Sunteți pe pagina 1din 7

Leacurile si prepararea lor în medicina medievală românească

În Ţările Române, lipsa de cultură şi analfabetismul menţinute de clasele exploatatoare, au


făcut să persiste în rândurile unora dintre neştiutorii de carte încrederea în leacurile şi
tratamentele băbeşti şi neîncrederea în medicamentele şi tratamentele descoperite de
ştiinţa medicală a timpului . 1
Aşa se explică de ce în ciuda progresului ştiinţei medicale, alături de ea s-a menţinut şi
medicină populară (drept exemplu, încrederea în dansul căluşarilor demonstrată de faptul
că puţini ştiu că dansul căluşarilor nu este un joc ca oricare altul, ci în trecut el se făcea
numai în anumite zile ale anului, cu un scop bine definit şi anume acela de a izgoni duhurile
aducătoare de molimi, demonstrând astfel caracterul populaţiei româneşti neîncrezătoare în
medicina ştiinţifică).

Bezoarul este întâlnit prima dată în relatări vechi despre inventarierea bunurilor confiscate
lui Nicolae Mavrocordat de către nemţii căpitanului Pivoda în 1716, astfel că se
menţionează că pe lângă celelalte lucruri confiscate au fost găsite şi ridicate şi
medicamente în valoare de 500 leventhalleri ca “ambră, bezoar şi lignum aloe2 ”.

Bezoarul reprezenta o substanţă cu caracter spongios, format din săruri fosfatice, fiind
incolor, inodor şi insipid, fiind folosit ca antidot împotriva otrăvurilor, acesta reintrând în
circuitul medieval românesc odată cu 1605.

Odată cu 1794 se găseşte în mod frecvent în inventarele neguţătorului braşovean M.


Ţambru, care furniza medicamente de acest gen şi alte derivate din Veneţia, prin Viena şi
Timişoara 3.

Mumia este un alt medicament care se întâlneşte în părţile noastre odată cu secolele al XIII-
lea şi al XIV-lea, intrând în compoziţia unei oblojeli pentru vătămătură 4, recomandându-se
“facerea unei turte de făină de secară, cu oţet tare, tămâie, momia şi camfor, cu care se
acoperea toată suprafaţa abdominală, ţinută 3 zile, după care era înlocuită cu o altă
oblojeală cu iarba lui Tatin 5”. Dar acest remediu ajunge să fie respins în epocă având parte
de contracarări de exemplu din partea lui Iosif Pylarino, fostul medic al lui Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care ironizează puterea curativă a mumiei în
tratatul său de variolizare preventivă6 .

Teriaca este întâlnită prima dată în documentele vremii în 17767 , fiind folosită în tratarea
deopotrivă a oamenilor cât şi a animalelor. Folosinţa sa în tratarea animalelor reiese dintr-un
manuscris din 1819 care relata următoarele “să tai o felie de pâine, să o ungi cu tiiriac, sa-i
dai calului să mănânce”. Era folosită în tratarea greţii, durerilor de picioare, de oase, în
tratarea limbricilor, frigurilor, etc.
Cel mai vechi indiciu privind data exactă când a pătruns în Tara Românească şi Moldova
este semnalat în 1603, când pe capacele borcanelor care conţineau medicamentul era
scrisă denumirea de tiriacă, ulterior în literatura istorică românească descrindu-se 7 tipuri de
teriacă, în prezent nemaiexistând în ţară decât un singur exemplar complet (cutie şi capac),
aflat în colecţia Marcela Karadja din Bucureşti 8.

Câţiva ani mai târziu se înregistra un eveniment letal în cronica lui Athanasie Comen
Ipsilanti şi anume faptul că în 1752 moare la Bucureşti Grigore Ghica Vodă, în urma
tratamentului prescris de doftorul cel mare Mihalache Manu, tratament constând în aplicarea
de teriacă.

