VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Mijloace pentru mărirea câmpului vizual

Defectele de câmp vizual sunt consecinţe ale unor modificări patologice ca: glaucomul, retinita
pigmentară, tumori, traumatisme, atacuri cerebrale.
Acestea pot fi restrângeri ale câmpului vizual sau pierderi de câmp vizual – hemianopsii.
Hemianopsia omonimă este pierderea unei jumătăţi a câmpului vizual, de aceeaşi parte pentru ambii
ochi, care este consecinţa unui atac cerebral, a unui traumatism cerebral sau a unei tumori cerebrale.
Defectele de câmp vizual au un impact semnificativ asupra capacitătii de orientare şi asupra
mobilităţii persoanei.
Pacienţii cu hemianopsie raportează că se lovesc de obiecte statice sau în mişcare, atât în mediile
familiare cât şi în mediile necunoscute.
Dispozitivele pentru mărirea câmpului vizual, împreună cu antrenamentul vizual specific, au drept
scop asigurarea independenţei în deplasare a persoanei cu vedere slabă.
Dispozitivele optice pentru lărgirea câmpului vizual se împart în trei categorii:
 telescoape inversate
 prisme parţiale şi prisme Fresnel
 oglinzi hemianopice
 Telescoape inversate
- sunt utile pentru pacienţii care au o restrângere concentrică a câmpului vizual, care se manifestă
în retinita pigmentară avansată şi în glaucom.
- efectul este de micşorare a imaginii, acuitatea vizuală se reduce, însă câmpul vizual se lărgeşte
- se utilizează pentru orientarea în deplasare şi când mediul înconjurător conţine detalii care se
repetă sau care pot fi confundate (de exemplu, într-o intersecţie a mai multor străzi)
- telescoapele inversate se ţin în mână, sau pot fi montate în rame de ochelari
- grosismentele sunt relativ mici (1/2 – 1/6)
- un efect similar de lărgire a câmpului vizual şi de micşorare se obţine şi cu lentilă negativă
ţinută la 30 cm … 50 cm faţă de ochi.

Telescop inversat

 Prisme parţiale
- sunt prisme care acoperă o parte a lentilei de ochelari, se utilizează în caz de hemianopsie, dar
uneori şi pentru o pierdere concentrică de câmp vizual.
- prismele parţiale au forma unor membrane de tip Fresnel, au deviaţie mare (15 – 40 pdpt) şi
sunt lipite pe lentilă în zona care este în întregime oarbă atunci când pacientul priveşte drept
înainte.

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 1

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

- prismele nu măresc câmpul vizual, însă permit pacientului ca prin rotaţii mici ale ochilor să
sesizeze prezenţa unui obiect care se află în zona lipsită de vedere. În absenţa prismelor,
pacientul ar trebui să aibă mişcări ample ale ochilor şi capului pentru a vedea obiectul
respectiv.
- prismele deplasează poziţia aparentă a obiectului din zona periferică, oarbă, spre direcţia de
privire primară, prin mişcări ale ochilor cu ampitudine mult redusă.
- totuşi, prisma creează o pată oarbă, iar pacientul poate fi derutat de saltul aparent sau de
dispariţia obiectului atunci când, prin mişcarea ochiului, linia de privire traversează muchia
prismei.

Prisma parţială Fresnel

- prisma trebuie aşezată astfel încât să nu interfereze cu mişcările normale ale ochilor atunci când
pacientul priveşte înainte.
- pentru ca prescrierea prismelor Fresnel să aibă succes, sunt importanţi următorii factori:
 determinarea puterii prismatice
 stabilirea direcţiei bazei prismei
 dimensiunea prismei
 poziţia prismei pe lentila de ochelari
- cu cât mişcările ochilor au amplitudine mai mare, cu atât prismele pot fi plasate mai departe de
linia de privire primară şi puterea necesară este mai mică.
- vederea prin prismă este afectată de aberaţia cromatică şi de reducerea contrastului
Sistemul cu prismă de multiplexare pentru compensarea hemianopsiei omonime a fost creat de dr.
Eli Peli de la Schepen’s Eye Research Institute, Universitatea Harvard ( se numeşte EP
Horizontal Lens).
Prisma cu putere mare (30 - 40 pdpt) bază externă (BE) se montează pe lăţimea lentilei, în faţa
ochiului ipsilateral pierderii de câmp vizual, deasupra şi dedesubtul liniei de privire.

