Sunteți pe pagina 1din 88

PR. PROF. DR.

CONSTANTIN PĂTULEANU

Sfântul Antonie cel Mare în spiritualitatea răsăriteană


și apuseană.
Date noi despre existența Sfintelor sale Moaște
în lumina istoriografiei antice, medievale și moderne

1
Cuprins

Cuvânt înainte…
Introducere…
Partea I: Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare în conformitate cu izvoarele istorice…
I.1 Scurtă prezentare a vieții și morții Sfântului Antonie cel Mare…
I.2 Stadiul cercetării privind existența Sfintelor Moaște ale Sfântului
Antonie cel Mare…
I.2.1 Cercetarea surselor românești…
I.2.2 Izvoare care atestă cultul Sfântului Antonie cel Mare și
existența Sfintelor sale Moaște…
I.2.3 Date despre Sfântul Antonie cel Mare și despre Sfintele sale
Moaște în Colecții de texte, Sinaxare, Dicționare, și Enciclopedii…
I.2.4 Cercetarea surselor apusene medievale și moderne…
Partea a II-a: Cultul Sfântului Antonie cel Mare în Răsărit și în
Apus…
II.1 Cinstirea Sfântului Antonie în primele veacuri creștine…
II.2 Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și
aducerea lor în Occident…
II.3 Scurtă schiță istorică a Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie
în Dauphiné…
II.4 „Focul Sfântului Antonie” sau focul sacru (ignis sacer, le feu
sacré). Ergotismul…
II.5 Disputa dintre Ordinul Sfântului Antonie cel Mare și Ordinul
Benedictinilor…
II.6 Concluzii privind descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului
Antonie cel Mare și mutarea lor în Occident…

2
Aducerea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare
la Biserica Sfântul Antonie cel Mare – Curtea Veche din
București

Cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște a cunoscut încă de la


începuturile creștinismului o dezvoltare treptată. Cultul Sfântului Antonie cel
Mare s-a dezvoltat relativ repede atât în Răsărit, cât și în Apus, după trecerea
sa în veșnicie. Mărturii despre acest cult avem de la Sfântul Atanasie,
Fericitul Augustin, Chiril de Schitopolis și de la episcopul Ioan de
Hermopolis, în Panegiricul său scris în cinstirea Sfântului Antonie. Sfântul
Atanasie cel Mare, care are meritul de a fi dus cu sine în Apus tradiția
monahismului răsăritean și Sfântul Evagrie de Antiohia, care a tradus Vita
Antonii în latină, au făcut posibilă apropierea multor creștini de Sfântul
Antonie cel Mare și de viața eremitică promovată de el.
Chiar dacă din parcurgerea literaturii românești și grecești reiese că
niciun autor din Răsărit nu pare a fi abordat tema legată de descoperirea
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și mutarea lor în Apus, din
cercetarea de față, făcută pe baza surselor primare, reiese că aflarea Sfintelor
sale Moaște s-a făcut prin „descoperire dumnezeiască”.
E adevărat că Sfântul Antonie a dorit ca trupul lui să rămână ascuns
în mormântul pregătit de ucenicii săi, însă voința lui Hristos a fost alta, după
cum mărturisește însuși Sfântul Atanasie, că Domnul îi arată pe sfinți ca pe
niște sfeșnice pentru ca „în felul acesta să se cunoască câtă putere dau
poruncile lui Dumnezeu când sunt împlinite” și ca „astfel să se aprindă de
râvnă cei ce vor porni pe calea virtuții” (Sf. Atanasie cel Mare, Viața
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCII, în: PSB 16, p. 245).
Din cercetarea făcută pe baza surselor primare, se poate constata că
descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este atestată

3
istoric de pelerinul Antonini Placentini, de episcopul Victor de Tunnuna, dar
și de scriitori bisericești, precum Isidor de Sevilla, Beda Venerabilul,
Rabanus Maurus. De asemenea, cultul Sfântul Antonie este atestat de către
Chiril de Schitopolis, pentru monahii din Egipt, încă din veacul al V-lea, mai
precis la anul 473 (când Sfântul Eftimie participa, pentru ultima dată, la
slujba care s-a ținut în același an, la 17 ianuarie, în cinstea Sfântului
Antonie), precum și de episcopul Ioan de Hermopolis, în Panegiricul său
închinat cinstirii Sfântului Antonie (secolul VI).
Date despre Sfântul Antonie cel Mare și despre descoperirea Sfintelor
sale Moaște găsim în aproape toate colecțiile de texte patristice, în sinaxare,
în dicționare și în enciclopedii. Acestea au preluat informațiile despre
descoperirea Sfintelor Moaște și le-au făcut cunoscute cercetătorilor,
credincioșilor și publicului larg. Istoriografia medievală și modernă
documentează, pe baza izvoarelor, descoperirea Sfintelor Moaște ale
Sfântului Antonie cel Mare, precum și mutarea lor în Franța. De asemenea,
cercetătorii moderni sunt preocupați atât de evoluția cultului Sfântului
Antonie cel Mare în spiritualitatea apuseană, cât și de istoria Ordinului
Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare.
În consecință, rezultatele cercetării întreprinse până în momentul de
față arată faptul că Moaștele Sfântului Antonie cel Mare au fost găsite după
mai bine de 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, prin „descoperire
dumnezeiască”, în timpul împăratului Justinian, în anul 561, și depuse în
Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria. După cucerirea arabă a
Egiptului (642), Sfintele sale Moaște au fost duse la Constantinopol.
Se știe că în secolul al XI-lea, cultul Sfintelor Moaște ajunsese, în
Apus, la apogeu. Astfel, s-au construit primele relicvarii și s-au înmulțit,
totodată, procesiunile religioase și pelerinajele la Locurile Sfinte. Chiar
înainte de Cruciade, fuseseră aduse de către pelerini Sfinte Moaște din Orient

4
în Occident. La fel s-a întâmplat și cu Moaștele Sfântului Antonie cel Mare.
În anul 1070 nobilul francez Jocelin, fiul lui Guillaume, a primit de la
împăratul Roman IV Diogene Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare, în urma recunoașterii meritelor sale, câștigate în războaiele purtate de
împărat cu arabii. Jocelin a adus Sfintele Moaște cu sine, în Franța, în
localitatea La Motte-au-Bois, care va deveni, mai târziu, Saint-Antoine en
Viennois.
Gigues de Didier, nepotul lui, Jocelin, a construit mai târziu o
biserică, sfințită de Papa Calist al II-lea, la 20 martie 1119, în care au fost
depuse Moaștele Sfântului Antonie cel Mare. Biserica este cunoscută astăzi
ca l’Église Abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné.
La inițiativa Părintelui paroh Gheorghe Zaharia, de la Parohia Sfântul
Antonie cel Mare –Curtea Veche din București, și în urma studiului întocmit
de Părintele Profesor dr. Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie
Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, ne-am adresat episcopului de
Grenoble-Vienne, Guy de Kerimel, prin mijlocirea Înaltpreasfințitului
Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, cu rugămintea
de a primi un fragment din Moaștele Sfântului Antonie cel Mare. Episcopul
de Grenoble a răspuns dorinței noastre și, la data 15 martie 2017, ne-a dăruit
o părticică din Sfintele Moaște.
Binecuvântăm pe toți cei ce s-au implicat în această lucrare
duhovnicească. Mulțumim Sfântului Antonie pentru că a binevoit să vină în
România, rugându-l totodată să ocrotească neamul nostru românesc și pe toți
credincioșii care vor cinsti de acum Sfintele sale Moaște, care vor rămâne
spre închinare în Biserica Sfântul Antonie cel Mare – Curtea Veche, din
București.

5
† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

6
Partea I
Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare în conformitate cu izvoarele istorice

I.1 Preliminarii. Scurtă prezentare a vieții și morții Sfântului


Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie1 a fost scrisă în anul 357, la scurt timp după
trecerea sa la Domnul, de Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a fost ucenic

1
Vita S. Antonii, PG 26, col. 837-976; Bibliotheca Hagiographica Graeca (BHG) 140; vezi
și traducerea în latină din secolul al IV-lea a lui Evagrie de Antiohia, PL 73, col. 125-170;
Bibliotheca Hagiographica Latina 609; Vita Antonii, în: Clavis Patrum Graecorum 2101;
Textul critic și traducerea în franceză: G.J.M. BARTELINK (ed.), Athanase d’Alexandrie, Vie
d’Antoine, coll. Sources Chrétiennes 400, Ed. du Cerf, Paris, 1994; SF. ATANASIE CEL
MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. din grecește, introd. și note Pr.
Dumitru Stăniloae, în: Părinți și Scriitori Bisericești, Scrieri alese, partea a doua, vol. 16,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp.
191-245; Ștefan BEZDECHI, Scrieri alese din opera Sfântului Atanasie cel Mare, Patriarhul
Alexandriei, Cluj, 1925 și București, 2000, în: coll. Comorile Pustiei 37; versiunea coptă: S.
Antonii Vitae versio sahidica, éd. et trad. latine G. Garitte, coll. Corpus Scriptorum
Christianorum Orientalium (CSCO), 117-118/Copt. 13-14, Louvain, 1949; Athanasius of
Alexandria, The Life of Antony. The Greek Life of Antony, The Coptic Life of Antony and An
Encomium on Saint Antony by John of Shūm and A Letter to the Disciples of Antony by
Serapion of Thmuis, trad. T. Vivian, A.N. Athanassakis, R.A. Greer, Kalamazoo, Michigan,
2003; R. DRAGUET, La Vie primitive de S. Antoine conservée en Syriaque, CSCO, 117-118,
Syr. 183-184, Louvain, 1980; D. BRAKKE, The Greek and the Syriac Version of the Life of
Antony, Le Muséon, 107 (1994), pp. 29-53; versiunea etiopiană va apărea în Patrologia
Orientalis sub îngrijirea călugărului iezuit Rafal Zarzeczny (v. Eliane POIROT, Saint Antoine
le Grand dans l’Orient chrétien: dossier littéraire, hagiographique, liturgique,
iconographique en langue française, Partie 2, coll. Patrologia. Beiträge zum Studium der
Kirchenväter, herg. von Andreas Spira, Hubertus R. Drobner, Christoph Klock, Band XXX,
Teil 2, Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, 2014, p. 799); Rafal ZARZECZNY, Some Remarks
Concerning the Ethiopic Recension of the Life of Antony, în: Orientalia Christiana
Periodica (OCP), 2013, pp. 37-60 (www.academia.edu/4056138/); Versiunea armeană: E.
TAVECI, S. Athanasii patriarchae Alexandriae homilae, epistulae et controuersiae, Venise,
1899, pp. 633-614 (Vitae Patrum), Venise, 1855, I, pp. 17-80; versiunea georgiană: V.
IMNAIŜVILI, At’anasi Alex’andreli, C’hovrebay cmidisa Antonisi, Tbilissi, 1970; Vitold
WITAKOWSKY, Antony the First Monk in Ethiopian Tradition, Veneration of Saints in
Christian Ethiopia. Proceedings of the International Workshop Saints in Christian Ethiopia:

7
fidel, după cum el însuși mărturisește: „L-am urmărit nu puțină vreme din
atât de mare apropiere, încât îi turnam apa pe mâni când se spăla”2. Cuviosul
Părinte Antonie s-a născut în anul 251 în Egiptul de Mijloc, localitatea
Come, dintr-o familie creștină. După moartea părinților săi, a vândut
moștenirea care îi revenea și a împărțit-o săracilor. A început să practice
asceza, la început, nu departe de casa părintească, de care însă se va
îndepărta, cu timpul. Astfel, la vârsta de 35 de ani, îl găsim așezat într-o
fortăreață, pe malul drept al Nilului, pe „Muntele dinafară”, la Pispir, unde
va rămâne aproape 20 de ani. Aici a fost urmat de foarte mulți monahi,
întemeind și conducând mai multe mănăstiri, cu toate că ducea o viață
retrasă. Cele mai vestite dintre coloniile ascetice înființate de el sunt Nitria și
Scete. A trecut la Domnul în anul 356 pe muntele Colzim, cunoscut și ca
„Muntele dinăuntru”, aproape de Marea Roșie, la vârsta de 105 ani3. Sfântul

Literary Sources and Veneration, Hamburg, April 28-29, 2012, în: Denis NOSNITSIN (ed.),
Supplement to Aethiopica. Internatioal Journal of Ethiopian and Eritrean Studies,
Wiesbaden 2015, pp. 201-220 (www.academia.edu/30509374/supplement to Aethiopica).
2
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 192.
3
Pr. D. STĂNILOAE, Introducere, în: SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui
nostru Antonie, p. 17. Părintele Stăniloae arată că Viața Sfântului Antonie (VA) a stârnit
foarte multe controverse și teorii legate de influențele care ar fi stat la baza redactării
acesteia. Pe de o parte, s-a contestat autenticitatea ei, pe de altă parte s-a considerat că VA ar
fi rezultatul unor influențe ale unor vieți de înțelepți păgâni transferate apoi în viața
monahilor ca înțelepți creștini. Este meritul lui L. Bouyer de a fi precizat, în baza unei
analize a demonologiei creștine, faptul că efortul omului în lupta cu forțele demonice
îmbracă în vechea concepție creștină un aspect quasi-personal. Văzând că încercările unora,
de a vedea VA ca fiind redactată sub influențele vieților înțelepților păgâni sau de a contesta
autenticitatea acesteia, au eșuat, Martin Tietz a înaintat ipoteza că Sfântul Atanasie s-ar fi
folosit de o Viață anterioară, scrisă de episcopul Serapion de Thmuis. Baza acestor afirmații
o constituie două epistole: 1. Epistola lui Serapion către ucenicii Sfântului Antonie, scrisă în
356, după moartea acestuia, păstrată în limbile siriacă și armeană și publicată de R.
DRAGUET, Une lettre de Serapion de Thmuis aux disciples d’Antoine (AD 356) en version
syriaque et arménienne, Muséon, 1951, pp. 1-25; vezi și: Martin TIETZ, Athanasius und die
Vita Antonii, literarische und theologische Relationen, in Zeitschrift für neutestamentliche
Wissenschaft und die Kunde der älteren Kirche, 73, 1982; 2. Epistola lui Serapion către
monahi, vezi: M. TIETZ, Athanasius und Vita Antonii..., p. 16. În această epistolă, scrisă pe
la anul 361, se vorbește de existența unei Vieți scrise a Sfântul Antonie. Se pare că aceasta îi
aparține episcopului Serapion. Este clar că între Viața Sfântului Antonie scrisă de Atanasie și
cea scrisă de Serapion sunt unele diferențe. Serapion îl prezintă pe Sfântul Antonie ca
rugător pentru lume, fără să precizeze că puterea rugăciunii lui vine de la Hristos (ceea ce ar

8
Antonie a fost înmormântat de doi dintre ucenicii săi4, într-un loc tainic,
după porunca acestuia, spre a evita primejdia inițierii unui cult al său, după
obiceiul locului. Despre sfârșitul vieții pământești a Sfântului Antonie,
Sfântul Atanasie consemnează următoarele:

„Dar se cade să-mi amintesc și eu și să auziți și voi, precum doriți, cum a fost și sfârșitul
vieții lui. Căci și în aceasta trebuie să-i urmăm pilda. Ducându-se după obicei să cerceteze
pe monahii din muntele de afară și aflând de la pronie despre sfârșitul lui, le grăi fraților
zicând: Vă fac această vizită din urmă și m-aș mira să ne mai vedem vreodată unii pe alții în
viața aceasta. Căci mi-a venit și mie timpul să plec. Fiindcă sunt de aproape o sută cinci
ani. Aceia, auzind, au început să plângă și să îmbrățișeze pe bătrân, sărutându-l. Iar el, parcă
plecând dintr-o cetate străină, în cetatea sa, le vorbea cu bucurie”5.

Sfântul Antonie părăsește deci chilia sa din „Muntele dinăuntru”


pentru ultima dată și merge să-i viziteze pe frații din „Muntele dinafară”,
vestindu-le acestora apropiata sa trecere din lumea aceasta.

„Iar silindu-l frații să rămână la ei și să-și dea sfârșitul acolo, n-a primit, dând pe lângă alte
motive și pe acela că, precum le da de înțeles prin tăcere, egiptenii au obiceiul să facă slujbă
pentru trupurile celor credincioși și, mai ales, pentru ale sfinților martiri și să le înfășoare
în giulgiu, dar să nu le ascundă sub pământ, ci să le așeze pe niște pături și să le păstreze în
case la ei, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei plecați. Antonie rugase, în privința

arăta o mai mare influență a înțelepților din antichitate), pe când Sfântul Atanasie
accentuează caracterul hristologic al rugăciunii Sfântului Antonie (pentru Hristos
îmbrățișează el viața pustnicească, prin Crucea Domnului Hristos învinge pe demoni și
produce vindecările). Părintele Stăniloae crede deci că Viața Sf. Antonie scrisă de Sfântul
Atanasie are un caracter deplin creștin, devenind un model pentru Viețile următoare ale
sfinților, care descriu urcușul duhovnicesc. Tocmai de aceea, scrierea a avut un succes uriaș
în Răsărit și în Apus; vezi: Pr. D. STĂNILOAE, Introducere, SF. ATANASIE CEL MARE, Viața
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 19; Pr. Ioan G. COMAN, Patrologie, vol. 3, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 357;
Joseph TIXERONT, Précis de Patrologie, Desclée de Brouwer et Cie, Paris, 81927, p. 217;
Berthold ALTANER, Alfred STUIBER, Patrologie, Freiburg – Basel – Wien, 1966, p. 261.
4
Macarie și Amatas; vezi Eliane POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien...,
vol. I, p. 319.
5
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 242.

9
aceasta, adeseori pe episcop să învețe poporul și la fel îndemnase pe mireni și mustrase pe
femei, spunând că nu e nici drept, nici cuvios acest lucru. Căci trupurile monahilor și ale
prorocilor se păstrează până acum în morminte. Și însuși trupul Domnului s-a așezat în
mormânt, unde o piatră pusă deasupra l-a ascuns până ce a înviat a treia zi. Spunând acestea,
arăta că se abate de la lege cel ce nu ascunde după moarte trupurile celor morți, chiar dacă
sunt sfinte. Căci ce trup e mai mare sau mai sfânt decât trupul Domnului? Astfel mulți
auzindu-l, au început să ascundă trupurile sub pământ și mulțumeau Domnului pentru buna
învățătură primită”6.

Din acest text, se poate constata existența unei tradiții bine


înrădăcinate în Egipt, încă din timpul Sfântului Antonie. Călugării se pare că
cinsteau nu numai rămășițele sfinților, ci și pe ale simplilor monahi7.
Cunoscând această tradiție, Sfântul Antonie, de teamă să nu se întâmple
același lucru cu trupul său, el care combătuse toată viața această tradiție,
evită să rămână la frații din „Muntele dinafară”, tocmai pentru ca nu cumva,
după moartea sa, să-i fie expuse osemintele spre cinstire.

„Deci el, cunoscând acestea și temându-se să nu facă și cu trupul lui așa, s-a grăbit, după ce
și-a luat rămas bun de la monahii din muntele de afară, să se întoarcă în muntele dinăuntru
unde obișnuia să viețuiască și după puține luni se îmbolnăvi. Și chemând pe cei ce erau eu el
(erau doi, care viețuiau înăuntru, nevoindu-se de 15 ani și slujindu-i din pricina bătrâneții),
le zise: Eu, precum s-a scris, pornesc pe drumul părinților. Căci mă văd chemat la Domnul.
Iar voi privegheați și nu pierdeți roada nevoinței voastre de mulți ani, ci, ca și când acum ați
începe, siliți-vă să păstrați râvna voastră [...]. Gândiți-vă la aceasta, cugetați la aceasta! Și
dacă țineți la mine și mă pomeniți ca pe un tată, nu lăsați pe vreunii să ia trupul în Egipt, ca
să mă așeze vreodată în case. Căci de aceea am întârziat în munte și am venit aici. Știți cum
îi înfruntam pe cei ce făceau aceasta și cum le-am poruncit să înceteze acest obicei.
Înmormântați deci trupul meu și ascundeți-l sub pământ. Păziți cuvântul meu, ca nimeni să

6
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 242.
7
Pentru cei care cunosc tradițiile atonite, se știe că și astăzi în Sfântul Munte Athos, după o
perioadă de șapte ani, osemintele călugărilor sunt scoase din mormânt și așezate într-o firidă,
de cele mai multe ori într-o transparență totală, unde călugării aprind în permanență o
candelă.

10
nu cunoască locul, decât numai voi. Căci la învierea morților îl voi primi iarăși nestricăcios
de la Mântuitorul”8.

Porunca Sfântului Antonie este clară și precisă, respectată de altfel de


cei doi ucenici ai săi cu sfințenie:

„Spunând acestea și aceia sărutându-l pe el, întinzându-și picioarele, privi vesel ca la niște
prieteni la cei ce veniseră la el. Căci stând întins, fața îi era plină de bucurie. Și așa și-a dat
duhul și s-a alăturat la părinți. Iar frații, precum li s-a poruncit, i-au înfășurat trupul și l-au
ascuns sub pământ și nimeni nu știe până azi unde a fost ascuns, decât numai cei doi”9.

Textul este foarte clar în privința faptului că Sfântul Antonie nu a


dorit ca trupul său să fie expus în case, după obiceiul egiptenilor, ci să fie
îngropat în loc necunoscut, lucru de care nu ne putem îndoi, ucenicii Macarie
și Amatas urmând întocmai porunca părintelui lor spiritual.

I.2 Stadiul cercetării privind existența Sfintelor Moaște ale


Sfântului Antonie cel Mare
I.2.1 Cercetarea surselor românești

Literatura ortodoxă, în general (deci și cea românească), nu vorbește


despre existența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie. De altfel, în limba
română nu avem foarte multe studii despre Sfântul Antonie cel Mare.

8
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 243.
9
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 244.

11
a. Viața Sfântului Antonie scrisă de Sf. Atanasie cel Mare a fost tradusă
pentru prima dată în limba română în Viețile Sfinților, lucrare publicată la
București în anul 183510.
b. Următoarea traducere a Vieții Sfântului Antonie s-a făcut de către
Ștefan Bezdechi în anul 1925 (republicată în anul 2000), dar nici el nu
cunoaște nimic despre prezența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare în Apus11.
c. Părintele Dumitru Stăniloae, care a tradus din limba greacă Epistolele
și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în volumul 16 din colecția
Părinți și Scriitori Bisericești, în anul 1988, nu amintește în introducerea sa
nimic despre existența Sfintelor Moaște12.
d. Nici eruditul patrolog Pr. Ioan G. Coman nu face nicio mențiune
despre moaștele sfântului în monumentala sa lucrare, Patrologia în trei
volume13. Astfel, capitolul Monahismul egiptean din volumul al III-lea se
deschide cu Sf. Antonie cel Mare (pp. 357-367), însă aici nu ni se prezintă
nicio informație privind existența sfintelor sale moaște. Bibliografia de la
sfârșitul paginilor dedicate sfântului cuprinde o listă cu lucrări publicate în
limbi străine și nicio lucrare în limba română despre Sfântului Antonie14.
Menționăm că, la data apariției Patrologiei părintelui profesor, fuseseră
publicate, în spațiul apusean, mai multe studii și cărți pe tema vieții Sfântului
Antonie și a mutării Sfintelor sale Moaște în Apus, precum și despre Ordinul
Antoninilor, după cum vom vedea mai jos.

10
Informație preluată din Introducerea făcută de Părintele Dumitru Stăniloae la Viața
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 17, n. 16.
11
Ștefan BEZDECHI, Scrieri alese din opera Sfântului Atanasie cel Mare, Patriarhul
Alexandriei, Cluj, 1925 și București 2000, în: coll. Comorile Pustiei 37.
12
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 17.
13
Pr. I.G. COMAN, Patrologie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, vol. I, 1984; vol. II, 1985; vol. III, 1988.
14
Pr. I.G. COMAN, Patrologie, vol. III, p. 367.