Totodată, un manuscris medical românesc9 arată cum se foloseşte “Theriaculu de


Andromacu adus de la Aptika Veneţii a sfântului Evanghelistu Marco, izcodita dă cei mari şi
aleşi mediconi, adică dohtori”, având puternice caracteristici vindecătoare, putând vindeca şi
ciuma după cum reiese în document- “a se lua pre inima goală, dimineaţa, cu floarea
rozmarinului”.

Mai găsim în documentele vremii importante informaţii cu privire la teriacă şi circulaţia sa pe


teritoriul românesc, astfel că Registrele Companiei Greceşti menţionează între 1790 şi 1793
operaţiile comerciale ale casei de negoţ a lui Zuan Marco din Braşov cu teriacă adusă din
Veneţia şi furnizată ulterior lui Zamfir Preda, Nicoliţa Ioan Hristu din Craiova, Similachi Stati
din Cluj, Plastara şi Dimitrie Vlad din Ţara Românească.

De asemenea, un anume N. D. Paciura scria din Sibiu la 20 noiembrie 1812 lui Constantin
Isailov din Bucureşti în vederea achiziţionării unei cutii de teriacă.

Cea mai veche menţiune tarifară vamală este din 1765, când în Moldova se taxa ocaua de
teriacă importată cu 22 de aspri, adică “tot atât cât şi o blană de sobol 10”, în timp ce în
Ţara Românească, teriaca se taxa cu 18 bani de oca.

La începuturile ei, după cum am mai menţionat, medicina ştiinţifică s-a desprins din
experienţa medicinei empirice, ulterior îmbogăţindu-se din aportul experienţei oamenilor
simpli puşi faţă în faţă cu pericolul deteriorării sănătăţii. Astfel ea a continuat să se îmbine cu
medicina populară, şi viceversa, astfel ca leacurile populare au de cele mai multe ori o bază
ştiinţifică, după cum reiese de exemplu în cazul poporului român care ştiau de beneficiile
usturoiului în tratarea ameţelilor şi ameliorarea digestiei, fapt dovedit mai târziu de ştiinţă
care atestă că în usturoi sunt într-adevăr anumite substanţe care ajuta la îmbunătăţirea
circulaţiei sângelui şi au efect de nimicire a microbilor.

Dar cu toate că medicina populară nu este desconsiderată de reprezentanţii medicinei


ştiinţifice, trebuie totuşi să se ţină cont de faptul că e necesară o examinare medicală pentru
o mai bună tratare şi prevenţie a bolii, de exemplu în situaţia în care există un bolnav care
este răcit şi tuşeşte, leacul este desigur ceaiul de soc, bun decongestionant, dar acesta
funcţionează doar în cazul în care bolnavul suferă de tuse simpla-bronşită, nu şi în cazul în
care acesta suferă de pneumonie sau pleurezie- apa la plămâni; în medicina populară de
leac neputându-se face diferenţa.

Populaţia românească se folosea mai întotdeauna de ceremoniale de descântece, de cele


mai multe ori leacul fiind însoţit de acestea şi aproape niciodată fără ele. Drept exemplu,
ceremonialul de descântec în momentul naşterii ; una din babe ‘scormoneşte’ sub prispă, în
timp ce alta rosteşte primul farmec; prima babă scoate de sub prispă o frântură de seceră
ruginită şi murdară care a fost păstrată cu grijă în pământ special pentru momente ca
acestea, fiind necesară la tăierea buricului nou-născutului. După, acesta este spălat în timp
ce se rostesc farmece menite să aducă noroc în viaţă şi sănătate.

Praful de gândăcei (sau în medicina populară, de cantaride), era un leac important folosit în
tratarea turbării, care folosit împreună cu tăierea căţeilor de la turbă, de sub limbă (venele),
şi cu afumarea bolnavului cu fire de păr aruncate pe foc ale câinelui de la care s-a preluat
boala, în timp ce o babă descânta, se spunea că scapă bolnavul de turbare.

