegare de la duhovnicul lui” (Părintele Paisie Olaru)199.

„Când vei găsi un duhovnic bun să nu te mai duci la altul, fiindcă dacă neguţătoreşti
mărturisirea nu te poţi folosi. Dacă te-ai mărturisit la un duhovnic de mai multe ori şi din pricină
că ai căzut în aceleaşi păcate te ruşinezi de el şi te duci la altul ca să te ruşinezi mai puţin şi să
primeşti canon mai uşor, acesta mai rău mânie pe Dumnezeu. Unii creştini obişnuiesc să caute
duhovnici foarte îngăduitori, care iartă fără canon şi chiar dau şi Sfânta Împărtăşanie. Unii ca
aceştia se pierd pe sine şi se fac pierzare şi pentru alţii, dar vremea judecăţii (osândei) lor este
în veac, zice Sfânta Scriptură.
Alţii uneltesc vicleşugul mai cu măiestrie, fiindcă se duc la un duhovnic şi spun unele
păcate, apoi se duc la altul şi spun alte păcate, tâlcuindu-le în aşa fel încât să le înfăţişeze fără
adevărata lor vină. Alţii spun repede păcatele lor ca duhovnicul să nu le bage în seamă, nici să
le cerceteze cu de-amănuntul pricinile şi urmările acelor păcate şi astfel să poată fi tămăduiţi.
Alţii, ceea ce este şi mai rău, nu voiesc să le mărturisească pe toate, ci ascund pe cele mai mari.
Toate aceste uneltiri ale diavolului caută pe orice cale să ducă la pierzare sufletele oamenilor
slabi în credinţă” (Părintele Ilie Cleopa)200.

„Socotim că nu poate constitui sau nu trebuie să constituie un temei de jignire pentru un

preot, dacă unii enoriaşi ai lui rămân la vechiul lor duhovnic sau chiar îi preferă un duhovnic
străin. Sfântul Vasile cel Mare, ca şi Sfântul Ioan Scărarul, recomandă să se caute pentru
mărturisire cel mai bun duhovnic. Negreşit, o astfel de situaţie va trebui să intereseze pe preotul
enoriei, pentru consideraţiuni ce privesc mântuirea acestor credincioşi încredinţaţi lui, dar nu
va face niciodată chestiune personală din astfel de cazuri. Dimpotrivă, seriozitatea, ponderaţia
şi înţelepciunea lui le vor putea cuceri încrederea într-însul, cu vremea, făcându-i să-l accepte
din propria lor iniţiativă conducător spiritual şi în scaunul mărturisirii. Trebuie avut în vedere,
pe de altă parte, că păstrarea vechiului duhovnic sau neschimbarea duhovnicului subzistă ca
un scrupul de conştiinţă al penitentului şi nu e fără de raţiune” (Părintele Petre Vintilescu)201.

„Pentru aceasta Marele Vasile hotărăşte în ce chip este duhovnicul şi zice: Duhovnic se
numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă şi fiu al lui
Dumnezeu este şi s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povăţui pe alţii, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după
cum zice şi Apostolul: Alegerea duhurilor care despart pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a dat-o
duhovnicului şi a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau vouă
putere: ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu şi ce legaţi voi, leg şi Eu.
Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea creştinului
este condiţionată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti zilele!
Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul; trebuie să
se gândească asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine pentru puterea de a
cunoaşte, de a lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi mereu în binecuvântare”
(Părintele Arsenie Papacioc) 202.

199 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 61.

200 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 65.
201 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 37.
202 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 24.

49
 „Din cuvântul Domnului păstrat în Sfânta Evanghelie, ştiu că mult i se va cere oricărui i
s-a dat mult (Luca 12, 48). Duhovnicului i s-a dat puterea iertării păcatelor, spre desfiinţarea
păcatului. Grija lui trebuie să fie ca nu cumva să înmulţească păcatele, când i se pare că iartă
păcatele. Cu alte cuvinte, duhovnicul trebuie să fie cu luare aminte, ca nu cumva, iertând prea
uşor păcatele celor nevrednici de iertare, să-i facă pe cei neluători aminte să păcătuiască cu
gândul că vor primi iertarea cu uşurinţă. Într-un astfel de caz, duhovnicul nu se face pricină de
împuţinare a păcatelor – cum ar trebui să fie – ci se face pricină de înmulţire a păcatelor, greşind
înaintea lui Dumnezeu şi făcându-se vrednic de judecată şi de pedeapsă. Duhovnicul trebuie să
ştie când şi în ce condiţii poate să dea iertare păcatelor celor ce se mărturisesc ca păcătoşi şi îşi
mărturisesc păcatele. El nu poate şi nu trebuie să ierte păcatele în cazul când cei ce vin la
spovedanie trăiesc permanent aceleaşi păcate, adică au păcatul, nu numai la trecut, ci şi în
prezent şi în viitor trăiesc în el şi îl justifică. (…) Duhovnicul trebuie să se roage lui
Dumnezeu să-i dea darul de a şti când şi în ce condiţii poate să dea dezlegarea păcatelor,
ca să-i fie lucrarea fără osândă, şi ca unul credincios să nu meargă la Judecată, ci să se mute din
moarte la viaţă (cf. Ioan 5, 24)” (Părintele Teofil Pârâian)203.

„Nu-i lucru uşor să porţi de grijă altora, mai ales atunci când e vorba de sufletul lor.
Complexitatea fiinţei umane, înălţimea ţintei la care trebuie să ajungă, greutatea de a pătrunde
în sufletele altora, bătălia cu nişte vrăjmaşi nevăzuţi, îl fac pe preotul conştient să nu se
grăbească a deveni duhovnic cuiva. Din moment ce ascultarea faţă de episcopul său l-a
determinat să primească această misiune, este dator ca, atunci când un credincios îl solicită să-i
devină duhovnic, să primească. Îl obligă la acest lucru şi dragostea faţă de semenul său, cu toată
conştiinţa incompetenţei duhovniceşti pe care o are. Important este să primească această
sarcină cu responsabilitate, cu smerenie, în cunoştinţă de cauză şi convins că răspunde în faţa
lui Dumnezeu de sufletul celui ce şi l-a ales duhovnic” Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei)204.

„Obligaţia duhovnicului de a se ruga pentru fiii săi spirituali îl pune adesea în faţa unei
dificile probleme de conştiinţă. Din frământarea lăuntrică a părinţilor reiese gingăşia lor
sufletească. Ce ar trebui să-i ceară lui Dumnezeu pentru ucenici? Izbăvirea de ispite sau puterea
de a le birui? Avva Varsanufie era de părere că noi adesea nu ştim ce ne este de folos şi cerem
un lucru în locul altuia. De aceea e bine să-i cerem lui Dumnezeu ceea ce-i mai folositor pentru
cel în cauză. Dacă-i este folositoare izbăvirea din ispite, să-l izbăvească. Dacă ispitele îi sunt
folositoare, să-l ajute să le poată birui. Totul e bine să rămână în voia lui Dumnezeu. Bătrânii
Părinţi aveau opinii diverse faţă de această problemă, funcţie şi de starea lăuntrică a ucenicilor,
pe care o cunoşteau datorită harismei de a pătrunde în sufletul omului” (Andrei,
Arhiepiscopul Alba Iuliei)205.

„Înainte de Mărturisire duhovnicul trebuie să se pregătească cel puţin atât cât se

pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică. (...) Duhovnicia, prin definiţie, este
dezlipire de tot ce este pământesc şi trupesc, este trăire în atmosfera Duhului Celui Sfânt şi
sfinţitor. Dar pentru a ajunge la treapta sfinţeniei, adică a desăvârşirii duhovniceşti, avem lipsă
de exerciţiile postului şi ale rugăciunii stăruitoare. (...) Duhovnicul, înainte de Spovedanie este
dator să se supună exerciţiilor spirituale la care îşi supune fiii sufleteşti. El însuşi să se
mărturisească, să postească şi să se roage cât mai mult. Duhovnicul nepregătit nu poate spovedi,
aşa după cum nu poate predica sau nu poate sluji Sfânta Liturghie nepregătit, fără să se
osândească” (Părintele Ilarion Felea)206.

203 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p.
730-731.
204 † Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998.
205 †Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune…, p. 177.
206 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 204-205.

50
 „Instituţia duhovnicului este o instituţie dinamică în interiorul tradiţiei. Ea asigură
tradiţia, dar o şi contemporanizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează. Ucenicul
e nou – şi duhovnicul e nou. Amândoi sunt noi, contemporani. Ei trebuie să vorbească aceeaşi
limbă, cu aceleaşi noţiuni, care să aibă acelaşi înţeles pentru amândoi. Dar să fie, în acelaşi timp,
pline de conţinutul cu care le-a împlinit şi le-a transmis experienţa înaintaşilor. Ele trebuie să
fie doar aduse la zi, nu falsificate (…). Duhovnicul este tocmai cel ce se contemporanizează cu
libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei” (Antonie Plămădeală, Mitropolit al
Ardealului)207.