12
e. Domnul Prof. Remus Rus, în lucrarea sa Dicționar enciclopedic de
literatură creștină din primul mileniu, dedică Sfântului Antonie un loc
aparte, cu o listă bibliografică, asemănătoare cu a Părintelui I.G. Coman, fără
însă a preciza ceva despre prezența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în
Apus, deși la data apariției volumului (2013), în Apus apăruseră mai multe
lucrări despre prezența Sfintelor Moaște ale Sf. Antonie în Franța15.
f. Părintele Arhid. Prof. Constantin Voicu, în lucrarea sa Patrologie16,
apărută la Editura Basilica, în trei volume, în anul 2009 și 2010, nu amintește
nimic despre întemeietorul monahismului egiptean. În schimb, în lucrarea
Patrologie, tot în trei volume, publicată de același autor, împreună cu
Părintele Lect. Lucian – Dumitru Colda, apărută la Editura Basilica, în anul
2015, există un scurt capitol dedicat Sfântului Antonie cel Mare, în volumul
II, paginile 66-67. Aici găsim câteva date sumare despre viața și opera
sfântului, fără nicio referire însă la literatura bogată din Apus care
documentează existența Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie în
conformitate cu izvoarele timpului17.
g. Renumitul patrolog grec, Stylianos Papadopoulos, abordează viața și
opera Sfântului Antonie cel Mare în tratatul său de Patrologie în trei volume,
citând o literatură apuseană bogată, fără însă a cunoaște și bogata literatură
apuseană despre prezența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în Franța18.

15
Remus RUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia,
București, 2003, pp. 59-60.
16
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, Ed. Basilica, vol. I, 2009; vol. II, 2009; vol. III,
2010.
17
Arhid. Constantin VOICU, Pr. Lucian-Dumitru COLDA, Patrologie, vol. I și II, Ed.
Basilica, București, 2015, pp. 66-67. De remarcat faptul că autorii se exprimă foarte
ambiguu cu privire la opera Sfântului Antonie, fără să cunoască în profunzime subiectul,
întrucât patrologi renumiți au demonstrat în ediții critice faptul că epistolele Sfântului
Antonie sunt autentice; vezi Samuel RUBENSON, The Letters of St. Antony: Origenist
Theology, Monastic Tradition and the Making of a Saint, Lund University Press, Lund,
1990.
18
Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II.1, trad. Adrian Marinescu, Ed. Bizantină,
București, 2009, pp. 190-199.

13
h. Nici italienii Claudio Moreschini și Enrico Norelli nu amintesc nimic
despre acest fapt în lucrarea lor, în trei volume, Istoria literaturii creștine
vechi grecești și latine. Cei doi autori se rezumă la prezentarea câtorva date
generale privind începuturile monahismului, organizat în Egipt de Sfântul
Antonie și Sfântul Pahomie, dar și câteva date despre organizarea
monahismului în Siria19.
i. În monumentala lucrare Monahismul ortodox românesc. Istorie,
contribuții și repertorizare, vol. I: Istoria monahismul ortodox românesc de
la începuturi până în prezent și vol. II: Contribuții ale monahismului ortodox
românesc la nivel național și internațional, apărute la Editura Basilica în
anul 2014, respectiv 2016, nu se găsesc date sau lucrări privind existența
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare. În volumul I, despre
Sfântul Antonie, se amintește la paginile 30-31, 39-42, 46, 49, 55, 71 și 550,
iar în volumul II, la paginile 11, 13, 14, 52, 118, 160, însă fără un accent
deosebit privind viața Sfântului Antonie cel Mare. În volumul I, de la
paginile 166 la 169 există și o listă bibliografică generală, în care nu se
regăsesc indicații bibliografice privind viața Sfântului Antonie, cu atât mai
puțin informații despre sfintele sale moaște.
După cum se poate constata din parcurgerea surselor românești,
niciun autor român nu a abordat problema legată de descoperirea Sfintelor
Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și transferarea lor în Franța, deși
izvoarele din secolele V-VIII documentează acest fapt istoric. Antonini
Placentini, Victor de Tunnuna, Chiril de Schitopolis, panegiricele și
martirologiile istorice au consemnat aceste evenimente. De asemenea,
colecțiile de texte, dicționarele și enciclopediile apusene, așa cum se va putea

19
Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii vechi grecești și latine, vol. II.1,
trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu și Dana Zămosteanu, Ed. Polirom,
Iași, 2013, pp. 77-80.

14
constata mai jos, au consemnat și ele sursele care atestă descoperirea
Sfintelor Moaște ale „patriarhului monahilor”.

I.2.2 Izvoare care atestă cultul Sfântului Antonie cel Mare și


existența Sfintelor sale Moaște

Din cercetarea făcută pe baza surselor primare am putut constata că


descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este atestată
istoric de laici, precum Antonini Placentini, dar și de episcopi ai Bisericii,
precum episcopul Victor de Tunnuna († 570), ori scriitori bisericești, precum
Isidor de Sevilla († 636), Beda Venerabilul († 735), Rabanus Maurus (†
856). De asemenea, cultul Sfântul Antonie este atestat de către Chiril de
Schitopolis († 558), pentru monahii din Egipt, încă din veacul al V-lea, mai
precis la anul 473, când Sfântul Eftimie participa, pentru ultima dată, la
slujba care s-a ținut în același an, la 17 ianuarie, în cinstea Sfântului Antonie
(vezi Vita Sancti Euthimii mai jos), precum și episcopul Ioan de Hermopolis,
în panegiricul său închinat cinstirii Sfântului Antonie, scris între 578-604.
Un cult al Sfântului Antonie s-a dezvoltat în Georgia abia la sfârșitul
secolului al VIII-lea (780), după cum demonstrează Eliane Poirot în lucrarea
ei publicată în 2014 (vezi mai jos). În cele ce urmează, dorim să arătăm, pe
baza documentelor primare, existența cultului și descoperirea moaștelor
Sfântului Antonie cel Mare.

15
a. ANTONINI PLACENTINI ITINERARIUM, în: Itineraria et Alia
Geographica, Corpus Christianorum, Series Latina20 (L’itinéraire du
Pèlerin de Plaisance)
Acest Antonini Placentini este un personaj încă neidentificat, a cărui
călătorie este datată în jurul anului 570. În introducerea la Itinerarium-ul lui
Antonini Placentini, citim:

„Videtur quidam fidelis beati martyris Antonini Placentini, qui cum nonnullis sociis anno
circiter 570 loca sancta perambulabat”21.

Acest Itinerarium ne-a parvenit în două recenzii: În ambele recenzii,


în paragraful 45, paginile 152 și 173, ni se raportează că la Alexandria, în
Egipt, există sfinte moaște ale mai multor sfinți, printre care ale Sfântului
Atanasie și ale Sfântului Antonie cel Mare. Deci, Antonini pleacă din

20
ANTONINI PLACENTINI ITINERARIUM, în: Itineraria et Alia Geographica, Corpus
Christianorum, Series Latina (CCSL), 175, Ed. Brepols, Turnhout, 1965, pp. 128-174. Este
meritul lui Iohann Gildemeister și Paulo Geyer de a fi făcut distincția între două recenzii cu
text comun: Codicele G – Sangellensis 133, saec. IX-X; și Codicele R –Rhenaugiensis, nunc
Turicensis 73, saec. IX-X. Există și alte recenzii notate de autor cu literele: B, Br, M; vezi J.
GILDEMEISTER, Antonini Placentini Itinerarium im unentstellten Text mit deutscher
Übersetzung, Berlin, 1889. Este interesant faptul că J. Gildemeister preia textul latin
defectuos, căci Antoninus din textul original, devine Antonius: „Ibi enim requiscit sanctus
Athanasius, sanctus Faustus, sanctus Epimachius, sanctus Antonius, sanctus Marcus et alia
multa corpora sanctorum”, vezi, paragraf 45, p. 32. Când, autorul traduce textul în germană,
numele Sfântului Antonie, pur și simplu, dispare: „Dort ruht der heilige Athanasius, der
heilige Faustus, der heilige Epimachius, [...?], der heilige Marcus, und viele andere Leiber
von Heiligen”, paragraf 45, p. 61; cf. Paulo GEYER, Kritische und sprachliche
Erläuterungen zu Antonini Placentini Itinerarium, Augsburg, 1892; P. PIACENZA, De
itinerario Antonini Placentini, în: Ephemerides Liturgicae, XVII, 1903, pp. 338-448.
Antonini Placentini este un personaj din orașul Piacenza (Italia), care pare a fi murit martir,
dar despre care nu se cunosc foarte multe date. Sigur este faptul că în secolul al VI-lea a
făcut un pelerinaj la locurile sfinte, lăsându-ne unele date și informații despre viața creștină,
de o mare importanță istorică și hagiografică.
21
ANTONINI PLACENTINI ITINERARIUM, p. 128; vezi și H. GRISAR, „Zur Palästinareise des
sogennanten Antoninus Martyr”, în: Zeitschrift für katholische Theologie, XXVI, 1902, pp.
760-770; H. GRISAR, „Nochmals das Pilgeritinerar des Anonymus von Piacenza”, în:
Zeitschrift für Katholische Theologie, XXVII, 1903, pp. 776-778; L. BELLANGER, De re
grammaticali, in Antonini Placentini Itinerarium grammaticalis inquisitio, Paris, 1902.

16
Piacenza, în jurul anul 570, spre locurile sfinte, după cum ne relatează acesta,
chiar la începutul Itinerarium-ului său:

„Precedente beato Antonino martyre, ex eo quod a ciuitate Placentina egressus sum, in


quibus locis sum peregrinatus, id est sancta loca”22.

Plecând din Piacenza, Antonini ajunge în Constantinopol, de unde își


continuă drumul spre Constantia (fost Salamina), în insula Cipru, orașul
Sfântului Epifanie de Salamina. De aici va ajunge în Siria, Galileea,
Ierusalim, Bethleem, Muntele Sinai, pentru ca apoi să ajungă în Egipt, unde
notează:

„Descendentes per Aegyptum uenimus in ciuitatem Athlefi et perambulauimus unsque ad


sanctum Mennatem, qui multas uirtutes ibi operatur. Inde ascendentes in nauicula per
stagnum uenimus Alexandriam. In ipso stagno uidimus multitudinem corcodrillorum.
Alexandria ciuitas splendida, populus leuissimus, sed amatores peregrinorum; haereses
multae. Ibi enim requiescit sanctus Athanasius, sanctus Faustus, sanctus Epimachius,
sanctus Antoninus, sanctus Marcus, uel alia multa corpora sanctorum” 23.

Hippolyte Delehaye identifică pe acest „sanctus Antoninus” cu


Sfântul Antonie cel Mare24. Pierre Maraval, traducătorul textului în franceză
(Là reposent saint Athanase, saint Épimaque, saint Antonin, saint Marc et
beaucoup d’autres corps de saints), scrie cu prudență: „probabil este vorba
despre Antonie, părintele monahilor, care își avea mormântul în oraș,

22
Paulo GEYER, Kritische und sprachliche Erläuterungen..., p. 129.
23
ANTONINI PLACENTINI ITINERARIUM, p. 152; vezi și: Antonini Placentini Itinerarium
(Recesio Altera), De Locis Sanctus, Qvos Perambvlavit Beatvs Antonivs Martyr, în:
Itineraria et Alia Geographica, p. 173.
24
Hippolyte DELEHAYE, Les origines du culte des martyrs, Bureau de la Société des
Bollandistes, Bruxelles, 1912, p. 219.

17
începând cu anul 56125. Eliane Poirot crede că acest text este o mărturie a
existenței cultului Sfântului Antonie la Alexandria, în Egipt, dar și în
Occident, începând cu secolul al VI-lea26. Considerăm informația transmisă
de Antonini Placentini extrem de importantă și veridică, în același timp,
întrucât pelerinii notau în jurnalele lor, foarte onest, informații despre
persoane, evenimente, date istorice etc., care îi impresionau (vezi Antonini
Placentini, care a fost impresionat de mulțimea crocodililor).

b. VICTORIS EPISCOPI TUNUNENSIS († 569), Chronicon, în: Patrologiae


Cursus Completus, Series Latina27
Mărturia lui Antonini Placentini se potrivește cu Cronica lui Victor,
Episcop de Tunnuna28, localitate în Africa de Nord. Acesta, aflat în exil la

25
Pierre MARAVAL, Récits des premiers pèlerins chrétiens au Proche-Orient (IV-VII siècle),
Ed. du Cerf, Paris, 1996, p. 234. Maraval notează, în introducerea sa la textul pe care-l
traduce: Le Pèlerin de Plaisance, p. 203, că este posibil ca acesta să fi văzut, în Alexandria,
mormântul Sfântului Antonie, construit în 561 (il est possible qu’il ait vu à Alexandrie la
tombe de saint Antoine, édifiée en 561); la p. 234, n. 3, Maraval face un comentariu la textul
jurnalului: „Ibi enim requiescit sanctus Athanasius, sanctus Faustus, sanctus Epimachius,
sanctus Antoninus, sanctus Marcus, uel alia multa corpora sanctorum”. Descriind fiecare
persoană din text, despre Antonin spune: „peut-être s’agit-il d'Antoine, de père des moines,
qui avait son tombeau dans la ville depuis 561”. Maraval insistă să scoată din text ceea ce
acesta nu spune. În text, după cum se vede, nu este vorba de niciun mormânt, ci doar de
faptul că pelerinul din Piacenza a văzut că în Alexandria odihnesc Sfântul Atanasie, Sfântul
Epimah, Sfântul Antonin, Sfântul Marcu și multe alte trupuri ale sfinților. Cu siguranță,
pelerinul a vrut să spună că sfinții pomeniți de el aveau trupurile (adică Sfintele lor Moaște)
puse spre închinare în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, cum afirmă, cu claritate,
episcopul Victor de Tununa, care de asemenea a văzut Sfintele Moaște.
26
Eliane POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, p. 472.
27
VICTORIS EPISCOPI TUNUNENSIS, Chronicon, în: PL LXVIII, col. 941-962.
28
Victor de Tunnuna (Victor de Tonnona/Tonnenensis/Tunnunensis) a fost episcop în
Africa de Nord, în localitatea Tunnuna. Este considerat martir de către Isidor de Sevilla,
întrucât a susținut cu tenacitate cele Trei Capitole, fapt pentru care a fost condamnat de către
împăratul Justinian I, prin edictul din 544, împreună cu alți cinci episcopi africani. La
început a fost închis în mănăstirea Mandrakion, lângă Cartagina, apoi exilat pe o insulă din
Marea Mediterană și, în sfârșit, în Egipt, în mănăstirea Canopus. A trecut la Domnul în jurul
anului 569. Episcopul Victor este autorul celebrei Cronici (Chronicon) care merge de la
creație până la anul 566; vezi Judith HERRIN, The formation of Christendom, Princeton
University Press, Princeton, N.J, 2001, p. 241; vezi: „Victor (Bishop of Tunnunum)”, în:
Charles G. HERBERMANN et al. (eds), Catholic Encyclopedia, vol. I, The Encyclopedia
Press, New York, 1913.

18
Mănăstirea Canopus, lângă Alexandria, arată că moaștele Sfântului Antonie
au fost găsite în mod miraculos, după mai bine de două secole de la moartea
sa, în timpul împăratului Justinian (527-565), după unele surse chiar în anul
52929:

„Post consulatum Basilii v. c. anno 21 (A. 561), corpus sancti Antonii eremitae repertum
cum maximo honore Alexandriam perducitur, et in basilica Sancti Ioannis Baptistae
honorifice collocatur”30.

Când, în anul 638, după un asediu de doi ani, Patriarhul Sofronie a


predat Ierusalimul lui Omar, creștinii au reușit, după cum precizează
bizantinologul A.A. Vasiliev, să scoată Sfânta Cruce din Ierusalim, înainte ca
arabii să intre în oraș și să o trimită la Constantinopol. La fel au procedat și
creștinii alexandrini, care atunci când, în anul 642, arabii au ocupat

29
H. DIJON, L’Église Abbatiale de Saint Antoine. Histoire et archéologie, Grenoble – Paris,
1902, p. 9, n. 1.
30
VICTORIS EPISCOPI TUNUNENSIS, Chronicon, în: PL LXVIII, col. 961; vezi și: Monumenta
Germaniae Historica, Auctores antiquissimi (MGH, AA), II, p. 205; Eliane Poirot citează și
ea Chronicon-ul lui Victor de Tunnuna: „Sous Justinien, en 561, les reliques du saint furent
transportées à Alexandrie et déposées dans l’église de Saint Jean-Baptiste”; vezi E. POIROT,
Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, p. 472; vezi: Alessandra FOSCATI,
„I tre corpi del Santo. Le legende di translatione delle spoglie de Sant’Antonio abbate in
Occidente”, în: Hagiografica, XX (2013), p. 149; vezi și J. DAVID, „Antoine (saint)”, în:
Dictionnaire d’Histoire et de Géographie Ecclésiastique, Alfred BAUDRILLART (ed.), vol.
III, 1924, col. 732.

19
Alexandria31, au mutat moaștele Sfântului Antonie, în siguranță, la
Constantinopol32.

c. ISIDOR DE SEVILLA33 († 636), Chronica, în: Monumenta Germaniae


Historica, Auctores antiquissimi
Isidor amintește, în Cronica sa, despre evenimentul depunerii
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul
din Alexandria:

„... corpus sancti Antonii monahi divina revelatione repertum Alexandriae perducitur et in
ecclesia sancti Iohannis baptistae humatur” 34.

d. BEDA VENERABILUL († 735)35, Chronica maiora, în: Monumenta


Germaniae Historica, Auctores antiquissimi

31
După moartea lui Mahomed, întâmplată la 632, conducerea musulmanilor a fost preluată
de socrul său Abu Bakr, urmat de califi: Omar, Othman și Ali, succesorii lui Mahomed,
cunoscuți în istorie sub numele de „califi ortodocși”. Cele mai multe cuceriri arabe în
teritoriile bizantine au avut loc în timpul califului Omar I. Astfel, în anul 635 a fost cucerit
Damascul, în anul 636 sau 638, sub conducerea lui Omar, a căzut și Ierusalimul (patriarh era
Sofronie). În anul 642 cade și Alexandria în mâinile arabilor, iar până la jumătatea secolului
al VII-lea întregul Egipt era sub stăpânire arabă. Vezi A.A. VASILIEV, Bizanțul. Istorie și
spiritualitate, trad. și note Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-
Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 230 ; Pr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul. Istorie și
spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010, p. 264 ș.u.
32
G.J.M. BARTELINK, Vita Antonii, Introduction, p. 75.
33
Isidor de Sevilla (560-636) este considerat a fi ultimul Părinte bisericesc în Apus. Datorită
calităților sale intelectuale și organizatorice a ajuns Arhiepiscop de Sevilla, urmând în
scaunul episcopal fratelui său Leandru. Isidor a avut o cultură enciclopedică și a lăsat o serie
de opere grupate pe diferite domenii: istorice, teologice, biblice, morale și enciclopedice.
Vezi: Remus RUS, Dicționar enciclopedic..., pp. 459-461; Arhid. C. VOICU, Pr. L.-D.
COLDA, Patrologie, vol. III, pp. 83-89.
34
ISIDOR DE SEVILLA, Chronica, în: Monumenta Germaniae Historica (MGH), Auctores
antiquissimi, II, p. 476.
35
Beda Venerabilul (673-735) s-a născut în localitatea Wearmouth, în Northumbria (azi
Sunderland). Încă de la șapte ani, a ajuns în mănăstirea Sfântul Petru din Wearmouth, sub
oblăduirea profesorului Benedict Biscop și a starețului Ceolfrid. În anul 682, Biscop va
ctitori mănăstirea Sfântul Pavel în Jarrow lângă Newcastle, unde se vor muta Beda împreună
cu abatele Ceolfrid. La 19 ani va fi hirotonit diacon, iar la 30 de ani, preot. A activat ca
profesor în mănăstirea Sfântul Pavel până la sfârșitul vieții. Beda trece ca unul dintre cei mai

20
Beda Venerabilul amintește faptul că moaștele Sfântului Antonie au
fost aduse în anul 517 în Alexandria:

„Corpus sancti Antonii monahi divina revelatione repertum Alexandriam deferetur et in


ecclesia beati baptistae Iohannis humatur”36.

Nu se știe pe ce surse s-a bazat Beda pentru a data evenimentul


aducerii Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în Alexandria în anul 517,
având în vedere că cei mai mulți dintre cei ce au consemnat evenimentul,
plasează momentul descoperirii sfintelor moaște în epoca împăratului
Iustinian (527-565). Alessandra Foscati, profesor la Universitatea din
Bolognia, susține că autori succesivi, care au citat evenimentul, au
demonstrat că datarea lui Beda Venerabilul nu corespunde epocii împăratului
Justinian37.

e. CHIRIL DE SCHITOPOLIS (524-558)38, Vita Sancti Euthymii, în:


Bibliotheca Hagiographica Graeca

erudiți învățați ai Evului Mediu timpuriu. A fost un foarte bun biblist, scriind o serie de
comentarii la cărțile Vechiului și Noului Testament. Beda est cunoscut și pentru lucrările
sale de istorie. Este considerat a fi părintele istoriei Angliei, prin lucrarea sa Historia
ecclesiasitica gentis Anglorum. A scris lucrări de gramatică, precum De Orthographia și De
Arte Metrica. Lucrarea sa enciclopedică De natura rerum a mijlocit foarte multe elemente
ale științelor naturii. Beda este autorul unui Martirologiu, după cum se poate vedea mai jos.
36
BEDA VENERABILUL, Chronica maiora, în: MGH, AA, 13, p. 307; Chronicon universale
ad a. 741, MGH, SS, 13, p. 11; vezi: A. FOSCATI, I tre corpi..., p. 149, n. 2.
37
A. FOSCATI, I tre corpi..., p. 149, n. 21.
38
Chiril de Schitopolis s-a născut în anul 524 în Schitopolis (vechea localitate Bethshan),
din Palestina. Părinții săi se pare că au avut o relație strânsă cu Sfântul Sava, care îi vizita pe
la anul 518. În anul 530, Sfântul Sava (fondatorul Marei Lavre care-i poartă numele) îi va
vizita încă o dată, spunându-le că fiul lor, Chiril era ucenicul său și fiul Părinților deșertului
(Dictionnaire de Spiritualité, ascétique et mystique, doctrine et histoire, Marcel VILLER
(ed.), t. II, Paris, 1953, col. 2688). Va intra în monahism în anul 544, în Mănăstirea Sfântul
Euthymie unde îl va vizita cu regularitate pe Sfântul Ioan Isihastul (Ioan Tăcutul – vezi
Remus RUS, Dicționar enciclopedic..., p. 137). La sfârșitul anului 556 sau începutul anului
557, va păși în Mănăstirea Sfântul Sava, unde se pare că va fi hirotonit preot. A trecut la
Domnul după anul 558. A scris viețile mai multor sfinți: Vita Euthymi († 473); Vita Sabae

21
Chiril precizează, în opera sa Vita Euthymii39, că acesta (Sfântul
Euthymie), cu câteva zile înainte de trecerea sa la Domnul, întâmplată la 20
februarie 473, slujise pentru ultima dată, la 17 ianuarie 473, de ziua Sfântului
Antonie, patriarhul călugărilor:

„...τῇ δὲ τρίτῇ ἡμέραι ἐκέλευσεν παννυχίδα γενέσθαι τῆς μνήμης τοῦ ἀγίου πατρὸς ἡμνῶν
’Αντωνίου...”40.

Patrologul G. Bardy îl prezintă pe Chiril ca fiind foarte preocupat de


exactitatea datelor istorice furnizate cititorului: „Dar el arată, peste tot,
preocuparea – foarte rar întâlnită – de a fi informat cu precizie cu privire la
evenimente și oameni, așa că este pentru noi un ajutor foarte prețios” 41. La
fel crede și Irénée Hausherr: „Toată lumea este de acord că Chiril de
Schitopolis este unul dintre cei mai buni haghiografi greci. Remarcăm, în
special, grija sa deosebită pe care o depune pentru a se informa din mărturiile
cele mai sigure și a înfățișa datele, folosind toate mijloacele de care dispune:
ani [de domnie – nn.] ai împăraților, consulilor, era universală, indiction,
diverse corespondențe”42. Prin aceasta, el va inaugura un nou mod de a face
haghiografie cum spune E. Schwartz43.

