Sunteți pe pagina 1din 2

Aristotel (384 i.Hr. - 7 martie 322 i.Hr.

) a fost unul din cei


mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. A intemeiat şi sistematizat
domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De
asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai
mult de un mileniu in Europa.
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se ai spune Stagiritul), un
oraş din peninsula Chalcidica, in nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a
fost medical regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea şi
bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din
familie aristocratică.
Rămas orfan de copil, Aristotel işi petrece primii ani la Stagira şi Pella, iar la
17 ani intră in Academia lui Platon, unde rămane 20 de ani, mai intai elev
apoi profesor; după moartea lui Platon, in 347 i.Hr., a plecat la Assos, in
Misia devenind consilierul tiranului Hermias. In 343 i.Hr., a fost chemat la
Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvarşi educaţia tanărului Alexandru (cel
care avea să rămană in istorie ca Alexandru cel Mare). In 340 i.Hr. s-a intors
la Stagira, dar nu pentru multă vreme.
Pacea impusă de Macedonia cetăţilor greceşti i-a dat prilejul să revina la
Atena, unde a infiinţat propria lui şcoală – Liceul (Lykeion sau şcoala
peripatetică), şcoală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici
timp de treisprezece ani şi işi va continua neobosit cercetările. In 323 i. Hr.,
odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea duşmănie faţă de
macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, in insula Eubeea, unde a murit
un an mai tarziu. La conducerea şcolii ii succeed Theofrast, cel mai
important discipol al său.
Vastul sistem filosofic şi ştiinţific conceput de Aristotel, uimitor prin
diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie
etc.) şi profunzime, a stat la baza gandirii medievale creştine şi islamice şi a
fost axul culturii Occidentului pană la sfarşitul secolului al XVII-lea. Din
cele peste 150 de lucrări care ii sunt atribuite (Diogenes Laertios menţiona
145), s-au păstrat 47.
Opera sa cuprinde:
Discursuri cu caracter retoric: Elogiul lui Platon, Elogiu către Alexandru,
Elegia pentru Eudemos,
Dialoguri in genul celor platonice: Despre filosofie, Despre justiţie,
Despre poeţi - păstrate fragmentar
Tratate de erudiţie: Constituţia atenienilor, Istoria animalelor (Historia
Animalium), Despre cer (De caelo)
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate in
momente diferite ale vieţii lui Aristotel, tratează in general comunitatea
politică şi instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică in calitate de
naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le
cunoaşte identificand trăsăturile care le sunt comune.
Marile teme ale Politicii sunt:
Intrucat Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie
să se mulţumească cu obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească in
căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, in ultimă instanţă, in
activitate. Politica, prima dintre ştiinţe in concepţia lui Aristotel, studiază
omul ca zoon politikon (animal social - politikon provine de la cuv. polis,
"cetate" in limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru
a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea
presupune o independenţă maximă faţă de constrangerile materiale pe care
individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată
decat in comunitatea politică.
Statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj
articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are
acces la raţiune şi noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria organicistă,
aşa cum corpul este anterior organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei
şi prin urmare omului, şi argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi,
deci nu poate exista fără stat, in timp ce statul poate subzista fără un individ.
Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor. Funcţia
principală a cetăţii constă in inflorirea morală acetăţeanului, de aceea
Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o
normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat
la realitate se găseşte in mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări
sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist pentru definirea
idealului politic: cele mai bune regimuri sunt in general şi cele mai durabile.
Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi
istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel
işi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt in acelaşi timp
cele mai drepte şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de
conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului
sclavagist al cărui contemporan era.