„În general, duhovnicii sunt la curent cu toată literatura de specialitate, cu canoanele şi

cu tradiţia Bisericii. Au însă în plus şi o lucrare personală, duhovnicească, de rugăciune şi asceză,
care le dă putere şi înţelepciune.
S-a pus adesea întrebarea: cum sunt aceşti duhovnici, cine îi califică, cine îi acreditează,
cine le garantează şi cine le conferă autoritatea pe care o au. Nu e uşor să se răspundă acestor
întrebări, pentru că acest oficiu , această calitate nu e oficială, nu e o treaptă ierarhică, nu e
rezultatul unei investiri, numiri sau alegeri. Cel care ajunge într-o zi duhovnic cunoscut, n-a
urmărit acest lucru, nu i l-a conferit nimeni. E preot, doar atât. Ca toţi ceilalţi, dar pe el încep
să-l caute credincioşii în mod special. Aşa îl impune viaţa, şi viaţa creează tradiţie” (Antonie
Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)208.

„Trei sunt harismele speciale care-l disting pe părintele duhovnicesc. Cea dintâi este
clarviziunea şi discernământul, cu alte cuvinte capacitatea de a străbate intuitiv până în
realităţile tainice ale inimii celuilalt, de a înţelege lucrurile ascunse pe care nici măcar el nu le
cunoaşte. Părintele duhovnicesc pătrunde dincolo de atitudinile şi gesturile convenţionale în
spatele cărora ne ascundem adevărata noastră personalitate atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de
noi înşine. (…) A doua harismă a părintelui duhovnicesc este capacitatea de a iubi pe ceilalţi şi
de a-şi face ale sale suferinţele altora. (…) Cea de a treia (…) este puterea de a transfigura mediul
uman, material şi nematerial. Bătrânul (duhovnicul) îi ajută în general pe ucenicii săi să
perceapă lumea aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi aşa cum Dumnezeu vrea ca ea să fie odată”
[Kallistos (Ware) al Diokleei ]209.

„Datoria părintelui duhovnicesc nu este de distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta să

vadă el însuşi adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea să se
descopere pe sine însuşi, să crească până la deplina maturitate şi să devină ceea ce este în
realitate. Dacă în anumite situaţii părintele duhovnicesc cere o ascultare necondiţionată şi în
aparenţă oarbă de la ucenicul său, aceasta nu se face ca un scop în sine, nici pentru aservirea
lui. Scopul acestui gen de terapie de şoc este de a-l elibera pe ucenic de eul său neautentic şi
iluzoriu ca să poată apoi ajunge la adevărata libertate. Părintele duhovnicesc nu-şi impune
propriile sale idei şi virtuţi personale, ci îl ajută pe ucenic să-şi găsească vocaţia sa proprie
exclusivă. (…) În ultimă instanţă, ceea ce dă părintele duhovnicesc ucenicilor săi nu este un cod
de reguli scrise sau orale, nici un ansamblu de tehnici meditative, ci o relaţie personală. În
această relaţie personală, părintele duhovnocesc creşte şi se schimbă împreună cu ucenicul său,
fiindcă Dumnezeu îi călăuzeşte pe amândoi” [Kallistos (Ware) al Diokleei]210.

207 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p.
224-225.
208 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p. 200.
209 † Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 11-14.
210 † Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 21.
51
 „Dacă mulţi oameni cred că nu-şi pot găsi un părinte duhovnicesc, e şi pentru că îşi
închipuie că trebuie să fie un tip special de om: vor neapărat un Serafim de Sarov, şi astfel îşi
închid ochii de la cei pe care Dumnezeu îi trimite în realitate la ei. Adeseori problemele lor nu
sunt chiar atât de complicate, şi ei cunosc deja în inima lor răspunsul la ele. Dar acest răspuns
nu le place, fiindcă el cere un efort necontenit şi stăruitor din partea lor. Şi, de aceea, caută un
oracol (un deus machina), care printr-un singur cuvânt miraculos să facă dintr-o dată totul uşor.
Aceşti oameni trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă adevărata natură a îndrumării duhovniceşti”
[Kallistos (Ware) al Diokleei ]211.

«Unii întreabă: „La ce preot trebuie creştinul să se spovedească?” Răspunsul este acesta:
la orice preot care este ortodox şi a primit prin legiuita hirotonire a primit harul de a săvârşi
Sfintele Taine. Se poate şi la un preot tânăr, şi la unul bătrân. Se înţelege, e recomandabil să
căutăm un preot încercat, slujitor cu experienţă, care, fie prin numărul anilor, fie prin
experienţa sa, fie prin autoritatea sa personală, ar putea să aibă o înrâurire harică asupra celui
care se spovedeşte. Dar, dacă nu aflăm un astfel de preot, nu trebuie, doar pentru aceasta, să ne
lipsim de bunătăţile duhovniceşti pe care le aduce mărturisirea. Harul lucrează şi la preotul
tânăr cu aceeaşi putere ca şi la cel bătrân» (Arhim. Serafim Alexiev )212.

«În întâlnirea cu sufletul omenesc neliniştit duhovnicul Îl va împărtăşi pe Hristos atât de

mult cu cât Îl are în inima lui însuşi (…) oricât de mare ar fi căderea omului, duhovnicul îl
primeşte pe cel care se mărturiseşte nu ca un inculpat care-şi aşteaptă condamnarea, ci ca pe o
făptură a lui Dumnezeu „pierdută”, care nu încetează să-şi păstreze în ele elementele chipului
dumnezeiesc,c are pot să-i dea forţa de propulsie de care are nevoie ca să iasă din „adâncul”
căderii la „înălţimea” mântuirii. Duhovnicul care iubeşte nu încetează să lupte să stârpească
păcatul eliberându-l pe fiul său duhovnicesc de sub puterea lui. Iar ajutorul pe care îl oferă e pe
măsura intensificării iubirii lui. Cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „Vindecarea cu iscusinţă a
păcatului se realizează de cel care iubeşte sincer” (Regula mare 7)» (Părintele Gheorghios
Metallinos)213.

Duhovnicul «nu încetează nicio clipă să creadă în ticăloşia lui, mărturisind ca Pavel: „Prin
harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (cf. I Corinteni 15, 10). Dacă n-a înaintat în smerenie
există riscul să se confrunte cu una din cele mai înfricoşătoare ispite. Poziţia sa faţă de omul
zdrobit şi de cele mai multe ori literalmente disperat poate crea în el o atitudine de înălţare de
sine şi superioritate. Se poate considera un stăpân puternic” (are „puterea” să ierte şi să impună
pedepse) simţindu-se pe sine ca judecător, iar pe cel care se mărturiseşte ca acuzat, iar nu ca
„împreună rob” cu el. Smerenia însă înseamnă să aibă conştiinţa că aşa cum în dumnezeiasca
Euharistie îi „împrumută” lui Hristos mâinile şi gura lui (cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur),
la fel şi aici el „iartă” fără să se substituie Celui Care dă harul» (Părintele Gheorghios
Metallinos)214.

Duhovnicul «trebuie să trăiască integral în duhul tradiţiei Bisericii. Trebuie să-şi

însuşească cel dintâi credinţa sobornicească a Bisericii şi să formeze în el etosul sobornicesc,
făcându-se prin harul lui Dumnezeu un om sobornicesc, adică adevărat şi desăvârşit, ca să-i
poată călăuzi şi pe alţii la curăţie şi desăvârşire. Când Sfântul Grigorie Teologul a formulat acel

211 † Kallistos (Ware) al Diokleei, Paternitatea spirituală în Ortodoxie, prefaţă la P. Irénée Hausherr S.I.,
Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. de Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 23-24.
212 Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi

şi Petre-Valentin, p. 109-110.
213 Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru , trad. de pr. Prof. Ioan I.

Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 71-72.

214 Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 72.

52
celebru: „Trebuie să te curăţeşti mai întâi pe tine însuţi, şi abia apoi să cureţi pe altul”, se referea
negreşit înainte de toate la preotul mărturisitor care în această calitate exercită lucrarea
pastorală prin excelenţă în trupul Bisericii. Respiră, trăieşte şi se mişcă în climatul viu al
tradiţiei ortodoxe. Altă tragedie a multor preoţi mărturisitori e că nu doar că n-au să ofere nimic
din tradiţie, dar oferă ceva ce nu e sobornicesc, adică nu e bisericesc. Fără scufundarea
permanentă în tradiţie pătrunde însă o interpretare subiectivă, care vine din patimi şi necurăţia
noastră lăuntrică» (Părintele Gheorghios Metallinos)215.

