Sunteți pe pagina 1din 18

"INTERVENTII PSIHOLOGICE IN SCOALA.

MANUALUL CONSILIERULUI SCOLAR",

TERAPIA DE FAMILIE

Apariția și dezvoltarea consilierii copiilor a contribuit la dezvoltarea terapiei de familie care,


la rândul său, poate participa la susținerea rolului profesional al consilierilor școlari.
Prezentarea specificului terapiei de familiei și a principiilor comune tuturor sistemelor, a
caracteristicilor familiei funcționale și a aserțiunilor generale privind evaluarea familiilor,
urmate de sinteza caracteristicilor terapeutului și a celor mai importante abilități profesioanle
ale acestuia sunt completate de analiza conceptelor de lucru, a tehnicilor de intervenție
specifice și de sublinierea posibilității de utilizare a perspectivei sistemice în consilierea
psihologică realizată în școală și în parteneriatul școală-famillie. Analiza critică a punctelor
tari și a limitelor terapiei de familie încheie logic acest capitol. Puterea acestei terapii constă
în a aduce împreună membrii unui sistem pentru a transforma interacțiunile lor, pornind de la
premisa că ceea ce blochează oamenii în relațiile lor disfuncționale este marea dificultate de a
vedea propria lor contribuție la problemele apărute. Formarea în terapia de familiei este
extrem de importantă în formarea profesională a consilierilor școlari, în conceperea și
realizarea unor programe de intervenție centrate pe relația părinte-elev, dar și în dezvoltarea
gândirii sistemice folosite în abordarea individuală a elevului, părinților, cadrelor didactice
sau în tratatrea a altor probleme care apar în parteneriatul școală-familie

În timpul deceniului care a urmat celui de-al doilea război mondial, alături de
influența extraordinară a teoriei sistemelor și accentul pus pe explorarea relațiilor dintre
părțile care alcătuiesc un sistem, alte patru evoluții științifice și clinice aparent independente
au stabilit scena pentru apariția terapiei familiale: investigarea rolului familiei în dezvoltarea
schizofreniei la unul din membrii săi, apariția consilierii maritală și premaritală, creșterea
mișcării de consiliere a copilului și avansul în dinamica grupului și terapia de grup. Fiecare
dintre acestea au influențat evoluția terapiei familiale. Mișcarea privind consilierea copiilor,
apărută la începutul secolului al XX-lea, s-a bazat pe presupunerea că dacă problemele
emoționale au început într-adevăr în copilărie - așa cum au sugerat Freud și nu numai – atunci
identificarea precoce și tratamentul copiilor ar putea împiedica psihopatologia ulterioară.
Alfred Adler a fost deosebit de conștient de rolul cheie al experiențelor familiale timpurii
jucate în determinarea comportamentului adulților. Adler a susnținut dezvoltarea mișcarii de
consiliere a copilului la începutul anilor 1900 și, deși el nu a lucrat terapeutic cu întreaga
familie, l-a influențat pe Rudolph Dreikurs, care mai târziu a emigrat în Statele Unite și a
extins consilierea copilului în centre de consiliere familială (Lowe, 1982). În 1924, a fost
înființată o asociație americană dedicată în mare măsură prevenirii tulburărilor emoționale și
de comportament ale copiilor. Deși clinicile de consiliere pentru copii au rămas puține până
după cel de-al doilea război mondial, în prezent ele există în aproape fiecare oraș din Statele
Unite. Acestea oferă posibilitatea identificării și tratării psihologice a tulburărilor din copilărie
prin implicarea părinților în procesul terapeutic.
Apariția și dezvoltarea consilierii copiilor este îngemănată cu apariția terapiei de
familie, cea din urmă contribuind astăzi la susținerea rolului profesional al consilierilor
școlari. După constituirea ca abordare distinctă și dezvoltarea terapiei de familie, mulți dintre
consilierii școlari au găsit oportună formarea în cadrul acestei școli terapeutice și utilizarea
unora dintre tehnicile sale specifice în lucrul cu copii și părinții lor, dar nu numai. Terapia de
familie caută să se adreseze oamenilor nu la nivel individual, aşa cum o fac alte forme de
terapie mai timpurii, ci oamenilor în relaţii. Acest tip de terapie se regăseşte în literatura de
specialitate mai des sub denumirea de „terapie de familie” sau „terapie sistemică de familie”.