(† 532); Vita Joannis Silentiarii († 558). Pentru Chiril de Schitopolis vezi și: Remus RUS,
Dicționar enciclopedic..., pp. 137-138.
39
Vie de saint Euthyme, în: Eduard SCHWARTZ (ed.), Kyrillos von Skythopolis. Texte und
Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, t. 49, fasc. 2, Leipzig, 1939;
vezi și recenzia făcută de E. STEIN, „Cyrille de Scythopolis. A propos de la nouvelle édition
de ses œuvres”, în: Analecta bollandiana, 62, 1944, pp. 169-186; E. GENIER, Vie de saint
Euthyme le Grand (377-473). Les moines et l’Église en Palestine au Ve siècle, Paris, 1909.
40
Eduard SCHWARTZ, Kyrillos von Skythopolis, Hinrichs Verlag, Leipzig, 1939, p. 57; vezi
și: E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, p. 457.
41
„Mais il apporte partout le souci, fort rare, d’être exactement renseigné sur les événements
et sur les hommes, de sorte qu’il est pour nous d’un très précieux secours” (Gustave BARDY,
„Biographies spirituelles – Époque Byzantine”, în: Dictionnaire de spiritualité..., I, 1936,
col. 1633; vezi: Irénée HAUSHERR, „Cyrille de Scythopolis”, în: Dictionnaire de
spiritualité..., II, col. 2687.
42
„Tout le Monde est d’accord pour tenir Cyrille de Scythopolis pour un des meilleurs
hagiographes grecs. On relève en particulier le soin scrupuleux qu’il met à s’informer auprès

22
f. IOAN EPISCOP DE HERMOPOLIS44, „Panegiricul Sfântului Antonie”, în:
Orientalia Christiana Analecta45
În panegiricul Sfântului Ioan, episcop de Hermopolis, ni se sugerează
că Sfântul Antonie nu era bine cunoscut printre auditorii săi, adică printre
credincioșii copți din Egipt:

„Mai mult, este mai bine ca noi să cinstim sfântul, după puterea noastră, decât să-l lăsăm
uitării și astfel să se împlinească nouă cuvântul care este scris: «Niciun proroc nu este bine
primit în patria sa» (Luca 4, 24). Pentru că, într-adevăr, ar fi ciudat ca noi să cinstim cu toată
evlavia pe ceilalți sfinți din alte țări îndepărtate, iar despre al nostru, care este chiar lângă
noi, noi să tăcem, imitând astfel boala ochilor care văd foarte bine ceea ce este departe de ei,
dar care nu pot recunoaște cu precizie ceea ce este chiar lângă ei și se apropie de ei. Iar dacă
nu ai știut până acum că el este conaționalul tău, ți-o voi arăta prin Atanasie”46.

de témoins les plus sûrs possible et à préciser les dates, en recourant à tous les moyens dont
il dispose: années des empereurs, consuls, ère mondiale, indiction, synchronismes divers”
(Irénée HAUSHERR, „Cyrille de Scythopolis”, col. 2690).
43
E. SCHWARTZ, Kyrillos von Skythopolis, p. 355.
44
Ioan, Episcop de Hermopolis (Schmun sau Ashmunein), a fost episcop și scriitor de limbă
coptă și a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea.
45
G. GARITTE, Panégyrique de saint Antoine par Jean, évêque d’Hermopolis, în: Orientalia
Christiana Periodica (OCP), vol. 9, Rome, 1943, pp. 100-134; 330-365; Panegiricul poate fi
consultat și în lucrarea lui E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I,
pp. 326-343.
46
„De plus, il vaut mieux que nous honorions le saint selon nos forces, plutôt que le passer
sous silence, et de laisser se réaliser sur nous la parole que est écrite: Aucun prophète n’est
honoré en son propre village (Luc 4, 24). Car vraiment, ce serai une chose étrange que les
autres saints originaires d’autres pays très éloignés, nous les honorions de tous les honneurs,
et que le nôtre, qui est tout proche de nous, nous nous taisions sur lui, imitant en cela la
maladie des yeux qui voient très bien ce qui est loin d’eux, mais qui ne reconnaissant pas
avec certitude ce qui est tout près d’eux et qui s’approche d’eux. Et si tu n’as pas su jusqu’à
présent qu’il est ton compatriote, je vais te le faire savoir par Athanase” (Panégyrique
prononcé par notre saint père ava Jean, évêque de la ville de Ŝmūn, d’Antoine, le Grand
illuminateur de l’Égypte. Il le prononça alors qu’il était encore prêtre et reclus; în: E.
POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, p. 329).

23
Totuși, celelalte Panegirice, dedicate Sfântului Antonie47, subliniază
faptul că despre un cult generalizat al Sfântului Antonie, atât în Orient, cât și
în Occident, se poate vorbi doar începând cu veacul al VI-lea48.

g. BEDA VENERABILUL, Martirologiu49


Beda notează lacunar în Martirologiul său: „XVI Kl. Feb. in
Aegypto, depositio Antonii monachi”50. Martirologiile istorice cercetate de
Henri Quentin sunt documente care au stat la baza formării actualului

47
Éloge du Moine Mélèce sur la vie du Grand Antoine, în : Bibliotheca Hagiographica
Graeca (BHG), 141c; Éloge de saint Antoine dans le Ménologe impérial de Baltimore, în:
BHG, 141d; HESYCHIUS DE JERUSALEM, Homélie festale VIII, în: BHG 141f (a VIII-a
Omilie festivă este și cel mai vechi panegiric despre Sfântului Antonie care ne-a parvenit);
GEORGE, EVEQUE DE NAXOS, Éloge du très grand Antoine, în: BHG, 141g (Episcopul
George a participat la Sinodul de la Constantinopol din anul 680, fiind deci un scriitor de
secol VII); elogiile menționate pot fi cercetate în lucrarea maicii Eliane POIROT, Saint
Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, pp. 326-378.
48
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, p. 457.
49
H. QUENTIN, Les Martyrologes historiques du Moyen Âge. Étude sur la formation du
Martyrologe Romain, Paris, 1908, Spoleto, 2002, pp. 17-114. Martirologiul este, în fapt, o
listă care cuprinde datele de aniversare ale martirilor și sfinților, precum și evenimente care
sunt comemorate anual de Biserică. Martirologiile istorice se numesc astfel întrucât, pe
lângă listele de sfinți, ele mai cuprind și rezumate sau extrase din viața acestora, cu
pătimirile lor, ori documente și tradiții care îi privesc. Beda Venerabilul, Rabanus Maurus,
Florus de Lyon, Wandelbert de Prüm, Herman Contract, Wohlfard, Adon de Vienne, Notker
de Bègue, Usuard sunt printre autorii de martirologii istorice. La baza acestora, a stat
lucrarea Martyrologium Romanum Parvum, alcătuită, după cum susține H. Quentin, la Roma
în jurul anului 700. Parvum a avut ca sursă Martyrologiul hieronimian, precum și operele
Sfântului Ciprian, Fericitului Ieronim sau Istoria bisericească a lui Rufin etc. Toate aceste
martirologii au stat mai apoi la baza Martirologiului Roman, care reprezintă un tip complet
de martirologiu istoric. De reținut este și faptul că Beda inaugurează un nou stil în domeniul
martirologiilor. El prescurtează mult sursele istorice, dar lasă multe zile libere din an, care
vor fi completate de alți autori. Martirologiul lui Beda a fost scris la începutul secolului al
VIII-lea (H. QUENTIN, Les Martyrologes historiques du Moyen Âge..., pp. 1-2). O problemă
importantă și dificilă, încă nerezolvată pe deplin de cercetători, cu privire la martirologiile
istorice, rămâne cea a valorii datelor prezentate de acestea. H. Quentin ne asigură că datele
oferite de Martirologiul lui Beda Venerabilul sunt expuse cu multă grijă și prudență: „Les
dates du martyrologe de Bède sont établies avec beaucoup de soin et de prudence” (p. 112).
Quentin crede că Beda a cunoscut documentele orientale, cum ar fi Martirologiul
hieronimian, Sinaxarul constantinopolitan, Actele martirice sau Viețile sfinților. Date despre
Beda venerabilul vezi la: Remus RUS, Dicționar enciclopedic..., pp. 110-111.
50
Le Martyrologe de Bède, în: Les Martyrologes Historiques du Moyen Age, Étude sur la
formation de Martyrologe Romain, par Dom Henry Quentin, Paris, 1908, p. 48; vezi și n. 4:
„in aegypto depositio sancti antoni monachi”, în: Martyrologium hieronymianum
Epternacensis (MHE) XVI Kl. Feb.

24
Martirologiu Roman, aprobat de Papa Grigorie al XIII-lea în anul 1584,
publicat pentru prima dată la Roma, în anul 1586, de cardinalul Caesar
Baronius Soranus. Ele conțin informații prețioase despre martiri, sfinți sau
evenimente care au intrat în conștiința Bisericii, după cum subliniază
Quentin, chiar în prefața lucrării sale: „Diversele notițe istorice din care se
compun aceste Martirologii au căpătat o importanță deosebită prin
introducerea lor în cartea oficială a Bisericii”51.

h. FLORUS DE LYON, Martirologiu52


Florus de Lyon notează și el pe scurt în Martirologiul său:

„Chron., 515. Iustinianus … an XXXVIII. – 517. Corpus sancti Antoni monachi. Divina
revelatione repertum, Alexandriam defertur et in ecclesia beati baptistae Iohannis
humatur”53.

i. „VETUS” sau „PARVUM ROMANUM”54

51
„Les diverses notices historiques dont se compose ces martyrologes ayant acquis une
importance particulière par le fait de leur insertion au livre officiel de L’Église” (H.
QUENTIN, Les Martyrologes Historique du Moyen Age, p. VII).
52
Florus de Lyon (Florus Lungdunensis) a fost diacon și un învățat din veacul al IX-lea,
educat în spiritul renașterii carolingiene. S-a născut în Lyon, la începutul veacului și a trecut
la cele veșnice tot în Lyon în anul 860. A fost un encicloped, dispunând de o bibliotecă
foarte bogată. Martirologiul său a fost scris în jurul anului 830.
53
Le martyrologe de Florus de Lyon, în: Les Martyrologes Historiques du Moyen Age, p.
323.
54
Adon de Vienne declară în prefața Martirologiului său că, pentru realizarea lucrării sale,
s-a folosit atât de Martirologiul lui Florus de Lyon, cât și de un alt martirologiu foarte vechi.
Se pare că acest „martirologiu vechi” (le venerabile perantiquum martyrologium), care
apare foarte rar în manuscrisele martirologiului lui Adon (de exemplu în manuscrisul 1581,
publicat în anul 1613 de Rosweyde), nu este atât de vechi cum credea Adon. H. Quentin
arată că „Vetus” sau „Parvum Romanum” este într-adevăr primul Martirologiu roman, dar
care nu este atât de vechi cum credea Adon, ci a fost scris cândva după anul 848 (H.
QUENTIN, Les Martyrologes historiques du Moyen Âge..., p. 411); M. Duchesne crede că
Parvum a apărut la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea (vezi: H.
QUENTIN, Les Martyrologes historiques du Moyen Âge..., p. 410).

25
În primul Martirologiu Roman (sec. IX) găsim o scurtă informare
despre Sfântul Antonie cel Mare, fără referire la moaștele sale:

„XVI Kl. Antonius Speusippus etc. XVI Kl. Apud thebaidem. antonii monachi” 55.

j. ADON DE VIENNE56, Martirologiu


Martirologiul lui Adon se poate găsi în primul rând în: Patrologiae
Cursus Completus, Series Latina, Tomus CXXIII, unde se poate citi:

„In Aegypto apud Thebaidem, beati Antonii monachi, qui sine ulla scientia litterarum
Scripturas divinas, et memoriter audiendo tenuisse, et prudenter cogitando intellexisse
paedicatur. Multorum monachorum Pater, vita et miraculis praeclarisimus vixit. Cujus
corpus sub Justiniano imperatore divina revelatione repertum, Alexandriam delatum est, et
in ecclesia beati Joannis Baptistae humatum”57.

De asemenea, Martirologiul lui Adon poate fi găsit și în ediția critică


a lui Henri Quentin, Les Martyrologes Historiques. Quentin notează faptul
că el va reda pe scurt date despre Sfântul Antonie:

„S. Augustin. De doctrina christiana, Prolog., 4. Addition à la notice de S. Antoine (17


janvier): „XVI Kl. Feb. <In Aegypto, apud Thebaidem, beati Antonii monahi,> qui sine ulla
scientia ... intellexisse praedicatur, Multorum monachorum pater, vita et miraculis
praeclarissimus vixit. <Cuius corpus ... in ecclesia beati Iohannis Baptistae humatum>” 58.

55
Le „VETUS” ou „PARVUM ROMANUM”, în: Les Martyrologes Historiques du Moyen
Age..., p. 415.
56
Adon Arhiepiscop de Vienne (este vorba despre vechea Arhiepiscopie de Vienne – astăzi
Arhiepiscopia de Grenoble). Adone de Vienne (Ado Viennensis) s-a născut în jurul anul 800
și a devenit la anul 850 Arhiepiscop de Vienne (Lotaringia/Franța). A murit în anul 875 și
este sfânt în Biserica Romano-Catolică. Dintre lucrările lui mai importante, amintim, pe
lângă Martirologiul care-i poartă numele, și Cronica universală.
57
Le Martyrologe d’Adon de Vienne, în: Patrologiae Cursus Completus, Series Latina,
Tomus CXXIII, col. 216.
58
Le martyrologe d’Adon, în: Les Martiyrologes Historiques du Moyen Age, p. 619.

26
k. USUARD59, Martirologiu, în: Patrologiae Cursus Completus, Series
Latina60
Martirologiul lui Usuard († 875), călugăr benedictin, este
contemporan cu cel al lui Adon de Vienne, prezentând foarte multe
asemănări cu acesta. Usuard nu a făcut decât să sintetizeze elemente din
Martirologiile lui Ieronim, Adon, Florus și Beda Venerabilul. El a servit ca
sursă principală pentru realizarea Martirologiului Roman. Meritul lui Usuard
este că el notează pe scurt conținutul celorlalte martirologii 61. În ceea ce
privește moaștele Sf. Antonie cel Mare, Usuard notează:

„Apud Thebaidam, beati Antonii monahi, cujus corpus, sub Justiniano imperatore divina
revelatione repertum, Alexandriae delatum est, et in ecclesia Johanais Baptistae
humatum”62.

l. RABANUS MAURUS63, Martirologiu, XVI: în: Corpus Christianorum –


Continuatio Medievalis

59
Viața lui Usuard este puțin cunoscută. Se știe doar că în jurul anului 841 era călugăr
benedictin în mănăstirea Saint Germaine-des-Prés. El a fost unul dintre marii învățați ai
epocii carolingiene, fiind autorul martirologiului care-i poartă numele. Martirologiul a fost
alcătuit la cererea împăratului Carol Pleșuvul în vederea reformării și ameliorării vechilor
martirologii, care propuneau date diferite pentru aceeași sărbătoare. Martirologiul lui Usuard
a fost rapid acceptat de întreaga creștinătatea apuseană, fiind imprimat la Lübeck, în anul
1475. Usuard a trecut la Domnul la 13 ianuarie 877.
60
Usuardi Martyrologium, Patrologiae Cursus Completus, Series Latina, Tomus CXXIII,
Petit-Montrouge, 1852, p. 453.
61
Jean DUBOIS, „Un témoin de la vie intellectuelle a Saint-Germain-des-Prés: Le
Martyrologe d’Usuard”, în : Revue d’histoire de l’Église de France, vol. 43, (1957), 140, p.
35; E.A. OVERGAAUW, „Les deux recensions de la lettre-préface d’Usuard à Charles le
Chauve et les trois recensions de son Martyrologe”, în: Bulletin du Cange, vol. XLVII-
XLIX, 1988-1989, pp. 85-101.
62
Usuardi Martyrologium, în: PL 123, col. 663-664.
63
Rabanus Maurus (Hrabanus Magnentius) s-a născut între 776/784 în Mainz și a trecut la
cele veșnice la data de 4 februarie 856, în localitatea Winkel. A fost unul dintre cei mai mari
teologi benedictini din secolul VIII. Și-a început studiile la mănăstirea Fulda, fiind hirotonit
diacon în anul 801. Începând cu anul 802 și-a continuat studiile la Tours sub îndrumarea
eruditului Alcuin, pentru ca în anul 803 să preia conducerea școlii din mănăstirea Fulda, care

27
În Martirologiul său, Hrabanus notează și el faptul că Sfântul
Antonie cel Mare a trecut la Domnul sub împăratul Constantin, în vârstă de
105 ani, dar și că în timpul împăratului Justinian au fost descoperite Sfintele
sale Moaște, care, apoi, au fost depuse în Alexandria în Biserica Sfântului
Ioan Botezătorul.

„In Aegypto Thebaida deposito Anthonii monahi [...] Obiit autem in pace sub imperatore
Constantino anno aetatis suae centisimo quinto et sepultus in hermo a discipului suis, sicut
ipse vivens praeceperat occultatus est. Post multa autem annorum curricula, hoc est
Iustiniani imperatoris temporibus [...] corpus eius divina revelatione repertum Alexandriam
defertur et in ecclesia Baptistae Iohannis humatur”64.

m. SIGEBERTUS GEMBLACENSIS65 (Sigebert de Gembloux), Chronica66

sub directoratul său va deveni cea mai importanță școală din Germania. În anul 814 a fost
hirotonit preot, iar între 822 și 842 a deținut și funcția de abate al mănăstirii. În această
calitate s-a îngrijit în mod special de promovarea vieții duhovnicești și culturale a mănăstirii,
a colecționat manuscrise și s-a preocupat de strângerea fondurilor necesare construirii de
biserici, dar și pentru ajutorarea celor nevoiași. Rabanus s-a remarcat și printr-o
voluminoasă operă literară. Pentru pregătirea clerului, Rabanus a scris tratatul De clericorum
institutione, în care abordează problema Sfintelor Taine, a slujbelor bisericești și a postului.
Tratatul este o apologie pentru studiul artelor liberale creștine. Rabanus a lăsat și un tratat de
gramatică intitulat De arte grammatica, inspirat din opera marelui latinist al secolului al VI-
lea, Priscian. Tot de la el, avem un dicționar enciclopedic intitulat De rerum naturis,
cunoscut sub numele: De universo. Tratatul este compus din 22 de cărți, bazat pe
etimologiile lui Isidor de Sevilla, sintetizând întreaga știință de până în secolul al IX-lea. De
la Rabanus ne-a rămas lucrarea Martirologiul, precum și o serie de Comentarii biblice la
Ruth, Proverbe, Ieremia, Iezechiel, Înțelepciunea lui Solomon, Macabei, Evanghelia după
Matei și la Epistolele pauline. Rabanus nu a fost un autor original, ci s-a inspirat din operele
lui Isidor, Beda Venerabilul și Fericitul Augustin. Pentru Rabanus Maurus vezi: Franz J.
FELTEN, Hrabanus Maurus: Gelehrter, Abt, von Fulda und Erzbischof von Mainz, Mainz,
2006; Hans-Jürgen KOTZUR, Rabanus Maurus: Auf den Spuren eines karolingischen
Gelehrten, Mainz, 2006; Stephanie HAARLÄNDER, Rabanus Maurus zum Kennenlernen: Ein
Lesebuch mit einer Einführung in sein Leben und Werk, Mainz, 2006; Raymund KOTTJE,
Verzeichnis der Handschriften mit den Werken des Hrabanus Maurus, Hahnsche
Buchhandlung, Hannover, 2012.
64
RABANUS MAURUS, Martyrologium, XVI, Kal. Febr., textul critic la: J. MCCULLOH,
Corpus Christianorum – Continuatio Medievalis (CCCM), 44, Turnhout, 1979, p. 13).
65
Sigebert de Gembloux (1030-1112) s-a născut aproape de localitatea Gembloux din
Belgia. Educația și-a făcut-o în mănăstirea din Gembloux, al cărei monah va deveni mai
târziu. Cea mai cunoscută operă a sa, și cea mai importantă, este Chronographia

28
Acesta notează în Cronica sa, pe scurt, date lacunare despre Moaștele
Sfântului Antonie cel Mare, preluate din Cronica lui Beda:

„Corpus Antonii monachi divina revelatione inventum et Alexandriam est delatum”67.

I.2.3 Date despre Sfântul Antonie cel Mare și despre Sfintele sale
Moaște în Colecții de texte, Sinaxare, Dicționare, și Enciclopedii

După ce în capitolul precedent am văzut care sunt sursele primare


privind cultul Sfântului Antonie cel Mare, dar și cum au fost descoperite
Moaștele Sfântului Antonie, în continuare vom arăta felul în care colecțiile
de texte, dicționarele și enciclopediile din secolul al XIX-lea au preluat
aceste informații și le-au făcut, astfel, cunoscute cercetătorilor, credincioșilor
și publicului larg.

a. Acta Sanctorum, articolul: „De. S. Antonio Magno Abbate in


Thebaide”68

În articolul „De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, publicat în


Acta Sanctorum sunt incluse date despre viața, opera și învățătura Sfântului
Antonie cel Mare, preluate din Vita Antonii scrisă de Sfântul Atanasie cel

(Chronicon). Este primul istoric care descrie molima produsă de ergotism în anul 1089, după
cum vom relata în partea a doua a studiului. Date mai ample despre Sigebert, vezi în
introducerea Cronicii sale: Prolegomena: Sigeberti Aetas, Patria, Natales, Res Gestae,
Scripta, col. 9-56.
66
SIGEBERTUS GEMBLACENSIS, Chronica, Patrologiae Cursus Completus, Series Latina,
Tomus CLX, Petit-Montrouge, 1854. col. 100.
67
SIGEBERTUS GEMBLACENSIS, Chronica, col. 100.
68
„De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, în: Acta Sanctorum, collegit, digessit, notis
illustravit Johannes Bollandus, Ianuarii, Tomus Secundus, Parisiis, 1863, col. 471-527.

29
Mare, precum și din traducerea făcută de Evagrie de Antiohia. Începând cu
pagina 513, găsim în Acta Sanctorum, istoria transferării Sfintelor Moaște
ale Sfântului Antonie în Alexandria. Astfel, în capitolul „De Translatione I et
II. Reliquiarum S. Antonii” citim:

„Sacrum B. Antonii corpus sub Justiniano Imperatore divina revelatione repertum,


Alexandriam delatum, atque in ecclesia S. Johannis Baptistae humatum fuisse
commemorant XVII Januarii Martyrologia, Romanum, Baede, Usuardi, Adonis, Rabani,
Nokeri, Bellini, aliaque MSS, et excusa”69.

După cum s-a putut constata mai sus, am reușit să cercetăm o parte
din aceste martirologii, care într-adevăr conțin date privind aflarea și mutarea
Sfintelor sale Moaște la Alexandria și, mai apoi, la Constantinopol. La
pagina 513, este indicată data mutării Sfintelor sale Moaște la Alexandria, în
anul 529, în timpul împăratului Justinian:

„Eodem die corpus B. Antonii Abbatis divina revelatione inventum, Alexandriam est
translatum anno salutis 529. Maurolycus XIII Junii inventionem memorat, secundamque
translationem, cum Constantinopolim est deportatum. Saussaicus etiam tertiam addit:
Eodem die inventio corporis sanctissimi Anachoretae Antonii, cognomento Magni, quod
este Aegypto Constantinopolim; indeque in Gallias delatum, Viennae in celebri toto orbe sui
nominis basilica, quae etiam religiosi ordinis caput est, repositum, condecenti honore
quiescit”70.

De asemenea, se precizează și faptul că Sfintele sale Moaște au fost


mutate în anul 670 la Constantinopol:

69
„De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, p. 513.
70
„De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, p. 513.

30
„Alterum translationem eum divinum illud pignus Alexandria est Constantinopolem
devertum. Galisimus XII Junii consuant Constantinopoli, Translatio S. Antonii Abbatis, que
et in Natalum addit, celebrata primum est an Ch. 670”.

Din aceeași colecție, la pagina 514, aflăm despre cea de-a treia
mutare a Moaștelor, în Galia/Franța, în ținutul Vienne, lângă Grenoble:

„De Tertia Translatione: In territorio Viennensi ad Furariam fluvium, in archimonasterio


Antoniani ordinis, susceptio corpori S. Antonii Magni Abbatis, quod primum in ignoto
Thebaidos loco sepultum, ibi centum et sexaginta annos latuit; sed tandem Dei providentia
repertum, Alexandriam primum, deinde Constantinopolim, postea in Gallias translatum, in
isto monasterio, quod in ejusdem sanctissimi Confessoris honorem erectum fuit ac dicatum,
magno honore repositum est”.