Miron Constin relatează în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă o întâmplare cu


boierul Bucioc căruia i s-a dat otravă în timpul ospăţului dat de voievodul Gaspar Graţiani
“Închinându la Bucioc cu veselie (...) au pus de i-a dat otravă. În loc s-au simţit Bucioc
otrăvit şi s-au sculat de la masă şi s-au dus la gazdă, având ierbi împotriva otravei, date de
la un doftor priiatin (...). Îndată au luatu ierbi şi au început a vărsa otrava, cu mare cumpănă
de viaţă. A doa dzi s-au facutu războlit11 şi Gaspar Vodă, dându vina stolnicilor că au fost
bucatele cotlite 12”.

Acest eveniment reprezintă unul din puţinele acte de otrăvire menţionate în cronici, în afară
de cea a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Iliaşi. Ce este cel mai important, acest
eveniment aduce în prim plan faimoasele ‘ierbi’ apărătoare de otrăvuri, sau leacuri.13

La câteva decenii după încercarea de otrăvire a boierului Bucioc, se tipăreau pravilele


româneşti, întâlnindu-se în cuprinsul lor un text identic cu un număr de referinţe la plantele
de leac. Astfel că încă din Predoslovia mitropolitului Ştefan acestea se găsesc în chiar
definiţia pravilei “o adunare de legi, cu drept cuvânt numită vrăciuitoare de obşte, pentru că
amestecă ierburile şi leacurile de le da bolnavilor, ca să-i vindece, atât numai că unora le da
ierburi tari, adică pedepse grele, iar altora, mai blânde leacuri ”.

Faptul că ierburile de leac aveau dublă folosinţă, putând fi folosite şi în scopuri negative, de
a face rău, este reprezentat în pravilă de următoarele: “cine dă iarbă de omoară om
săvârşeşte o ucidere de voie, cum face tâlharul sau ostaşul”, în timp ce “curvele care vor lua
ierbi să nu facă feciori (...) ca să strice rânza unde se zămislesc coconii”.
De asemenea, în pravilă se arată şi faptul că singurul care nu era pedepsit de deţinerea de
otrăvuri era vraciul, deoarece “el o cearcă cu ierbi ca acealea, cu meşteşugul lui, putea-vă
face iarbă ca aceaia să biruiască puterea otravei sau ba”.

S-a acordat întotdeauna un deosebit interes studiului plantelor utilizate în medicina populară
românească în scopul verificării însuşirilor curative semnalate de popor de-alungul timpului
şi adaptării acestor plante în terapeutică. Printre cele mai vechi texte de acest gen păstrate
se numără şi manuscrisul nr. 740 din Arhivele Statului din Bucureşti, datând din secolul al
XVI-lea; în prima parte a acestei lucrări, intitulată Folosirea Plantelor de Leac, sunt
menţionate unele produse vegetale folosite în medicina populară dar cu acţiune terapeutică
recunoscută şi de farmacologie, precum: menta; “are putere şi vindecă toate boalele”,
autorul recomandând fierberea plantei în vin sau în apă, şi administrarea acestuia dimineaţa
pe nemâncate, având calitatea de a “smulge cu puterea sa toate stricăciunile launtrice”.

O altă plantă amintită în manuscris este napul, care în urma fierberii în apă este util în
spălarea părului sau folosirea sa în îndepărtarea viermilor intestinali prin fierberea în vin şi
băut dimineaţa pe stomacul gol.

De asemenea găsim menţionată şi urzica, indicată atunci când unui om “îi este greu la
stomac” şi sfatul “bea şi vei fi sănătos”; prepararea acesteia făcându-se prin fierberea
plantei şi adăugând miere proaspătă de fagure. Mai este menţionat şi faptul că “cine are
răni, pisează frunze de urzică cu untură veche, curăţă toate rănile şi le vindecă”. Frunzele
plantei bogate în provitamina A, vitaminele C şi K, sunt folosite şi astăzi pentru acţiunea
hemostatică, pentru proprietatea de a fluidifica secreţiile bronşice şi pentru caracteristica
diuretică.

Roiniţa (Melissaoficinalis) este recomandată de vechiul autor în afecţiunile oculare, în timp


ce pătlagina e indicată în tratamentul rănilor frigurilor şi diareei sub formă de unguent sau
fiartă în vin.