Terapia de familie: particularități și principii


Întrebările pe care le adresează cei care doresc să urmeze o (nouă) formare într-o școală
terapeutică vizează, întâi de toate, apectele prin care aceasta diferă de alte tipuri de consiliere
sau terapie. Există câteva zone care disting în mod clar perspectiva sistemică de la alte
abordări (Becvar &Becvar, 2000). În primul rând, ideea de a lucra cu familiile întregi a fost
un aspect unic în gândirea și teoretizarea care au inaugurat o nouă disciplină în domeniul
sănătății mintale: terapia familială. Trecând de la un accentul strict pe indivizi și psihicul lor,
terapia de familie a început să acorde atenție sistemelor relaționale și contextelor în care
trăiesc oamenii, în care apar problemele și în care pot fi găsite soluțiile. Percepută deseori ca
fiind doar o altă tehnică, trecerea la lucrul cu familiile a însemnat, de fapt, începutul unei
paradigme alternative. În al doilea rând, analizează patternurile relațiilor și conversațiilor,
modul în care conversațiile influențează felul în care membrii familiei gândesc, credințele și
interacțiunile lor zilnice. Problemele nu mai sunt căutate în interiorul indivizilor, ci în
sistemul relațiilor cu ceilalți. Pe de o parte individul este deculpabilizat pentru vina de a avea
o problemă, iar pe de altă parte relațiile se pretează mai ușor la schimbările terapeutice. Din
perspectiva sistemică/cibernetică, mai important decât cine este în sala de terapie este modul
în care gândește terapeutul despre cine este în camera de terapie. În al treilea rând, cu câteva
excepții (de ex., psihanaliza, terapia transgenerațională etc.), terapia familială analizează
contextul actual, ceea ce se întâmplă în prezent în viața oamenilor și ceea ce s-a întâmplat mai
recent, (de ex., vocile care continuă să strige la telefon sau vorbesc într-o manieră nepotrivită
la prânzul de duminică, precum și acele voci din trecut care sunt păstrate în amintirile unei
persoane). În fine, în al patrulea rând, ea analizează modul în care conversații interioare și
exterioare sunt valorizate, iar importanța pe care individul o acordă unei sau alteia este legată
de modul în care indivizii se comportă în familiile lor, în cercurile lor intime și în contexte
sociale mai largi.
De la bun început trebuie subliniat faptul că, familiile operează pe baza acelorași
principii, norme și standarde care sunt comune tuturor sistemelor, care îi permit menținerea
status-quo-ului și funcționarea continuă (Walsh, 1998). Aceste constructe operatorii includ
(Turliuc, 2004):
a. Cauzalitatea circulară. Ea indică faptul că membrii familiei sunt toți interconectați,
iar o schimbare apărută la unul dintre membrii afectează și ceilalți membrii și grupul familial
ca întreg. Mai departe, schimbările petrecute la nivelul celorlalţi şi a grupului afectează,
printr-un canal circular al influenţei, membrul familiei în care modificările au apărut iniţial.
Astfel, cauzalitatea nu mai este una liniară, mecanicistă, ci una care poate deveni pedictibilă,
odată ce patternul interacțional al familiei este binecunoscut. De exemplu, un dominator
necesită existența unei persoane care să fie supusă, cu alte cuvinte, cineva nu poate domina
decât atunci când altcineva este supus.
b. Nonsumativitatea. Familia ca întreg nu se reduce la suma membrilor săi și nu poate
fi descrisă prin simpla însumare a caracteristicilor membrilor familiei. Ea include și pattern-
urile organizaţionale şi interacţionale familiale care asigură conectarea într-un ansamblu
unitar a comportamentului fiecărui membu al sistemului familial (G. Bateson, 1979). Altfel
spus, componentele unui sistem pot fi înţelese doar în contextul întregului sistem. Familiile se
întrebă adesea cum au ajuns disfuncționale, dar este de înțeles faptul că interacțiunile se
construiesc pe interacțiunile anterioare, că gândurile și emoțiile sunt influențate de
interacțiuni, iar perspectivaele și percepțiile se schimbă în cursul interacțiunilor zilnice.
c. Morfostaza sau homeostaza. Acest concept vizează abilitatea unui sistem de a-și
menține stabilitatea în contextul schimbării. Sistemele familiale rezistă în timp prin
intermediul mecanismelor care asigură stabilirea și întărirea normelor, evitarea devierii de la
norme, dezvoltarea coeziunii și solidarității. Aceste mecanisme constituie forțe puternice care
actionează împotriva apariției schimbărilor în sistem și pentru menținerea membrilor
împreună, fie și în cadrul unor interacțiuni negative. De exmplu, în cazul familiilor care
apeleză la terapie pentru tulburările de comportamet ale copilului, ele pot dori să schimbe
imediat aceste comportamente fără să înțeleagă că toți membrii familiei trebuie să își schimbe
modul de interacțiune.
d. Morfogeneza. Ea vizează abilitatea unui sistem de a se schimba în condiții de
stabilitate. Sistemele familiale trebuie să fie capabile să se adapteze la schimările care intervin
în viața lor. Abilitatea de a-și schimba cu flexibilitate rolurile și așteptările este o condiție a
funcșionării familiale sănătoase. Aceasta necesită adaptarea la schimbări interne, externe și la
stadiile dezvoltării ciclului vieții familiale. Cele două direcții de evoluție sunt absolut
necesare. Într-un sistem, nivelele moderate ale morfostazei și merfogenezei sunt cele
funcționale. Aceste procese sunt intercorelate și asigură deplasarea familiei de-a lungul
ciclului vieții familiale.
e. Echifinalitatea. Potrivit acestui principiu, aceeaşi origine poate conduce la rezultate
diferite şi acelaşi rezultat poate proveni din origini diferite. P.Watzlawick, J. Beavin şi D.
Jackson (1967) avertizau asupra erorii frecvente, comise de unii cercetători, de a confunda
originea cu semnificaţia unui rezultat. De asemenea, ei arătau că influenţa condiţiilor iniţiale
este depăşită prin impactul lor asupra organizării familiale, asupra pattern-urilor sale
interacţionale şi a capacităţii sale de a răspunde la stres. De aceea, pornind de la aceeaşi
situaţie, o familie se poate descurca, în timp ce alta poate eşua (de exemplu, în încercarea de a
face față tranziției la un nou stadiu al ciclului vieții familiale), după cum două familii cu o
bună funcţionalitate pot fi implicate în circumstanţe diferite (în adoptarea noilor roluri
parentale, odată cu naşterea primului copil, sau în situaţia limită a creşterii dificultăţilor
financiare ca urmare a intrării unuia dintre soţi în şomaj ş.a.m.d.).
f. Comunicarea. Acest concept indică procesul interpersonal central. Becvar si Becvar
(2000), enunță cele trei principii de baza ale comunicării astfel: 1. Nu putem să nu ne
manifestăm comportamental (nu putem să nu facem nimic), 2. Nu putem să nu comunicăm
(fiecare comportament transmite un mesaj interpersonal) și 3. Semnificația unui
comportament dat nu este semnificația adevărată a acelui comportament , ci adevărul personal
al persoanei care i-a acordat o semnificație personală. Cu alte cuvinte, orice comportament
poate fi interpretat în diferite modalități și nici o interpretare nu este mai corecta decât altele.
O percepție se poate potrivi sau nu percepțiilor celorlalți, dar fiecare percpeție este adevarată
și validă pentru fiecare dintre noi. Fiecare comunicare verbală sau nonverbală are două
funcții: 1. de a oferi informații, opinii sau evaluări și 2. de a dezvolta relații, care indică felul
în care informația va fi interpretată. De aceea avem două nivele ale comunicării: conținutul
verbal sau aspectul digital și aspectul nonverbal, procesual sau aspectul analog. Procesul
comunicării este indicat de felul în care oamenii vorbesc, în timp ce conținutul comunicării
arată despre ce vorbesc oamenii. Atunci când aceste două aspecte sunt congruente membrii
unui sistem știu foarte bine cum stau unii cu alții. Atunci când mesajele sunt incongruente pot
să apară probleme. Familiile disfuncționale acordă mai multă atenție nivelului analog, și nu
procesului. De asemenea, un terapeut care le spune părinților cum să rezolve problema
copilului (de ex. cum să îl determine să meargă la școală) lucrează cu conținutul și nu cu
procesul. Copilul se poate întoarce la școală, dar părinții nu își îmbunătățesc procesul de
lucare a deciziilor (Nichols și Schwartz, 2005).
g. Gradul schimbării. Principiile sistemice prezentate implică faptul că există o
stabilitate a familiei și că sistemul este menținut prin interacțiunea membrilor ei. Atunci când
apar probleme în familie (de ex., sâcâieli, plângeri, critici, amenințări), membrii acesteia se
așteaptă să apară schimbări de gradul întâi. În tratarea lor, se folosesc intervențiile
comportamentale. Schimările de gradul al doilea necesită analiza naturii și a regulilor
interacțiunilor și identificarea opțiunilor care permit schimbarea.Atunci când un se schimbă
un comportament avem de-a face cu o schimbare de gradul întâi, iar atunci când se urmărește
schimbarea regulilor intercțiunilor avem de-a face cu o schimbare de gradul al doilea
(Watzlawick et al., 1967).