„Clericul nu poate să ignore nicio clipă faptul că din momentul hirotoniei lui nu mai este
pentru rudele şi cunoscuţii Nicu, Ghiţă etc., ci părintele duhovnicesc al tuturor. Aceasta nu
înseamnă, fireşte, o distanţă ipocrită sau lipsa bunăvoinţei şi a iubirii, ci o distanţă necesară,
pentru ca ceilalţi să nu şovăie; să îngenuncheze cu respect şi cucernicie ca să ia rugăciunea şi
iertarea lui” (Părintele Gheorghios Metallinos)216.

„Duhovnicul nu are menirea de a da învăţăminte teoretice şi generale; el trebuie să

găsească în primul rând acea învăţătură care se potriveşte cel mai bine omului pe care îl are în
faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi activitatea sa, se posibilităţile şi de dificultăţile
sale şi, mai ales, de felul bolii de care suferă. Este de dorit, de aceea, ca duhovnicul să-l cunoască
bine pe penitent şi să urmărească evoluţia stării lui lăuntrice, ca să poată judeca în mod corect
situaţia în care se află şi cum poate evolua, în rău sau în bine, boala lui. De aceea, credincioşii
sunt sfătuiţi să se spovedească întotdeauna la acelaşi preot”(Jean – Claude Larchet)217.

„Cuvintele rostite de preot la spovedanie nu sunt simple vorbe obişnuite, cu atât mai
mult cu cât ele se spun într-un timp şi într-un spaţiu ecleziale, iar preotul nu vorbeşte în numele
său, ci în al Bisericii; ele revelează cuvântul şi harul tămăduitor al lui Dumnezeu sub inspiraţia
Sfântului Duh, ceea ce le oferă o putere şi o lucrare cu totul speciale, mai ales atunci când
creştinul li se deschide cu totul şi voieşte din tot sufletul să se vindece. Stând înaintea
duhovnicului, creştinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit din pricina păcatelor sale;
sfaturile preotului îi redau coordonatele adevărate şi sigure care îi permit să redescopere calea
şi să ştie, fără putinţa de a se înşele, ce trebuie să facă pentru a-şi păstra sănătatea pierdută. În
mod esenţial, aceste sfaturi îi permit să-şi redobândească dreapta judecată şi dreapta vieţuire,
conforme cu voinţa lui Dumnezeu, îi reamintesc ţelul duhovnicesc spre care trebuie să se
îndrepte, chipul desăvârşirii pe care tot creştinul este chemat să o atingă, dar prin ele i se arată
şi căile pe care poate ajunge la ea” (Jean – Claude Larchet)218.

DARUL POCĂINŢEI

„Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!” (Părintele Arsenie
Papacioc)219.

„Pocăinţa este unul din mijloacele pe care Biserica Mântuitorului Hristos le pune la
îndemâna creştinilor pentru a se curăţa de întinăciunile păcatelor. Cu alte cuvinte, este o cale
de curăţire sufletească. După cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatului
otrăvesc sufletul omului şi, după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel sufletul nu se

215 Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 72-73.

216 Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 75-76.
217 Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,

p. 267.
218 Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 268.
219 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 79.

53
poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul de curăţire şi ispăşire a păcatului este
Pocăinţa” (Părintele Ilarion Felea)220.

„Calea Pocăinţei o deschide convertirea inimii. Pocăinţa cea mai bună este aceea care
începe şi se sfârşeşte prin convertire, prin dezbrăcarea de o haină veche şi renaşterea la o viaţă
trăită sincer după canoanele credinţei creştine ortodoxe. Îndepărtarea Mărturisirii păcatelor
din cadrul practicilor Bisericii creştine este o greşeală ce nu se justifică nici biblic, nici istoric şi
nici psihologic. Convertirea la Pocăinţă este fructul emoţiilor şi al cunoştinţelor religioase dar,
mai presus de toate, este descoperirea dragostei, atingerea tainică de Duhul lui Dumnezeu care
trage spre sfinţenia Sa sufletele dornice de mântuire. Pocăinţa deschide uşa virtuţilor, fiindcă
include în sine credinţa, speranţa şi iubirea creştină. A trăi în sentimente şi acte de Pocăinţă,
înseamnă a trăi în virtute şi, deci, a evita păcatul” (Părintele Ilarion Felea)221.

„Se cuvine ţie, celui ce vrei să te faci duhovnic, să ştii bine şi taina pocăinţei, care va fi cel
mai de aproape lucru cu care vrei să te îndeletniceşti. De asemenea, trebuie să ştii şi părţile
pocăinţei, care sunt: zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului” (Sf. Nicodim
Aghioritul)222.

„Încă trebuie să ştii tu, o, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, cele ce se numesc
împrejurări şi pricini ale păcatului. Acestea, după cum zice Coresie, sunt şapte: 1. Cine? Adică
cine este cel ce a făcut păcatul. 2. Ce? Adică ce păcat a făcut. 3. Pentru ce l-a făcut? 4. Cu ce l-a
făcut? 5. Când l-a făcut? 6. Unde ce l-a făcut? 7. De câte ori l-a făcut? Cu aceste şapte întrebări
cercetându-se fiecare păcat, se vede a fi mai mare sau mai mic” (Sf. Nicodim Aghioritul)223.

„Nu este datoria duhovnicului să întrebe pe cel ce se mărturiseşte ce a făcut. În felul

acesta, cel ce se pocăieşte se vădeşte şi se mustră, dar nu se mărturiseşte. Spovedindu-se,
trebuie singur să mărturisească păcatele sale, ca să ia şi iertarea acestora, că aşa porunceşte şi
Dumnezeu: Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Pentru acesta şi tu,
fiule, spre ruşinarea păcatului şi a diavolului, spune tu singur fărădelegile, ca să te îndreptezi”
(Sf. Nicodim Aghioritul)224.

„De multe ori, din cauza ruşinii şi a sfielii, chiar penitentul care-şi face mărturisirea
exploziv, întrebuinţează formule, construcţii şi înlănţuiri dintre cele mai eufemistice şi mai
evazive. Printre aceste lacune de expunere, duhovnicul poate desluşi uneori adevărul întreg şi
curat; alteori însă sensul este ambiguu şi neprecis. De aceea, atât pentru orientarea lui exactă,
cât şi pentru a provoca pe cel care se spovedeşte la o mărturisire - acuzatoare pentru el însuşi
şi deci cu caracter adevărat de pocăinţă, duhovnicul va trebui să recurgă la întrebări, pentru a-i
înlesni acest gest” (Părintele Petre Vintilescu)225.

„Pământul nelucrat şi neasemănat cu seminţe nobile, nu produce de la sine decât

buruieni. La fel orice materii prime, numai trecute prin felurite ateliere şi prefaceri, se
transformă în lucruri de folos. Tot aşa este şi omul. Trebuie pregătit din vreme ca să-şi facă o
Spovedanie rodnică. Este ştiut că prin raţiune omul caută de cele mai multe ori să-şi afle scuze
şi să-şi îndreptăţească patimile şi păcatele. Este o stare penibilă pentru duhovnic, când îi vine

220 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 5.

221 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 164-165.
222 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 40.
223 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 33.
224 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 47.
225 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 95.

54
în scaunul Mărturisirii un penitent care se declară nevinovat de nici un păcat. În cazul acesta
ispitirea prin întrebări este inevitabilă” (Părintele Ilarion Felea)226.

„O deosebită grijă se cuvine să aibă duhovnicul la ispitirea prin întrebări, ca ea să se facă

prieteneşte, cu duhul blândeţii şi al bunătăţii, cu mare prudenţă şi cuviinţă şi să nu intre în
amănunte ce nu ţin de Taina Mărturisirii. Cu alte cuvinte, să se ferească de cele două excese;
Spovedirea superficială şi grăbită şi Spovedania prea scrupuloasă şi prea minuţioasă, ca să nu
facă din ea nici lucru de clacă, nici de tortură. Penitenţilor care au făcut o Spovedanie sinceră şi
totală le acordă dezlegarea, celor nedemni le-o refuză sau le-o amână” (Părintele Ilarion
Felea)227.

„Mare meşteşug şi înţelepciune trebuie să ai, duhovnice, la aceia care, de ruşine, sau nu
mărturisesc de fel păcatele lor, sau le mărturisesc pe jumătate şi nu deplin. Uneori, din păcatul
cel mic pe care ei îl mărturisesc, trebuie puţin câte puţin să-l afli pe cel mare” (Sf. Nicodim
Aghioritul)228.

„Mărturisesc unii din ucenici că dacă încercau să se îndreptăţească la spovedanie,

bătrânul nu le primea mărturisirea, ori tăcea şi nu le dădea nici un sfat, iar ei plecau tulburaţi
de la sfinţia sa. Alteori le zicea: - De vrei să asculţi şi să te foloseşti, taie-ţi voia şi lasă-te în voia
lui Dumnezeu şi primeşte cuvintele şi dragostea noastră. Părintele Paisie nu vorbea niciodată
la persoana sfinţiei sale, ci se referea la toţi preoţii duhovnici” (Părintele Paisie Olaru)229.