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 2

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Fiecare segment, inferior şi superior, deplasează spre interior imaginea obiectului care apare în
câmpul periferic afectat. Astfel, obiectul este văzut prin lentilă, întregirea imaginii realizându-se
perceptual, la nivelul creierului.

Zona colorată în galben din stânga apare în ambele

segmente prismatice orizontale; imaginea obiectului
periferic se deplasează în centrul câmpului vizual.

 Oglinzi hemianopice
- Oglinda hemianopică este utilă pacientului cu hemianopsie omonimă
- Oglinda se montează pe partea nazală a ramei ochelarilor, în faţa ochiului pe a cărui parte
omonimă există hemianopsia (exemplu: hemianopsie dreapta a ochiului drept).
- Oglinda este înclinată cu aprox. 5 - 10 în raport cu linia de privire primară şi are lăţimea de
20 – 40 mm.
Exemplu: pentru un pacient cu hemianopsie omonimă dreapta, oglinda va fi montată pe ramă în
partea nazală din dreapta şi înclinată uşor spre ochiul drept.
- Oglinda va forma prin reflexie, în ochiul drept, imaginea obiectului din jumătatea din drepta a
câmpului vizual (oarbă), suprapusă pe jumătatea din stânga a câmpului vizual.
- Imaginea reflectată de oglindă va apărea inversată şi instabilă, fiind suprapusă cu imaginea din
jumătatea din stânga. Imaginea pare că se deplasează rapid o dată cu mişcarea capului
pacientului.
- Pacientul se antrenează să nu acorde prea multă atenţie imaginii date de oglindă deoarece
imaginea inversată şi instabilă poate da dezorientare şi ameţeală. Atunci când observă un obiect
care prezintă interes, aflat în zona reflectată de oglindă, pacientul îşi întoarce capul pentru a-l
privi utilizând vederea centrală.

Oglinda hemianopică

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 3

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Cap. 4 Diagnosticul diferenţial al ambliopiei. Aprecierea capacităţii de a citi. Metode

de diagnostic al ambliopiei la copii mici/ preşcolari / şcolari, precum şi în cazul
persoanelor cu handicapuri multiple.

Etapele evaluării funcţiei vizuale pentru diagnosticul de ambliopie

I. Istoricul pacientului
II. Acuitate vizuală
III. Refracţie
a. non – cicloplegică
b. cicloplegică
IV. Fixare monoculară
V. Deviaţii oculomotoare
VI. Fuziune senzori-motorie
VII. Acomodare
VIII. Mobilitate oculară
IX. Evaluarea stării generale de sănătate şi a sănătăţii oculare
X. Teste suplimentare
a. Teste de electrodiagnostic
b. Testare diferenţială suplimentară

4.1 Istoricul pacientului

Un istoric cuprinzător pentru un pacient nou – născut / copil mic / şcolar include:
– natura problemei semnalate, inclusiv plângerea majoră
– istoricul vizual şi ocular
– istoricul stării generale de sănătate, incluzând etapele prenatală, perinatală, postnatală
– istoricul familial medical general şi ocular
– dezvoltarea copilului
Se recomandă ca părintele să completeze un chestionar cu răspunsuri legate de sarcină, naştere,
dezvoltarea generală a copilului, observaţii despre dezvoltarea vederii copilului.
Având în vedere relaţia dintre vedere şi activitatea şcolară, istoricul pacientului – copil de vârstă
şcolară trebuie să cuprindă şi date despre istoricul performanţei şcolare. Când un copil nu îşi atinge
potenţialul la şcoală, trebuie căutate semne reprezentative pentru probleme de învăţare. Se
urmăreşte ca, prin întrebări potrivite, să se identifice natura problemei de învăţare şi să se facă
distincţie între probleme vizuale, probleme de percepţie sau disfuncţii non – vizuale.