Caracteristicile familiilor funcționale


Familiile sunt formate din indivizi cu o istorie comună, între care există o anumită legătură
emoţională, şi care împărtăşesc diferite scopuri şi activităţi. Aspectele vieţii familiale includ
supravieţuirea fizică, protecţia socială, educaţia şi dezvoltarea. Ele pot include acceptarea,
ataşamentul, aprobarea, apartenenţa, identitatea, suportul şi creşterea membrilor individuali ai
familiei. Între membrii familiei pot exista sau nu legături de sânge, iar relaţiile dintre ei pot fi
sau nu recunoscute juridic. Deoarece membrii oricărei familii împărtăşesc numeroase
experienţe, sistemele familiale sunt caracterizate prin interdependenţă socială şi psihologică.
Familia trebuie văzută şi în contextul altor sisteme cu care interacţionează, precum
comunitatea, şcoala, mediul de muncă sau profesional, biserica, etnia, rasa, cultura, clasa
socială şi credinţe.
Pentru a lucra cu familia este necesar să dispunem de un model teoretic cu privire la
modul în care familiile funcţionează. Toți terapeuții de familie descriu familia în termenii
sistemelor, ai interacțiunilor și relațiilor. Clinicienii percep familiile de-a lungul unui
continuum de la sănătos / funcțional, la nesănătos / nefuncțional. Cu alte cuvinte, în terapia
sistemică, familia este înțeleasă ca un sistem confruntat cu mai multe sau mai puține probleme
şi dificultăţi atât în interior, cât şi în relaţia sa cu alte sisteme, cu care se află în interacţiune.
Familiile funcţionale se caracterizează prin capacitatea indivizilor şi a sistemului
familial de a satisface nevoile psihologice şi sociale ale grupului familial ca întreg şi ale
fiecărui membru în parte. În cazul familiilor disfuncţionale, familiile sunt incapabile să atingă
aceste scopuri. Deși conceptul de familie funcțională este mai curând ipotetic și abstract,
căpătând puțină validare empirică, Krysan, Moore și Zill (1990) au identificat 9 caracteristici
ale familiilor funcționale, după cum urmează: adapatabilitate, angajament, comunicare clară,
deschisă și frecventă, încurajarea concomitentă a autonomiei individuale și a coeziunii,
exprimarea aprecierii, reliegiozitate/spiritualitate, relații sociale capabile să asigure suportul
social și resursele externe, roluri clare și flexibile, timp împărtășit suficient cantitativ și
calitativ. Minuchin (1974) a caracterizat familiile sănătoase ca având o organizare puternică
destul de flexibilă pentru a se schimba, dar suficient de rigidă suficient pentru a ști cine o
conduce. În fine, gradul de funcționalitate al unei familii depinde de cât de capabilă este o
familie să își rezolve problemele.

Aserțiuni generale privind evaluarea


Există câteva aspecte cu privire la evaluarea familiilor, enumerate de Beavers și Hampson
(1990), care trebuie cunoscute de terapeuți pentru a duce la bun sfârșit procesul terapeutic.
Mai întâi, diagnosticarea tipologiei familiei nu este la fel de important ca evaluarea
sistematică a caracteristicilor relațiilor, comunicării și interacțiunilor. Fieecare familie este
unică și prespupunerea că toate familiile intacte, adoptive, monoparentale, reorganizate sau
reîntregite, interculturale sau inter-rasiale sunt asemănătoare și experimentează aceleași
probleme, ignoră aspecte specifice fiecărei familii (istora sa unică, contextul și modul ei de
operare). În al doilea rând, competențele unei familii variază de-a lungul unui continuu de la
funcțional la nefuncțional, iar clinicienii aibă convingerea că orice sistem are abilitatea de a
crește și de a se adapta. În lipsa acestor carateristici memebrii familiei nu vor fi motivați să
participe la terapie. În al treilea rând, familiile aflate la același nivel funcțional pot avea stiluri
de relaționale diferite. Pentru a rămâne sănătoase famiile trebuie să își poată fixa și schimba
stilurile de interacțiune în acord cu provocările stadiilor lor de dezvoltare. În al patrulea rând,
succesul terapiei depinde de capacitatea de a identifica alterarea acelor carateristici și reguli
care au exacerbat disfcuționalitatea familiei. În al cincilea rând, o terapie de succes evalueză
structura ierarhică a (sub)sistemelor aflate în interacțiune în interiorul sau în afara familiei. În
fine, tratamentul individual pentru problemele relaționale poate fi ineficient și complicat, iar
intervențiile care subliniază natura interacțională a dezvoltării individuale și familiale se pot
dovedi mai eficiente. Abordarea sistemică familială este mai puţin orientată individual, din
moment ce tratează familia ca întreg. Chiar şi aşa, membrii individuali ai familiei şi acţiunile
lor trebuie luate în considerare, deoarece impactul lor asupra diferitelor sisteme sau subsiteme
este extrem de important.
În general, evaluarea familiei poate fi conceptualizată ca un proces format din
următoarele stadii: stadiul input-ului informaţional, stadiul analizei informaţiilor şi stadiul
output-ului informaţional. Input-ul informaţional se referă la colectarea datelor adecvate ale
evaluării şi în cantitate suficientă, prin adresarea de întrebări de referinţă utile şi
semnificative. Evaluarea informaţiilor se referă la organizarea, sistematizarea şi interpretarea
datelor evaluării într-un mod care să asigure descrierea acurată a caracteristicilor şi tendinţelor
comportamentale ale indivizilor. Output-ul informaţional se referă la descrierea
comportamentelor şi proceselor observate, la formularea concluziilor şi recomandărilor oferite
clienţilor, la răspunsul oferit de terapeut unor întrebări de referinţă.