În capitolul „De Tertia Translatione” din Acta Sanctorum, la pagina


514, J. Bollandus precizează sursele din care a adunat datele privind mutarea
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în Franța71. Mai departe, în capitolele
„Translationis Historia ex officiis Ord. Antoniani, editis Romae 1592”,
„Eadem Historia es veteri MS. Ultrajectino” și ”Eadem Historia ex hist.
Antoniana Aimari Falconis” (paginile 515-516), autorul prezintă și istoria
mutării acestor Sfinte Moaște72.

b. Analecta Bollandiana, articolul: „De S. Antonio Abbate73

Analacta Bollandiana conține date legendare privitoare la


descoperirea Moaștelor Sfântului Antonie și mutarea acestora la
Constantinopol. Este vorba de Legenda Aurea (ed. Coloniensis, 1483). Vezi

71
„De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, p. 514.
72
„De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, pp. 515-520.
73
„De S. Antonio Abbate”, în: Analecta Bollandiana, Tome II, ediderunt Carolus de Smedt,
Gulielmus van Hoof et Josephus de Backer, Genève, 1883.

31
capitolul „De S. Antonio Abbate. Incipit translatio sancti Anthonii
confessoris74, precum și capitolul „Inventio sancti Anthonii”75.

c. Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastique, articolul lui


J. David, „Antoine (saint)”76

J. David a publicat, în anul 1924, în dicționarul coordonat de Alfred


Baudrillart, un articol pe opt coloane, în care sunt prezentate date importante
despre Sfântul Antonie cel Mare. Prima parte este dedicată prezentării
surselor77; în partea a doua este relatată viața Sfântului Antonie78; partea a
treia tratează locul Sfântului Antonie în istoria monahismul79; cea de-a patra,
scrierile sale80; pentru ca în partea a cincea să fie prezentate date despre
Sfintele sale Moaște:

„Totuși, sub Justinian, în 561, moaștele sfântului au făcut obiectul unei descoperiri
miraculoase, în urma căreia ele au fost transportate la Alexandria și depuse în Biserica
Sfântul Ioan Botezătorul. Victor, episcop de Tunnuna, în Africa, apoi în exil, la Canope,
aproape de Alexandria, relatează acest fapt în Cronica sa. Tradiția occidentală vorbește
despre o mutare a lor la Constantinopol; călugării de la Saint-Antoine de Viennois credeau,
în secolul al XIII-lea, că această mutare avusese loc încă din anul 529; observăm că sursa nu
este foarte sigură. Nu sunt totuși motive pentru a nega această mutare a moaștelor, atât timp

74
„De S. Antonio Abbate”, Tome II, p. 341 ș.u.
75
„De S. Antonio Abbate”, Tome II, p. 347 ș.u.
76
J. DAVID, „Antoine (saint)”, în: Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastiques
(DHGE), publié sous la direction de Mgr. Alfred Baudrillart, Tome III, Paris, 1924, col.
726-734.
77
J. DAVID, „Antoine (saint)”, col. 726.
78
J. DAVID, „Antoine (saint)”, col. 727.
79
J. DAVID, „Antoine (saint)”, col. 730.
80
J. DAVID, „Antoine (saint)”, col. 732.

32
cât admitem mutările ulterioare. Ea a avut loc, probabil, la scurt timp după cucerirea
arabă”81.

d. Dictionnaire de spiritualité, ascétique et mystique, doctrine et


histoire, articolul lui G. Bardy, „Antoine (saint)”82

G. Bardy, autorul studiul despre Sfântul Antonie cel Mare din


Dicționarul de spiritualitate, prezintă pe larg viața și opera Sfântului
Antonie. Autorul este preocupat de autenticitatea și de valoarea istorică ale
operei Sfântului Atanasie cel Mare, Vita Antonii, precum și de problemele
legate de scrierile Sfântului Antonie. Autorul prezintă și cadrele generale ale
doctrinei spirituale a Sfântului Antonie. Chiar dacă G. Bardy nu amintește
nimic despre moaștele Sfântului Antonie și despre aducerea lor în Apus,
totuși subliniază influența Sfântului Antonie asupra Occidentului:

„Nici în Occident, influența Sfântului Antonie nu a fost mai puțin semnificativă. Din 339,
Sfântul Atanasie, aflat în exil, luase cu el câțiva pustnici care au trezit curiozitatea creștinilor
din Roma și al căror exemplu a determinat pe mulți să îmbrățișeze ascetismul. Mai târziu,
Vita Antonii a fost una dintre cărțile preferate ale credincioșilor [...]. Povestea a doi ofițeri
din Trier care, citind lucrarea lui Atanasie, au renunțat la câmpul de luptă, la familiile lor și
chiar la logodnicele lor, l-a impresionat mai mult decât orice și i-a sădit în mintea gândul
pustniciei. Vedem pe viu, din această istorisire, popularitatea de care se bucura lucrarea

81
„Cependant, sous Justinien, en 561, les reliques du saint furent l’objet d’une invention
miraculeuse, à la suite de laquelle elles furent transportées à Alexandrie et déposées dans
l’église de Saint-Jean-Baptiste. Victor, évêque de Tunnuna en Afrique, alors en exil à
Canope près d’Alexandrie, rapporte le fait dans sa chronique. La Tradition occidentale
suppose une translation à Constantinople; les moines de Saint-Antoine de Viennois
croyaient aux XIIIe siècle que cette translation avait eu lieu dès 529; on voit que la source
est peu sûre. Il n’y a pas lieu pourtant de nier le fait même de cette translation, dès lors que
l’on admet les translations postérieures. Elle a dû avoir lieu peu après la conquête arabe” (J.
DAVID, „Antoine (saint)”, col. 732).
82
G. BARDY, „Antoine (saint)”, în: Dictionnaire de spiritualité, ascétique et mystique,
doctrine et histoire, publié sous la direction de Marcel Viller, Tome I, Paris, 1937, col. 702-
708.

33
Sfântului Atanasie, pe care Evagrie a tradus-o în limba latină câțiva ani mai devreme; până
în apropiere de Trier, erau pustnici care se desfătau cu această lectură” 83.

Este meritul Sfântului Atanasie cel Mare de a fi dus cu sine în Apus


tradiția monahismului răsăritean, dar și al Sfântului Evagrie al Antiohiei,
care a tradus Vita Antonii în latină, făcând astfel posibilă apropierea multor
creștini de Sfântul Antonie cel Mare și de viața eremitică promovată de el.
Nu este astfel de mirare că, atunci când, în secolul al XI-lea, moaștele sale au
ajuns în Franța, cultul său s-a dezvoltat atât de rapid în Europa Centrală
(Franța, Italia, Germania). Amintim aici faptul că Ordinul Hospitalier al
Antoninilor, înființat în secolul al XII-lea a construit în Apus, până în secolul
al XV-lea nu mai puțin de 360 de spitale (cum vom vedea mai jos).

e. Bibliotheca Hagiographica Graeca, articolul: „Antonius ab. in


Thebaide, † 356”84
Studiul prezintă câteva date sumare despre Sfântul Antonie, cu
precizarea surselor, în special, a penegiricelor: Laudatio a. Meletio; Epitome
seu synaxarium; Laudatio a. Hesychio; Laudatio a. Georgio ep. Naxiae85.

f. Bibliotheca Hagiographica Latina. Antique et mediae Aetatis86,


„Antonius ab. in Thebaide”
83
„En Occident, l’influence de saint Antoine ne fut guère moins considérable, Dès 339, saint
Athanase exilé, avait emmené avec lui quelques solitaires qui excitèrent la curiosité des
chrétiens de Rome et dont l’exemple détermina de nombreuses conversions à l’ascétisme.
Plus tard la Vita Antonii fut une des lectures préférées des fidèles [...]. L’histoire de deux
officiers de Trèves qui, à la lecture de l’ouvrage d’Athanase, renoncèrent sur le champ à leur
situation, à leurs familles, à leurs fiancées même, l’émut plus que tout, et donna le dernier
élan à son esprit avant sa conversion. On saisit sur le vif, par ce récit, la popularité dont
jouissait alors l’ouvrage de saint Athanase, qu’Evagrius avait traduit en latin quelques
années auparavant: jusque dans le voisinage de Trèves, il y avait des ermites qui se
délectaient de cette lecture” (G. BARDY, „Antoine (saint)”, col.708).
84
François HALKIN, „Antonius ab. in Thebaide, † 356”, în: Bibliotheca Hagiographica
Graeca, Société des Bollandistes, Bruxelles, 1957, pp. 49-50.
85
„Antonius ab. in Thebaide, † 356”, în: Bibliotheca Hagiographica Graeca, p. 50.

34
Această sursă ne oferă următoarea informație: „cum esset in civitate
Patras in monastirio. Fuit in civitatem Patras”. Referința este considerată de
către cercetători ca fiind doar o legendă privind prezența Sfântului Antonie
cel Mare în Patras, de unde împreună cu ucenicii pe care i-ar fi format, ar fi
plecat în pustia Egiptului87.

g. Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca, Tomus XXVI, Βίος


καὶ πολιτεία τοῦ οσίου Πατρὸς ἡμῶν ’Αντωνίου (Vita S. Antonii)”88
Colecția lui Jacque-Paul Migne conține Viața Sfântului Antonie cel
Mare, în limba greacă, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare în 357, fără a
aminti ceva despre Sfintele sale Moaște.

h. Analecta Bollandiana, Tome LX, articolul lui P. Noordeloos: „La


translation de Saint Antoine en Dauphiné”89
Autorul prezintă, pe parcursul a 13 pagini, istoria mutării Sfintelor
Moaște ale Sfântului Antonie în Dauphiné, lângă Grenoble (Franța), plecând
de la textul: Translatio sanctissimi Antonii a Constantinopoli in Viennam,
publicat de Johannes Bollandus, în Acta Sanctorum, Tome II, pp. 513-520.
Noordeloos își propune, în studiul de față, ca pe baza mai multor manuscrise
să îmbunătățească textul publicat în Acta Sanctorum90. Autorul prezintă pe
scurt contextul aducerii Moaștelor Sfântului Antonie în Apus. Astfel,

86
Bibliotheca Hagiographica Latina. Antique et mediae Aetatis Supplimenti, ediderunt Socii
Bollandini, Bruxelles, 1911, p. 28, apud: www.scribd.com/doc/74734533/Bibliotheca-
hagiographica-latina-antique-et-mediae-aetatis-1898-suppl.
87
Vezi și: Bibliotheca Hagiographica Latina. Antique et mediae Aetatis, A-I, Bruxelles,
1898-1899, pp. 99-100.
88
S. ATHANASII, Βίος καὶ πολιτεία τοῦ οσίου Πατρὸς ἡμῶν ’Αντωνίου (Vita S. Antonii), în:
Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca, Tomus XXVI, accurantes J.P. Migne, 1857,
col. 836-976.
89
P. NOORDELOOS „La translation de Saint Antoine en Dauphiné”, în: Analecta
Bollandiana, Tome LX, ediderunt Paulus Peeters, Mauritius Coens, Bruxelles, 1942, pp. 68-
81.
90
P. NOORDELOOS, „La translation de Saint Antoine en Dauphiné”, p. 68.

35
Josselin, fiul unui anume Guillaume, care mai întâi s-a distins prin cariera sa
militară, pentru ca mai apoi să se călugărească, revenind de la Locurile
Sfinte, s-a oprit la Constantinopol. Aici a câștigat simpatia împăratului
[Roman al IV-lea Diogene, 1068-1071 – n.n.], care îi va oferi, la plecare,
Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare. Întors acasă acesta nu se va
mai despărți de Sfintele Moaște ale protectorul său. La fel vor face și urmașii
săi, care au moștenit relicvele, purtându-le în toate expedițiile. Papa Urban al
II-lea îl va obliga pe Guigues, fiul lui Didier să dăruiască Sfintele Moaște
unei mănăstiri, la alegerea sa. Guigues se supune și dăruiește Moaștele
mănăstirii benedictine Montmajour, lângă Arles, după care Guigues de
Didier va construi Mănăstirea Saint-Antoine-de-Viennois91.
În continuare, Noordeloos dezbate problematica apariției textului
Translatio sanctissimi Antonii a Constantinopoli in Viennam, considerând
anul 1200 ca an de apariție a acestuia. Textul a fost publicat pentru prima
dată de Bollandus, în anul 1643, în tomul II din Acta Sanctorum, luna
ianuarie92. P. Nooderloos reconstituie textul pe baza a cinci manuscrise: A.
Paris, Bibliothéque nationale, latin 5579, du XIIIe siècles, fol. 26-31; B.
Vatican, ms. Palatin latin 300, du XIIIe siècles, fol. 109-112; D. Cologne,
Archives historique de la ville, ms. Wallraf 168, du XIVe siècles, fol. 31-32;
E. Londres, Musée britannique, ms. Addit. 30972, du XV siècles, fol. 62-65;
G. Paris, Bibliothèque nationale, Nouvelles acquisitions lat. 1569, du XVe
siècles, fol. 59-61.
i. A Bibliographical Dictionary of the Saints with a general
introduction on Hagiology93

91
P. NOORDELOOS, „La translation de Saint Antoine en Dauphiné”, pp. 68-70.
92
Luc MAILLET-GUY, Origines de Saint-Antoine, 1908, BHL, Supplimentum.
93
A Bibliographical Dictionary of the Saints with a general introduction on Hagiology, Rev.
F.G. HOLWECK (ed.), Herder Book, St. Louis – London, 1924.

36
În acest dicționar se insistă mai mult pe viața Sfântului Antonie cel
Mare, fondatorul monahismul. Se spune că Sfântul Antonie s-a născut în
localitatea Coma, în apropiere de Heracleopolis, în Egiptul de Sus, în jurul
anului 251 și că a fost botezat la 20 de ani. Pentru studiul de față, este
important faptul că autorul precizează că moaștele sfântului au fost aduse în
anul 529 la Alexandria, apoi la Constantinopol începând cu 653, iar în anul
980 la Biserica „Mothe-Saint-Didier”, aproape de Vienne. Autorul scrie apoi
foarte abrupt, fără a cita alte documente: „moaștele sale încă există” (his
relics still exist)94. De remarcat faptul că unele date nu concordă cu
realitatea. Aymar Falco este cel care arată că Moaștele Sfântului Antonie au
fost aduse din Răsărit în Apus de către Josselin în anul 1070, și nu în anul
980.

j. Dictionnaire hagiographique ou Vies des Saints et des Bienheureux,


avec un supplément pour les Saints Personnages de l’Ancien et du
Nouveau Testament et des divers âges de l’Église95
Dicționarul cuprinde date pe larg despre viața Sfântului Antonie cel
Mare, pe care îl numește „patriarhul cenobiților”96. Despre trecerea la
Domnul a Sfântului Antonie amintește faptul că acesta le-a cerut celor doi
ucenici, Macarie și Amatas să țină secret locul înmormântării97. Trupul său a
fost îngropat conform dorinței Sfântului Antonie, dar a fost descoperit în
anul 561 și transferat la Alexandria cu mare pompă și de aici la
Constantinopol. M. L’Abbé Pétin scrie că împăratul Constantin VIII

94
A Bibliographical Dictionary..., p. 88.
95
M. L’Abbé PETIN, Dictionnaire hagiographique ou Vies des Saints et des Bienheureux,
avec un supplément pour les Saints Personnages de l’Ancien et du Nouveau Testament et
des divers âges de L’Église, publié par M. L’Abbé Migne, Tome I, Imprimerie de Migne,
Petit-Montrouge, 1850, col. 208-216.
96
M. L’Abbé PETIN, Dictionnaire hagiographique..., col. 208.
97
M. L’Abbé PETIN, Dictionnaire hagiographique..., col. 215.

37
Profirogenetul (1025-1028)98, la cererea unui Senior din Dauphiné, pe nume
Josselin, a cedat moaștele sfântului, care au fost depuse în Biserica „la
Motte-Saint-Didier”, care va deveni mai târziu locul principal al Ordinului
Sfântului Antonie99. Aceste Sfinte Moaște, cu excepția unui braț, au fost
transferate din nou la sfârșitul secolului al XIV-lea la Mănăstirea
Montmajour, lângă Arles, iar un secol mai târziu, depuse în Biserica
Sfântului Julien din Arles. M. L’Abbé Pétin însă nu cunoaște faptul că de
aici Sfintele Moaște au fost transferate în Biserica Saint-Trophim din centrul
orașului100.

k. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae101


Hippolyte Delehaye notează faptul că, la data de 17 ianuarie, este
pomenit Sfântul Antonie cel Mare: „Μνήμη τοῦ οσίου πατρὸς ἡμῶν
’Αντωνίου τοῦ μεγάλου”102. În continuare se relatează, pe scurt, câteva date
despre viața lui, precum și faptul că: „Τελεῖταε δέ ή αὐτου σύναξις ἐν τῆ
ὰγιωτάτη μεγάλη ἐκκλησία”103. Nu se amintește în schimb nimic de existența
Sfintelor sale Moaște.

98
În realitate este vorba despre împăratul Roman IV Diogenes (1068-1071).
99
M. L’Abbé PETIN, Dictionnaire hagiographique..., col. 215: „Son corps, qui avait été
enterré de la manière qu’il avait prescrite, fut découvert en 561 et transféré, avec beaucoup
de pompe, à Alexandrie, de là à Constantinople. L’empereur Constantin VIII, en ayant fait
présent à un seigneur du Dauphiné, nommé Josselin, celui-ci le déposa dans l’église priorale
de la Motte-Saint-Didier, qui devint ensuite le chef-lieu de l’ordre des moines réguliers de
Saint-Antoine”.
100
M. L’Abbé PETIN, Dictionnaire hagiographique..., col.216. Informația este justă, întrucât
în luna octombrie a anului 2016, la rugămintea noastră și cu sprijinul părintelui Gheorghe
Zaharia, domnul Alexandru Ojică, doctorand aflat la studii în Paris, a făcut o vizită la Arles
și a găsit Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie depuse în Biserica Saint Trophim, din
centrul orașului Arles. Domnul Ojică, la rugămintea noastră a făcut și o serie de fotografii
(vezi anexă).
101
H. DELEHAYE, Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, în: Acta Sanctorum,
Bruxelles, 1954.
102
H. DELEHAYE, Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, col. 397.
103
H. DELEHAYE, Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, col. 398.

38
l. A Dictionary of Christian biography and literature104
Dicționarul prezintă date despre viața și opera Sfântului Antonie, fără
însă a face referire la Sfintele sale Moaște.

I.2.4 Cercetarea surselor apusene medievale și moderne

După cercetarea izvoarelor, a colecțiilor, a sinaxarelor și a


dicționarelor, am trecut la etapa următoare, adică la cercetarea istoriografiei
medievale și moderne, privind descoperirea Sfintelor Moaște și mutarea lor
în Franța, precum și a evoluției cultului Sfântului Antonie cel Mare în Apus.
În prima parte, vom face o expunere a cercetărilor celor mai importanți
autori din istoriografia medievală și modernă care s-au ocupat de subiectul
propus, pentru ca, în final, să putem elabora unele teze și concluzii cu privire
la descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie și mutarea lor
succesivă la Alexandria, Constantinopol și apoi în Franța.

a. Aymar FALCO105, Antonianae historiae compendium ex variis iidem


gravissimis ecclesiaticis scriptoribus106

104
A Dictionary of Christian biography and literature, Henry WACE, William C. PIERCY
(eds), Londra, 1911, pp. 30-31.
105
Aymar Falco s-a născut în jurul anului 1490 dintr-o familie importantă din regiunea
Dauphiné, care a dat mai multe personalități Ordinului Antoninilor. El a intrat de tânăr în
Abația S. Antoine de Viennois (Isère) și va deține funcții importante. Din 1515 a îndeplinit
funcția de paroh la Abația Sfântului Antonie, apoi din 1522 până în 1524 a îndeplinit funcția
de sub-prior, pentru ca, din mai 1524 și până în martie 1529, să deține funcția de mare prior.
Între 1530 și 1533, a scris istoria Ordinului Antoninilor, nu fără parțialitate însă. Date despre
Aymar Falco se pot găsi în Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastique, R.
AUBERT (ed.), Tome XVI, Paris, 1967, col. 424-425 sub semn[ătura] lui Adalbert

39
Aymar Falco este primul autor din Apus care expune istoria mutării
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie din Constantinopol în Franța, precum
și istoria Ordinului Ospitalier al Antoninilor. Aymar a făcut parte din
Ordinul Antoninilor, iar cercetătorii moderni au demonstrat faptul că lucrarea
lui Aymar Falco este părtinitoare, nu în ce privește relatarea descoperii și
mutării Sfintelor Moaște în Apus, ci în ceea ce privește disputa istorică dintre
Ordinul Antoninilor din Dauphiné (Vienne) și Ordinul Benedictinilor din
Arles (Mănăstirea Montmajour), care printr-un proces derulat între anii 1489
și 1502, și-au disputat dreptul asupra deținerii Sfintelor Moaște107. Astfel,
Pieter Noordeloos scrie: „Dimpotrivă, transformările pe care istoricul
ordinului Sfântului Antonie, Aymar Falco, le-a adus relatării noastre [istoriei
ordinului – n.n.], sunt atât de profunde și radicale, uneori atât de arbitrare,
încât istoria mutării devine aproape de nerecunoscut”108. Pentru critica
istoriei tendențioase a lui Aymar (Antonianae Historie compendium...),
Nooderloos trimite pe cititor la lucrările lui Maillet-Guy.

Mischlewsky; vezi și: Luc MAILLET-GUY, Aymar Falco, historien de S. Antoine, Valence,
1910.
106
Aymar FALCO, Antonianae historiae compendium ex variis iidemque gravissimis
ecclesiaticis scriptoribus, necnon rerum gestarum momentis collectum, una cum externis
rebusquam plurimis scitu memoratuque dignissimis, excudebat Theobaldus Payen, Lugduni,
1534, 116 f.
107
Luc MAILLET-GUY, Les reliques de Saint Antoine en Dauphiné, et non en Provence. Le
procès de 1489 à 1502. Légende et histoire, Grenoble, 1937, 74 pp.
108
„Par contre, les transformations que l’historien de l’ordre de Saint-Antoine, Aymar Falco,
a fait subir à notre récit sont tellement profondes et radicales, parfois même tellement
arbitraires, que l’histoire de la translation en devient presque méconnaissable. Pour la
critique de sa tendancieuse Antoniane..., nous renvoyons une dernière fois le lecteur aux
travaux de M. Maillet-Guy” (P. NOORDELOOS, „La translation de Saint Antoine en
Dauphiné”, p. 74; vezi și: Luc MAILLET-GUY, Les reliques de saint Antoine..., pp. 1-74; L.
MAILLET-GUY, Les origines de Saint-Antoine, Valence, 1908, pp. 15-18; L. MAILLET-GUY,
Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bâle, Valence, 1928, pp. 55-58).

40
b. L.-T. DASSY, Le trésor de l’Église abbatiale de Saint-Antoine en
Dauphiné ou la vérité sur les reliques și l’Abbaye de Saint-Antoine109
Aceasta este una dintre primele lucrări privind istoria Sfintelor
Moaște ale Sfântului Antonie în Apus și a Ordinului monahal al Antoninilor.
Din păcate, așa cum arată și Adalbert Mischlewski, lucrarea are multe lacune
și greșeli, încât cercetătorul trebui să fie foarte atent când o folosește.

c. M. DURAND, Notice biographique sur Saint Antoine le Grand,


Patriarche des cénobites110
M. Durand amintește faptul că o parte din Moaștele Sfântului
Antonie au fost dăruite capelei Magny-le-Désert, dioceza Séez. Posteritatea a
dat acestei capele numele de Antonie cel Mare. Cultul Sfântului Antonie s-a
răspândit rapid111. Mai mult de 200 de ani, trupul său a rămas acolo unde îl
puseseră ucenicii săi.

„Dar Domnul Hristos n-a dorit ca prețioasa comoară să rămână ascunsă prea mult timp. În
anul 561 în mod miraculos a fost descoperit locul unde fusese depus. Sfintele Moaște au fost
duse cu mare pompă la Alexandria, iar peste 74 de ani la Constantinopol” 112.