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 4

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

4.2 Acuitatea vizuală

Evaluarea acuităţii vizuale în cazul nou – născutului şi al copilului mic include următoarele
proceduri:
 teste de fixare preferenţială
 teste de determinare a acuităţii utilizând privirea preferenţială forţată
Se apreciază capacitatea copilului de a fixa un obiect şi de a urmări un obiect. Se determină care
dintre ochi poate fixa obiectul prezentat, poate menţine fixarea şi poate urmări obiectul, deplasat
pentru diferite linii de privire. Un eşec în cazul acestor teste indică o deficienţă vizuală
semnificativă. Testarea trebuie efectuată binocular şi apoi monocular. La testarea monoculară,
ochiul trebuie acoperit complet cu un ocluzor adeziv.
Dacă fixarea şi urmărirea obiectului, testate binocular, sunt slabe după vârsta de 3 luni, atunci se
recomandă o evaluare complexă la oftalmolog, existând suspiciunea unei anomalii oculare bilaterale
sau la nivelul creierului.
Observând fixarea copilului pe testele prezentate într-o anumită ordine, se pot trage concluzii despre
acuitatea vizuală a copilului. Observaţiile pot fi următoarele:
- copilul protestează la acoperirea unui ochi
- copilul fixează testul, menţine fixarea, nu fixează.
- copilul urmăreşte cu privirea testul când acesta si-a schimbat poziţia în spaţiu.
Concluziile ce se pot desprinde sunt:
 atunci când există un strabism unilateral constant, se presupune că acuitatea vizuală este redusă
în cazul ochiului strabic;
 când se constată un strabism alternant constant, acuitatea vizuală este aproape normală în ambii
ochi
Testul de fixare preferenţială
- a fost creat pentru depistarea ambliopiei în cazul copiilor cu strabism; un copil va fixa o ţintă cu
ochiul dominant, astfel încât, dacă există ambliopie, el nu va fixa cu ochiul ambliop sau fixarea
va fi de scurtă durată;
- în absenţa strabismului, testul de fixare constă în spargerea fuziunii cu o prismă de 10 pdpt bază
sus (BS) sau bază jos (BJ), pentru a crea diplopie. S-a putut determina o diferenţă de acuitate
vizuală între cei doi ochi echivalentă cu trei linii din tabloul normal de optotipuri, identificată cu
o ambliopie moderată spre severă.
Etapele testului de fixare preferenţială sunt
1. Se sparge fuziunea, cu o prisma de 10 pdpt bază-jos,
aşezată în faţa ochiului drept şi se determină copilul să fixeze o
ţintă atractivă
2. Copilul va vedea dublu, imaginea din ochiul drept fiind
deasupra imaginii din ochiul stâng; se observă dacă fixarea
alternează în mod spontan;
3. Examinatorul acoperă un ochi, forţând fixarea cu ochiul
neacoperit;
4. Dacă răspunsul copilului la acoperirea ochiului este
negativ, se poate face ipoteză că acuitatea ochiului neacoperit este proastă; se verifică
ipoteza, acoperind celălalt ochi şi observând diferenţa de reacţie;
CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 5
 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