Caracteristicile trapeutului și abilitățile sale de bază


Terapeuții de succes au capacitatea de a asculta și de a fi suportivi, de a fi apropiați și plini de
grijă, de a încuraja familia să se schimbe, de a înțelege, de a rămâne motivată și plină de
speranță Potrivit lui Carlson și Lewis (1991), cele mai importante caracteristici ale
terapeuților de familie includ: căldură și grijă, atenție necondiționată acordată fiecărui
membru al familiei și familiei ca întreg, respect pentru efortul familiei de a găsi soluții,
atitudinea încurajatoare și credința în capacitatea familiei de a-și rezolva problemele,
atitudinea opimistă cu privire la potențialul familie, abilitatea de a exersa tenhnicile de
intervenție și de a fi flexibil și adaptativ în decursul procesului terapeutic.
Anumite abilități profesionale de bază sunt necesare în orice profesie. În cazul
consilierilor sau psihoterapeuților de familie ele includ (Carlson, Sperry și Lewis, 1997): 1.
construirea relațiilor cu clienții (grija și interesul, stilul personal pozitiv de relaționare, un
zâmbet plăcut, o strângere fermă de mână facilitează dezvoltarea relației cu clientul); 2.
culegerea și oferirea informațiilor (culegerea datelor despre ceea ce face, simte și gândește
fiecare membru al familiei, despre felul în care interacționează și comunică, iar terapeutul
trebuie să informeze despre comportamentul acceptabil sau inacceptabil în terapie, care este
scopul terapiei, cum lucrează teraputul, care sunt așteptările teraputul privind memebrii
familiei care vor participa la șesințe etc.) 3. structurarea informațiilor (deși structurarea
interacțiunilor terapeutice variază de la o teorie la alta, este important ca familias ă înțelagă
structura unei ședințe și ceea se așteaptă de la ea); 4. reflectarea conținuturilor și emoțiilor
(comunicarea trebuie să fie empatică, iar reflectarea trebuie sublinieze legătura dintre
experiențele emoționale și evenimentele de viață), 5. sumarizarea (adesea familiile sunt
sisteme multicriză, confruntate cu numeroase probleme, pe care terapeutul trebuie să le
sintetizeze și să ajute familia să le prioritizeze pentru a o aborda pe cea mai presantă); 6.
autodezvăluirea (prin dezvăluire propriilor experiențe terapeutul își poate prezenta latura
umană și reduce distanța); 7. confruntarea (capacitatea de a provoca sau confrunta mai subtil
sau mai direct un client, care generează anxietate, pune familia în poziția de a regândi
povestea vieții sale pentru a deosebi părțile adevărate de cele distorsionate); 8. interpretarea
(vizează explicarea cauzei pentru care familiei se conflută cu problemele ei actuale); 9.
schimbarea comportamentului (scopul terapiei este de a obține o schimbare a sistemului
familial, care să dea naștere unor alte comportamente); 10. închiderea (apare atunci când
familia și terapeutul consideră că scopul unei ședinte sau al întregului proces terapeutic a fost
atins; închiderea necesită sumarizarea principalelor aspecte discutate, identificarea unor noi
aspecte ce trebuie discutate, formularea unor sarcini pentru acasă, sublinierea progresului
înregistrat de familie); 11. a face față rezistenței (poate fi mai adecvat abordată dacă terpeutul
înțelege de ce un client refuză să se implice activ în discuții, de exemplu, familia nu întelege
sau nu agreează sarcinile primite); 12. identificarea și definirea patternurilor și secvențelor
(terapeutul caută să idetifice tipare stabile de interacțiune și, în acest scop, poate observa cine
răspunde primul la întrebări, ci urmează, care sunt semnele nonverbale trasmise de ceilalți
memebrii ai familiei atunci când cineva vorbește, cine se aliază cu cine, cine deține mai multă
putere și control etc.) și 13. etichetarea și re-etichetarea (este utilă mai ales atunci când
familia este în negare. Atunci când se discută cu un copil, terapeutul poate folosi etichetarea
astfel: ”Dacă îți însușești bunurile altcuiva, înseamnă că furi acele bunuri”. Redefinirea poate
fi folosită atunci când o ”mamă cicălitoare” e numită ”grijulie”ș.a.m.d.).