M. Durand scrie că, în jurul anului 980 (de fapt, este vorba de anul
1070), unul dintre baronii cei mai puternici din localitatea Dauphiné, pe
numele său Josselin, a mers la Constantinopol și a cerut Moaștele Sfântului
Antonie de la împărat. Acestea au fost depuse în Biserica Motte-Saint-

109
L.-T. DASSY, Le trésor de l’Église abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné ou la vérité
sur les reliques, Marseille, 1855; L.-T. DASSY, L’Abbaye de Saint-Antoine en Dauphiné,
essai historique et descriptive, Baratier Frères et Fils, Grenoble, 1844.
110
M. DURAND, Notice biographique sur Saint Antoine le Grand, Patriarche des cénobites,
Bar-le-Duc, 1879.
111
M. DURAND, Notice biographique sur Saint Antoine le Grand..., p. 37.
112
„Le Seigneur ne voulut pas que ce précieux trésor fût plus long temps enfoui sous la
terre, et l’an 561 il révéla miraculeusement l’endroit où il se trouvait. Les saintes reliques
furent transportées avec pompe à Alexandrie et, soixante-quatorze ans plus tard, à
Constantinople” (M. DURAND, Notice biographique sur Saint Antoine le Grand, p. 37).

41
Didier, iar ulterior în mănăstirea benedictină Montmajour aproape de Arles.
La sfârșitul secolului al XI-lea, o boală contagioasă, cunoscută sub numele
de „focul sacru” (le feu sacré), a creat ravagii în Franța. În aceste situații,
mulți creștini și-au pus nădejdea în ajutorul Sfântului Antonie și au fost
salvați. Așa a început un impresionant pelerinaj în localitatea Dauphiné.
Întreaga Franță a recunoscut că boala a dispărut la intervenția miraculoasă a
Sfântului Antonie, care de atunci va primi denumirea de „focul Sfântului
Antonie” (le feu Saint-Antoine). Persoane bogate, care fuseseră vindecate de
Sfântul Antonie, au construit, lângă biserică, un mare spital. Acum va lua
ființă Ordinul Fraților Ospitalieri, cunoscuți cu numele de Antonini
(L’Ordre des Frères Hospitaliers d’Antonins). Papa Urban al II-lea (1088-
1099) va recunoaște acest ordin la Conciliul din Clermont (1096)113.
Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) va decreta că Antoninii vor urma regula
Sfântului Augustin, iar conducătorul lor va purta titlul de abate (stareț). La 9
mai 1844 Mgr. de Bruillard, Episcopul de Grenoble, a dat aprobarea ca să fie
deschisă caseta unde se aflau Sfintele Moaște și le-a recunoscut
autenticitatea114.

d. M. BERNARD, Les reliques conservées dans la basilique primatiale


de St-Trophime d’Arles115
M. Bernard afirmă în lucrarea sa că Moaștele Sfântului Antonie se
află în Biserica St-Julien. Călugării benedictini de la Mănăstirea Montmajour
le-au depus aici pentru o mai mare siguranță, împotriva atacurilor care ar fi
putu interveni din partea călugărilor antonini de la Vienne. El subliniază că

113
A. Mischlewski, a demonstrat că Papa Urban nu putea să aprobe Ordinul Antoninilor în
anul 1095, la Conciliul de la Clermont, întrucât, la acea dată, Ordinul încă nu exista. Papa
Urban a aprobat funcționarea primei Comunități a Antoninilor (Bruderschaft); vezi: A,
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 26.
114
M. DURAND, Notice Biographique sur Saint Antoine le Grand, p. 39.
115
M. BERNARD (1828-1900), Les reliques conservées dans la basilique primatiale de St-
Trophime d’Arles, Avignon, 1884.

42
moaștele erau bine păzite, de fiecare dată când erau puse la închinare. În
secolul al XIX-lea, Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie au preocupat atât
pe cei din Vienne, cât și pe cei din Arles. M. Bernard susține că: „cei din
Vienne bine au zis, trupul Sfântului Antonie este la Arles” (Viri Arlatenses,
quidquid dicant Viennenses, habetis Antonium)116.

e. Luc MAILLET-GUY, Les reliques de saint Antoine en Dauphiné et non


en Provence. Le procès de 1489 à 1502. Légende et histoire117
Abatele Luc Maillet-Guy a scris, în prima parte a secolului al XX-lea,
o serie de lucrări de referință cu privire la Moaștele Sfântului Antonie și la
istoria Ordinului Antoninilor118. Maillet-Guy face parte din cercetătorii
veacului al XX-lea care s-a ocupat în mod special de istoria Mănăstirii
Sfântului Antonie din Dauphiné și de Biserica Sfântului Antonie, construită
în mod special pentru cinstirea Sfântului Antonie și pentru adăpostirea
Sfintele sale Moaște.

f. Adalbert MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte des


Antoniterordens bis zum Ausgang des 15. Jahrhunderts119
Lucrarea lui Mischlewski, tradusă și în franceză, este o operă de
referință, apărută în Germania, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. La
începutul lucrării sale, A. Mischlewski face un stadiu al cercetărilor, privind
istoria Ordinului Antoninilor, nedepășită până astăzi.

g. ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, trad. G.J.M. Bartelink120

116
„Mais les Viennois ont beau dire, le corps de S. Antoine est à Arles” (M. BERNARD, Les
reliques conservées..., p. 23).
117
L. MAILLET-GUY, Les reliques de Saint Antoine en Dauphiné...
118
L. MAILLET-GUY, Saint Antoine et Montmajour au Concile de Bale (1434-1438),
Valence, 1928.
119
Adalbert MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte des Antoniterordens bis zum
Ausgang des 15. Jahrhunderts, Cologne – Vienne, 1976.

43
În introducerea sa, Bartelink prezintă date privind viața și opera
Sfântului Antonie cel Mare, destinatarii acesteia, influențele biblice asupra
vieții Sfântului Antonie, cu exemplificări ale unor personaje importante din
Vechiul Testament. Nu lipsesc nici exemplele din Noul Testament. De
asemenea, autorul relatează și despre războiul Sfântului Antonie împotriva
demonilor. Prezintă apoi rolul călugărului ca succesor al martirului, precum
și lupta Sfântului Antonie cu ereticii și schismaticii. Un capitol special este
dedicat Sfântului Antonie ca părinte al monahilor („Antoine père des
moines”). Două capitole sunt dedicate operei Sfântului Antonie: unul,
scrisorilor și altul apoftegmelor. Un alt capitol se ocupă de cultul Sfântului
Antonie, care, de altfel, este de mare interes pentru studiul de față. După ce
amintește faptul că Sfântul Antonie nu a dorit ca locul mormântului său să
fie cunoscut, Bartelink scrie:

„Conform tradiției, în 561, la mai bine de două secole după moartea sa, s-a
descoperit locul unde a fost îngropat, iar rămășițele sale au fost transferate la
Alexandria. Când în 635 arabii au cucerit Egiptul, rămășițele sale au fost duse în
siguranță la Constantinopol. În 1070, împăratul bizantin le-a oferit unui nobil
francez, Josselin, care le-a adus la proprietatea sa din La Motte-Saint-Dedier121, în
sudul Franței, unde a fost construită o biserică pentru a adăposti aceste moaște”122.

120
ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, introd., texte critique, trad., notes et index
G.J.M. Bartelink, în: Sources Chrétiennes, 400, Ed. du Cerf, Paris, 1994.
121
Maillet-Guy și Adalbert Mischlewski au demonstrat că numele corect al localității este
La Motte-aux-Bois sau Motta nemorosa devenită L’Abbaye Saint-Antoine.
122
„Selon la tradition, en 561, plus de deux siècle après sa mort, on découvrit l’endroit où il
était enseveli, et ses ossements furent transférés à Alexandrie. Quand en 635 les Arabes
s’emparèrent de l’Égypte, on mit en sûreté ses restes à Constantinople. En 1070, l’empereur
byzantine en fit don à un seigneur français, Josselin, qui les ramena dans ses terres, à la
Motte-Saint-Dedier, dans le Sud de la France, où une église fut construite pour abriter ces
reliques” (ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, trad. G.J.M. Bartelink, p. 75).

44
Este vorba despre Biserica Saint-Antoine en Dauphiné (Isère), lângă
Grenoble. Bartelink amintește și faptul că în anul 1095 s-a construit primul
spital unde erau îngrijiți cei atinși de așa-numita boală „mal des ardents”
(boala celor care ard) sau „feu Saint-Antoine” (focul Sfântului Antonie). Este
vorba despre „ergotism” – intoxicație cu secară cornută (cornul secarei –
Claviceps purpurea, o ciupercă fitoparazită), cu cele două forme: convulsivă
și cangrenoasă. Plecând de la acest spital, s-a dezvoltat așa numitul l’Ordre
Hospitaliers de Saint-Antoine. Între 1300 și 1500 s-au construit aproximativ
360 de spitale în Europa Apuseană, dintre care 25 în Franța123.

h. Arietta PAPACONSTANTINOU, Le culte des saints en Égypte des


Byzantins aux Abbassides. L’apport des inscriptions et de papyrus
grecs et coptes124
Studiul Arietei Papaconstantinou asupra secolelor V-IX arată că nu se
poate demonstra, pentru această perioadă, că a existat un cult în Egipt pentru
Sfântul Antonie. Autoarea constată și lipsa Sfântului Antonie din epigrafia
monastică pentru această perioadă. Apariția tardivă a cultului Sf. Antonie în
Egipt e confirmată și de absența cvasitotală a reprezentărilor iconografice
pentru această perioadă, care se vor dezvolta începând cu secolul al VIII-
lea125. Arietta Papaconstantinu are meritul de a fi prezentat pentru
istoriografia modernă descoperirea unui „ostracon copt”, cu inscripția:
„ΑΓΙΟC [ΑΠΑ] ΑΝΤΟΝΙΟC ΠΑΝΑΧΟΡΙΤΙC”126.

123
ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, trad. G.J.M. Bartelink, p. 75.
124
Arietta PAPACONSTANTINOU, Le culte des saints en Égypte des Byzantins aux Abbassides.
L’apport des inscriptions et de papyrus grecs et coptes, Paris, 2001.
125
A. PAPACONSTANTINOU, Le culte des saints en Égypte, p. 53; Eliane Poirot, Saint
Antoine, p. 459.
126
Arietta PAPACONSTANTINOU, Le culte des saints en Égypte, p. 53.

45
i. Ewa WIPSZYCKA, Moines et communautés monastiques en Égypte127
Autoarea oferă, în lucrarea de față, un tablou impresionant asupra
surselor literare și a inscripțiilor privind viața monahală în Egipt. În capitolul
al treilea, autoarea oferă o imagine de ansamblu asupra geografiei monastice
din Egipt. Ceea ce ne interesează în mod special este capitolul al patrulea, în
care autoarea prezintă stadiul cercetărilor privitoare la Sfântul Antonie și la
Viața acestuia scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare128. Din păcate, autoarea nu
ne oferă informații despre existența Moaștelor Sfântului Antonie.

j. Laura FENELLI, Dall’eremo alla stalla. Storia di sant’Antonio abate e


del suo culto129
Cercetătoarea prezintă viața Sfântului Antonie plecând de la lucrarea
Sfântului Atanasie și mergând până la legendele medievale. Un capitol
important este cel dedicat Sfântului Antonie în Europa medievală:
„Sant’Antonio e l’Europa Medievale”130. Un altul, intitulat „Il due corpi
dell’eremita”, relatează disputele istorice dintre Antonini și benedictini cu
privire la posesia Sfintelor Moaște131. Vom relata mai pe larg despre acest
fapt istoric în partea a doua a studiului nostru. Această monografie, de 185
de pagini, nu aduce nici ea elemente noi despre cultul Sfântului Antonie în
Apus.

k. Alexandra FOSCATI, „I tre corpi del Santo. Le legende di translazione


delle Spoglie di Sant’ Antonio Abate in Occidente”132

127
Ewa WIPSZYCKA, Moines et communautés monastiques en Égypte, Varsovie, 2009.
128
E. WIPSZYCKA, Moines et communautés monastiques en Égypte, pp. 227-280.
129
Laura FENELLI, Dall’eremo alla stalla. Storia di sant’Antonio abate e del suo culto, Ed.
Gius, Laterza & Figli, Roma – Bari, 2011.
130
L. FENELLI, Dall’eremo alla stalla, pp. 45-53.
131
L. FENELLI, Dall’eremo alla stalla, pp. 54-73.
132
Alexandra FOSCATI, „I tre corpi del Santo. Le legende di translazione delle Spoglie di
Sant’ Antonio Abate in Occidente”, în: Hagiografica, XX (2013), pp. 143-181.

46
Alexandra Foscati reușește, într-un studiu de peste 40 de pagini, să
dezvolte, pe baza izvoarelor antice și medievale, precum și a unei literaturi
moderne de specialitate, istoria descoperii și a transferării Sfintelor Moaște
ale Sfântului Antonie în Franța. Foarte importantă ni se pare informația pe
care ne-o pune la dispoziție Alessandra Foscati, anume că în orașul Lézat
(Lézat-sur Lèze, lângă Touluse), într-o culegere de acte vechi, de aproape
800 de ani, localitatea Lézat ar fi în posesia moaștelor Sfântului Antonie,
aduse din Orient de doi credincioși (pelerini)133.

l. Eliane POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien.


Dossier littéraire, hagiographique, liturgique, iconographique en
langue française134
Eliane Poirot subliniază faptul că sursele istorice și literare creștine
dau numeroase exemple de comemorări ale unor mari personalități care au
întemeiat monahismul. Macarie Egipteanul, care l-a vizitat pe Sfântul
Antonie de mai multe ori, vine din pustiul Sketic la muntele Nitriei, pentru a
participa la comemorarea Avei Pamvo, la câțiva ani de la moartea sa. Ava
Daniel, ucenicul lui Alexandru și Zoil din Pharan, au fost împreună ucenicii
Avvei Arsenie († 440). Aceștia au mers cale de o zi din pustiul Sketic până la
Tebaida de Sus pentru a-l comemora pe Ava Appolo. Când rămășițele

133
A. FOSCATI, I tre corpi del Santo, p. 144; vezi și: Voyage littéraire de deux religieux
bénédictins de la Congrégation de s. Maur, Paris, 1717-1724, secunda parte, p. 35: „Ce fut
dans ce cartulaire que nous apprîmes qu’il y a plus de huit cent ans que l’on croit à Lézat
être en possession du corps de saint Antoine abbé, père de tant de saints solitaire d’Egypte.
On y montre encore ses reliques, auxquelles il y a beaucoup de dévotion dans le pays, il s’y
fait même plusieurs miracles et autrefois le parlement de Toulouse faisait jurer sur ces
reliques pour connaître la vérité. La tradition du monastère est que ce fut deux religieux de
la maison qui, étant allé en orient, enlevèrent le corps de saint Antoine et l’apportèrent à
Lézat”.
134
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien. Dossier littéraire,
hagiographique, liturgique, iconographique en langue française, Partie 2, în: Patrologia,
Beiträge zum Studium der Kirchenväter, herg. von Andreas Spira, Hubertus R. Drobner,
Chritoph Klock, Band XXX, Teil 2, Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, 2014.

47
pământești ale Avvei Ilarion au fost transportate în Palestina, în mănăstirea
sa de metanie, s-a ținut o ceremonie solemnă în cinstea acestuia, care a atras
multă lume. Deci, comunitățile monastice serbau amintirea fondatorilor lor,
cu certitudine că la fel s-a întâmplat și cu Sfântul Antonie135. Abia în anul
780 este menționată sărbătoarea Sfântului Antonie în Georgia, cu ocazia
martirizării Sfântului Abo de Tiflis (6 ianuarie 786). Martirajul a fost
povestit de un martor ocular, Jean Sabinidze, fiul lui Saban, la cererea
Catolicosului Georgiei, Samuel. Autorul menționat consemnează totodată și
sărbătoarea Sfântului Antonie: „În acest anotimp de iarnă, la 17 ianuarie,
pomenirea Sfântului Părintelui nostru Antonie; el [Abo de Tbilisi – n.n.] a
început să imite nevoințele aspre ale lui Antonie”136. Eliane Poirot conchide
că „foarte curând după moartea sa, în Egipt, în Africa, în Răsărit și în Apus,
Antonie a început să fie sărbătorit ca sfânt al Bisericii”137.
O anumită decadență a cultului Sfântului Antonie în secolul al VI-lea
nu poate fi exclusă. Eliane Poirot crede că decadența cultului Sfântului
Antonie are mai multe cauze:
- uniformizarea Martirologiilor și, prin aceasta, apariția mai multor
noi sfinți în calendarul egiptean din secolele V și VI138;
- dorința Sfântului Antonie ca osemintele sale să rămână ascunse
(Vita Antonii 90-91) și neputința identificării mormântului au
împiedicat dezvoltarea naturală a cultului său, după cutuma

135
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien, vol. II, pp. 458-459.
136
„Dans cette saison hivernale, le 17 janvier, commémoration de notre saint père Antoine,
il commença à imiter les rigoureux efforts d’Antoine” (Lives and Legends of the Georgian
Saints, trad. D. M. Lang, Londra, 1959, p. 120; E. POIROT, Saint Antoine, p. 460).
137
„Très tôt après sa mort, en Égypte, en Afrique, en Orient et en Occident, Antoine
commence à être fêté en tant que saint de l’Église” (E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans
l’Orient chrétien..., p. 460).
138
H. DELEHAYE, Les origines du culte des martyrs (în special capitolul II: L’anniversaire
et le tombeaux), Bruxelles, 1912, p. 29.

48
egipteană; la acestea adăugându-se ulterior și lipsa Sfintelor sale
Moaște din spațiul egiptean;
- o anumită ruptură între mediile monastice egiptene și poporul
creștin, căci fuga de oameni sau de lume – viețuirea în înstrăinare
(ξενιτεία) – se revela ca un demers esențial pentru monahii
anahoreți egipteni139.

m. Estelle CRONNIER, Les inventions des reliques dans l’Empire Romain


d’Orient (sec. IV-VI)
Autoarea evocă în teza sa de doctorat, publicată în 2015, faptul că
Sfântul Antonie cel Mare a dorit ca osemintele sale sa rămână ascunse140;
face referire la Victor de Tunnuna care menționează, în Chronicon, faptul că
Sfintele Moaște au fost descoperite în anul 561. De asemenea, Cronnier
amintește și faptul că Antonini Placentini semnalează, în anul 570, prezența
Sfintelor Moaște în Alexandria141. La paginile 406-409 autoarea a inserat un
tabel cu data aflării Moaștelor unor sfinți. Sfântul Antonie poate fi găsit în
tabel la p. 409, unde este trecut și anul aflării Sfintelor sale Moaște: 561.

Teze:
1. Sfântul Atanasie se exprimă foarte clar în privința faptului că Sfântul
Antonie nu a dorit ca trupul său să fie expus în case, după obiceiul
egiptenilor, ci să fie îngropat în loc necunoscut, lucru de care nu ne
putem îndoi, ucenicii acestuia, Macarie și Amatas, urmând întocmai
porunca părintelui lor duhovnicesc.

139
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., p. 458.
140
Estelle CRONNIER, Les inventions des reliques dans l’Empire Romain d’Orient (sec. IV-
VI), Brepols, 2015, pp. 18-19; 185.
141
Estelle CRONNIER, Les inventions des reliques...

49
2. Literatura ortodoxă, în general (deci și cea românească), nu vorbește
despre existența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare. De
altfel, în limba română nu avem foarte multe studii despre Sfântul
Antonie cel Mare.
3. Din cercetarea făcută pe baza surselor primare, am putut constata că
descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este
atestată istoric de pelerinul Antonini Placentini, dar și de episcopul
Victor de Tunnuna, ori scriitori bisericești, precum Isidor de Sevilla,
Beda Venerabilul, Rabanus Maurus. De asemenea, cultul Sfântul
Antonie este atestat de către Chiril de Schitopolis, pentru monahii din
Egipt, încă din veacul al V-lea, mai precis la anul 473, când Sfântul
Eftimie participa, pentru ultima dată, la slujba care s-a ținut în același
an, la 17 ianuarie, în cinstea Sfântului Antonie, precum și de
episcopul Ioan de Hermopolis, în Panegiricul său închinat cinstirii
Sfântului Antonie. Un cult al Sfântului Antonie s-a dezvoltat în
Georgia abia la sfârșitul secolului al VIII-lea.
4. Date despre Sfântul Antonie cel Mare și despre descoperirea Sfintelor
sale Moaște găsim în aproape toate colecțiile de texte patristice, în
sinaxare, în dicționare și în enciclopedii. După ce am văzut care sunt
sursele primare privind cultul Sfântului Antonie, ne-am concentrat să
arătăm felul în care colecțiile de texte, dicționarele și enciclopediile
din secolul al XIX-lea au preluat aceste informații și le-au făcut
cunoscute cercetătorilor, credincioșilor și publicului larg.
5. Istoriografia medievală și modernă documentează, pe baza
izvoarelor, descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare, precum și mutarea lor în Franța. De asemenea, istoriografia
modernă este preocupată atât de evoluția cultului Sfântului Antonie

50
cel Mare în spiritualitatea apuseană, cât și de istoria Ordinului
Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare.

Partea a II-a
Cultul Sfântului Antonie cel Mare în Răsărit și în Apus

II.1 Cinstirea Sfântului Antonie în primele veacuri creștine

Încă de la începuturile creștinismului, cultul sfinților și al sfintelor


moaște a cunoscut o permanentă dezvoltare, mai ales în zona Egiptului142.
Prima mărturie despre cultul Sfântului Antonie atât în Răsărit, cât și în Apus,
o avem de la Sfântul Atanasie cel Mare, biograful său.143 Astfel, Sfântul
Atanasie, relatând modul în care a trecut Sfântul Antonie la Domnul, arată că
acesta „era cunoscut nu prin scrieri, nici pentru înțelepciunea cea din afară,
nici pentru vreo măiestrie oarecare, ci numai pentru evlavia lui”, pe care
Sfântul Atanasie o considera ca fiind darul lui Dumnezeu „și nimeni n-ar
putea tăgădui că aceasta [evlavia] era darul lui Dumnezeu”. Tocmai
„evlavia” Sfântului Antonie și „râvna lui întru nevoință” au contribuit la

142
Despre cultul sfinților a se vedea : Arietta PAPACONSTANTINOU, Le culte des saints en
Égypte. Des Byzantins aux Abbassides, L’apport des inscriptions et des papyrus grecs et
coptes, Paris, 2001; A.-J. FESTUGIERE, Les moines d’orient. Culture ou sainteté.
Introduction au monachisme orientale, Paris, 1961; Hippolyte DELEHAYE, Les origines du
cultes des martyrs, Bruxelles, 1912; Laurence MAIFFRET, Saint Antoine ermite en Italie
(1340-1540): programmes picturaux et dévotion, Rome, 2004; Nicole HERMANN-MASCARD,
Les reliques des saints. Formation coutumière d’un droit, Paris, 1975; Ivan GOBRY, Les
moines en Occident, Tome I: De saint Antoine à saint Basile. Les origines orientales, Ed.
Fayard, Paris, 1985.
143
Date despre cultul Sfântului Antonie cel Mare vezi la : Eliane POIROT, Saint Antoine le
Grand dans l’Orient chrétien..., vol.I-II ; Laura FENELLI, Dall’eremo alla stalla…

51
răspândirea rapidă a veștilor despre faptele sale minunate săvârșite în pustiul
Egiptului: „Căci cum s-ar fi auzit – scrie Sfântul Atanasie – despre el în
Spania, în Galia, la Roma, în Africa, câtă vreme ședea ascuns în munte, fără
lucrarea care face cunoscuți pretutindeni pe oamenii săi și care a început să
facă aceasta și cu Antonie chiar de la început?”144.
Am arătat că Sfântul Antonie a dorit ca, după trecerea sa la Domnul,
trupul său să nu fie cinstit „după obiceiul egiptenilor”, însă Sfântul Atanasie
subliniază: „chiar dacă aceștia [sfinții] lucrează în ascuns, chiar dacă voiesc
să rămână necunoscuți, Domnul îi arată ca pe niște sfeșnice, ca, și în felul
acesta, cei ce aud să cunoască câtă putere dau poruncile lui Dumnezeu ca să
fie împlinite și să se aprindă și ei de râvnă pentru a porni pe calea virtuții”145.
Chiar Sfântul Atanasie este cel care, în ultimul capitol din lucrarea sa, Viața
Sfântului Antonie, îi îndeamnă pe monahi: „Citiți acestea celorlalți frați, ca să
afle cum trebuie să fie viața monahilor și să se convingă că Domnul și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos slăvește pe cei ce-L slăvesc și că pe cei ce
slujesc Lui până la sfârșit nu numai că îi duce în Împărăția cerurilor, ci îi face
și aici pe cei ce se ascund și se străduiesc să trăiască în retragere, arătați și
vestiți pentru virtutea lor și pentru folosul altora”146.
Este cert că Sfântul Atanasie a contribuit, prin opera sa, dar și prin
exilurile sale, la răspândirea cultului Sfântului Antonie nu numai în Răsărit,
ci și în Apus. Se știe că Sfântul Atanasie a fost exilat în Apus, în urma
intrigilor adversarilor săi, de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, la
Trier în Galia, în anul 335, unde a rămas aproape doi ani. Constanțiu, fiul lui
Constantin cel Mare, a avut o atitudine ostilă față de Sfântul Atanasie, fiind
un susținător al arienilor. De aceea, Sfântul Atanasie a fost obligat să plece
din nou în exil, în anul 339, oprindu-se de data aceasta la Roma, unde va

144
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCII, p. 244.
145
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCII, pp. 244-245.
146
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCIII, p. 245.