5. Cu ambii ochi neacoperiţi, se observă fixarea. A menţinut fixarea cu ochiul descoperit de

mai înainte ? sau copilul reface imediat fixarea cu ochiul care mai înainte a fost acoperit ?
6. Se repetă etapele 3 – 5 cu celălalt ochi.
7. Dacă se observă un răspuns anormal, atunci ochiul care nu fixează normal poate avea o
acuitate cu cel puţin trei linii mai slabă decât acuitatea ochiului preferat
Interpretarea rezultatului testului:
normal
1. Alternează fixarea;
2. Menţine fixarea cu ochiul care nu este dominant pentru cel puţin 5 secunde printr-o mişcare
lină de urmărire sau printr-o clipire înainte de a relua fixarea cu ochiul dominant
anormal
1. Fixează 3 secunde înainte de a relua fixarea cu ochiul dominant
2. Fixează 1 - 2 secunde înainte de reluarea fixării
3. Nu menţine fixarea – reia imediat fixarea cu ochiul dominant
Fixarea preferenţială, deşi este foarte utilă în depistarea ambliopiei, nu este totuşi o metodă foarte
precisă pentru determinarea valorii acuităţii vizuale. De aceea, în cazuri de ambiguitate, se apelează
la proceduri electrofiziologice, cum este determinarea potenţialelor vizuale evocate utilizând
electroencefalografia.
Acuitatea vizuală, deşi nu poate fi determinată subiectiv, cu recunoaşterea simbolurilor din tabloul
de optotipuri, poate fi estimată şi cu alte tipuri de teste.

Testul de privire preferenţială forţată

În general, copiii au privire preferenţială spontană, preferă să privească stimuli cu structură mai
complexă sau coloraţi mai atrăgător. Pe acest fapt se bazează testele pentru privire preferenţială
forţată.
În testele de privire preferenţială forţată, sunt prezentaţi simultan doi stimuli, copilul preferând să
privească unul dintre aceştia. Pentru a observa variaţia unei caracteristici a stimulului la care copilul
înregistrează o reacţie (de exemplu, contrastul sau poziţia spaţială, sau mărimea transpusă în nivel
de acuitate), două teste succesive trebuie să difere printr-o singură caracteristică.
Pentru privirea preferenţială forţată, se utilizează cardurile Teller (reţele cu pas diferit desenate pe
cartoane separate) sau cartonaşele Cardiff (desene simple care diferă prin contrast) până când copiii
devin pregătiţi pentru teste mai subiective.
Cardurile Teller
- principiul testului: atunci când unui copil i se prezintă două obiecte – ţintă, el va prefera să
fixeze obiectul cu structura mai complexă ;
- cardurile Teller au fondul uniform de culoare gri. Fiecare card, are pe o parte o reţea cu contrast
mare şi o anumită frecvenţă spaţială. Poziţia reţelei pe card diferă de la un card la altul; în
centrul cardului este un orificiu prin care examinatorul observă fixarea copilului;

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 6

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Cardurile Teller
- cea mai mare frecvenţă spaţială pentru care se observă fixarea corectă în 3 din 4 prezentări este
o măsură a acuităţii vizuale, cu echivalent în notaţia Snellen.
- examinatorul nu ştie poziţia reţelei pe card, pentru a nu orienta cardul şi a modifica direcţia de
fixare.
- durata de testare este de 3 – 8 minute.
- este un test foarte utilizat, pentru care s-au stabilit norme, atât in vedere monoculară, cât şi
binoculară.
Condiţii şi etape de testare:
1. Pentru copii cu vârsta < 6 luni, distanţa de testare este de 38 cm; pentru copii cu vârsta ≥ 6 luni,
distanţa de testare este de 55 cm;
2. Se începe cu reţeaua cu pasul cel mai mare, pentru a observa comportamentul şi fixarea
copilului;
3. Se captează atenţia copilului înainte de fiecare card prezentat;
4. Se începe cu primul card recomandat în funcţie de vârstă şi se prezintă apoi cardurile în ordinea
crescătoare a frecvenţei spaţiale a reţelei; cardul prezentat are dublul frecvenţei cardului
anterior;
5. Fiecare card este arătat de cel puţin două ori;
6. Se observă fixarea copilului prin orificiul din card;
7. În apropiere de valoarea de prag a acuităţii, se prezintă cardurile cu pas mai mic al reţelei, iar
diferenţa dintre carduri este 1/2 din frecvenţa spaţială a cardului anterior; se reţine cardul pentru
care copilul a reacţionat corect de trei ori din patru prezentări;
Cardurile Cardiff
- reprezintă un test pentru privirea preferenţială, utilizat
pentru măsurarea acuităţii vizuale a copiilor cu vârsta de 1 –
3 ani.
- cardurile conţin desene speciale, cu acuitate
descrescătoare; desenele sunt plasate pe verticală;
examinatorul observă fixarea pe direcţie verticală, în sus
sau în jos;