Terapia de familie:conceptele de lucru și tehnici specifice


Câteva dintre conceptele principale de lucru ale terapiei de familie includ:
Sistemul. Conform teoriei generale a sistemelor, sistemul constă într-un complex de
elemente în stare de interacţiune, care au funcţii bine definite, iar împreună, în ansamblu,
îndeplinesc un scop comun, diferit de cel al fiecărui element în parte.
Subsistemul. Subsistemele reprezintă acele părţi ale unui sistem, care au funcţii
specifice și activităţi diferite în interiorul sistemului, ca întreg (Goldenberg & Goldenberg,
2008). În fiecare sistem regăsim la un moment dat funcţionând mai multe subsisteme (în
familie, principalele subsisteme sunt cel marital, parental și al copiilor), după cum fiecare
sistem face parte din sisteme mai largi, numite suprasisteme (de exemplu: sistemul-familie în
raport cu suprasistemul-comunitate).
Reguli și graniţe. Familiile dezvoltă relații stabile ca urmare a regulilor familiale
implicite sau explicite. Ele organizează interacțiunile familiale și mențin stabilitatea
sistemului prin limitarea comportamentului membrilor săi. Datorită acestor reguli familiile
interacționează în mod repetitiv și predictibil. Regulile vizeză patternurile relaționale și
exprimă valoarea conduitelor din sistem și rolurile adecvate, recomandate, dezirabile Ele
permit și stabilirea granițelor din interiorul fiecărui subsistem, cele dintre subsisteme sau
granița întregului sistemului cu exteriorul. În funcţie de gradul lor de permeabilitate, terapia
familială structuralistă a identificate trei tipuri de graniţe (Minuchin, 1974): 1. rigide, care
diminuează intimitatea şi calitatea comunicării din cadrul fiecărui subsistem, favorizând
menţinerea simptomului la persoana la care se instalează, tensiunea trăită de aceasta nefiind
preluată de ceilalţi membri; 2. clare, permiţând buna comunicare şi intimitatea subsistemelor
și 3. difuze, favorizând interacţiunile maxime şi intimitatea minimă, ca urmare a slabei definiri
a fiecărui subsistem şi a rolurilor membrilor săi. În acest caz, tensiunile şi stresul reverberează
cu uşurinţă de la un membru al familiei la altul. Claritatea graniţelor familiale este socotită a fi
un parametru util în evaluarea funcţionalităţii familiei.
Alianțe, coaliții și putere. Alianţele definesc afinitățile dintre membrii familiei,
modul în care se unesc sau se opun unul altuia, în scopul realizării obiectivelor și activităţilor
familiale. Coaliţiile sunt legături dintre anumiţi membri ai familiei, împotriva unui al treilea
membru (de ex., mamă-fiu împotriva tatălui sau alți doi membrii ai familiei îl fac pe un al
treilea responsabil pentru conflictele dintre ei, cu scopul de a scădea stresul din relaţia lor). O
coaliţie stabilă este o uniune fixă şi inflexibilă (Goldenberg şi Goldenberg, 2008). În fine,
puterea dintr-o familie are legătură atât cu autoritatea, adică cine ia deciziile în familie, cât şi cu
responsabilitatea punerii lor în practică, adică cine duce la bun sfârşit deciziile luate. Puterea se
referă la influenţa pe care o au membrii familiei unul asupra ceiluilalt, cu scopul realizării unor
obiective. Alianţele, coaliţiile şi puterea sunt concepte importante în studiul funcţionalității
familiei în viziunea terapiei strategice de familie.
Ierarhia. Ierarhia este un concept strâns legat de cel de putere în familie. Primul care a
introdus ideea de ierarhie a fost structuralistul Minuchin (1974), care a observat că o familie
funcţională trebuie să aibă o structură puternică, adică părinţii să aibă puterea decizională şi nu
copiii, părinţii să aibă responsabilităţi faţă de copii şi nu invers, copiii mai mari să aibă
responsabilităţi mai mari decât cei mai mici etc. Conceptul a fost preluat și de terapeuții strategici,
în special de Haley (1976), care a utilizat sintagama de ierarhie transgeneraţională, prin care a
propus terapeuţilor strategici analiza minuţioasă a responsabilităţilor membrilor familiei, care
poate dezvălui raporturile de putere, de sub- şi supra-implicare.
Feedback-ul este procesul prin care un sistem preia informațiile necesare pentru a-și
menține homeostaza. Cu alte cuvinte, este procesul prin care informațiile cu privire la
comportamentele anterioare alimentează conduitele ulterioare din sistem în manieră circulară.
El poate fi pozitiv sau negativ. Feedback-ul pozitiv semnalizează nevoia de a schimba
sistemul. Cel negativ indică apariția unei schimbări care amenință homeostaza, în vederea
contracarării tendinței spre schimbare. Așadar, feedback-u negativ diminuează schimbarea, iar
cel pozitiv o amplifică (Nichols și Schwartz, 2005).
Triunguirile. Bowen (1976) susţinea că triunghiul este cea mai mică unitate
relaţională stabilă într-un sistem. Prin definiţie, o diadă este instabilă, iar a treia persoană
aduce echilibru subsistemului, mai ales atunci când în diadă este prezentă tensiunea. Un
triunghi apare atunci când unei pesoane, A, îi displace o altă persoană, B, sau acţiunile
acesteia. Persoana A o place, însă, pe o a treia persoană, C, care la rândul ei o place pe
persoana a doua, B. Într-o astfel de relaţie, spunem că persoana C este triangulată.
Triangularea stabilizează relațiile și îngheață temporar conflictul. Așadar, triunghiul
emoţional apare într-un sistem în care două persoane, care au un conflict, implică activ o a
treia persoană, pentru a-şi rezolva disconfortul. A treia persoana, care este triangulată, uneori
se oferă singură să dea ajutorul, dar este cea care iese cel mai prost din această interacţiune;
de obicei ea ajunge la nivelul cel mai ridicat de stres, anxietate și chiar depresie. În acest timp,
primele două persoane, aflate într-o relaţie tensionată, şi-au „descărcat” nemulţumirile şi
ajung să relaţioneze cordial, satisfăcător (Day, 2010) .Apariţia triunghiurilor emoţionale este
remarcată, în special, în familiile fuzionale, în care graniţele sunt neclare, foarte permeabile.
Stilul relațional. Terapeuții de familie identifică trei tipuri de relaţii de comunicare,
fiecare dintre ele putându-se realiza în variate modalităţi: funcțional sau disfuncțional, amabil
sau ironic, agresiv sau aluziv etc., în funcţie de locul, situaţia, personalităţile şi obişnuinţele
lor (Turliuc, 2004). Distincţia ţine seama de criteriul atitudinilor şi manierelor în funcţie de
care se structurează comunicarea. Negarea cererii celuilalt este un prim tip de relaţie de
comunicare în care nevoia sau solicitarea celuilalt este respinsă. De exemplu, atunci când
soţia îi spune soţului că are o migrenă teribilă, ea aşteaptă din partea lui o anumită îngrijorare
şi recunoaşterea faptului că nu arată prea bine. Dacă soţul, dimpotrivă, îi răspunde că are aerul
unei persoane deplin sănătoase, el îi neagă cu mare brutalitate solicitarea. Este adevărat faptul
că uneori este mai indicat să spunem ”nu” solicitării celuilalt. Comportamentele simetrice
vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune de interacţiuni. Spre
exemplu, în procesul căutării soluției unei probleme cotidiene, ambii soţi pot manifesta
dorinţa de a domina, de a avea ultimul cuvânt. Alteori, ei pot răspunde cu bucurie la o veste
bună și bucuria celuilalt. Comportamentele complementare permit formularea unui răspuns
pozitiv la cererea partenerului. Dacă în simetrie comportamentele apar ca în oglindă, în
complementaritate ele se completează, mai mult sau mai puțin armonios. Complementaritatea
se referă la reciprocitate și la faptul că oamenii se influențează reciproc. O persoană activă se
poate simți bine în prezența cuiva mai pasiv, iar un dominator în preajma unei presoane mai
supuse. Dar, unele interacțiuni mutuale sunt mai puțin benefice (de ex., cu cât soția cicălește
mai mult, cu atât va fi ignorată mai mult. Și cu cât soțul o ignoră mai mult, cu atât ea îl
cicălește mai mult.).
Semnificația simptomelor. Terapeuții de familie au descoperit că simptomele unui
pacient identificat are o funcție stabilizatoare asupra familiei, ei vorbind despre influența
homeostatică a simptomului (Jackson, 1965). Vogel și Bell (1960) au observat că copiii cu
tulburări emoționale sunt întotdeauna implicați în conflictele dintre părinții lor. Prin
deturnarea conflictelor spre copii, părinții pot continua relația lor la un nivel rezonabil de
stres, deși costul copiilor poate fi extrem de mare. Această ideea este uneori discreditată
astăzi.
Intervențiile trapeutice pot lua diferite forme, la diferite niveluri. Dintre tehnicile
terapeutice transgenerationale mai cunoscute sunt genograma, întrebările de proces,
includerea familiei extinse în terapie, includerea simbolică a familiei de origine. Intervențiile
orientărilor terapeutice de tip ”aici și acum” includ: recadrarea, sculptura familială,
fotografiile familiale, zilele speciale. / oferirea de daruri, teehnica scaunului gol, ritualurile
familiale alianțele strategice, inervențiile paradoxale, tehnica întrebărilor circulare și
reflexive, externalizarea, clarificarea granițelor ș.a.m.d. Prezentăm mai jos o succintă
expunere a lor.
Genograma este o diagramă schematică care prezintă membrii familiei și relațiile
dintre aceștia. Ea se realizează pe baza interviului cu familia, menit să asigure înțelegerea și
completarea arborelui familiei, care să cuprindă minimum trei generații. Tehnica permite
realizarea unui portret static al familiei, menționarea datelor importante (ale nașteriilor,
căsătoriilor, deceselor etc.), reprezentarea relațiilor strânse, distante sau conflictuale, a
separărilor și a triughirilor. În general, genograma este utilizată pentru colectarea informațiilor
despre membrii familiei.
Întrebările de proces sunt menite să îi facă pe clienți să devină mai lenți, mai calmi,
să renunțe la anxietatea de situație și să mediteze mai profund. Ele sunt gândite astfel încât