„Vindecarea duhovnicească se face prin sfaturi şi canoane de Pocăinţă. (...) Taina

Pocăinţei, fără aplicarea severă sau îndulcită a canoanelor, nu dă roadele cuvenite. Păcatul nu
se cere numai să fie iertat, ci şi ispăşit. Fiindcă sufletul păcătosului nu are linişte, nici bucurie şi
pace lăuntrică, până ce nu împlineşte o faptă bună, contrară păcatului săvârşit. Fără canoane de
Pocăinţă, oamenii vinovaţi de păcate grele nu simt efectul iertării divine, nici uşurarea
conştiinţei, nici îndreptarea vieţii” (Părintele Ilarion Felea)230.

„… Taina Pocăinţei se săvârşeşte cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul

Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o slăbiciune,
care-l poate duce şi după această Taină la noi căderi. Deci el trebuie să explice din ce motive a
căzut şi care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie să arate prin căinţă şi prin
făgăduinţa de a nu mai păcătui o angajare cu mult mai hotărâtă în a combate slăbiciunile care
au dat dovadă că pot birui cu uşurinţă firea lui. Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviştii
în aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă
stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului şi nu-l face iarăşi un om cu
adevărat nou” (Părintele Dumitru Stăniloae)231.

„…Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu există alta: e Taina restabilirii
comuniunii depline între un credincios şi preotul ca organ văzut al lui Hristos şi ca reprezentant
al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos şi cu Biserica,
pregătindu-l pentru comuniunea lui cu Trupul lui Hristos. Nici un alt om nu poate împlini rolul

226 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 5.

227 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 205.
228 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 49.
229 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 117.
230 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 218.
231 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 133-134.

55
de intermediar al comuniunii mai extinse cu alţi oameni şi cu Dumnezeu, decât preotul în Taina
Mărturisirii” (Părintele Dumitru Stăniloae)232.

„Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea

nepregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. (…) În
pocăinţa ca Taină aruncăm din noi efectiv gunoiul de care ne-am desolidarizat, de care ne-am
detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieşirea cu
el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm
în faţa lui Dumnezeu (…). Spovedania e necesară pentru acceptarea in partea noastră a celei
mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scăparea noastră de păcat atârnă
de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că această eliberare este o operă a comuniunii,
depăşind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin spovedanie ne punem în situaţia
smerită de ucenici ce primim o învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă,
externă asupra faptelor noastre, nepotrivită nici pe partea cruţării, nici pe a condamnării, cum
ni se întâmplă nouă aproape întotdeauna, când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru
(Părintele Dumitru Stăniloae)233.

„E în afară de orice îndoială că păcatele mari ni le recunoaştem, dacă suntem creştini cu

frică de Dumnezeu. Le recunoaştem dacă le-am făcut, sau ne ferim de ele înainte de a le face. Nu
dăm însă toată atenţia păcatului indiferenţei. Şi tot aşa, nu dăm toată atenţia răspunderii pe
care o avem în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce n-am făcut. Ne ducem la duhovnic, la
spovedanie şi, la multe din întrebările lui, răspundem că am făcut sau n-am făcut anumite păcate
despre care ne întreabă el, sau le spunem singuri pe cele pe care le-am făcut. Şi o facem cu
adevărată părere de rău, cu căinţă şi cu hotărârea de a nu le mai face. Foarte rar însă îi spunem
duhovnicului ceva despre binele pe care nu l-am făcut şi pe care l-am fi putut face, şi ne imputăm
aceasta ca pe un păcat important, faţă de care să şi avem o adevărată părere de rău”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală)234.

„Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Dacă nu cu ştiinţa şi cu cultura,

în orice caz cu acea ştiinţă şi cultură duhovnicească dobândită prin har, care să-l facă să poată
pătrunde prin pojghiţa celui din faţa lui ca printr-o pânză transparentă” (Mitropolitul Antonie
Plămădeală)235.
„(Duhovnicul) e omul în faţa căruia poţi plânge fără să te simţi umilit. E omul în faţa
căruia poţi plânge de mila ta, te poţi răzvrăti împotriva ta, te poţi acuza fără teama de urmări,
te poţi pedepsi numai spre îndreptare, te poţi smeri cu adevărat fără teama că vei fi dispreţuit,
te poţi simţi iubit, îţi poţi reface încrederea în bine, adevăr şi dreptate, şi în puterea şi iubirea
lui Dumnezeu. Evident, dacă l-ai găsit pe acela care e un adevărat duhovnic, un conducător de
suflete, un îndrumător de oameni”(Mitropolitul Antonie Plămădeală)236.

„Duhovnicul cel mare are cuvânt potrivit pentru ucenicul care cere. Scurt. Simplu. Şi încă
o dată: nu acelaşi cuvânt pentru toţi. Pentru fiecare în parte are cuvântul care i se potriveşte
numai lui. Aceasta e marea înţelepciune a duhovnicului de desăvârşire. Degeaba ai întreba pe
altul: Ce ţi-a spus? – ca să urmezi şi tu sfatul. Nu e sfatul pentru tine. E sfatul pentru acela. Tu

232 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 135.
233 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 114.

234 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 281.
235 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 161.
236 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 162.

56
du-te după sfatul care e pentru tine. Şi după ce ţi l-a dat, urmează-l. Dacă urmezi sfatul dar altuia,
vei greşi, nu vei ajunge la ţintă”(Mitropolitul Antonie Plămădeală)237.

„Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de
catehism, adică să te cercetezi mereu: Ce-am făcut? Această stare de cercetare este o stare de
prezentă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională,
ci afectivă: Domnule, asta am făcut! Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe
ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci,
să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mântuieşte! Ce iertaţi voi - episcopilor, preoţilor,
duhovnicilor - iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan
Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care
trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un
om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a
diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te
ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să
nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu
te-ai înregistrat.
Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe
fată şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti înregistrat, te
întrebi: Ce fac, unde merg, cine sunt?
Nu mergeţi la întâmplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă tu gândeşti
că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o conduită a vieţii.
Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum
plec. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am
mândrit etc. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi făcut, cel mai mare lucrul asta ar
fi. Nu faceţi pe eroii: Lasă că ştiu ce să spun acolo! Poţi să spui şi împrejurarea în care ai făcut
lucrul, pentru ca să se uşureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, as putea spune,
să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi. Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că a murit
fără lumânare! Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.
Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriţi,
la unul din soţi îi place o altă persoană şi cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soţ şi
soţie, şi cel care a cedat în inima lui îşi închipuie că trăieşte cu persoana aceea, face un păcat
subtil de curvie.
N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui
cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti
la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru? Spovedeşte-
te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el
este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic
pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: De ce mă minţi, măi frate? Pentru că
duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-
un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne
interesează că tu ai reuşit să te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la
spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi,
dar nespuse nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată,
unde n-ai ce să mai zici, şi nici el” (Părintele Arsenie Papacioc) 238.

„Spoveditul, ca să poţi fi iertat, adică taina asta care se numeşte, Taina Pocăinţei, stă, mai
întâi de toate, în a nu mai face păcatul. Al doilea, să-1 mărturiseşti curat. Al treilea, să te
dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Deci, nu mai fac! Când mă

237 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 167.
238 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 62-64.
57
duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul ăsta. S-ar putea să se repete, dar tu nu
eşti vinovat de deliberare; n-ai deliberat ca să-1 faci. L-ai făcut fără să-ţi dai seama sau să ştii.
Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i păcat şi îl faci, sigur că este păcat mai mare.
Diavolul se mulţumeşte cu un fir de păr, ca să te dai de partea lui. Se mulţumeşte, căci
dacă te-ai supărat şi ai zis ceva unui om, nu eşti departe de a-1 lovi. Nu eşti departe nici de a-l
omorî. Pentru că ai pornit spre aşa ceva. Când e vorba să fii de partea diavolului în ce priveşte
învăţăturile lui negative, el se mulţumeşte să fii de partea lui chiar cu un fir de păr. Hristos îţi
zice: Dacă vrei să fii al Meu, să-Mi fii întreg” (Părintele Arsenie Papacioc)239.

„Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liber, ca la un mare prieten,
şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să ştie de la început,
că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată existenţa lui aici pe
pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un păcat
nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai
mic. Să-i arate duhovnicul multă iubire şi preţuire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat,
că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor
duhovnicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip păstrarea secretului tainei. Şi dacă îl
scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!” (Părintele
Arsenie Papacioc) 240.

„Omul trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească

de la păcate pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania dacă patima
nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: Frate, sau soră, ştii
cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la
noapte iar!
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până
atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în
lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm
atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?” (Părintele Arsenie Papacioc) 241.