‘’Cine are durere în ureche picură zeamă de priputnic’’- denumirea slavonă a pătlaginei.
“Dacă te dor dintii, stoarce zeama din tulpină de priputnic şi unge dinţii. Şi femeia care are
dureri lunare să ia priputnic să-l fearbă cu vin sau cu oţet şi să-l bea dimineaţa şi sara’’.
Speciile de plantago sunt folosite şi astăzi pentru caracteristicile emoliente şi acţiunea
astringentă şi antipruriginoasă.

Reprezentând un capitol de literatură populară cu caracter practic, reţetele medicale au


circulat intens la români fie pe cale orală, fie în scris. Astfel au rămas moştenire culturală
numeroase vechi manuscrise miscelanee şi chiar tipărituri în limba română, cu precădere
calendare, care conţin formule de leacuri populare.

Dintre publicaţiile cu texte farmaco- terapeutice sunt demne de menţionat Calendariul pe


112 ani apărut în 1785 la Iaşi. În Predoslovia către Cititori, autorii au menţionat ‘’doftoriile
cele cu lesnire şi fără multă cheltuială ce se găsesc pe la casele celor săraci, ca să le
folosească la vremea boalelor lor’’. Paginile rezervate doftoriilor cuprind fie formule de
siropuri preparate din pelin, măceş, scorţişoară, portocale,etc., fie unsori, ca cea de pelin,
liliac, crin, râme, etc., în timp ce recomandările terapeutice sunt prezentate în ordinea lunilor
şi se referă la afecţiunile mai des întâlnite în perioada respectivă şi anume friguri, dureri de
cap, muşcături de şarpe, limbrici, etc.

Reţete întâlnite în ‘calendariu’:

Siropul de pelin: ‘’Să iei o litră de pelin de cel tânăr, o litră flori roşii de şerbariu, trei litre
must de prăsade (slavonă pentru pere) coapte, toate acestea să le pui într-o oală şi să stea
două zile şi două nopţi apoi să le strecori prin sită şi să pui în aceeaşi zeamă două litre de
zahăr. Acest sirop întăreşte stomacul şi face poftă de mancare’’.

Siropul de măcriş: ‘’Să iei must de măcriş curat, trei litri, pol (jumătate) litră zahăr şi să le
fierbi până se va îngroşa”.

Unsoarea de pelin: ‘’Sa iei untdelemn, o ocă, vârfuri de pelin pisate o litră şi 20 de drame,
apoi să le pui într-un vas ca să stea la căldură 3 zile şi 3 nopţi. Unsoarea aceasta întăreşte
încheieturile iar înăuntru omoară viermii sau limbricii’’.

De asemenea, un amalgam de leacuri se găseşte şi în manuscrisul nr. 2183 de la Biblioteca


Academiei; mai precis o migăloasă culegere de reţete cu o gamă largă de diversificare, aşa
cum declară şi copistul Ioan Gramatic la 27 februarie 1766 când ‘iscăleşte’ manuscrisul:
‘‘Aicea însemnăm toate boalele la care ce tămăduire trebe’’.

Câteva din formulele demne de menţionat din cuprinsul manuscrisului:

‘’Pentru încuiat; când se încuie omul pe jos, corn de inorog pus în apă să bea şi-i va trece’’.
A se înţelege cornul de inorog ca fiind o plantă.

‘’Pentru urdinare cu sânge, să fierbi orez cu coarne, să-i dai să le mănânce şi-i va trece’’. A
se înţelege că este vorba de fructele arborelui corn.

‘’Pentru dor de ochi, să te speli cu sabur la ochi, că-ţi va trece’’. Sabur- aloe vera; utilizarea
în oftalmologie a plantei aloe fiind de o reputată importanţă astăzi în farmacie.
‘’Pentru sânge din nas, căruia îi va curge să piseze coajă de ou gras şi să tragă pe nas”.
Proprietăţile hemostatice ale ionului de calciu sunt binecunoscute astăzi, ştiindu-se atunci,
ca şi acum, ca în coaja de ou există o cantitate considerabilă de calciu.