52
rămâne mai bine de trei ani147. Aici va contribui la consolidarea teologiei
romane, precum și la punerea bazelor monahismului apusean148.
Eliane Poirot subliniază faptul că sursele istorice și literare creștine
redau numeroase exemple de comemorări ale unor mari personalități care au
întemeiat monahismul. Sfântul Macarie Egipteanul, care l-a vizitat pe Sfântul
Antonie de mai multe ori, a venit din pustiul Sketic la muntele Nitriei pentru
a participa la comemorarea Avei Pamvo, la câțiva ani după moartea acestuia.
Ava Daniel, ucenicul lui Alexandru, și Zoil din Pharan, au fost împreună
ucenicii Avei Arsenie († 440). Aceștia au mers cale de o zi din pustiul Sketic
până la Tebaida de Sus pentru a-l comemora pe Ava Appolo. Când
rămășițele pământești ale Avei Ilarion au fost transportate în Palestina, în
mănăstirea sa de metanie, s-a ținut o ceremonie solemnă în cinstea acestuia,
care a atras multă lume. Deci, comunitățile monastice serbau amintirea
fondatorilor și a învățătorilor lor. Cu certitudine, la fel s-a întâmplat și cu
Sfântul Antonie149.
De asemenea, un rol important în răspândirea cultul Sfântului
Antonie în Apus l-a avut traducerea în limba latină a lucrării Sfântului
Atanasie, Viața Sfântului Antonie cel Mare, de către Evagrie de Antiohia
(346-394), în jurul anului 371150. Este un lucru cert că Viața Sfântului
Antonie se citea la curtea din Trier în anul 384151. Informația provine de la
Fericitul Augustin (354-430), care în Mărturisiri, Cartea a VIII-a, capitolul
VI, povestește despre vizita lui Ponticianus, de față fiind și prietenul său
Alypius. Ponticianus era de loc din Egipt și deținea, la curtea împăratului de
la Trier, o funcție importantă. În timpul discuției, Ponticianus a zărit o carte,

147
Pr. I.G. COMAN, Patrologie, vol. III, pp. 101-102.
148
Arhid. C. VOICU, Patrologie, vol. II, p. 19.
149
Eliane POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, pp. 458-459.
150
J. DAVID, „Antoine (saint)”, col. 726.
151
J. David scrie: „on lisait la Vie latine à la cour de Trèves , en 384”; vezi: J. DAVID,
„Antoine (saint)”, col. 726.

53
pe o masă de joc, pe care el a deschis-o și care vorbea despre Sf. Apostol
Pavel. Augustin relatează că, după această întâmplare, Ponticianus, fiind
creștin și credincios Dumnezeului creștinilor, surâzând, l-a felicitat. În urma
acestei întâmplări, între cei doi s-a iscat o discuție, pe care Augustin o
consemnează:

„Însuși a povestit despre Antonius, monah egiptean, al cărui nume era strălucit la robii Tăi,
dar pentru noi până la acea oră era necunoscut. Când el a aflat acest lucru, a stăruit în acea
conversație, făcându-ne cunoscut nouă care nu cunoșteam un om atât de mare, și mirându-ne
de acea necunoaștere a noastră. Eram înmărmuriți de aceste minuni ale Tale atât de
apropiate de noi și aproape în timpurile noastre, mărturisite de toată tăria în credință
adevărată și în Biserica Ortodoxă. Toți ne miram, și noi, fiindcă erau atât de mari, și el,
fiindcă erau neauzite de noi”152.

Conversația continuă, fiind purtată pe tema mulțimii mănăstirilor și a


bogăției ținuturilor pustiului despre care cei doi, Augustin și Alypius, nu
știau nimic. Augustin face referire în continuare la existența unei mănăstiri în
afara zidurilor orașului Milano, aflată sub ocrotirea Sfântului Ambrozie,
despre care, din nou, cei doi nu aveau cunoștință153. Mai mult, Ponticianus
istorisește mai departe convertirea minunată a doi dintre prietenii săi,
colaboratori ai împăratului la curtea din Trier. Astfel, Ponticianus, împreună
cu încă trei prieteni, se plimba la un moment dat prin grădinile de la
marginea orașului. Doi dintre prietenii săi, care se plimbau separat, au găsit
„o cabană în care locuiau câțiva servi ai Tăi, «săraci cu duhul», «a cărora
este Împărăția cerurilor», iar acolo au găsit o carte în care era scrisă viața lui

152
FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri, trad. și indici Nicolae Barbu, introd. și
note Pr. Ioan Rămureanu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1985, pp. 175-176.
153
FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, VIII, VI, p. 176: „Exista la Milan o mănăstire plină
de frați buni, în afara zidurilor orașului, sub ocrotirea lui Ambrozie, iar noi nu știam”.

54
Antoniu154. Unul dintre ei a început s-o citească, să se mire și să se aprindă
și, pe când citea, să se gândească să răpească o astfel de viață și, părăsind
oastea veacului, să-Ți slujească Ție”155. Ponticianus arată mai departe că, în
urma lecturării Vieții Sfântului Antonie, cei doi se convertesc subit, părăsesc
lumea și devin monahi:

„Tulburat de durerile facerii noii vieți, și-a îndreptat din nou ochii spre pagini. Și citea și se
schimba înlăuntru, unde Tu vedeai, și mintea lui se desprindea de lume, cum s-a văzut
imediat după aceea. Căci, în timp ce citea și se frământa cu valurile inimii sale, deodată a
fremătat și a făcut o despărțire și a hotărât să ia partea cea bună și, pe loc, a zis prietenul
Tău: Eu m-am rupt de acea speranță a noastră și am hotărât să slujesc lui Dumnezeu, iar
acest lucru pornesc să-l fac din această oră, în acest loc” 156.

Celălalt tovarăș a hotărât, de asemenea, să rămână alături de prietenul


său, îmbrățișând viața monahală.
G. Bardy, în articolul său despre Sfântul Antonie publicat în
Dicționarul de spiritualitate, deși nu amintește nimic despre moaștele
Sfântului Antonie și despre aducerea lor în Apus, subliniază totuși influența
Sfântului Antonie asupra Occidentului:

„Nici în Occident, influența Sfântului Antonie nu a fost mai puțin semnificativă. Din 339,
Sfântul Atanasie, aflat în exil, luase cu el câțiva pustnici care au trezit curiozitatea creștinilor
din Roma și al căror exemplu a determinat pe mulți să îmbrățișeze ascetismul. Mai târziu,
Vita Antonii a fost una dintre cărțile preferate ale credincioșilor [...]. Povestea a doi ofițeri
din Trier care, citind lucrarea lui Atanasie, au renunțat la câmpul de luptă, la familiile lor și
chiar la logodnicele lor, l-a impresionat mai mult decât orice și i-a sădit în minte gândul
pustniciei. Vedem pe viu, din această istorisire, popularitatea de care se bucura lucrarea

154
Sigur este vorba despre traducerea Vieții Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul
Atanasie și tradusă în limba latină de Evagrie de Antiohia.
155
FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, VIII, VI, 15, p. 176.
156
FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, VIII, VI, 15, p. 177.

55
Sfântului Atanasie, pe care Evagrie a tradus-o în limba latină câțiva ani mai devreme; până
în apropiere de Trier, erau pustnici care se desfătau cu această lectură”157.

Chiril de Schitopolis precizează, după cum am văzut mai sus, în


opera sa Vita Euthymii, că acesta (Sfântul Eftimie), cu câteva zile înainte de
trecerea sa la Domnul, întâmplată la 20 februarie 473, slujise pentru ultima
dată, la 17 ianuarie 473, de ziua Sfântului Antonie, „patriarhul călugărilor”.
Deci, la mai bine de o sută de ani de la trecerea Sfântului Antonie la cele
veșnice avem o informație clară că la 17 ianuarie se serba ziua acestuia.
În Omilia a VIII-a festivă în cinstea Sfântului Antonie158, Isihie de
Ierusalim afirmă:

„În amintirea drepților lumea se bucură, în amintirea drepților lumea se luminează, în


amintirea drepților omenirea exultă, în amintirea drepților fiecare credincios se bucură.
Acum ne amintim de Antonie și noi toți suntem luminați prin această amintire: Antonie
cetățean al cerului, învățătorul tuturor virtuților, cel care a imitat în trup lumea celor
netrupești, candela Bisericii, învățătorul preoților, floarea fecioriei, împărăția curăției,
coroana celor ce trăiesc în munți și în peșteri, model al dârzeniei, truditor al cumpătării,
luptător de neînvins, stea a profeților, oglindă a apostolilor, mijlocitor între Dumnezeu și

157
„En Occident, l’influence de saint Antoine ne fut guère moins considérable, Dès 339,
saint Athanase exilé, avait emmené avec lui quelques solitaires qui excitèrent la curiosité des
chrétiens de Rome et dont l’exemple détermina de nombreuses conversions à l’ascétisme.
Plus tard la Vita Antonii fut une des lectures préférées des fidèles [...]. L’histoire de deux
officiers de Trèves qui, à la lecture de l’ouvrage d’Athanase, renoncèrent sur le champ à leur
situation, à leurs familles, à leurs fiancées même, l’émut plus que tout, et donna le dernier
élan à son esprit avant sa conversion. On saisit sur le vif, par ce récit, la popularité dont
jouissait alors l’ouvrage de saint Athanase, qu’Evagrius avait traduit en latin quelques
années auparavant: jusque dans le voisinage de Trèves, il y avait des ermites qui se
délectaient de cette lecture” (G. BARDY, „Antoine (saint)”, col.708).
158
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, p. 373; vezi și M.
AUBINEAU, „Les homélies festales d’Hésychius de Jérusalem”, în: Omilia a VIII-a festivă
Éloge du très bienheureux Hésychius, prêtre de Jérusalem en l’honneur de notre Saint Père
Antoine, SH 59, tome I, les Homélies I-XV, Bruxelles, 1978, pp. 262-288.

56
oameni, cel care n-a avut nimic pe pământ, fiind îndreptat cu totul spre cer, tinzând ochii
spre înălțimi și grăbind alergarea către minunata cunună” 159.

Isihie a fost preot și didascăl al Bisericii din Ierusalim în prima


jumătate a secolului al V-lea. Așa cum aflăm din Viața Sfântului Eftimie
scrisă de Chiril de Schitopolis, Isihie era în relații de prietenie cu Sfântul
Eftimie. Se pare că Omilia festivă este cel mai vechi panegiric al Sfântului
Antonie160. Nu se cunoaște data la care Isihie a ținut acest panegiric, dar el
confirmă, alături de Lecționarul armenesc din Ierusalim161, data de 17
ianuarie pentru sărbătoarea închinată Sfântului Antonie cel Mare.
În Panegiricul162 Sfântului Ioan, episcop de Hermopolis, ni se
sugerează că Sfântul Antonie nu era bine cunoscut printre auditorii săi, adică
printre credincioșii copți din Egipt. Sfântul Ioan își exprimă regretul că
egiptenii preferă să cinstească mai degrabă sfinți străini, din țări îndepărtate,
iar pe cei ai locului i-au lăsat în uitare. De aceea, el propune auditorului să-i
vorbească despre Sfântul Antonie:

„Mai mult, este mai bine ca noi să cinstim sfântul, după puterea noastră, decât să-l lăsăm
uitării și astfel să se împlinească nouă cuvântul care este scris: «Niciun proroc nu este bine
primit în patria sa» (Luca 4, 24). Pentru că, într-adevăr, ar fi ciudat ca noi să cinstim cu toată
evlavia pe ceilalți sfinți din alte țări îndepărtate, iar despre al nostru, care este chiar lângă
noi, noi să tăcem, imitând astfel boala ochilor care văd foarte bine ceea ce este departe de ei,

159
Traducere după textul francez; vezi E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient
chrétien..., vol. I, p. 374.
160
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, p. 373.
161
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., p. 373; vezi și: A. RENOUX,
Le codex arménien Jérusalem 121, vol. II, Patrologia Orientalis, 36/2, 1971.
162
G. GARITTE, „Panégyrique de saint Antoine par Jean, évêque d’Hermopolis..., pp. 100-
134; 330-365; Panegiricul poate fi consultat și în lucrarea lui: E. POIROT, Saint Antoine le
Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, pp. 326-343.

57
dar care nu pot recunoaște cu precizie ceea ce este chiar lângă ei și se apropie de ei. Iar dacă
nu ai știut până acum că el este conaționalul tău, ți-o voi arăta prin Atanasie”163.

Și celelalte Panegirice dedicate Sfântului Antonie164 arată


generalizarea cultului său, începând cu veacul al VI-lea, atât în Răsărit, cât și
în Apus165.
Notăm și faptul că sărbătoarea Sfântului Antonie este menționată în
Georgia abia în anul 780, cu ocazia martirizării Sfântului Abo de Tbilisi (6
ianuarie 786). Jean Sabinidze, fiul lui Saban, care a fost martor ocular al
acelor evenimente, descrie martirajul Sfântului Abo. În relatările sale, el
consemnează și sărbătoarea Sfântului Antonie:

„În acest anotimp de iarnă, la 17 ianuarie, [se face – n.n.] pomenirea Sfântului Părintelui
nostru Antonie; el [Sfântul Abo – n.n.] a început să imite nevoințele aspre ale lui
Antonie”166. Eliane Poirot conchide că „foarte curând după moartea sa, în Egipt, în Africa, în
Răsărit și în Apus, Antonie a început să fie sărbătorit ca sfânt al Bisericii”167.

163
„De plus, il vaut mieux que nous honorions le saint selon nos forces, plutôt que le passer
sous silence, et de laisser se réaliser sur nous la parole que est écrite: «Aucun prophète n’est
honoré en son propre village» (Luc 4, 24). Car vraiment, ce serai une chose étrange que les
autres saints originaires d’autres pays très éloignés, nous les honorions de tous les honneurs,
et que le nôtre, qui est tout proche de nous, nous nous taisions sur lui, imitant en cela la
maladie des yeux qui voient très bien ce qui est loin d’eux, mais qui ne reconnaissant pas
avec certitude ce qui est tout près d’eux et qui s’approche d’eux. Et si tu n’as pas su jusqu’à
présent qu’il est ton compatriote, je vais te le faire savoir par Athanase” (Panégyrique
prononcé par notre saint père ava Jean, évêque de la ville de Ŝmūn, d’Antoine, le Grand
illuminateur de l’Égypte. Il le prononça alors qu’il était encore prêtre et reclus; în: E.
POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. I, p. 329).
164
Éloge du Moine Mélèce sur la vie du Grand Antoine, în: Bibliotheca Hagiographica
Graeca (BHG) 141c; Éloge de saint Antoine dans le ménologe impérial de Baltimore, în:
BHG 141d; HESYCHIUS DE JERUSALEM, Homélie festale VIII, în: BHG 141f (A VIII-a
Omilie festivă este și cel mai vechi panegiric despre Sfântului Antonie care ne-a parvenit);
GEORGE, EVEQUE DE NAXOS, Éloge du très grand Antoine, în: BHG 141g (Episcopul George
a participat la Sinodul de la Constantinopol din anul 680, fiind deci un scriitor de secol VII);
elogiile menționate pot fi cercetate în lucrarea maicii E. POIROT, Saint Antoine le Grand
dans l’Orient chrétien..., vol. I, pp. 326-378.
165
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., vol. II, p. 457.
166
„Dans cette saison hivernale, le 17 janvier, commémoration de notre saint père Antoine;
il commença à imiter les rigoureux efforts d’Antoine” (Lives and Legends of the Georgian

58
Sintetizând, putem spune că după moartea Sfântului Antonie s-a
dezvoltat relativ repede un cult al acestuia atât în Răsărit, cât și în Apus.
Mărturii avem de la Sfântul Atanasie, Fericitul Augustin, Chiril de
Schitopolis sau de la episcopul Ioan de Hermopolis, în Panegiricul său întru
cinstirea Sfântului Antonie, scris între 578 și 604. Este însă meritul Sfântului
Atanasie cel Mare de a fi dus cu sine în Apus tradiția monahismului
răsăritean, precum și al Sfântului Evagrie de Antiohia, care a tradus Vita
Antonii în latină, făcând astfel posibilă apropierea multor creștini de Sfântul
Antonie cel Mare și de viața eremitică promovată de el. Nu este deci de
mirare că, atunci când, în secolul al XI-lea, moaștele sale au ajuns în Franța,
cultul său s-a dezvoltat atât de rapid în Europa Centrală (Franța, Italia,
Germania, Spania).

II.2 Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel


Mare și aducerea lor în Occident

După cum s-a putut constata din parcurgerea surselor românești și


grecești, niciun autor din Răsărit nu a abordat problema legată de
descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și mutarea lor
în Occident. Din cercetarea făcută pe baza surselor primare, am arătat că
aflarea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare s-a făcut prin
„revelație divină”, după mărturia lui Isidor de Sevilla și a tuturor
Martirologiilor istorice168. Chiar dacă Sfântul Antonie a dorit ca trupul lui să

Saints, trad. D. M. Lang, Londra, 1959, p. 120; E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans
l’Orient chrétien..., p. 460).
167
„Très tôt après sa mort, en Égypte, en Afrique, en Orient et en Occident, Antoine
commence à être fêté en tant que saint de l’Église” (E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans
l’Orient chrétien..., p. 460).
168
ISIDOR DE SEVILLA, Chronica, p. 576.

59
rămână ascuns în mormântul pregătit de ucenicii săi, voința lui Hristos a fost
alta, după cum tot Sfântul Atanasie mărturisește: „Domnul îi arată [pe sfinți
– n.n.] ca pe niște sfeșnice”. Două sunt motivele – continuă el – pentru care
Dumnezeu îngăduie lucrul acesta: 1) pentru ca „și în felul acesta, cei ce aud
să cunoască câtă putere dau poruncile lui Dumnezeu ca să fie împlinite” și 2)
„pentru ca să se aprindă și ei de râvnă pentru a porni pe calea virtuții”169.
Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este
atestată istoric atât de laici, precum Antonini Placentini, dar și de episcopul
Victor de Tunnuna († 570)170, sau de scriitori bisericești, precum Isidor de
Sevilla († 636), Beda Venerabilul († 735), Rabanus Maurus († 856). După ce
am văzut care sunt sursele primare, privind cultul Sfântului Antonie cel
Mare, dar și cum au fost descoperite Sfintele lui Moaște, am continuat să
arătăm felul în care colecțiile de texte Acta Sanctorum; Analecta
Bollandiana; Bibliotheca Hagiographica Graeca; Bibliotheca
Hagiographica Latina; Corpus Scriptorum Series Latina; Patrologiae
Cursus Completus; Monumenta Germaniae Historica, Auctores
Antiquissimi; Corpus Christianorum-Continuatio Medievalis; Orientalia
Christiana Analecta; Martirologiile; Dicționarele și Enciclopediile au
preluat aceste informații și le-au făcut astfel cunoscute cercetătorilor,
credincioșilor și publicului larg.
Rezultatul cercetării întreprinse până în momentul de față arată faptul
că Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare au fost descoperite după

169
SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCII, p. 245.
170
Se pare că episcopul Victor de Tunnuna a fost martor ocular la aducerea Sfintelor Moaște
ale Sfântului Antonie cel Mare în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria, după
cum mărturisește un membru anonim al Societății de Arheologie din Arles în lucrarea:
„Notice Historique sur les reliques de Saint Antoine du désert, Arles, 1845, p. 30 „La
dépouille mortelle du Saint solitaire fut apportée en grand pompe à Alexandrie et déposée
dans l’église de Saint Jean-Baptiste, suivant le témoignage de Victor de Tunes qui avait été,
selon toute apparence, témoin oculaire de cette cérémonie, et au dire conforme de saint
Isidore de Séville, de Bède, d’Usuard etc...”.

60
mai bine de 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, prin „revelație divină”, în
timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561, și depuse în Biserica
Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria171. După cucerirea arabă a
Egiptului, întâmplată între 639-642172, Sfintele Moaștele au fost duse la
Constantinopol.
Cultul Sfintelor Moaște a cunoscut încă de la început o permanentă
dezvoltare atât în Răsărit, cât și în Apus. Însă în secolul al XI-lea, cultul
moaștelor în Apus ajunsese la apogeu. Astfel, s-au construit primele
relicvarii, care imitau capul sau alte părți ale trupului și uneori chiar întregul
trup al sfântului173. Au apărut totodată procesiunile religioase, iar
pelerinajele la Locurile Sfinte, care deveniseră tradiție încă din Biserica
primară, au trecut în perioada aceasta la mișcări de mase. Chiar înainte de
Cruciade, fuseseră aduse Sfinte Moaște din Orient în Occident174 de către
pelerini175. La fel s-a întâmplat și cu Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie

171
Pe lângă sursele primare privind moaștele Sfântului Antonie, în Occident există o bogată
literatură de secol XIX, XX și XXI: Luc MAILLET-GUY, Les origines de Saint-Antoine...; L.
MAILLET-GUY, Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bale...; L. MAILLET-GUY, Les
Reliques de Saint Antoine en Dauphiné...; Philippe WALTER, Saint Antoine entre mythe et
légende, Grenoble,1996; Nicole HERRMANN-MASCARD, Les Religues des Saints. Formation
coutumière d’un droit, Paris, 1975; Alexandra FOSCATI, „I tre corpi del santo...”, pp. 143-
183; ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine..., par G.J.M. Bartelink, pp. 75-76; Dennis
DUTSCHKE, „The translation of St. Antony from egytian desert to the italian city”, în: Vita et
Pensiero, Università Cattolica del Sacro Cuore, Aevum, 68, (1994), 3, pp. 499-549; vezi
site-ul: http://www.jstor.org/stable/20860427, accesat la 04.01.2017.
172
A.A. VASILIEV, Istoria Imperiului Bizantin..., p. 230 ; conform datelor oferite de istoricul
Vasiliev, Alexandria a căzut în mâinile arabilor în anul 642.
173
B. TÖPFER, „Reliquienkult und Pilgerbewegung zur Zeit der Klosterreform
imburgundisch-aquitanischen Gebiet”, în: Vom Mittelalter zum Neuzeit. Zum 65 Geburtstag
von Heinrich Sproember, hrsg. von H. Kretzschmar, Berlin, 1956, p. 432; vezi și: A.
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 19.
174
Reamintim aici faptul că Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolae au fost aduse în Occident,
la Bari, în anul 1087, fără a cunoaște prea multe date despre imprejurările de atunci.
175
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 19; vezi și Fernand MÉLY, „Origine de
quelques reliques de Saint-Sernin de Toulouse”, în: Bulletin de la Société Archéologique du
Midi de la France, NS, vol. 29/31 (1901/3), pp. 128-129 (vezi pe internet, regesta-
imperii.de; Akademie der Wissenschaften und der Literatur Mainz).