clienții să înceapă să gândească despre participarea lor la ceea ce li se întâmplă, la
contribuțiaa lor la situațiile neplacute în care sunt implicați (Nichols și Schwartz, 2005)
Includerea membrilor familiei extinse în terapie pornește de la convingerea că
evenimentele din generațiile anterioare afectează patternurile interacționale prezente. Tehnica
permite tratarea problemele nerezolvate din trecut si schimbarea interacțiunilor.
Includerea simbolică a membrilor familiei de origine este utilizată în situațiile în
care membrii familiei de origine sunt decedați sau se află la mare distanță geografică, pentru a
evidenția influența lor asupra a sistemului familial actual. Se poate recurge și la tehnica
scaunului gol, specifică abordării gestaltiste, la psihodramă sau jocul de rol.
Recadrarea, (în engleză, Reframing), uneori întâlnită și sub denumirea de
reetichetare, se referă la modificarea sau schimbarea perspectivei, a gândurilor pe care
membrii unei familii le au asupra unei probleme. (Hanna şi Brown, 1999) A recadra înseamnă
a sugera, în cadrul unei conversații terapeutice, fie verbal, fie prin intermediul unor sarcini
comportamentale, o nouă descriere a situației clientului sau a unei părți a acesteia. Această
nouă perspectivă va ajuta clientul să-și vadă situația într-o nouă lumină și astfel să descopere
noi posibilități de a gândi sau a acționa. De exemplu, unei familii cu un copil obraznic i se pot
aduce laude pentru faptul că arată preocupare pentru copil, iar acesta poate fi prezentat ca
fiind hotărât în a-şi spune punctul de vedere. În final, terapeutul le adresează părinţilor
invitaţia de a face ceva diferit, pentru a obţine acelaşi efect de la copil, de a se exterioriza la
fel de ferm. (Nichols şi Schwartz).
Tehnica sculpturii familiale este asociată cu activitatea Virginiei Satir (1983).și
intenția a de recrea sistemul familial prin reprezentările fizice și vizuale a relațiilor dintre
memebrii familiei la un moment dat. Membrii familiei sunt rugați să creeze un tablou sau o
sculptură care să includă ca subiecți memebrii familiei, poziționați astfel încât să reflecte
perspectiva lor asupra interacțiunilor familiale.
Fotografiile familiei pot fi utilizate pentru a discuta evenimente din istoria vieții
familiei, care au fost traumatizante sau dureroase. Ele pot oferi informații depre funcționarea
trecută și prezentă a familiei.
Zilele speciale / oferirea de daruri. Adesea membrii familiei au uitat să se simtă
bine împreună sau în cadrul unor subsisteme Teraputul va propune petrecerea unui timp
împreună (sau în cadrul unor subsisteme) și realizarea unor activități stimulative pentru
stimularea emoțiilor pozitive. Părinții pot ieși la o întâlnire, familia poate merge laa grădina
zoologică sau la un spectacol, copii petrec mai mult timp în weekend cu membrii familiei
extinse etc. sau poate sugerea pregatirea unor surprize și cadouri.
Tehnica scaunului gol implică punerea unui scaun gol în centrul încăperii, care e
idetificat ca reprezentând simbolic o altă persoană care nu e prezentă (ca urmare a refuzului
sau indisponibilității) sau o parte a unei persoane prezente, cu care persoana prezentă să poate
discuta. Tehnica îi permite clientului să își exprime sentimentele și gândurile, să se angajeze
prin joc de rol la discuții cu membrii familiei care nu sunt prezenți Clienții pot invăța să
comunice mai eficient și să își rezolve conflictele cu cei absenți.
Tehnica externalizării face parte din abordarea narativă, una din cele mai actuale
şcoli terapeutice sistemice. Michael White (1991), cel care a propus această tehnică, s-a opus
modului în care societatea îi convinge pe oameni că problemele sunt în interiorul lor. Astfel,
terapeuţii narativi externalizează problemele, încurajându-i pe clienţi să gândească despre ei înşişi
că pot lupta împotriva problemelor lor. „Nu clienţii sunt problema, ci problema e problema!”,
este lait-motivul terapeuţilor narativi. Externalizarea presupune angajarea terapeutului într-o
conversaţie cu clientul, în care problema este văzută în afara persoanei sau familiei; nu persoana
„este” problema, ci persoana „are o relaţie cu” problema. Dând acest sens situaţiei problematice,
se va discuta despre ea ca şi cum ar avea propriile intenţii, planuri, strategii, cu scopul a-i face
clientului viaţa dificilă.
Întrebările circulare sunt o transpunere clinică a dublei legaturi, descrise de Bateson.
Ele sunt concepute să descentralizeze clienții prin orientarea lor spre contextul relațional și spre
perspectiva celorlați asupra acestui context. De exemplu, terapeutul poate întreba: ”Cum ar fi
caracterizat tatăl tău relația mamei tale cu sora ta, dacă ar fi vobit liber cu tine despre acest
lucru?”. Ce crezi că a simțit mama ta, când tu i Ele permit oferirea unei descrieri relaționale
Întrebările reflexive reprezintă un grup particular de întrebari circulare. Au fost descrise pentru
prima dată de Karl Tomm (1987). El defineşte întrebările reflexive ca un proces de a pune
întrebări cu intenția de a influența clienții, invitându-i să facă distincții care să permită vindecarea
lor proprie. Accentul este pus pe lărgirea spaţiului psihologic pentru ca membrii familiei să
distingă relații noi între comportamente și evenimente. Tomm identifică mai multe categorii de
întrebări reflexive: 1. întrebări care invită la adoptarea poziţiei de observator al proceselor
familiale. De exemplu: „Când el a lovit cu pumnul în perete, ce ai făcut? Cum ai reacţionat?”;
„Ce gânduri crezi că i-au trecut prin minte, când ţi-a spus că nu mai mănâncă niciodată
mâncarea ta?”; 2. întrebări care explorează aspectul opus al unei polarităţi, pentru că de obicei
familia observă un singur aspect al unei situaţii. De exemplu, într-un context în care membrii
familiei se ceartă, iar cearta este percepută ca un comportament cu efecte negative, terapeutul
formulează întrebări cu conotații pozitive: „Cine din familie este cel mai priceput să se certe?”,
„El/ea se ceartă cu succes numai acasă, sau utilizează cu succes această competenţă şi în alte
situaţii?”. Este important ca aceste întrebări să nu fie adresate pe un ton ironic, superior sau
glumeţ, pentru că altfel, obiectivul tehnicii este ratat; 3. transmiterea unor sugestii sub forma unor
întrebari curioase, de exemplu: „Ce credeţi, dacă v-aţi cere iertare pentru felul în care v-aţi
comportat, cum ar reacţiona? Care ar fi răspunsul său?” etc.
Ritualurile familiale sunt folosite pentru a împlica familia ăntro serie de acțiuni care
sunt împotriva sau accentuează regulile sale prea rigide. De exemplu, unei famiii prea loiale față
de familia extinsă, i se poate cere să aiba zilnic discuții seara după cină pe acesta tema. Ele pot fi
folosite pentru a stimula conotațiile pozitive. De exemplu, fiecare membru al familie trebuie să își
exprime gratitudinea în fiecare seară față de persoana care membrul simptomatic. Glupul de la
Milano a introdus ritualurile formate din ”zile cu soț” și ”zile fără soț”. De exmplu, mama se va
ocupa de temele copilului în zilele cu soț, iar tatăl în zilele fără soț.
Tehnica trasării graniţelor aparţine şcolii structuraliste, maestrul acestei tehnici fiind
Minuchin (1974). El a constatat că familiile sunt organizate în subsisteme cu graniţe, care
reglementează contactul pe care membrii familiei îl au unul cu celălalt. Tehnica permite reglarea
permeabilității graniţelor ce separă subsistemele sau membrii unui sistem prin: a. fixearea
regulilor clare, atât în cadrul terapiei, cât şi pentru familie, în afara şedinţelor; b. stabilirea
sarcinilor diferite pentru subsisteme, care să le împiedice să mai interfereze și c. face manevre
spaţiale concrete, ca de pildă rearanjarea scaunelor în cerc, pentru a proteja două subsisteme să se
gruoeze, eliminarea unui scaun sau apropierea scaunelor pentru a simboliza nevoia de intimitate,
respectiv proximitate. Scopurile acestei tehnici sunt două: de a regla distanţa psihologică dintre
membrii familiei şi de a regla durata interacţiunii dintre membrii familiei. Pentru reglarea distanţei
psihologice pot fi aduse în discuţie aspectele disfuncţionale observate de terapeut. În legătură cu
intruziunea, teraputul poate întreba: „Cum te simţi când răspunzi în locul fratelui tău?”, „Cum
este să fii vocea altei persoane?”. Pentru reglarea duratei interacţiunii, terapeutul va da familiei
teme pentru acasă: a. se indică doar regula de bază: „Fă ceva doar pentru tine!”, „Faceţi, pe
rând, câte o săptămână, ceva care să-i facă plăcere partenerului, fără ca acesta să ştie planul de
acţiune.”, b. teme cu conţinut prescris: „Soţul se va ocupa în următoarele două săptămâni de
copil, îl va ajuta la teme, îl va corecta, îl va certa, se va juca împreună cu el.” sau: „Alegeţi o
seară în care să plecaţi undeva singuri, în fiecare săptămână.”sau c. sarcini paradoxale: unui
membu al familiei care este supraimplicat i se cere să facă mai mult din ceea ce face de obicei.
(Minuchin şi Fishman, 1981).
Intervențiile paradoxale. Un paradox este contradicție care urmează deducția corectă
din premise logice. În comunicările familiei, paradoxurile iau forma interdicțiilor paradoxale de
tipul ”Fii spontan!”, ”Fii mai increzător în tine!” etc. La rândul lor, terapeuții au preluat
paradoxul în intervențiile lor pentru a bloca secvențele disfuncționale prin utilizarea unor indicații
indirecte și ilogice. Cel mai adesea ele prescriu simptomul și acordarea atenției manifestarilor lui
specifice, în loc să fie încurajată evitarea. Tehnica îi permite familiei să dobândească controlul
asupra simptomului, înțegerea motivului dificultăților lor actuale și menținerea homostazei
sistemului. Ele eau fost folosite de psihanaliști, de terauții behavioriști, și umaniști.