Un alt manuscris care este demn de menţionat este cel al Serdarului Grigore Andronescu
din perioada 1828, şi care conţine alături de poezii şi reţete casnice (mâncăruri, dulciuri) şi o
serie de reţete medicale.

Spre deosebire de manuscrisele menţionate anterior, autorul acestuia foloseşte o metodă


de prezentare a remediilor mai apropiată de cea farmaceutică astfel că după descrierea
formelor şi a preparării diferitelor medicamente, se precizează indicaţiile terapeutice.

Pe prima pagină a manuscrisului găsim: ‘’Siminichi, mana, sare de Eglitera. Dintre care
aceste 3 feluri, unindu- se fieşcare, dramuri; 5 siminichi, 10 mana, 4 sare de Eglitera, să
fiarbă şi să se strecoare şi răcindu- se, să se bea drept curăţenie în 2 rânduri după 3 ceasuri
una după alta, când nu va avea căldură, ferindu-se de apă rece, sărătură şi acreală’’.

Totodată se poate observa importanţa acestor culegeri de reţete medicale şi farmaceutice în


mediul rural din următorul pasaj din partea introductivă: “Şezand un om de ai noştri învăţat
cu doctor afară, la ţară, pentru întâmplare de boală, ferească Dumnezeu să se întâmple,
puţină vreme până să ajungă la doctor, bine şi de trebuinţă este să aibă în casă aceste
însemnate doctorii”.

Principalele forme medicamentoase din farmacopeea anului 1820 sunt reprezentate de “29
ape aromatice, 42 extracte, 10 emplastre, 4 infuzii, 26 oleuri, 13 siropuri, 28 tincturi, 17
unguente, 14 flores, 20 foliae, 7 fructi, 8 gumirezine, 43 rădăcini, 38 herbae, 22 seminţe, 7
săruri de potasiu, 4 săruri magneziu, 7 săruri mercur şi 5 săruri sodiu”.

Cu timpul, activitatea farmaceutică a dobândit şi în ţara noastră amploarea corespunzătoare


necesităţilor sănătăţii publice.

NOTE

1 Valeriu Bologa, Idem, Despre vrăji, doftoroaie şi leacuri băbeşti, Societatea Pentru
Răspândirea Ştiinţei Şi Culturii, Bucureşti, 1957, pp. 45- 49.

2 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei, I, Bucureşti, 1913, p. 124.


3 Catalogul documentelor greceşti din Arhivele Statului Braşov, Bucureşti, 1958, p. 432.

4 N. Simache, Un izvor etnografic interesant, în revista Etnografie şi folclor, XI, nr. 3, 1966,
pp. 293-300.

5 K. Sprengel, Versuch einer pragmatism Geschichte der Arzneikune, vol. III, Halle, 1800,
p. 393.

6 N. Vătămanu, Cel dintâi tratat de variolizare, opera unui fost medic al curţii din Bucureşti,
în Igiena, nr.12, 1962, pp. 13- 16.

7 P. Samaritan, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. I, Călăraşi, 1938, p. 611.

8 C. I. Caradia, La theriaque venitienne et son emploi dans les Principautes Roumaines,


Paris, 1689, pp. 116- 129.

9 Biblioteca Academiei, nr. inventar 1430/F, manuscris nr. 3083 din 10 octombrie 1776.

10 G. Ghibănescu, Catastihul Vămilor Moldovei în 1765, în Ioan Neculce. Buletinul


Municipal, Iaşi, II, 1922, p. 129.

11 A se războli= a se întoarce din boală, a se însănătoşi.

12 Grosu Mitu, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă, Bucureşti, Editura Pentru
Literatură şi Artă, 1944, p. 68.

13 Gheorghe Cronţ, Îndreptarea Legii din 1652, în Studii, tom. XIII, 1960, nr. 1, pp. 57-82.