Sunteți pe pagina 1din 4

Acum foarte mult timp în urmă, pe Pământ exista un tărâm neștiut de nimeni.

Era
un tărâm mare și de o frumusețe cum nici nu își putea imagina cineva. Era defapt o
insulă neștiută si nevăzută de nimeni, la care dacă te uitai, puteai jura ca nu ai nici
cum să ajungi la ea, dar nici cum să scapi de pe ea. Jur împreujurul insulei era doar
apa…oceanul care parea că voia să o înghită și nu părea că ar trăi cineva prin acest
loc atât de minunat.
Dar, defapt, nu era așa cum s-ar fi crezut. Pe această insulă trăia cineva, și nu
oricine, ci trăia un cavaler, un tânăr chipeș, înalt, cu părul castaniu ca și frunzele de
nuc cand le usucă toamna, cu un chip plăcut pe care străluceau doi ochi căprui ca
două stele și pe care buzele nu mai reușeau de mult să dea viață unui zâmbet oricât
de mic. Nimeni nu știe de ce a ales cavalerul să se ascundă de tot și de toate pe
această insulă, dar bănuim că vreo domniță i-o fi furat inima și a plecat cu ea
supărându-l pe cavaler. El a decis să își petreacă viața singur, descoperind din
întâmplare insula, și aici, muncind zi și noapte și-a construit un castel, pe cât de
înalt pe atât de bine ascuns printre copacii înalți până la nori.
Dar, într-o zi ce părea sa fie ca și toate celelalte, o domniță se plimba fericită cu
barca, cântând și vâslind fără grijă, când din senin se porni o furtună uriașă.
Domnița începu să se teamă și simți că va sfârși în această furtună. Barca ei se
răsturnă și ea se pierdu în apă.
Cavalerul ieșise să se plimbe prin pădure când porni furtuna, dar cand vru să se
întoarcă spre castelul lui, zări ceva pe mal. Deși fugise atâta timp de oameni, nu o
putea lăsa pe domniță acolo, așa că o luă în brațe și o duse la castel. Când deschise
ochii, domnița se văzu într-o cameră mare, pe un pat mare, și cu un străin chipeș
care o privea.
- Nu te speria! Nu îți fac nici un rău! Te-am găsit pe mal și nu te puteam lăsa
acolo, îi spuse cavalerul cu glas blând privind-o.
- Dar furtuna! Ce s-a întâmplat? Am crezut că voi muri! Cum am ajuns aici?
Începu să strige speriată domnița.
Atunci cavalerul, fără să realizele măcar, o strânse în brațe ascunzându-și lacrimile.
- A trecut! Ești în siguranță acum! Curentul te-a adus la mal.
Domnița aceea nu era oricare, era chiar fata de care cavalerul era îndrăgostit de
câțiva ani, dar care îl respinse de mai multe ori de teama părinților ei care erau
foarte stricți. Trecuse ceva timp de când nu o mai văzuse iar ea nu îl recunoscuse.
Cavalerul încercă din toate puterile să nu arate ce simte și se purta ca o simpla gazdă
cu fata, însă ceva începea să se lege între ei.
Cei doi au luat ceiul împreună, iar el i-a făgăduit că îi v-a face o barca nouă ca să se
poată întoarce acasă, unde toți o căutau cu disperare și se temeau ca au pierdut-o.
Domnița începu să se îndrăgostească de cavaler în acele zile cât a stat pe insulă, iar
cavalerul zâmbea din nou când o privea în ochii ei veseli și căprui. Era neschimbată,
cu părul lung și castaniu, cu buzele mari și ochii care păreau ca te urmăresc mereu.
Aceași fată de care s-a îndragostit, iar el era acum același băiat care o iubea. Însă nu
îi spune cine e, de teamă că ea v-a fugi iarăși.
Barca era gata iar ea trebuia să se întoarcă acasă acum. Cavalerul, cu sufletul gol, îi
spuse cum să ajungă acasă, o rugă să nu spună nimănui de insulă, și îi dădu o
prajitură cu lapte să aibă pe drum. Chiar înainte de a se urca în barcă, ea se întoarse
să îi mulțumeasca pentru tot, dar privindu-se în ochi cei doi se apropiară și se
sărutară. Simțeau amândoi cum inima vrea să iasă din piept dar ea trebuia să plece
iar el să rămână aici.
- Îți promit că ma voi întoarce, spuse ea cu lacrimi în ochi.
- Te voi aștepta o viață dacă trebuie.
Ea plecă, dar când ajunse acasă parcă uită sau voia să uite de cavaler. Mintea îi
spunea că trebuie să îl uite, și ascultând mintea ea se cunoscu un alt tânăr, sperând
că și cavalerul a uitat de ea. Și reusișe să se minte ca simte ceva pentru acel tânăr
până în ziua în care ceva s-a întâmplat.
Cavalerul încercă să o uite pe domniță, doar de asta și venise aici, dar după acel
sărut simțea că nu o va putea uita niciodată. Aștepta în fiecare zi, de când răsărea
soarele, până când lumina luna, ca ea să apară…însă ea nu mai apărea. Așa că, își
lua inima în dinți și nemaiputând aștepta ca ea să vină, plecă să o caute, părăsind
insula pentru prima dată în ultimi ani.
Ajuns în lume, nu mai cunoștea pe nimeni. O căută ore și zile până când o găsi.
Dar, o gasi mergând la braț cu un alt cavaler și simți cum inima lui se sfărâmă în mii
de bucățele, și ar fi vrut să dispară dacă ea nu l-ar fi văzut.
Cu lacrimi în ochi, îl lăsă în urmă pe acel tânăr și fugi spre cavaler.
- Am sperat că mă vei uita! Dar nici eu nu pot să te uit!
- Nu mai contează…vreau să fii fericită. VOI CONSTRUI UN ZID ATÂT DE
MARE ÎNCÂT NICI TU SĂ NU ÎL POȚI TRECE!
Si spunând aceste vorbe fugi și o lăsă pe domniță care strigă în urma lui:
- Oricât o să îl faci de mare, tot o să trec!
Și așa , cavalerul se îmtoarse pe insulă, și munci fără oprire zi și noapte, pănă
contrui in jurul insulei un zid atât de mare, parcă zidit din bucățile din inima lui,
de nici el nu mai putea pleca din acel loc niciodată, și nicio ființă nu putea trece
de zid.
Dar domnița nu renunță. După acea zi, ea realiză că oricât ar nega îl iubea pe
cavaler și plecă pe insulă. În zadar încercă să treacă zidul. Era prea înalt să îl
urce și prea gros să îl spargă. Dar tot nu renunță. Nu plecă, luase fiecare piatră
din zid încercând să găsească un mod de a trece de el…și până la urmă îl găsi.
Cavalerul lăsă o mică gaură ce abia se observa, iar domnița găsind-o a săpat pana
a reușit să intre dincolo de zid. Cavalerul a știut atunci că și ea îl iubea și au
rămas amândoi dincolo de zidul care nu lasă pe nimeni să îi supere cu ceva.
El i-a spus ca timp de un an, acea gaura va rămâne deschisă dacă ea va vrea să
plece…dar…gaura este neastupată și azi, iar cei doi trăiesc fericiți și acum!