Perspectiva sistemică, consilierea psihologică și parteneriatul școală-famillie


Un studiu realizat în 2013 realizat în Marea Britanie, relatat de Cooper (2013), cu privire la
evaluarea critică a serviciilor de consiliere din unităţile şcolare arată că nevoia de consiliere
şcolară este evidentă şi recunoscută de toate instituţiile. În Marea Britanie consilierii şcolari
lucrează cu aproximativ 70.000-90.000 de cazuri într-un an şcolar, majoritatea elevilor
beneficiari fiind trimişi către psiholog de către profesorul diriginte sau de profesorul de religie
şi participă în medie la 3-6 şedinţe de consiliere. Studiul indică faptul că aproximativ două
treimi din elevii care beneficiază de serviciile de consiliere şcolară experimentează dificultăţi
la limita normalităţii dezvoltării psihice şi emoţionale sau chiar în zona anormalităţii, iar
problemele lor sunt prezente timp de cel puţin un an. Cel mai des, clienţii cabinetelor de
consiliere şcolară sunt elevi cu vârste între 13 şi 15 ani; temele predilecte fiind problemele
familiale, în cazul fetelor, şi furia, în cazul băieţilor. Serviciile de consiliere la nivelul şcolii
sunt evaluate pozitiv atât de către elevii şi părinţii beneficiari, cât şi de conducerile unităţilor
de învăţământ, iar obiectivul general al consilierii este reducea nivelul de disconfort psihic
(distresul) elevilor şi de a-i ajuta pe tineri să îşi definească şi să îşi atingă obiectivele
personale; consilierea este percepută ca fiind extrem de importantă în îmbunătăţirea sănătăţii
mentale şi a bunăstării emoţionale a copiilor (Cooper, 2013). În acest sens, consilierea
părinte-copil poate fi extrem de utilă și necesară.
În România, responsabilităţile consilierului cuprind activităţi de autocunoaştere şi
dezvoltare personală a elevilor, în vederea unei evoluţii armonioase şi a menţinerii sau
dobândirii stării de bine; activităţi de consiliere privind orientarea şcolară şi profesională;
activităţi de mediere a conflictelor; activităţi şi proiecte de combatere a comportamentelor de
risc (consum de substanţe nocive, viaţă sexuală iresponsabilă); şedinţe de educaţie parentală;
activităţi de informare şi consiliere adresate cadrelor didactice, activităţi de predare. Este
important ca psihologii școlari să dezvoltate intervenţii centrate pe părinţi și copii, fraţi şi/sau
pe familia ca întreg. Lucrul cu familia/părinții include: construirea relațiilor; comunicare,
onestitate și claritate; înţelegerea preocupărilor familiei și a valorilor și obiectivelor ei. Ceilalţi
– fie ei profesori, antrenori, educatori, îngrijitori, vecini sau membrii ai comunităţii –
influenţează adesea modul în care membrii familiei simt şi se comportă. De aceea,
intervenţiile menite să prevină, reducă sau remedieze problemele trebuie adesea completate cu
intervenţii realizate în celelalte sisteme care au impact asupra copiilor (cum ar fi grădiniţa sau
şcoala).
Furnizarea de servicii familiilor în cadrul unei școli poate servi drept exemplu al
naturii interdependente a sistemelor. Nu numai că un copil face parte dintr-o familie care are
propria sa structură și modele de interacțiune specifice, însă familia în sine este încorporată
cultura, grupul etnic, clasa socială și istoria socială. În același timp, copilul este membru al
unei clase școlare cu o structură proprie și procese interactive; acea clasa, la rândul său, se
află într-o matrice a unei organizații școlare mai mari. Cele două sisteme majore din viața
copilului, cel familial și cel școlar, interferează și tind să formeze un sistem mai amplu cu
propriile caracteristici, obiective, priorități și regularități; în plus, sistemul familial și cel
școlar se pot ocupa unul de celălalt în complementaritate sau pe căi antagoniste. Școlarul se
mișcă dintr-un sistem în altul, purtând în fiecare lupte, obținând realizări, triumfuri și eșecuri,
pe care le poartă cu sine și trăiește în ambele sisteme.
Școala poate fi primul mediu în care se detectează problema emoțională sau
comportamentală a copilului, care poate reflecta conflictul familial. În cazurile familiilor cu
venituri foarte mici, de imigranți sau minoritari etnici, care întâmpină dificultăți în accesarea
agențiilor, serviciile oferite familiei de consilierul școlar poate deschide porțile pentru
accesarea unor alte servicii psihologice, medicale sau a unor servicii sociale (Cooper, 2013).
Familia, școala și comunitatea fac parte din același ecosistem. Consilierul școlar, care
are datoria de a evalua și trata problemele comportamentale ale copilului (absență, abandon,
nivel scăzut de angajament, violență, consum de droguri), trebuie să adopte o abordare
sistemică (Lusterman, 1988; apud Goldberg & Goldberg, 2008). Tinând seama de
interacțiunea sistemelor familiale și școlare, înainte de a încerca să rezolve problema,
consilierul școlar trebuie să verifice dacă copilul are dificultăți într-unul sau ambele și să
decidă cum să procedeze cel mai bine. Consilierul nu trebuie să fie conștient doar de copil și
de sistemul său familial, ci să fie familiarizat și cu cultura școlii, cu prevederile legale școlare,
cu cele privind copiii cu nevoi speciale, modul în care școala ia decizii, rolul consiliului școlii
și așa mai departe (Fine, 1995; apud Goldberg & Goldberg, 2008).