Cardurile Cardiff

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 7

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

1. Distanţa de testare este de 1m sau 50 cm (este recomandată distanţa de 1 m);

2. Se cere copilului să privească în direcţia ţintei şi să indice acea direcţie;
3. Valoarea acuităţii corespunde ultimului card pentru care s-au înregistrat trei răspunsuri
corecte din patru prezentări
Determinarea acuităţii vizuale în cazul copiilor preşcolari
Copiii preşcolari au un nivel de dezvoltare comportamentală şi psihologică ce permite testarea
subiectivă a acuităţii vizuale, totuşi, se utilizează care necesită o interacţiune verbală limitată cu
examinatorul, dar care folosesc capacitatea copilului de a potrivi forme simple, de a învăţa prin
demonstraţie şi imitaţie, de a selecta răspunsul dintr-un număr de variante.
Caracteristica testelor pentru acuitatea vizuală este aceea că utilizează optotipuri grupate în diferite
configuraţii, fapt care permite depistarea diferenţelor de acuitate dintre cei doi ochi şi a ambliopiei.
Acuitatea vizuală se determină sub forma : dimensiunea celui mai mic optotip recunoscut la distanţa
de 3 m.
Tipurile de optotipuri utilizate sunt:
 Optotipurile LEA
 Optotipurile HOTV
 Inelul Landolt integrat în optotipurile cu roţi incomplete
 Optotipul E răsturnat

Optotipurile LEA Optotipurile HOTV

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 8

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Optotipurile E răsturnate Inelul lui Landolt

4.3 Refracţia
Determinarea precisă a refracţiei în cazul pacientului copil este un element esenţial în examinarea
oftalmologică, nu numai pentru a stabili necesitatea unei compensări, ci şi pentru a ajuta la
stabilirea unui diagnostic / tratament pentru diverse anomalii oculare şi sistemice.
La pacientul ambliop, starea de refracţie se evaluează prin retinoscopie cicloplegică, dar şi non –
cicloplegică pentru a stabili dacă ambliopia are drept cauză erori de refracţie (anizometropie sau
izometropie).
Procedurile subiective pentru evaluarea erorilor de refracţie nu pot fi utilizate în cazul copiilor mici
din cauza incapacităţii lor de a coopera cu examinatorul şi din cauză că atenţia şi fixarea nu pot fi
menţinute decât un timp foarte scurt.
De aceea, trebuie utilizate metode obiective pentru estimarea erorilor de refracţie, cele mai utilizate
fiind:
1. Retinoscopia cicloplegică
2. Retinoscopia aproape
Acomodarea este prezentă de la naştere, dar devine precisă la vârsta de 4 luni. Prin acomodare,
imaginile obiectelor apropiate se formează pe retină, deficitele de acomodare fiind destul de rare la
copii.
În cazul copiilor, există unii factori de risc pentru insuficienţa acomodativă:
- anomalii genetice ca trisomia 21 sau paralizii cerebrale;
- copii care iau medicamente antispastice pentru muşchii scheletici;
- în unele cazuri de ambliopie se manifestă insuficienţa acomodativă monoculară, fiind
necesară o adiţie pentru aproape ca ajutor în tratamentul ambliopiei;
- unele medicamente dau insuficienţă acomodativă însoţită deseori de midriază;
Retinoscopia este cea mai utilă metodă obiectivă pentru determinarea stării de refracţie a ochilor.
Principiul retinoscopiei: Se observă deplasarea reflexului roşu retinian (sens şi viteză) atunci când
retinoscopul proiectează un fascicul îngust de lumină în ochi. Examinatorul plasează lentile în faţa
ochiului până când, prin retinoscop observă neutralizarea deplasării reflexului roşu. Puterea
lentilei care duce la neutralizarea deplasării reflexului reprezintă mărimea ametropiei şi puterea
lentilei de compensare necesare (cu sau fără ajustări în funcţie de metoda de retinoscopie
adoptată).