61
cel Mare. În secolul al XI-lea, nobilul francez Jocelin (Jaucelin)176, fiul lui
Guillaume,177 conte de Poitiers, baron de Viennois, seigneur de Châteauneuf
de l’Albenc178, în urma recunoașterii meritelor sale179 câștigate în războaiele
purtate de împăratul Roman IV Diogene (1068-1071) cu arabii, la care a
participat, se pare, de bunăvoie180. Bizantinologii sunt de acord cu faptul că
în armata împăratului Diogene, care era formată în special din soldați străini,
au luptat și cavaleri francezi181. Tocmai această realitate istorică îl face pe A.
Mischlewski să considere spusele lui Aymar Falco cu privire la istoria
mutării Sfintelor Moaște în Apus, în jurul anului 1070, ca fiind verosimile182:
„id ipsum arbitror circa millesimum atque septuagesimum dominice
incarnationis annum contigisse”183.
Deci, la plecarea în Franța, Jocelin a cerut Sfintele Moaște ale
Sfântului Antonie cel Mare de la Împăratul Roman IV Diogenes și le-a adus

176
Personaj încă neidentificat în Occident; Maillet-Guy a încercat, însă fără documente
solide, să identifice acest personaj ca fiind Geilin, un senior din Dauphinois, care ar fi făcut
parte din familia primilor conți din Valence (L. MAILLET-GUY, Saint-Antoine et
Montmajour au Concile de Bale..., p. 5).
177
Jocelin promisese tatălui său, care era pe moarte, că va face un pelerinaj la locurile sfinte,
lucru pe care l-a amânat până când bătrânul a murit. S-a întâmplat ca, într-o bătălie pe care a
dat-o în Elveția, Jocelin să fie rănit și declarat mort de cei din armata sa. Aceștia l-au depus
într-o capelă a Sfântului Antonie, în Elveția. Cavalerul a rămas peste noapte în capelă, iar în
vis i-a apărut Sfântul Antonie, care l-a mustrat pentru faptul că nu a ascultat sfatul și
rugămintea părintelui său de a merge într-un pelerinaj la locurile sfinte și l-a îndemnat să
îndeplinească cât mai repede dorința a tatălui său. Jocelin își revine, fapt considerat de toți
un adevărat miracol, și pleacă în pelerinaj la locurile sfinte, așa cum l-a sfătuit sfântul în vis.
După efectuarea pelerinajului a ajuns la Constantinopol, unde s-a pus în serviciul
împăratului Roman al IV-lea Diogene pe care l-a ajutat, benevol, în campaniile militare
împotriva arabilor.
178
E. POIROT, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien..., p. 473.
179
După spusele lui Aymar FALCO, Antonianae historiae compendium, fol. 38.
180
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 19.
181
G. OSTROGORSKY, Geschichte des byzantinischen Staates, Munchen, 1952, p. 274.
182
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 20.
183
Aymar FALCO, Antonianae historiae compendium, fol. 37; vezi și: P. NOORDEROOS, „La
translation de Saint Antoine en Dauphiné”, p. 74.

62
în Franța în localitatea La Motte-au-Bois184, care va deveni, mai târziu, Saint-
Antoine en Viennois185. Episcopul de Valence și vicarul Arhiepiscopiei de
Vienne, Gontard, a donat în anul 1083 Abației benedictine „St. Peter in
Montmajour” cinci biserici, prima dintre acestea fiind cea din Saint-
Antoine186, unde benedictinii au înființat, la aceeași dată, un Priorat187.
Nobilul Didier Mallen și fiul său, Guigues de Didier, au dăruit benedictinilor
și Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare188. Mai târziu, Guigues de
Didier a construit o biserică aici, care a fost sfințită de Papa Calist al II-lea
(1119-1124), la 20 martie 1119, unde au fost depuse Moaștele Sfântului
Antonie și unde acestea vor rămâne timp de două secole, până în anul
1290189. Biserica este cunoscută astăzi ca L’Église Abbatiale de Saint-
Antoine en Dauphiné.

II.3 Scurtă schiță istorică a Ordinului Ospitalier al Sfântului


Antonie în Dauphiné

Ordinul Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare a luat ființă la


sfârșitul secolului al XI-lea, când în Europa Occidentală se poate remarca o
mișcare religioasă mai intensă, care s-a manifestat, în special, prin înființarea
unor noi comunități religioase și noi ordine călugărești. Aceste ordine

184
Localitatea La Motte-au-Bois a purtat și numele de „Mota nemorosa”. După aducerea
sfintelor moaște aici, localitatea se va numi cu precădere „Saint-Antoine”. Astăzi se numește
„Saint-Antoine L’Abbaye”. Este meritul lui Adalbert Mischlewski de a fi demonstrat că,
deși în literatură, localitatea apare și cu numele „La Motte Saint-Didier sau Saint-Didier La
Motte”, denumirea aceasta nu apare niciodată în izvoare.
185
Vechea regiune Viennois va primi mai târziu numele de Dauphiné.
186
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 21.
187
Prioratul era organizat asemenea unei dioceze sau eparhii.
188
P. NOORDELOOS, „La translation de Saint Antoine en Dauphiné”, p. 70.
189
L. MAILLET-GUY, Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bale..., p. 5; acest
aranjament a fost aprobat de viitorul arhiepiscop de Vienne, Guy de Bourgogne în anul
1089/1090.

63
monahale au format gloria „creștinătății apusene din secolele XII și XIII”190,
în special, prin acțiuni autentice de înnoire spirituală și prin sporirea
entuziasmului și a jertfelniciei monahale, în contradicție cu alunecarea spre
secularism a cercurilor eclesiastice conducătoare, ceea ce a dus la reînvierea
dorului după idealul evanghelic de slujire a aproapelui. Pe lângă vechea
mănăstirea benedictină de la Cluny191, care în timpul abatelui Hugo cel Mare
(1049-1109) ajunsese la cea mai mare strălucire, au luat ființă în perioada
aceasta și alte ordine monahale, precum: Ordinul de Grandmont (1076),
Ordinul Sauvemajeure (1079), Ordinul de Fontevrault (1101), Ordinul
Cartusienilor, lângă Grenoble (1084) și Ordinul Cistercienilor (1098), lângă
Dijon192. Ordinul Ospitalier al Sfântului Antonie193 a luat ființă în ținutul
Viennois (astăzi Dauphiné)194, în localitatea la Motte-au-Bois (Mota
nemorosa)195, în jurul bisericii priorale, înființată de călugării benedictini,

190
Pr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Milan ȘESAN, Pr. Teodor BODOGAE, Istoria Bisericească
Universală. Manual pentru Institutele Teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 79.
191
Mănăstirea de la Cluny a fost înființată la 11 septembrie 910 de către Wilhelm I, principe
de Aquitania.
192
Despre ordinele monahale din regiunea Bourgogne, a se vedea B. BLIGNY, L’église et les
Ordres religieux dans le royaume de Bourgogne aux XI e et XIIe siècles, Ed. PUF, Paris,
1960.
193
Istoria Ordinului Sfântului Antonie a făcut obiectul de studiu al mai multor cercetători:
Aymar FALCO, Antonianae historiae compendium; următoarea lucrare apare peste aproape
300 de ani în1844, semnată de Louis Toussaint DASSY, L’Abbaye de Saint-Antoine en
Dauphiné. Essai historique et descriptif, Grenoble, 1844; Victor ADVIELLE, Histoire de
l’ordre hospitalier de St. Antoine de Viennois, Paris-Aix, 1883; Hippolyte DIJON, L’église
abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné. Histoire et archéologie, Grenoble-Paris, 1902; A.
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte...; L. MAILLET-GUY, Les origines de Saint-
Antoine...; L. MAILLET-GUY, Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bale; L. MAILLET-
GUY, „Les commanderies de l’ordre de Saint-Antoine en Dauphiné”, în: Revue Mabillon,
(1926), 16, pp. 1-16; 173-191; 289-313; (1927), 17, pp. 114-131; 218-236; 352-378; (1928),
18, pp. 1-23; 81-95.
194
Ordinul Ospitalier al Sfântului Antonie poate fi găsit în documente sub mai multe
denumiri: L’Ordre hospitalier de Saint-Antoine de Viennois sau Ordo S. Antonii Viennensis,
precum și L’Ordre hospitalier de Saint-Antoine en Dauphiné.
195
Localitatea La Motte-aux-Bois va deveni mai târziu Saint-Antoine L’Abbaye. Unii autori
au numit-o și La Motte Saint-Didier, dar fără suport în documentele timpului. Tot din
documente reiese și faptul că localitatea era cunoscută și cu denumirea de „la mota
nemorosa”.

64
care veneau din Mănăstirea Montmajour, pe la anul 1095 196. Data este
confirmată de monahul antonin Aymar Falco, care, în compendiul său, spune
că ordinul a început să ființeze din timpul Papei Urban al II-lea (1088-
1099)197. Se pare că apariția Ordinului este legată în primul rând de
pelerinajul legat de cinstirea Sfintelor Moaștelor ale Sfântului Antonie, dar și
de apariția bolii ergotismului („le feu sacré”, adică „focul Sfântului
Antonie”).
În urma creșterii numărului de pelerini care veneau să se roage
Sfântului Antonie cel Mare, ale cărui moaște de aflau încă din anul 1070 în
localitatea La Motte-au-Bois, o grupă de credincioși laici au luat inițiativa
constituirii unei Comunități (Bruderschaft) care să îngrijească de pelerini.
Comunitatea, care a luat numele patronului ei spiritual, a fost mult timp
dependentă de Prioratul benedictin. Asupra anului înființării acestei
comunități, istoricii nu au ajuns încă la un consens, ei propunând mai multe
date. Ne raliem părerii lui A. Mischlewski, unul dintre cei mai buni
cercetători ai istoriei Ordinului Ospitalier al Antonienilor, care preferă data
propusă de Aymar Falco – anul 1095 – ca an de înființare, în detrimentul
unor autori mai noi, care consideră că acesta s-a înființat fie înainte de anul
1100 (Maillet-Guy)198, fie după anul 1100 (Bligny)199. Imediat după
constituirea comunității, s-a construit cel mai vechi spital numit în

196
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte...; p. 18. Totuși abatele Luc Maillet-Guy
crede că ordinul a luat ființă în anul 1083; vezi: L. MAILLET-GUY, „Les commanderies de
l’ordre de Saint-Antoine...”, p. 1.
197
Aymar FALCO, Antonianae historiae compendium, fol. 48: „Religio beatissimi Antonii
circa annum dominice incarnationis millesimum nonagesimum quintum Urbani secundi
temporibus… originem sumpsit”.
198
„L’Ordre hospitalier de Saint-Antoine de Viennois, ordo S. Antonii Viennensis, prit
naissance en Dauphiné, à la Motte-au-Bois, Mota nemorosa, auprès de l’église prieurale
desservie par des moines venus d l’abbaye bénédictine de Montmajour en l’année 1883 [...].
La date de la fondation des Antonins se place, sans précision, aux environs de l’année 1100
– et le fondateur, selon la tradition de l’Ordre, se nommait Gaston” (L. MAILLET-GUY, „Les
commanderies de l’Ordre de Saint-Antoine...”, p. 1).
199
„Quant à l’hospice lui-même, il ne fut guère fondé avant 1100 (Bernard BLIGY, L’Église
et les ordres religieux ..., p. 449).

65
documente Domus eleimosinaria (la Maison de l’Aumône)200, care nu era, se
pare, decât un hospice unde erau primiți toți pelerinii, nu numai bolnavii201.
Cel care a construit spitalul pare a fi un anume Gaston, dimpreună cu fiul său
Guérin și alți opt tovarăși202.
În secolul al XII-lea s-au construit mai multe astfel de centre în
Franța, Italia, Spania și Germania, numite generic „comandamente”
(praeceptoria)203. Plecând de la acest spital, în primul secol de existență, s-au
construit alte 100 de spitale204, iar între anii 1200 și 1500 s-au construit
aproximativ 360 de spitale în Europa Apuseană, dintre care numai în Franța,
25205. Această înmulțire și răspândire rapidă a acestor spitale în toată Europa
și până în Țara Sfântă se datorează modului exemplar în care erau tratați
bolnavii, precum și vindecărilor în urma tratamentului primit. Pentru a putea
să se îngrijească de pelerini și, mai ales de bolnavi, Comunitatea antoninilor
a trebuit să recurgă la două surse care să-i asigure mijloacele de existență, și
anume: 1) colectarea cu regularitate a unor sume de bani (regelmässige
Geldsammlung, denumită în documente și „Quest”) și 2) obiceiul așa-
numitor „porci ai Sfântului Antonie” (Antoniusschweine).206 Este vorba
despre faptul că, în Evul Mediu, nu toți oamenii aveau posibilitatea să

200
L. MAILLET-GUY, Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bale, p. 6.
201
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 27: „Dieser Name scheint die
Vermutung zu bestätigen, dass die älteste Niederlassung des Ordens kein Hospital, sonder
ein Hospitz war, in dem alle armen Pilger, nicht nur die Kranken, beherbergt und verköstigt
wurden”. Maillet-Guy afirmă de asemenea existența la început a unui hospice, în care erau
îngrijiți toți pelerinii (deci și cei bolnavi). Totuși curând bolnavii vor fi îngrijiți într-o clădire
separată numită spital sau marele spital, după cum ne informează Maillet-Guy în studiul său,
„Les Commanderies de l’Ordre de Saint-Antoine...”, p. 9: „Enfin, mais non pas
exclusivement, le soin donné aux esthioménées, dans une maison séparée, appelée l’hôpital
ou le «grand hôpital». Les «frères de l’aumône» ou hospitaliers pratiquèrent l’hospitalité
dans leurs hospices avant de soigner les malades et les esthioménées dans leurs hôpitaux”.
202
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 27.
203
L. MAILLET-GUY, Saint-Antoine et Montmajour au Concile de Bale, p. 9.
204
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 32.
205
ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, trad. par G.J.M. Bartelink, p. 75.
206
Vezi L. FENELLI, Dall’eremo alla stalla, în special capitolul: Il privilegio del porco,
Antiqua et approbata consuetudine, p. 103 ș.u.

66
contribuie cu bani la susținerea operei caritative a antoninilor, drept pentru
care mulți preferau să ajute cu produse în natură. Având în vedere faptul că
era nevoie ca alimentele să reziste transportului destul de lung, acestea
constau, mai ales, în grâne, făină, brânză și produse afumate. Totuși, pentru
mulți oameni de la țară, era mult mai simplu să dăruiască un purcel, care
creștea liber pe lângă gospodării până ce ajungea la maturitate, când era
sacrificat pentru nevoile spitalelor. Pentru a fi mai ușor de identificat, porcii
erau însemnați cu litera „T” (tau), care era semnul membrilor Ordinului
Sfântului Antonie încă din secolul al XII-lea. Originea semnului „T”, numit
în limbajul oficial și „potentia”, trebuie căutată, se pare, în însăși realitatea
cotidiană din spitale, el reprezentând „cârja de infirm” (Krücke der
Krüppel)207.

II.4 „Focul Sfântului Antonie” sau focul sacru (ignis sacer, le feu
sacré). Ergotismul208

La sfârșitul secolului al XI-lea, mai precis între 1085 și 1096, a


izbucnit în Europa Apuseană o boală contagioasă foarte gravă, ale cărei
cauze au rămas pentru multă vreme necunoscute. Din această cauză, dar și a
simptomelor, boala a fost numită: ignis sacer („le feu sacré”) sau „mal des
ardents” (boala celor care ard); sau „le feu Saint-Antoine” (focul Sfântului
Antonie). Este vorba despre boala numită ergotism – intoxicație cu secară

207
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 38.
208
K. SUDHOFF, „Eine Antoniusurkunde aus Memmingen vom jahre 1503 und ein
therapeutischer Traktat über das Sankt-Antonius-Feuer”, în: Achiv für Geschichte der
Medizin, (19120, 6, pp. 270-280; R. CREUTZ, „St. Antonius der Einsiedler und das
Antoniusfeuer”, în: Bonner Zeitrschrift für Theologie und Seelsorge, (1927), 4, pp. 257-266;
H. CHAUMARTIN, Le Mal des Ardents et le Feu Saint-Antoine, Vienne, 1946; H. HAESER,
Geschichte christlicher Kranken-Pflege und Pflegerschaften, Berlin 1857. Laura FENELLI,
Dall eremo alla stalla, în special capitolul Guarire dal fuoca, punire col fuoco, p. 74.

67
cornută (cornul secarei); la baza intoxicației stând o ciupercă fitoparazită
denumită Claviceps purpurea. Boala se manifestă sub două forme:
convulsivă și cangrenoasă209. Ergotismul este deci o intoxicație cronică cu
alcaloizi din cornul secarei, care afectează atât oamenii, cât și animalele care
consumă în mod prelungit produse ce conțin acești alcaloizi toxici.210 Este o
boală gravă, care a făcut multe victime în trecut, când sute de ani nu i s-au
cunoscut cauzele. Ergotismul apărea sub forma unor îmbolnăviri în masă,
urmare a consumului de alimente, în special pâine de secară sau preparate
din secară parazitată de scleroții ciupercii Claviceps purpurera. Istoricul
Sigebert de Gembloux descrie această boală, în Cronica sa, în felul următor:

„1089. Un an al molimei, mai ales în partea vestică a Lotaringiei, unde mulți dintre cei care
aveau intestinele consumate de focul sfânt și cărora le putrezeau membrele – care deveneau
negre precum cărbunii –, fie mureau mizerabil, fie le era rezervată o viață și mai mizerabilă,
după ce mâinile și picioarele putrezite le erau tăiate. Mulți însă erau chinuiți de adevărate
crampe nervoase”211.

Se pare că secara cornută apărea, în special, în anii cu vreme


anormală: iarnă uscată și rece, urmată de o primăvară caldă și umezeală
multă, ceea ce ducea la o recoltă slabă. Din cauza foametei care urma, țăranii

209
Despre ergotism pot fi găsite date interesante în excursul pe care A. Mischlewski îl face
în lucrarea sa, intitulat: Das Antoniusfeur Bdeutung und Bedeutungwandel A.
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 349-351.
210
Pentru boala denumită Ergotism a se vedea: Prof. dr. doc Dumutru Dobrescu,
Farmacoterapie prfactică, vol. II, Editura Medicală, București, 1989; informație preluată de
pe site-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ergotism, la 28.06.2017.
211
SIGEBERTUS GEMBLACENSIS, SIEGEBERTI Chronica, Edidit D. Ludovicus Conradus
Bethmann, în: Patrologiae Cursus Completus, Tomus CLX, Petit-Montrouge, 1854, col.
224: „1089. Annus pestilens, maximae in occidentali parte Lotharingiae; ubi multi, sacro
igni interiora consumente computrescentes, exesis membris instar carbonum nigrescentibus,
aut miserabiliter moriuntur, aut manibus et pedibus puterfactis truncati, miserabiliori vitae
reservantur, multi vero nervorum contractione distorti tormentantur”; vezi și: Monumenta
Gerrmaniae Historica, ed. Georgius Heinricus PERTZ, Scriptorum, Tomus VI, Hannoverae,
MDCCCXXVI (1826), p. 21: „1090. Hoc anno orta est pestis in hominibus quae arsura
dicitur, qua etiam multi perierunt”.

68
măcinau și secara infestată, care de obicei ar fi trebuit să fie sortată. Pe
această cale, ajungea foarte multă otravă în faina consumată și mulți se
îmbolnăveau de secara cornută. Cronicile vorbesc de o mie și chiar de zeci
de mii de bolnavi la o singură epidemie212. În spital, bolnavii de ergotism
primeau pâine curată, neinfestată, drept pentru care procesul de otrăvire era
întrerupt. Totodată, bolnavii primeau o băutură numită „Saint Vinage”, care
era aplicată și pe corp. Este vorba de vinul în care erau cufundate Sfintele
Moaște ale Sfântului Antonie chiar de sărbătoarea Înălțării Domnului, când
Moaștele erau scoase în procesiune213. Tot în acest vin se puneau și mai
multe sortimente de plante, care ar fi putut acționa împotriva ergotismului,
după cum se exprimă A. Mischlewski214. Pe lângă aceasta, se mai folosea și
așa-numitul „Antonius-Balsam”, despre care nu avem date precise privind
timpul în care a început să fie folosit. Toate acestea au făcut ca în secolul al
XII-lea, în locul denumirii bolii de „ignis sacer”, să se folosească denumirea
de „ignis sancti Antonii” (feu Saint-Antoine/Sankt-Antonius-Feuer)215.
În aceste condiții nu e de mirare că poporul speriat apela la ajutorul
sfinților, mai ales într-o epocă a cultului Sfintelor Moaște și a pelerinajelor la
Locurile Sfinte. Printre sfinții care erau chemați în rugăciune împotriva
ergotismului, se numără: Maica Domnului, Sfântul Marțian și Sfânta
Genoveva, în special, în regiunea Parisului. Sfântul Antonie cel Mare trebuie
să fi fost la început cinstit doar pe plan local, în regiunea Viennois. În curând
însă, cultul său, ca taumaturg, a depășit granițele locale, răspândindu-se în
toată Europa Apuseană.

212
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., pp. 23-24.
213
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 30.
214
Mischlewski arată că în biserica din Isenheim, la picioarele Sfinților Antonie și Pavel
sunt expuse 14 feluri de plante, care ar fi putut fi folosite ca mijloace de vindecare.
215
În Evul Mediu se credea că boala era o consecință a mâniei lui Dumnezeu, după care s-a
crezut că boala apărea datorită insuficientei cinstiri acordate Sfântului Antonie; în consecință
boala era o „răzbunare a Sfântului Antonie” (Sankt-Antonius-Rache); vezi: A.
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 32.

69
II.5 Disputa dintre Ordinul Sfântului Antonie cel Mare și Ordinul
Benedictinilor

Comunitatea Sfântului Antonie (Antonius-Bruderschaft) a construit în


aproape toată Europa Apuseană, pe lângă spitale, și o serie de așezăminte
pentru pelerini (Antoniterhäuser), dintre care amintim: Freiburg, Isenheim,
Basel, Berna, Chambéry, Saint-Marcellin, Avignon, Arles, Montpellier,
Béziers, Narbonne, Carcassonne, Toulouse, Olite, Castrogeriz216. Aceste
așezăminte au fost construite nu numai datorită meritelor antoninilor în
domeniul medicinii, ci și ca urmare a dezvoltării tot mai intense a
pelerinajului către Santiago de Compostela în Spania, unde se află legendarul
mormânt al Sfântului Apostol Iacob, fiul lui Zevedeu și fratele Sfântului
Apostol Ioan Evanghelistul217.
Întrucât atât Comunitățile Sfântului Antonie, cât și spitalele se
înmulțiseră, pentru a evita animozitățile de tot felul, începând cu anul 1210,
acestea au început să se organizeze mai bine, după exemplul ordinelor
cavalerești și după modelul diocezelor (decanatelor) bisericești.
Conducătorul unei astfel de Comunități purta titlul de Magister, alteori
Rector sau Preceptor. Comunitatea condusă de un Magister se numea în
latină Praeceptorei, iar în franceză Commanderie218.
În localitatea Saint-Antoine, prioratul și spitalul au existat mult timp
în mod separat, fiecare cu o conducere proprie. Ospitalierii, numiți și
216
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 34.
217
Există mai multe variante, legendare, asupra modului cum ar fi ajuns Sfintele Moaște ale
Sfântului Apostol Iacob în Spania, la Santiago de Compostela. Începând din secolul al XI-
lea, probabil după reconstruirea bisericii închinate Sfântului Iacob, Santiago de Compostela
a devenit alături de Roma și Ierusalim, unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj
din Europa Apuseană.
218
L. MAILLET-GUY, „Les Commanderies de l’Ordre de Saint Antoine...”, p. 1.