„Să le spunem credincioşilor ce vin la spovedanie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea

şi toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât
veşnicia: „Onorurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!” Va fi
bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur
în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, Care nu va
mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta
trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhului Sfânt să stăpânească atmosfera celui
mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă de miel, chiar
dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!” (Părintele Arsenie Papacioc)242.

„Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea
altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri. Aceştia nu au prea multă
cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă
să nu se spovedească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi. Aceştia
trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de

239 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 135.

240 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 76-77.
241 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 77.
242 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 78.

58
înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la
tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu
scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea
numindu-se furtişag de cele sfinte sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu
nevrednicie a Preacuratelor Taine” (Părintele Arsenie Papacioc) 243.

„Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi
mărturisească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu
l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la
timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi
înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de
trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am
rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu
timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă
el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că
vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a
cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai
putut să spună: „Am făcut... Am făcut...” şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un sentiment
de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-
a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii
buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât
de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme,
spune Sfânta Evanghelie (cf. Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă
şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o
osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul
cel mai înalt, a pierdut totul. Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne!
Amin” (Părintele Arsenie Papacioc)244.

„O metodă care ar fi cea mai eficace este să-ţi scrii păcatul pe hârtie atunci când îl faci,
zilnic. Uite, eu am greşit aici. Şi treci acolo. Poţi să-1 ţii cu semnele tale, să nu ţi-1 cunoască
nimeni. Şi, odată scris acolo, va fi spovedit sigur. Nu va fi uitat. Dar dacă nu eşti pregătit pentru
spovedit şi sunt multe lucruri mărunte sau foarte importante, pe care le uiţi, nu eşti iertat. Dar
dacă tu te-ai pregătit pe cât ţi-a fost cu putinţă şi ai uitat ceva, acelea sunt iertate. Pentru că tu
te-ai silit să găseşti lucrul acesta, nu te-ai dus întâmplător şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului
să te întrebe. El o să te întrebe o serie întreagă de lucruri, dar călătoria prin trecut ţi-a fost foarte
dificilă poate, sau foarte variată.
Cel mai bine este să-ţi scrii păcatele zilnic, când le faci. Şi să vedeţi frăţiile voastre, atunci
când veţi începe să faceţi lucrul ăsta, cât va fi de greu. Nu-i convine satanei: ba ţi-ai pierdut
creionul, ba stai că notez deseară, stai că notez mâine, şi uiţi. Dacă m-aţi întrebat cu adevărat,
un om care vrea cu orice chip să se spovedească curat, să-şi noteze păcatul când îl face. Uite, eu
l-am vorbit de rău pe ăla. Uite, m-am enervat. Uite, mi-am ieşit din fire. Vezi, trebuie să te
pregăteşti de spovedit” (Părintele Arsenie Papacioc) 245.

243 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 78-81.

244 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 79-81.
245 Ne vorbeşte Părintele Arsenie I, p. 134.

59
 „Taina pocăinţei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2.
Să-l mărturiseşti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă. Deci nu mai
fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete.
Tu nu eşti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi dai seama. Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i
păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceştia care trăiesc necununaţi. Le spun aşa:
Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar! Îi pun în situaţia să
înţeleagă şi ei că condiţia pentru iertare este să nu mai facă.
Lupta este din partea amândurora, a fiului şi a părintelui, să te vindeci de păcate şi să
progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenţa asta sufletească continuă,
ţi-aduc un foarte mare avantaj - smerenia: Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine!
Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!
Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinţa
lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne
arată imediat neputinţele. Ne ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult ajută la mântuire, ar fi
mai puţin ispititor?” (Părintele Arsenie Papacioc)246.

„Păcatele mărunte nasc un adevărat pustiu în viaţa duhovnicească a omului. Aşa după
cum ceasul cu pendulă de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, tot astfel
şu pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte adunate.
Pentru ca ceasul să pornească din nou trebuie şters praful. Pentru ca omul să se însufleţească
pentru o viaţă duhovnicească trebuie să-şi mărturisească şi cele mai mărunte păcate” (Arhim.
Serafim Alexiev )247.

«Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid
despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de către mulţi
ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să
meargă credinciosul cu asemenea păcate la vreun oarecare duhovnic neîncercat şi să audă, spre
mirarea lui, următorul fapt: „Acesta nu e păcat. Spune ceva mai substanţial!” Fireşte, creştinul
va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de
număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la
fiecare suflare a unu vânt potrivnic se ridică, asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind
atmosfera i duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire. Păcatele cele mici
deschid calea celor mari»248.

«Pentru curăţirea întinării trupeşti Dumnezeu ne-a dat apa. Iar pentru curăţirea
întinărilor sufleteşti, Dumnezeu ne-a dăruit harul Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om care-şi
murdăreşte mâinile se spală. Şi nimeni nu zice: „N-am să mă mai spăl pe mâini, fiindcă oricum
am să mă murdăresc!” De ce, dar, atunci, mulţi oameni spun: „nu mă voi mărturisi, fiindcă mâine
am să păcătuiesc iarăşi”? Este limpede că vrăjmaşul mântuirii noastre ne îndeamnă ca să nu ne
curăţim sufletele, pentru a putea pune stăpânire pe ele. Noi însă nu ar trebui să plecăm urechea
la astfel de îndemnuri diavoleşti, ci să ne spovedim des, fiindcă deasa curăţire naşte în noi gustul
pentru curăţie.
Lăsaţi-vă casa nemăturată, necurăţită, neaerisită timp de un an! Oare nu va deveni ea o
adevărată cocină? Şi acum socotiţi ce a devenit sufletul aceluia care nu un an, ci douăzeci,

246 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 65-66.

247 Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi
şi Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 46-47.
248 Arhim. Serafim Alexiev, Izbăvirea de păcate. Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, trad. de Gheorghiţă

Ciocoi, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 50-51.

60
patruzeci, şaizeci sau şaptezeci de ani nu şi-a curăţit sufletul prin spovedanie!...» (Arhim.
Serafim Alexiev )249.

„Nici o predică sau broşură nu poate înlocui relaţia duhovnic – penitent în momentul
Tainei. Aceasta însă presupune fireşte şi timp şi o dispoziţie binevoitoare faţă de sufletul pe
care Dumnezeu l-a încredinţat în mâinile noastre. E mai bine ca preotul să nu săvârşească Taina
decât să o săvârşească defectuos, adică în grabă şi cu indiferenţă. În momentul Mărturisirii
judecat nu e numai cel care se mărturiseşte, ci şi cel care mărturiseşte. E un moment înfricoşător
pentru amândoi. Dintr-o mărturisire care se face cu tihnă şi iubire pot să apară multe lucruri
bune. (…) O repetăm: e mai bine să nu-l mărturisim pe cineva decât să-l mărturisim
nedesăvârşit. Oare chirurgul îşi permite să opereze bolnavul dacă n-are timp şi dispoziţia de a
epuiza orice limită a rezistenţei şi perseverenţei pentru vindecarea bolnavului lui?” (Părintele
Gheorghios Metallinos)250.

„Nepăsători la faptul că oamenii comit păcate, problema principală este aceea a atitudinii
noastre fundamentale faţă de noi înşine şi faţă de alţii. Există mulţi care, deşi iertaţi, fac puţine
lucruri pentru a se schimba ei înşişi în interiorul lor sau pentru a adopta o nouă atitudine. Ei
trăiesc cu un resentiment adânc şi în revoltă faţă de Dumnezeu şi într-o respingere a lor înşişi
şi a valorii vieţii lor. Cel care trăieşte într-o asemenea stare de păcat trăieşte cu adevărat doar
pentru sine însuşi. Convertirea – metanoia – trebuie să fie reconcilierea cu adevăratul eu al
fiecăruia. Păcatul – hamartia – este o alegere rea, un eşec în a atinge ţinta şi obiectivul adevărat,
este ceva calculat greşit, ceva îndrumat greşit, şi aceasta datorită alegerii deliberate contra firii.
Prin urmare, cel păcătos nu acţionează autentic şi nici nu există autentic. Cel păcătos are
trebuinţă să fie „întors din drum”, să fie reorientat, revitalizat,a re nevoie constantă de
tămăduire. Aceasta a fost întotdeauna una dintre slujirile terapeutice de bază ale bisericii, deşi
pentru mulţi creştini ea a fost concepută drept o metodă limitată şi simplistă de dobândire a
iertării. Exomologesis – mărturisirea păcatelor – este un element important în tămăduirea
păcatului, dar aceasta este doar parte dintr-un proces mai larg” (Mitropolitul Emilianos
Timiadis)251.