Punctele tari și limite ale terapie sitemice de familie


Cea mai frecventă critică a terapiei sistemice de familie este aceea că deoarece se concentreze
asupra interacțiunilor dintre membrii familiei, tinde să ignore disfuncția individuală. În loc să
abordeze direct problema unei persoane (de exemplu, tendința spre abandon școlar a unui
elev), terapeuții sistemelor familiale analizează rolul familiei în apariția acestei probleme.
Deși abordarea transgenerațională a lui Bowen și psihanaliza țin seama de istoria familiei,
teoriile structurale, strategice, experiențiale și narative tind să examineze funcționarea actuală
și să ignore dezvoltarea familială. Totuși, multe terapii ale sistemelor familiale, în special cele
structurale și strategice, pot utiliza o relație de autoritate în care clienții nu sunt conștienți de
ceea ce li se întâmplă, perspectiva lor rămâne sub-evaluată, iar familia poate fi manipulată
prin unele intervențiile (de ex, prin cele paradoxale). De asmenea, terapia feministă a criticat
terapia de familie pentru că nu recunoaște rolul contextului social mai larg în geneza
expectanțelor cu privire la rolurile familiale.
În cida acestor limite, o contribuție importantă a terapiei de familie este recunoașterea
faptului că problemele individuale nu există în vid și că membrii familiei și ceilalți
semnificativi contribuie la funcționarea unei persoane. Prin aducerea întregii familii în
tratament, se pot observa alianțe între membrii familiei și stilurile lor de relaționare.
Terapeutul este capabil să ajute membrii familiei să se spirjine reciproc în rezolvarea
problemelor, mai degrabă decât să-și paseze vina de la unul la altul sau să se concentreze
asupra ”pacientului identificat”. În ultimele patru decenii, a existat o tendință nu numai de a
integra diferite modele ale terapiei familiale, ci și de a integra terapia individuală în terapia
familială. Adesea, după ședințe comune, membrii familiei pot fi văzuți și separat și, ulterior,
din nou împreună. Importanța tratării familiilor este ilustrată nu numai de numărul mare al
modelelor terapiei de familie, ci și de faptul că fiecare abordare tratează problemele familiei.
În conclizie, fiecare practician ar trebui să poată alege informat o formare profesională
utilă, să aibă acces la mai multe formări de specialitate și să utilizeze, în funcție de cazul la
care lucrează, cea mai potrivită abordare și cele mai adecvate tehnici. Analizând
particularitățile terapiei și deprinderile profesionale prezentate, consilierii școlari pot fi mai
pregătiți atunci când decid informat ce abordare doresc să utilizeze în propria lor activitatea
practică.

Bibliografie
Beavers, W.R., Hampson, R.B. (1990). Successful families. Assessment and interventions.
New York: Norton.
Bateson, G. (1979). Mind and Nature: A Necessary Unity, New York, Dutton.
Bowen, M. (1976). Theory in the practice of psychotherapy. In P.J. Guerin (Ed.). Family
therapy: Theory and Practice. (pp 42-90). New York: Gardner Press.
Becvar, D.S., Becvar, R.J. (2000). Family therapy, A systemic integration. Boston, London,
Toronto: Allyn & Bacon.
Carlson J.C., Lewis, J.A. (1991). An introduction to family counselling. In J.C. Carlson &
J.A. Lewis (Eds), Family counseling: Strategies and Issues (pp 3-11). Denver: Love
Publishing.
Carlson, J.C., Sperry, L., Lewis, J.A. (1997). Family therapy: Ensuring treatment efficacy.
Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.
Cooper, M. (2013). School-based counselling in UK Secondary Schools: A review and critical
evaluation, University of Strathclyde: Glasgow.
Day, R.D. (2010). Introduction to family processes (Fifth Edition). New York: Routledge, Taylor
& Francis Group
Goldenberg, H.; Goldenberg, I.. (2008). Family Therapy: An Overview (7th Edition). Pacific
Grove, CA: Thomson Brooks/Cole.
Haley, J. (1967). Toward a Theory of Pathological System. In I. Boszormenyi-Nagy & G. Zuk
(Eds.), Family Therapy and Disturbed Families. Palo Alto: Science & Behavior Books.
Haley, J. (1976). Problem-Solving Therapy: New Strategies for Effective Family Therapy. San
Francisco, CA: Jossey-Bass.
Hanna, S.M., Brown, J.H. (1999). The Practice of Family Therapy: Key Elements Across Models.
(2nd Edition). Belmont, CA : Wadsworth Publishing Company.
Jackson, D.D. (1965). The Study of the Family. Family Process, 4, 1-20.
Krysan, M., Moore, K.A., Zill, N. (1990). Identifying successful families: An overview of
constructs ans selected measures. Whasington, DC: Child Trends.
Lowe, Adelrian /Dreikursian family counseling. In A.M. Horne & M.M. Ohlsen (Eds.).
Family counseling and therapy (pp 329-359). Itasca Il: F.E. Peacock.
Minuchin, S. (1975). Families and Family Therapy. Cambridge MA: Harvard University
Press.
Minuchin, S., Fishman, H.C. (1981). Family therapy techniques. Cambridge MA: Harvard
University Press.
Nichols, M.P., Schwartz R.C. (2005). Terapia de familie. Concepte şi metode. Asociația de
terapie familială.
Satir, V. (1983). Conjoint family therapy. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books.
Tomm, K. (1987). Interventing interviewing: Par I. Strategizing as a forth guideline for the
therapist. Family Process, 26, 3-13.
Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași : Performantica.
Vogel, E.E., Bell, N.W. (1960). The emotionalldisturbed child as a family scapegoat. In N.W.
Bell & E.E. Vogel (Eds.). The family. Glencoe IL: Free Press.
Walsh, F. (1998). Strengthening family resilience. New York: Guilford Press.
Watzlawick, P., Beavin, J., Jackson, D. (1967). Pragmatic of Human Communication. New
York: Norton.
White, M. (1991). Deconstruction and therapy. Dulwich Center Newsleter, 3 21-40