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 9

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

Tipuri de retinoscopie utilizate în cazul copiilor:

 Retinoscopia statică
- acomodarea trebuie să fie relaxată. Ţinta poate fi o jucărie, un desen sau o proiecţie video, aflată
la distanţa de 6 m;
- distanţa de lucru este distanţa de la retinoscop la ochiul pacientului. Din puterea lentilei care
realizează neutralizarea deplasării reflexului retinian se scade o valoare corespunzătoare distanţei
efective de lucru
Distanţa de Puterea care
lucru (cm) se scade (dpt)
50 2
54 ... 61 1,75
62 ... 72 1,50
80 1,25
- deplasările reflexului retinian ce se pot observa:
- deplasare în acelaşi sens cu sensul în care fasciculul retinoscopului baleiază retina ;
neutralizarea se realizează cu lentile pozitive;
- deplasare în sens contrar; neutralizarea se realizează cu lentile negative
- orientarea fasciculului se poate modifica pentru explorarea meridianelor ochiului în caz de
astigmatism ;
- se observă viteza de deplasare a reflexului precum şi strălucirea acestuia. Un reflex mat care se
deplasează cu viteză mică indica o ametropie însemnată;
- în apropierea neutralizării, reflexul devine strălucitor şi se deplasează rapid;
- în cazul copiilor, se pot dilata pupilele, deoarece reflexul se observă mai uşor dacă pupila este
mare şi, de asemenea, prin dilatare se limitează temporar capacitatea de acomodare a ochiului;
astfel, determinarea ametropiei este mai precisă.
 Retinoscopia dinamică
- Scop: determinarea eficacităţii acomodării, mai degrabă decât a ametropiei.
- pacientul fixează o ţintă aproape şi acomodează;
- este utilă pentru depistarea:
- unei hipermetropii necorectate;
- anizometropiei
- astigmatismului
- teoretic, dacă acomodarea nu este perturbată, punctul neutru ar trebui găsit exact in poziţia
ţintei. În realitate, chiar în caz de emetropie şi acomodare normală, se observă în retinoscop o
deplasare mică în acelaşi sens. Rezultă un deficit de acomodare dinamic sau obiectiv care , la
pacienţii normali este între 0,25 dpt şi 1,00 dpt; acesta reprezintă eroarea de focalizare.
- deficitul de acomodare se determină prin menţinerea ţintei la distanţa de lucru; se converteşte
această distanţă în proximitate (dpt); se deplasează retinoscopului până în punctul în care se observă
neutralizarea deplasării reflexului, se măsoară distanţa retinoscop – ochi şi se converteşte în
proximitate. diferenţa dintre cele două proximităţi reprezintă deficitul de acomodare.
- în cazul retinoscopiei dinamice nu este necesară ajustarea puterii rezultate în funcţie de distanţa
de lucru.
- factori care influenţează eficacitatea acomodării:

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 10

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

 un deficit al acomodării mai mare decât normal indica o hipermetropie necorectată;

 dacă deficitul de acomodare este diferit la cei doi ochi, atunci poate exista o
anizometropie necorectată ;
 un deficit al acomodării diferit in două meridiane diferite poate indica o hipermetropie
necorectată în fiecare dintre meridiane, deci un astigmatism.
- ţinta este un desen ţinut aproape de retinoscop; acomodarea este stimulată de detaliile desenului
şi de întrebări despre acestea;
- ambii ochi trebuie testaţi aproape simultan, cu excepţia pacienţilor cu strabism mare;
- corecţia deja prescrisă trebuie purtată în timpul testării;
- la pacienţii cu strabism, se testează fiecare ochi in parte, acoperind celălalt ochi;
- de asemenea, evaluarea monoculară este necesară in cazul copiilor cu ambliopie;

 Retinoscopia aproape (Mohindra)

- este o metodă de măsurare a refracţiei la distanţă;
- testarea se face monocular, în cameră întunecată’
- ţinta o reprezintă sursa de lumină a retinoscopului care, deşi este aproape, nu reprezintă un stimul
acomodativ, astfel că acomodarea este relaxată;
- distanţa de lucru : 50 cm
- se observă deplasarea reflexului roşu retinian, adăugând lentile individuale sau din bara de
skiascopie până la neutralizare;
- la valoarea puterii adăugate se adună – 1,25 dpt (se adună -2,00 dpt din cauza distanţei de lucru
de 50 cm şi apoi, 0,75 dpt din cauza unei miopii induse de lipsa stimulului vizual la întuneric)
 Retinoscopia „Book” (cognitivă)
- ţinta este o carte potrivită vârstei pacientului;
- examinatorul observă deplasarea reflexelor retiniene şi notează:
- strălucirea reflexului;
- viteza de deplasare a reflexului
- diferenţe între meridianele ochiului
- strălucirea reflexului trebuie să crească atunci când copilul recunoaşte obiectul; în acelaşi timp,
se observă o mişcare în sens contrar ce indică o creştere a acomodării.
- acomodarea creşte când creşte gradul de dificultate al materialului prezentat şi scade când
materialul este înţeles cu usurinţă.
- când materialul depăşeşte capacitatea de înţelegere sau când nu trezeşte interesul copilului,
acomodare se face în planul de privire sau mai departe de acesta.
- trecerea de la un ochi la celălalt se face rapid, observatorul se aşează pe linia mediană în raport
cu ochii.
 Retinoscopia Bell
- ţinta de fixare este o sferă de otel cu diametrul de aprox. 12 mm atârnată de un fir;
- distanţa de examinare este de 50 cm;
- pacientul fixează ţinta în timp ce examinatorul o apropie încet de pacient până observă
neutralizarea reflexului;

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 11

 VEDERE SLABĂ ŞI ANTRENAMENT VIZUAL

- în general, neutralizarea se obţine la o distanţă a ţintei fată de pacient de 38 ... 40 cm,

măsurându-se un deficit al acomodării de 0,5 dpt ... 0,75 dpt.
 Retinoscopia MEM (Monocular Estimation Method)
- este o metodă obiectivă de retinoscopie dinamică ce furnizează informaţii despre răspunsul
acomodativ monocular, în condiţii binoculare;
- ţinta este un desen sau litere ataşate retinoscopului;
- retinoscopul este aşezat la distanţa obişnuită de citire a pacientului;
- examinatorul plasează lentile în faţa ochilor pacientului până observă neutralizarea deplasării
reflexului retinian;
- schimbarea lentilelor se face rapid, pentru a nu modifica starea de acomodare
 Retinoscopia Nott
- ţinta este la 40 cm;
- examinatorul efectuează retinoscopia la o distanţă mai mare decât distanţa de fixare şi se
deplasează spre pacient până când observă neutralizarea deplasării reflexului;
- se înregistrează distanţa dintre ţintă şi punctul pentru care s-a observat neutralizarea; aceasta,
convertită în dioptrii, reprezintă deficitul de acomodare.

CURS POSTUNIVERSITAR OPTOMETRIE – OPTICĂ MEDICALĂ 12