„Spovedania este prin sine eliberatoare. Atâta vreme cât nu este recunoscut ca atare şi
atâta vreme cât nu este mărturisit altcuiva, păcatul se înrădăcinează în suflet, creşte şi se
întinde, îmbolnăvindu-l în întregime, măcinând, pustiind şi otrăvind viaţa lăuntrică. Povara
păcatului este greu de purtat de unul singur, cu atât mai mult cu cât el iscă tulburări a căror
pricină omul nu o poate înţelege uşor şi e prea slab şi neputincios ca să le poată stăpâni. De
aceea, păcatul este izvor de nelinişte, de angoasă, mai ales din cauza sentimentului de vinovăţie
care, în general, îl însoţeşte, dar şi pentru că păcatul trezeşte şi întreţine activitatea demonilor
care, profitând de această stare bolnavă, seamănă tulburare şi nelinişte în suflet prin toate
mijloacele. (…) Prin întâlnirea cu duhovnicul în cadrul Tainei, penitentul găseşte bun prilej ca
să rupă tăcerea şi să iasă din însingurarea sa bolnăvicioasă, care nu face decât să-i sporească
răul. Vorbind despre ceea ce-l tulbură, el dă pe faţă boala care-l măcina nevăzut pe dinăuntru.
Simpla înaintare spre celălalt, îndrăzneala de a se deschide în faţa lui cu smerenie,
înfrângându-şi ruşinea, învinuirea de sine fără nicio milă în faţa celuilalt, biruirea mândriei,
toate acestea constituie deja un pas important, care-l duce pe om spre ieşirea din universul
bântuit de boală al păcatului” (Jean – Claude Larchet)252.

249 Arhim. Serafim Alexiev, Leacul uitat: Sfânta Taină a Spovedaniei, ediţia a doua, trad. de Gheorghiţă Ciocoi
şi Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 50-51.
250 Protoprezbiter prof. dr. Gheorghios Metallinos, Parohia…, p. 80.
251 Mitropolitul Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire: noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorală,

trad. de Paul Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 204.

252 Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 265.

61
 CANONUL DE ÎNDREPTARE CA MANIFESTARE A POCĂINŢEI

«Un creştin a întrebat pe un înţelept dacă sunt aceleaşi păcate în toate locurile. Iar
înţeleptul i-a răspuns că sunt aceleaşi, pentru că Dumnezeu este Acelaşi în toate locurile. Atunci
creştinul i-a spus: „Cum se explică, atunci, că eu pentru aceleaşi păcate pe care le-am făcut în
locuri diferite, am fost canonisit cu diferite canoane? Când eram în cutare loc, duhovnicul de
acolo nu m-a mustrat deloc pentru beţie, iar pentru curvie m-a mustrat foarte tare, încât
mustrarea aceea a fost de ajuns pentru a mă opri de la păcat. Iar când eram în alt loc, duhovnicul
de acolo, pentru curvie nici o sfătuire înţeleaptă nu mi-a dat, iar pentru beţie m-a mustrat foarte
tare, ca pe un fur de cele sfinte, şi m-a canonisit”. Înţelegem dina ceasta, că duhovnicii aceştia,
la patimile pe care le aveau şi ei făceau pogorăminte mari, iar la patimile pe care nu le aveau
făceau mustrarea necesară» (Sf. Nicodim Aghioritul)253.

„Dacă cel ce se pocăieşte aer multe păcate, canoniseşte-l pe cel mai mare , adică pe cel ce
are canon de mai mulţi ani. Câtă vreme face păcatul, chiar dacă nu se împărtăşeşte, vremea
aceea se numără la facerea canonului. Dacă se va depărta o vreme de la păcatul pe care l-a
spovedit, şi va cădea iarăşi în acelaşi păcat, să pui începătură la anii canonului. Dacă va cădea în
alt păcat, trebuie să socoteşti care are mai mulţi ani: canonul pe care îl avea nesăvârşit, sau
păcatul cel de curând făcut” (Sf. Nicodim Aghioritul)254.

„Dacă cel ce se pocăieşte se află încă sub canon şi se va afla în primejdie de moarte, se
împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine, de nevoie. Dacă se va însănătoşi, începe iarăşi canonul
de acolo de unde l-a lăsat mai înainte de a se împărtăşi” (Sf. Nicodim Aghioritul)255.

„Canonul la spovedanie nu era nici prea greu, nici prea uşor. Ci era chibzuit, după vârsta,
sănătatea, puterea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta
Împărtăşanie timp de şapte ani, pentru avort, desfrânare şi ucidere. Pe cei care aveau păcate
foarte grele, de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărâţi, care
nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna şi-i îndemna să mai vină. Pentru cei mai
mulţi obişnuia să dea canon, mergerea frecventă la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei
catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea şi vinerea, ţinerea posturilor, citirea cărţilor
sfinte, milostenii etc.” (Părintele Paisie Olaru)256.

Părintele Paisie „sfătuia pe duhovnicii mai tineri din mănăstire, zicând: - Să nu legăm la
spovedanie oamenii care sunt cu păcate mari şi care sunt de departe. Ci să-i trimitem să se
spovedească la preoţii lor, ca să nu rămână legaţi de noi” (mărturie despre Părintele Paisie
Olaru)257.

„Nimeni dintre duhovnici nu ştie exact cât trebuie să lege şi cât trebuie să dezlege în
scaunul de spovedanie. Duhovnicul săvârşeşte Taina Mărturisirii sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Dar numai Dumnezeu ştie inima şi sufletul fiecărui om. Eu nu am dat canoane prea grele la
mărturisire, fiindcă mi-a fost milă de fiecare şi am plâns cu cel care plângea şi m-am bucurat cu
cel care se bucura… Oare nu pentru mulţimea păcatelor pe care le-am dezlegat prea uşor m-a
ajuns suferinţa aceasta?... Vă rog să vă rugaţi mai mult pentru mine!” (Părintele Paisie
Olaru)258.

253 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 13.
254 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 66.
255 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 66-67.
256 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 124-125.
257 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 126.
258 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 127.

62
 „Celor care aveau păcate grele şi erau robiţi de patimi vechi, le rânduia bătrânul să
postească obligatoriu toate posturile şi zilele rânduite de Biserică, să nu mănânce un timp carne
şi ulei şi să nu bea vin. Apoi o zi sau două pe săptămână, de obicei miercurea şi vinerea, le
rânduia post negru până la orele trei după masă, până seara sau chiar până a doua zi şi să
citească psaltirea la miezul nopţii. Iar celor care săvârşeau avorturi, le rânduia să nască alţi copii
în locul celor ucişi, sau să boteze şi să îmbrace copii săraci după numărul avorturilor, sau să
înfieze copii fără părinţi” (Părintele Paisie Olaru)259.

„Spre deosebire de sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur
pentru continuarea, adâncirea şi desăvârşirea pocăinţei, cerută de natura specială a anumitor
păcate. (...) Deşteptarea pocăinţei şi punerea ei în funcţiune în condiţiile unei conştiinţe drepte
şi sigure, iată cel dintâi şi fundamental scop al canonului la spovedanie. Acest principiu îl
ilustrează cât se poate de viu următoarea prescripţie a unui duhovnic. El a impus drept canon,
unei femei clevetitoare, obligaţia de a merge în clopotniţa bisericii cu o pernă de fulgi, pe care
să o destrame pe îndelete, lăsând fulgii în voia vântului, iar după aceea să se întoarcă la dânsul.
Îi ceru apoi să se ducă să adune fulgii la loc. Femeia făcu, desigur, o figură speriată, mărturisind
imposibilitatea de a reface perina din fulgii pe care numai vântul ştia unde-i răspândise. – Aşa
este şi clevetirea, reluă duhovnicul: ea duce vorbele de rău ca şi vântul, aşa că nu mai poţi drege
ceea ce ai stricat, pentru că nu mai eşti stăpână pe vorbele odată ieşite din gură. Canonul şi-a
ajuns scopul său esenţial, şi anume deşteptarea conştiinţei cu privire al gravitatea păcatului şi,
deci, nevoia de îndreptare” (Părintele Petre Vintilescu)260.

„Aplicarea canonului de pocăinţă se face într-un spirit corecţional, Când întrebuinţăm

această expresie, nu înţelegem să dăm canonului un caracter de pedepsire sau de ispăşire a
păcatului, ci numai să subliniem scopul său corecţional, adică salutar, pedagogic sau de corijare
(îndreptare) a penitentului. Scopul epitimiilor prescrise în scaunul de spovedanie nu este, prin
urmare, ispăşitor, adică pentru a satisface justiţia divină (...). Scopul lor este îndreptarea
penitentului prin exerciţii mai grele, dar cu atât mai hotărâtoare pentru restabilirea
funcţiunilor conştiinţei şi voinţei morale. Epitimiile ar putea fi numite pedepse, cel mult în
sensul de pedepse părinteşti, adică în sensul în care părinţii îşi pedepsesc copiii din iubire,
pentru a-i îndrepta, iar nu pentru că au greşit” (Părintele Petre Vintilescu)261.

„ Canoanele de Pocăinţă se impun după greşeală şi după putere , în raport direct

proporţional cu gravitatea ranei, ci intensitatea Pocăinţei şi cu posibilitatea împlinirii lor.
Indulgenţa e recomandată totdeauna când se dă dovadă de căinţă şi îndreptare sinceră, aşa
după cum asprimea este la locul ei când penitenţii nu arată semne şi sentimente de îndreptare”
(Părintele Ilarion Felea)262.

„La aplicarea canoanelor, duhovnicul nu poate uita că nu este numai judecător şi doctor,
ci mai ales părinte iubitor şi dezinteresat. Credincioşii să vadă în el pe omul lui Dumnezeu, pe
liturghisitorul mântuirii şi pe cel mai mare binefăcător al fericirii lor. Atunci şi numai în aceste
condiţii se apropie enoriaşii de el cu toată încrederea, îşi descoperă în faţa lui tainele conştiinţei
cu iată sinceritatea şi el va putea pătrunde şi sluji în inima lor, ca în altar” (Părintele Ilarion
Felea)263.

259 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 116.

260 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 216-217.
261 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 218.
262 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 219.
263 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa..., p. 220.

63
 „Preotul dă canonul sau epitimia, adică pune în aplicare canoanele prevăzute pentru
diferite păcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea penitentului. Necesitatea
preotului e pusă în evidenţă, în această fază, prin faptul că penitentul nu-şi poate fixa el însuşi
mijloacele de tămăduire şi nu i le poate da nici alt semen al său, cu suficientă autoritate, pentru
a-l face să le împlinească. (…) Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărţi
duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu
o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci şi să le argumenteze în faţa penitentului, ca
acesta să se lase convins să le urmeze” (Părintele Dumitru Stăniloae)264.

„Astăzi, când foarte mulţi se împărtăşesc destul de rar, oprirea de la Sfânta Împărtăşanie
pentru un an, doi sau trei nu mai e simţită ca un canon eficient. Mai eficientă e recomandarea
înfrânării de la păcatele mărturisite şi anumite reparaţii corespunzătoare. Prin faptul că scopul
acestor recomandări este tămăduirea sufletească a penitentului şi ele pot fi scurtate sau
prelungite după râvna cu care acesta le observă, sau după nepăsarea faţă de ele, urmează că
duhovnicul trebuie să rămână într-o legătură sufletească cu el, sau într-o prietenie
duhovnicească, care ea însăşi îi poate fi aceluia de mare folos. Mai trebuie menţionat că eficienţa
recomandărilor date de duhovnic atârnă în mare măsură de trăirea duhovnicului însuşi în
conformitate cu ele” (Părintele Dumitru Stăniloae)265.

„În vremurile vechi, când creştinii aveau mare râvnă şi evlavie să se împărtăşească mai
des cu Sfintele Taine, cel mai greu canon pentru creştinii de atunci era oprirea pe un timp mai
scurt sau mai lung de la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie. (…) Acum, însă, când credinţa a
slăbit şi creştinii cei mai mulţi zac în adâncul nesimţirii şi al lipsei de evlavie faţă de Sfânta
Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cred că cel mai mare canon pentru
îndreptarea sufletelor lor este părăsirea păcatelor spovedite şi lupta cu ele până la
moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia, metaniile şi alte nevoinţe să li se dea după putere,
după starea lor de sănătate şi după greutatea păcatelor făcute, potrivit cu scumpătatea şi
iconomia Sfintelor Canoane” (Părintele Ilie Cleopa)266.

„Duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să
oprească şi cui să dea cele sfinte cu vrednicie. (…) Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte
se spovedeşte, plângând cu amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă
cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se împace cu aproapele, sau refuză cele sfinte, nu
trebuie să fie împărtăşit” (Părintele Ilie Cleopa)267.

„Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtăşi cu pogorământ

numai în caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie, internare în spital pentru
mai mult timp etc. De asemenea, femeile însărcinate se pot împărtăşi în luna a noua, orice oprire
canonică ar avea, cu condiţia ca după naştere să ţină în continuare canonul dat de duhovnic”
(Părintele Ilie Cleopa)268.

„Cei ce nu vor să primească un canon la Sfânta Spovedanie, după multă sfătuire, de vor
rămâne în îndărătnicia lor, nu li se poate face dezlegare de păcate, cum spune Sfântul Nicodim
Aghioritul în Învăţătura către duhovnic” (Părintele Ilie Cleopa)269.

264 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 140.
265 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 146.

266 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p.
58.
267 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 68.
268 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 64.
269 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.

64
 „Duhovnicul e cel cu care tratezi viaţa ta ca şi cu Dumnezeu. El are puterea de a lega şi
dezlega, ceea ce în spiritualitatea ortodoxă defineşte marele rol al preotului şi marea sa misiune
pe pământ. Dar el e, cum am mai spus şi cum de fapt a spus cândva Avva Pimen, model, nu
legislator. Canoanele pe care se întemeiazp sunt orientative, suple. Duhovnicul le poate atenua,
le interpretează, le aplică la cazuri concrete, diferite unele de altele. Cu unii le aplică în literă, cu
alţii în spirit. Pentru unii sunt neînduplecate, pentru alţii mai blânde. Dacă nu se poate opera
diferenţierea în limitele aceluiaşi canon, se caută altul, mai aspru sau mai blând. Duhovnicul are
libertatea să aprecieze” (Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)270.

„Cine nu foloseşte Canoanele, schimbă modul de administrare a darurilor în Biserică. (…)

Canonul în mărturisire are un rol corecţional şi pedagogic. (…) Să nu se înţeleagă însă că
Ortodoxia acordă canonului rol ispăşitor, juridic, precum se întâmplă în teologia
romano-catolică. Învăţătura ortodoxă spune că iertarea la mărturisire se dă gratuit, de către
Hristos, de aceea se şi numeşte iertare, în virtutea vredniciei lui Hristos şi a Jertfei Sale
ispăşitoare (…) dar o iertare fără angajament din partea omului de a se îndrepta, fără o lucrare
de îndreptare, nu i-ar fi de folos. Canonul, pe care îl dă duhovnicul şi pe care penitentul îl primeşte,
are rolul de a concretiza angajamentul de îndreptare şi lucrarea de îndreptare. E semnul vădit că
penitentul îşi dezaprobă păcatul şi e hotărât a nu-l mai face” (Antonie Plămădeală, Mitropolit
al Ardealului)271.

„Tradiţia, exemplele Părinţilor, dau libertate de alegere, permit elasticitatea deciziilor,

lasă loc libertăţii interioare faţă de Regulă. Tocmai acest lucru asigură puterea şi realismul vieţii
duhovniceşti ortodoxe. Libertatea se situează deasupra Regulei, cu condiţia să fie exercitată cu
discernământ şi nu contra spiritului ei. Criteriul de apreciere între necesitatea rigorii şi
posibilitatea de a o călca, este acesta: rigoare când e vorba de poruncile dumnezeieşti, libertate
când e vorba de e vorba de modul de aplicare” (Antonie Plămădeală, Mitropolit al
Ardealului)272.

„Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, şi să-l pun în
situaţia să fie şi el împotrivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută”
(Părintele Arsenie Papacioc)273.

„Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a
unor canoane care angajează timp şi chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de
atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi
în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul, sau nu aţi vrut. De ce să nu se
poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu
duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze. Duhovnicul are toată autoritatea
de a lega şi a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutaţi atunci.
„Părinte, eu mă găsesc în situaţia asta, nu pot îngenunchea, că am o bubă la genunchi”; „Părinte,
am o anemie”. Un părinte duhovnicesc ţine cont de regula neputinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-
o lipsă de atenţie şi dintr-o crasă lenevire, atunci eşti vinovat” (Părintele Arsenie Papacioc)274.

„Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranţa că se

potriveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic după râvna care o
are fiecare şi în funcţie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu

270 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p. 203.
271 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p. 214.
272 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1995, p. 227.
273 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 74.
274 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 66.

65
mai faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi, atunci, tu te găseşti un
luptător cu sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari
care se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se pot pronunţa duhovnicii cu foarte multă grijă.
Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăşit 18-20 şi chiar 25 de ani. Dar asta ar
însemna să nu te mai împărtăşeşti niciodată. Mai ales se ţine cont şi de momentul istoric în care
trăim. El poate să se obişnuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai interesează şi zice: Parcă tot cu
împărtăşania am trăit până acum! (…) Trebuie urmărit un canon pe care să-l facă zi de zi, în ce
priveşte starea de simţire, nu starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se
achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citeşti cutare... Fiul o face din obligaţie, nu o face
să se vindece, dacă face. Sunt foarte puţini care fac cum trebuie” (Părintele Arsenie
Papacioc)275.

„Vă dau un exemplu: S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nunţii şi au trecut
la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească
mâncare. Ea, dintr-o greşeală, nepricepută şi tânără cum era, a afumat mâncarea. Şi se perpelea:
Vai, ce o să zică Nicu: N-ai învăţat nici atâta la mama ta!, se fărma sărăcuţa. A venit Nicu. Dragă
Nicule, am afumat mâncarea! Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit
la mine toată ziua, asta mă interesa! Asta îl interesează şi pe Dumnezeu: O, dacă ar şti cine sunt
Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, şi peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc.
Îngeri vă veţi numi şi voi întru împărăţia Mea. V-am dat înţelepciune, pricepere, discernământ. De
ce nu v-aţi gândit la Mine? Şi, auziţi, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci,
este un canon bun. Să te gândeşti la Dumnezeu, cum te gândeşti la mâncare, cum te gândeşti la
părinţi, cum te gândeşti la cineva pe care-l iubeşti. Te gândeşti la ei: ce-o mai fi făcând mama,
tata, soţia. Aşa să te gândeşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate şi peste toate El
trebuie să fie iubit din tot cugetul şi din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire:
Doamne, iartă-mă! Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. Doamne, sunt un netrebnic, nu
merit...! Încolo, îmi faci mie 100 de metanii (…); dar ce faci după ce le faci?” (Părintele Arsenie
Papacioc)?276.

„După ce îşi face pravila, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage
fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus:
orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini
într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un
Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai
puţin discutat, este prezenta continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de inşi îmi spun la spovedit
că nu şi-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care şi-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de
părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai
raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi
angajează toată fiinţa ta: Of, Doamne!, şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl
nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis repede” (Părintele Arsenie Papacioc)277.

„Dacă este cineva bolnav, trebuie, o, duhovnice, să alergi în grabă spre cercetarea lui,
chiar şi la miezul nopţii, dacă va şi ploua sau va ninge. După ce îl vei mângâia în boala lui,
spunându-i că prin aceasta se va curăţa de întinăciunea păcatului, aşa cum aurul se curăţă prin
foc, să-l îndemni mai întâi de toate la doctoria trupească, să se spovedească cu o spovadă de
obşte a tuturor păcatelor vieţii sale, De s-a legat limba bolnavului, îndată trebuie să-l strângi de
mână, sau să strigi tare, până când prin semne îţi va da de înţeles că vrea să se mărturisească.
Atunci să-i citeşti rugăciunea de iertăciune şi să-l împărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine, ca să
nu se întâmple să moară neiertat şi neîmpărtăşit.

275 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 67-68.

276 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 68-69.
277 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 69-70.

66
 Să mergi adeseori la dânsul, să-l mângâi şi să-l întăreşti ca să nădăjduiască la mila lui
Dumnezeu, până la răsuflarea lui cea mai de pe urmă şi să nu deznădăjduiască, fiindcă în ceasul
acela diavolul luptă tare ca să-l arunce pe om în deznădăjduire. Pentru aceasta, în ceasul de pe
urmă, are mare trebuinţă de sfătuirea şi mângâierea ta, pe care de o va avea, poate să
dobândească dobândă veşnică, aşa cum neavând-o, poate să sufere o pierdere veşnică ” (Sf.
Nicodim Aghioritul)278.

„Celor bolnavi, însă, li se poate face uşurare de canoanele care cer osteneală trupească,
precum: post, metanie, priveghere, milostenie, dacă nu au de unde da etc.; însă pentru osteneala
duhului nu sunt scutiţi, adică de sfânta rugăciune, cea dintotdeauna, şi de mulţumire către
Dumnezeu pentru suferinţa pe care o au. După cum am zis, canonul celor bolnavi se poate
schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a mulţumi neîncetat lui Dumnezeu pentru
toate, fiindcă prin acesta se vor mântui” (Părintele Ilie Cleopa)279.

„Cât priveşte canoanele de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, m-am orientat după

îndrumarea Părintelui Stăniloae din cartea sa de Dogmatică, în care spune să nu dăm canoane
de oprire pe vreme mai lungă de trei ani. N-am dat şi cred că n-o să dau canon de oprire de la
Sfânta Împărtăşanie pe vreme mai lungă de trei ani. E drept că sunt cazuri în care nu pot fixa
vreo limită. Am avut la spovedanie credincioşi cărora le-am spus că, după aşezarea sufletească
pe care o au, după lipsa de religiozitate, de cunoştinţe şi de practici religioase, nu le-aş putea
fixa vreun termen la care ar fi vrednici să se împărtăşească. Ba chiar le-am precizat că, în starea
în care se află, nici chiar la moarte n-ar putea să se împărtăşească cu vrednicie. Bineînţeles, de
fiecare dată le-am arătat şi ce e de făcut, pentru a se face vrednici de darul lui Dumnezeu”
(Părintele Teofil Pârâian)280.

„Nu are rost să aşteptăm trecerea anilor, ci vindecarea însăşi. Atunci când simt o
schimbare spre bine la credincioşi, nu aştept trecerea anilor sau împlinirea sorocului, ci dau
dezlegare la Sfânta Împărtăşanie înainte de termenul stabilit în prealabil” (Părintele Teofil
Pârâian)281.

„M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un maramureşean bătrân, cu sarica pe el: No, domn'
Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc! Cine era acest bătrân? În satul lui era un om
foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventişti foarte
puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ,
ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se ţinea de Biserică, şi nu au reuşit ăia să-l doboare. El
apăra poziţia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am de lucru, în
spovedanie, şi l-am întrebat: Ai postit?, că vroia să se împărtăşească. Mâine erau Pastile. No,
domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!, în Vinerea Mare, că era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără
credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucăţică de
cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? Bine, bade Ioane, să posteşti până mâine! Şi până
mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi l-am împărtăşit.
Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi am ţinut
cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu
teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima
noastră şi neduşmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare
de nevoinţă şi ca stare fiziologică, că elimină toxinele, şi e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de
fel, şi foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.

278 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, ed. cit., p. 63-64.
279 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, p. 62.
280 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, vol. II, p. 734.
281 Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, vol. II, p. 734.

67
 Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă duhovnicul ţine cont de intensitatea pocăinţei fiului,
el se consideră ajuns” (Părintele Arsenie Papacioc)282.

„Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte uşor şi zice:
„Părinte, părinte, e uşor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut şi
din ce i-a dat. „Părinte, ce faci?” Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvnă că el nu merita acest
lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.
Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari faruri de orientare: Uite, domnule, păcatul
dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci de ani, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât
de multe posibilităţi ca să-l uşurezi. Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-
i rana! L-ai oprit atâţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate
grele şi care se căiesc. Este o enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti de la împărtăşit dar nu
ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori să iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De şaptezeci de ori
câte şapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieşte permanent, că n-are voie
nimeni să desfiinţeze iadul că-i milostiv Dumnezeu” (Părintele Arsenie Papacioc)283.

„M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la mânăstire,
şi i-am întrebat: cum canonisiţi? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de
păcate! Şi ce faceţi cu ei, îi trimiteţi la Arsenie? Nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl
dezlegi” (Părintele Arsenie Papacioc)284.

„Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-şi pierde credinţa ortodoxă. Nu putem
accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Şi nu-i vorba de faptul că a omorât un om,
dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă,
aşteaptă pocăinţa oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri.
Femeia păcătoasă, aduceţi-vă aminte. Şi mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos
în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără
pocăinţă. Acesta e actul material prin care se vede căinţa unui om: mărturisirea. Chiar într-o
observaţie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: Se dădeau canoane mari pentru că era şi credinţa
mare. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totuşi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi,
spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Şi vă rog să mă credeţi că nu am oprit mai mult
de trei ani de la Sfânta Împărtăşanie, chiar şi pe cei cu avorturi” (Părintele Arsenie
Papacioc)?285.

„Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie,

părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul
slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea
noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă cu post şi rugăciune cu
lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie. Numai după ce
facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi tradiţia
Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este
necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie? Întâi avem nevoie de lacrimi,
de rugăciune şi deasa spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mânăstirile noastre
întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practica şi sfatul
lor” (Părintele Paisie Olaru)286.

282 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 71-72.

283 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 72.
284 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 73.
285 Ne vorbeşte Părintele Arsenie III, p. 77.
286 Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie…, p. 53.

68
 „S-a ajuns, pe măsură ce a slăbit râvna credincioşilor, la o foarte rară împărtăşire.
Biserica s-a văzut nevoită să stabilească o normă minimă: cele patru posturi de peste an. Pentru
mulţi însă acest minim recomandat a devenit lege, ba unii se împărtăşesc doar în postul
Sfintelor Paşti. Această stare este nefirească. Când preotul iese cu potirul şi zice: Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!, şi nu se apropie nimeni, este semn că au
pierdut creştinii sensul Liturghiei, care are ca punct culminant tocmai împărtăşirea cu Hristos”
(†Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei)287.

287 În Prefaţa la pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia..., p. 22.
69