70
Antonini, la început laici, neavând o biserică a lor, se aflau în totală
dependență de Ordinului benedictinilor, participând la slujbele săvârșite în
biserica acestor călugări. Mai mult, spitalul fusese construit pe terenul
prioratului, care își exercita cu tărie vechile drepturi și prerogative. Spitalul,
în care activau mulți preoți, a început să câștige în importanță. După mai
multe încercări eșuate, conducătorul spitalului a obținut, în data de 28
ianuarie 1209, aprobarea Arhiepiscopului Humbert de Vienne, să
construiască o capelă „in honorem Beatae Mariae semper Vriginis”219.
Abatele Guillaume de Bonnieux von Montmajour, care deținea și funcția de
prior, a reușit să impună condiția ca biserica să nu depășească 20 de metri
lungime și 8 metri lățime. Cu toate piedicile puse de Benedictini, construirea
capelei reprezenta un pas înainte făcut de Antonini.
O data importantă în istoria Ordinului o reprezintă aprobarea
Statutelor, în anul 1232, de către episcopul Gautier de Marvis, prin care se
punea mai multă ordine în interiorul Comunității din Saint-Antoine. Astfel,
cele 17 articole se refereau în special la Preceptor (Magister). El trebuia să
fie ales de frații din comunitate și aprobat ulterior de arhiepiscopul de
Vienne, căruia trebuia să-i dea ascultare. Totodată, Statutele vorbesc despre
cele trei voturi monahale, despre uniformizarea îmbrăcămintei și, foarte
important, despre frați și surori, ceea ce arată că în interiorul Ordinului se
găseau și femei220. Acest lucru se datora faptului că în spital, printre bolnavi,
erau și femei, care trebuiau să primească îngrijiri. Abia de acum în acolo se
poate considera că frații antonini deveneau independenți față de Prioratul
benedictin.
219
Capela a fost finalizată la 29 ianuarie 1209.
220
Prezența femeilor în interiorul unui Ordin monahal nu era, pentru acele timpuri, o
normalitate. A. Mischlewski arată că Maillet-Guy (un bun cunoscător al istoriei Ordinului
antoninilor) nu amintește de prezența femeilor în interiorul ordinului. Cert este că, dacă la
început femeile fuseseră acceptate tocmai pentru îngrijirea femeilor bolnave, începând cu
secolul al XII-lea, femeile au fost îndepărtate din sânul Ordinului; vezi A. MISCHLEWSKI,
Grundzüge der Geschichte..., p. 44.

71
Cel care i-a sprijinit însă cel mai mult în demersul lor de obținere a
independenței totale a fost Papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254), care, cu
spiritul său de mare canonist, și-a propus să facă ordine în relațiile dintre
Benedictini și Antonini în Saint-Antoine. El este deci cel care, prin acțiunile
sale, a condus Comunitatea Sfântului Antonie (Antonius-Bruderschaft) către
organizarea ei într-un Ordin Ospitalier independent. În anul 1247, Papa
Inocențiu a pus toate Comunitățile antoninilor sub patronajul Sfântului Petru,
promulgând, în același timp, nu mai puțin de 5 bule papale în favoarea
acestora. La 22 aprilie 1247, a permis Comunității din Domus pauperum
Sancti Antonii să se constituie într-un Convent care să respecte regula
Fericitului Augustin221. De acum înainte, Magistrul și frații spitalului
Sfântului Antonie erau priviți de Roma ca Ordin monahal independent
(Ordinis S. Antonii)222. Sub conducerea Magistrului Falque Mathion (1242-
1254), s-au constituit primele funcții în Convent, cea de Prior și cea de Celar
(Cellerar)223. Capela „Notre-Dame” a fost extinsă și înfrumusețată; s-au
construit noi altare și s-a ridicat un turn-clopotniță. Lângă biserică, s-au
construit noi clădiri cu diferite funcțiuni. Mai era încă un pas de făcut, anume
de a-și recăpăta dreptul asupra Sfintelor Moaște care se aflau încă în grija
Benedictinilor. Inocențiu al IV-lea a continuat să-i sprijine pe Antonini,
acordându-le noi privilegii, în special prin dreptul pe care l-a dat acestora de
a-și extinde activitatea dincolo de localitatea Saint-Antoine, în Marsilia,
Béziers, Aubenas sau Montferrand224. Totodată puteau să ridice capele și
cimitire, atât pentru membrii Comunității, cât și pentru pelerini și mai ales
primiseră, în sfârșit, dreptul de a săvârși Sfintele Taine pentru pelerini.

221
L. MAILLET-GUY, „Les commanderies de l’ordre de Saint-Antoine...”, p. 2; Maillet-
Guy crede că Ordinul Sfântului Antonie funcționa ca atare de o jumătate de secol, dar încă
nu primise oficial acest titlu; vezi și: A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 46.
222
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 46.
223
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 46.
224
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 48.

72
Neînțelegerile dintre Benedictini și Antonini au început de la disputa
privind dreptul asupra ofrandelor care se aduceau în cinstea Sfântului
Antonie. Ambele grupări, benedictinii și frații antonini trimiteau persoane
însărcinate cu colectarea banilor necesari, unii pentru construcția de
mănăstiri și biserici, ceilalți pentru nevoile spitalului și ale bolnavilor. La
începutul secolului al XIII-lea, cele două grupări ajunseseră la o înțelegere
prin care Benedictini puteau face colecte pentru mănăstiri și biserici numai în
arhiepiscopia de Vienne; frații antonini puteau să facă aceste colecte, pentru
spital, în toate diocezele. Totuși certurile deveniseră interminabile. Se pare
că singura soluție era aceea de a recunoaște necesitatea oficializării
Ordinului Antoninilor ca ordin independent. Sub Papa Alexandru al IV-lea
(1254-1261), urmașul papei Inocențiu, Antoninii au obținut, în anul 1256,
dreptul de a-și alege singuri Magistrul, în persoana lui Guillaume Soffred,
precum și alte privilegii225. În anul 1266 a fost ales ca Magister al Ordinului
Bertrand Raymbaud, un apropiat al Ordinului Sfântului Antonie. Încă din
secolul al XII-lea, Priorii din Saint-Antoine fuseseră și abați ai mănăstirii
benedictine din Montmajour și au putut astfel să țină prioratul și abația
împreună. Din secolul al XIII însă, prioratul a fost unit cu abația din
Montmajour. Bertrand Raymbaud cere Papei Clement al IV-lea să hotărască
el cui aparțin darurile primite în cinstea Sfântului Antonie: Bisericii, în care
se găseau Sfintele Moaște sau Spitalului? Clement al IV-lea a răspuns, prin
Bula papală din 18 iulie 1267, că Biserica are prioritate în fața Spitalului226.
Pentru demersul studiului de față este important să subliniem faptul
că, prin Bula Papei Clement, este confirmată prezența Sfintelor Moaște ale
Sfântului Antonie cel Mare în Biserica închinată acestuia din localitatea
Saint-Antoine:

225
Erau scutiți de obligația de a face daruri cu ocazia vizitelor curiale; de a participa la
colecta pentru Cruciade etc.
226
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 53.

73
„Cum in villa Sancti Antonii, Viennen. dioc., sit principalis ecclesia seu prioratus sancti
Antonii at tuum monasterium pertinens, cuius etiam prioratus tu rector existis, in quo corpus
sancti requiescit eiusdem, quod frequentat peregrinantium multitudo, sit et in villa eadem
domus magni nominis, que Hospitale vel Elemosina sancti Antonii appellantur, in qua
domus et fratres eiusdem illos recipiunt, qui morbo, quem ignem sancti Antonii vulgus
appellat, miserabiliter laborantes ad eiusdem sancti limina visitandqa spe salutis veniunt
obtinende, quesivisti a nobis, utrum legat, que beato Antonio vel ibi vel alibi relinquuntur,
necnon promissiones et vota, que sancto fiuntn eidem, dicte ecclesie seu prioratui, in quo
sunt sancti eiusdem corpus pariter et altare, an ipsi Hospitali seu Elemosine, ubi recepti
pauperes eiusdem sancti precibus, cuius prius altare visitant, miraculose curantur, licet ibi
eiusdem sancti nec corpus sit nec altare, debeant assignari…”227.

Chiar dacă hotărârea Papei Clement era în defavoarea Antoninilor,


situația nu s-a schimbat, întrucât cele două entități au rămas în continuare în
dezacord cu privire la darurile și ofrandele primite în numele Sfântului
Antonie și, mai ales, cu privire la moaștele acestuia. Un pas important a fost
făcut de frații antonini prin alegerea la conducerea Spitalului a lui Aymon de
Montagne, preceptor de Avignon, la 27 martie 1274. Aymon provenea dintr-
o familie nobilă din apropierea localității Saint-Antoine și era deci un bun
cunoscător al realităților din zonă. Alegerea s-a făcut cu intenția de a-i
alunga pe benedictini din Saint-Antoine. Mai întâi acesta a întreprins o
călătorie de inspecție la toate Spitalele, cu scopul de a câștiga susținerea
tuturor filialelor, dar și pentru a-i fideliza pe toți conducătorii acestora. O
măsură importantă a fost aceea luată cu toți conducătorii (preceptorii)
spitalelor, în anul 1286, de a schimba data întâlnirii anuale, care avea loc la

227
Papa Clement al IV-lea îi scria acestea abatelui Mănăstirii Montmajour, la 18 iulie 1267.
Tot în acest document este confirmată existența spitalului din Saint-Antoine: „sit et in villa
eadem domnus magni nominis, que Hospitale vel Elemosina sancti Antonii appelantur”.
Bula Papei Clement a fost publicată în anexe de A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der
Geschichte..., p. 358.

74
17 ianuarie, de ziua Sfântului Antonie. Aceasta trebuia să aibă loc, de acum
înainte, de Înălțarea Domnului, care devenise una dintre sărbătorile cele mai
importante ale Ordinului228. Lucrul acesta s-a întâmplat la sărbătoarea
Înălțării Domnului din anul 1287, când s-au întâlnit conducătorii tuturor
spitalelor și probabil că aici au discutat despre pașii care trebuie făcuți în
vederea câștigării independenței totale față de Ordinul Benedictinilor de la
Mănăstirea Montmajour.
Proprietarul localității Saint-Antoine, Aynard de Châteauneuf
ajunsese, datorită stilului său de viață, să se ruineze, drept pentru care a
acceptat propunerea făcută de Aymon de Montagne de a-i cumpăra întreaga
proprietate. În aceste condiții, abatele de la Montmajour, Ștefan (Etienne) de
Montarène, care deținea și prioratul de la Saint-Antoine și-a data seama de
noile schimbări, propunându-și să mențină, cel puțin, jurisdicția Mănăstirii
Montmajour asupra Prioratului din Saint-Antoine.
Așa se face că abatele Ștefan a acceptat propunerea episcopului de
Nîmes, Bertrand de Languisel, de a se realiza unirea dintre Priorat și Spital.
După lungi tratative, abatele Ștefan l-a numit pe Aymon de Montagne în
funcția de Procuror al său, pentru ca în data de 21 mai 1289 să-i acorde
funcția de Prior. La scurt timp, abatele Ștefan s-a răzgândit și, la 7 februarie
1290, a numit alt prior în persoana lui Graton de Châteauneuf, unul dintre
frații lui Aynard de Châteauneuf. Faptul acesta a condus la o stare
conflictuală, încât preceptorul de Chalon, Pierre de Parnan, din regiunea
învecinată, sprijinit și de locuitorii din zonă, a intrat noaptea înarmat în

228
Prima întâlnire a avut loc la Înălțarea Domnului din anul 1287: „Anno 1287 communi
fratrum predicte eleemosynarie domus deliberatione conclusum extitit capitulum generale
totius religionis fore congregandum idque arduorum negotiorum occasione, que eidem
religioni tunc temporis imminebant: in quo quidem capitulo maxima frequentia preceptores
tam generales quam inferiores convenisse leguntur” (A. FALCO, Antonianae historiae
Compendium, fol. 69).

75
clădirea Prioratului și i-a alungat, în mod brutal, pe puținii călugări ce se
aflau înăuntru.
A urmat apoi un proces desfășurat în mănăstirea franciscană din
Romans, care n-a adus însă liniștea necesară, întrucât abatele și adunarea
călugărilor din Montmajour au depus plângere directă la Papa Bonifaciu al
VIII-lea (1294-1303). Acesta a convocat, la 16 mai 1296, toate părțile
implicate în conflict, pe starețul mănăstirii Montmajour, dimpreună cu
întreaga conducere și pe conducătorul Spitalului, dimpreună cu frații
Comunității Saint-Antoine. Tratativele au început însă abia în decembrie
1296. Disputa dintre călugării benedictini (Priorat) și frați Comunității din
Saint-Antoine (Spitalul Sfântului Antonie) a fost rezolvată de Papa Bonifaciu
al VIII-lea, prin Bula papală din data de 10 iunie 1297229. În aceasta se arăta
că, datorită „cinstirii Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și
datorită faptelor minunate săvârșite în Saint-Antoine”, Prioratul a fost
ridicat la rangul de Abație (mănăstire), cu confirmarea tuturor
privilegiilor.230 Totodată, toate spitalele de peste tot au fost unite cu Abația
Sfântului Antonie. Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare
devenea astfel extrem de centralizat. Conducătorul comunității nu se mai
numea de acum Magister (Domnus), ci Abate, iar frații spitalului și toți
membrii acestuia purtau de acum numele de canonici (Fratres monasterii

229
Bonifacius episcopus servus servorum Dei… A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der
Geschichte..., p. 63. Bula Papei Bonifaciu al VIII-lea a fost publicată integral de către A.
Mischlewski în anexă, pp. 358-364.
230
Ceterum quia prioratum eumdem propter ipsius beati Antonii reverentiam, cuius
gloriosa merita per universas ecclesias in huius orbis latitudine constitutas manifestus
innotescunt cuiusque corpus, sicut fama celebris misit ad posteros et innumera que per
eundem sanctum ibidem dominus miracula iugiter operatur patenter ostendunt, in
prioratu ipso quiescit, condignis efferi honoribus non tam dignum quam debitum
existimantes , prioratum ipsum in abbatiam eregimus de eorumdem fratrum consilio et
eiusdem plenitudine potestatis”; vezi Bula papei Bonifaciu tipărită în anexă la A.
MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p.358-364.

76
Sanctii Antonii)231. Toți membrii Ordinului erau obligați să trăiască după
regula Fericitului Augustin și să poarte mai departe semnul „T” (Potentia).
Ordinul a fost pus sub directa ascultare a Papei de la Roma. Aymon de
Montagne a fost numit de Papa Bonifaciu abate al nou înființatului Ordin
Ospitalier, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții, întâmplat la 30
octombrie 1316. Ordinul Antoninilor a cunoscut între 1297 și 1438 cea mai
strălucită perioadă din existența sa de aproape 700 de ani.232 Fenomenul
secularizării a lovit și Ordinul Sfântului Antonie. Încă de pe vremea
Conciliul tridentin, în cea de-a XXI-a sesiune, au fost interzise călătoriile
pentru colecte (Almosenfahrten). Puținele mijloace materiale rămase
Antoniilor le ajungeau doar pentru a îngriji bolnavii de ergotism. Abația
Sfântului Antonie și celelalte așezăminte au avut mult de suferit în urma
războaielor duse de hughenoți. După aproape două secole de agonie, Ordinul
Ospitalier al Sfântului Antonie a fost încorporat forțat în Ordinului Maltez
prin Bula „Rerum humanarum conditio”, dată la 17 decembrie 1776, de către
Papa Pius al VI-lea (1775-1779)233. Până la revoluția franceză (1789) încă
mai existau așezăminte ale Antoninilor în Isenheim, Höchst, Köln și
Maastricht234.

231
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p.64.
232
Maillet-GUY ???
233
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 2.
234
A. MISCHLEWSKI, Grundzüge der Geschichte..., p. 2.

77
II.6 Concluzii privind descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului
Antonie cel Mare și mutarea lor în Occident

Cultul Sfinților și al Sfintelor Moaște a cunoscut încă de la


începuturile creștinismului o dezvoltare progresivă, care culminează în
secolele V-VI. Cultul Sfântului Antonie, după cum s-a putut constata, s-a
dezvoltat atât în Răsărit, cât și în Apus, relativ repede după trecerea sa la
Domnul. Mărturii avem de la Sfântul Atanasie, Fericitul Augustin, Chiril de
Schitopolis sau de la episcopul Ioan de Hermopolis, în Panegiricul său întru
cinstirea Sfântului Antonie. Este însă meritul Sfântului Atanasie cel Mare de
a fi dus cu sine în Apus tradiția monahismului răsăritean, dar și al Sfântului
Evagrie al Antiohiei, care a tradus Vita Antonii în latină, făcând astfel
posibilă apropierea multor creștini de Sfântul Antonie cel Mare și de viața
eremitică promovată de el.
Chiar dacă din parcurgerea literaturii românești și grecești, niciun
autor din Răsărit nu pare a fi abordat problema legată de descoperirea
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și mutarea lor în Occident,
din cercetarea făcută pe baza surselor primare, am arătat că descoperirea
Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare s-a făcut prin „revelație
divină”.
Aflarea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este atestată
istoric, așa cum am văzut, de mai multe persoane: pelerini, episcopi sau
scriitori bisericești, astfel încât credem că evenimentul nu poate fi pus la
îndoială. Ulterior, colecții celebre de texte, martirologii, dicționare,
enciclopedii și acte oficiale papale (Clement și Bonifaciu) au preluat aceste
informații și le-au făcut astfel cunoscute cercetătorilor și publicului larg.
Rezultatul cercetării întreprinse de noi până în momentul de față arată
faptul că Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare au fost descoperite

78
după mai bine de 200 de ani de la moartea sa, în timpul împăratului
Justinian, în anul 561, și depuse în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din
Alexandria, unde au rămas aproximativ 100 de ani. După cucerirea arabă a
Egiptului, Sfintele Moaște au fost duse la Constantinopol, unde au rămas în
jur de 300 de ani.
Cultul Sfintelor Moaște a cunoscut, încă de la început, o permanentă
dezvoltare atât în Răsărit, cât și în Apus. În secolul al XI-lea, cultul Sfintelor
Moaște ajunsese în Apus la apogeu. Astfel, s-au construit primele relicvarii
și au apărut, totodată, procesiunile religioase și pelerinajele la Locurile
Sfinte. Chiar înainte de Cruciade, fuseseră aduse Sfinte Moaște din Orient în
Occident de către pelerini.
La fel s-a întâmplat și cu Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel
Mare. În secolul al XI-lea, nobilul francez Jocelin, fiul lui Guillaume, în
urma recunoașterii meritelor sale câștigate în războaiele purtate de împăratul
Roman IV Diogene cu arabii, la care a participat, se pare, de bunăvoie, a
primit de la acesta Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și le-a
adus cu sine în Franța, în localitatea La Motte-au-Bois, care va deveni, mai
târziu, Saint-Antoine en Viennois.
Gigues de Didier a construit mai târziu o biserică, care a fost sfințită
de Papa Calist al II-lea la 20 martie 1119, în care au fost depuse Moaștele
Sfântului Antonie cel Mare. Biserica este cunoscută astăzi ca L’église
Abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné.
Când, în secolul al XI-lea, Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie au
ajuns în Franța, cultul său s-a dezvoltat rapid în toată Europa Centrală
(Franța, Italia, Germania, Spania). În anul 1095 s-a construit primul spital în
localitatea Saint-Antoine, Domus eleimosinaria sau la Maison de l’Aumône,
primul hospice din Europa. Papa Bonifaciu al VIII-lea este cel care, prin
Bula papală din data de 10 iunie 1297, a înființat oficial Ordinului Ospitalier

79
al Sfântului Antonie cel Mare datorită „cinstirii Sfintelor Moaște ale
Sfântului Antonie cel Mare, dar și datorită faptelor minunate săvârșite în
localitatea Saint-Antoine”. Între 1200 și 1500, s-au construit în Europa
Apuseană nu mai puțin de 360 de spitale purtând numele Sfântului Antonie
cel Mare. În aceste spitale erau primiți și tratați toți bolnavii de boala
ergotismului (secara cornută), denumită și „focul Sfântului Antonie”, datorită
vindecărilor miraculoase petrecute în urma rugăciunilor înălțate către
Sfintele sale Moaște. După o activitate de aproape 700 de ani, Ordinul
Antoninilor a fost desființat de către Papa Pius al VI-lea, prin Bula papală
Rerum humanarum conditio din 17 decembrie 1776.
Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare a avut un rol
important în Europa, cu influențe până la Roma, Constantinopol și Țara
Sfântă.
Lucrarea de față nu și-a propus să prezinte istoria exhaustivă a
Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie cel Mare, având în vedere că
cercetarea a început în luna noiembrie a anului 2016. Nădăjduim însă că vom
putea aprofunda subiectul în perioada următoare, pentru a întregi cele expuse
aici.
Prezentul studiu a adus însă suficiente dovezi, preluate din
istoriografia antică, medievală și modernă, în vederea atingerii scopului
pentru care a fost alcătuit, și anume să ateste că Sfintele Moaște ale Sfântului
Antonie cel Mare au fost descoperite prin revelație divină, în Egipt, încă din
anul 561; că în veacul al VII-lea, în timpul cuceririi arabe a Egiptului, au
fost mutate la Constantinopol și că în anul 1070 au fost duse de cavalerul
Jocelin în Franța, unde sălășluiesc și astăzi, în Abația Saint-Antoine. Pe
baza acestor date, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, la inițiativa Părintelui paroh Gheorghe Zaharia, de la Parohia
Sfântul Antonie – Curtea Veche din București, s-a adresat episcopului de

80
Grenoble, Guy de Kerimel, prin mijlocirea Înaltpreasfințitului Părinte Iosif,
Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, cu rugămintea de a primi
un fragment din moaștele Sfântului Antonie cel Mare. La data de 15 martie
2017, Episcopul Guy de Kerimel a dăruit Patriarhului Bisericii Ortodoxe
Române, „spre slava lui Dumnezeu”, un fragment din Sfintele Moaște ale
Sfântului Antonie cel Mare, care de aproape 1000 de ani se află în biserica
abației Saint-Antoine-l'Abbaye. Documentul întocmit și semnat în abația
Saint-Antoine de către episcopul Guy de Kerimel, care însoțește fragmentul
din sfintele moaște, menționează clar: „Așa cum se poate constata după
sigiliile intacte și documentele așezate în raclă de către predecesorii mei,
proveniența lor este autentică”. În data de 27 aprilie 2017, Înaltpreasfințitul
Mitropolit Iosif a adus Sfintele Moaște la reședința patriarhală din București.
Acestea au fost așezate la 4 iulie în racla de argint executată la Atelierele
Patriarhie Române și sfințită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,
înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La
aceeași dată, Sfintele Moaște au fost depuse în Biserica Sfântul Antonie –
Curtea Veche din București.
Nu putem încheia lucrarea noastră fără a menționa că venirea
moaștelor Sf. Antonie la București reprezintă încunuarea dorinței arzătoare
și a eforturilor deosebite făcute de părintele paroh pentru aducerea acestora
la parohia pe care o slujește jertfelnicie.
Mulțumim cu smerenie Sfântului Antonie pentru ajutorul primit pe
tot parcursul întocmirii acestui studiu și pentru purtarea sa de grija în
aducerea Sfintelor sale Moaște în România, rugându-l, în același timp, să
mijlocească la Hristos pentru toți cei care i se închină și pentru întreg neamul
românesc. Vezi PF

81
BIBLIOGRAFIE
Izvoare:

1. ANTONINI PLACENTINI ITINERARIUM (Recesio Altera), De Locis Sanctus,


Qvos Perambvlavit Beatvs Antonivs Martyr, în: Itineraria et Alia
Geographica, Corpus Christianorum, Series Latina (CCSL), 175, Ed.
Brepols, Turnhout, 1965;
2. At’anasi Alex’andreli, C’hovrebay cmidisa Antonisi, V. IMNAIŜVILI (ed.),
Tbilissi, 1970;
3. ATHANASE D’ALEXANDRIE, Vie d’Antoine, introd., texte critique, trad., notes
et index G.J.M. Bartelink, în: Sources Chrétiennes, 400, Ed. du Cerf, Paris,
1994.
4. ATHANASIUS OF ALEXANDRIA, The Life of Antony. The Greek Life of
Antony, The Coptic Life of Antony and An Encomium on Saint Antony by
John of Shūm and A Letter to the Disciples of Antony by Serapion of Thmuis,
trad. T. Vivian, A.N. Athanassakis, R.A. Greer, Kalamazoo, Michigan, 2003;
5. BEDA VENERABILUL, Chronica maiora, în: MGH, AA; Chronicon
universale ad a. 741, MGH, SS, 13;
6. Bibliotheca Hagiographica Latina. Antique et mediae Aetatis Supplimenti,
ediderunt Socii Bollandini, Bruxelles, 1911;
7. Bibliotheca Hagiographica Latina. Antique et mediae Aetatis, A-I,
Bruxelles, 1898-1899;
8. „De S. Antonio Abbate”, în: Analecta Bollandiana, Tome II, Carolus DE
SMEDT, Gulielmus VAN HOOF, Josephus DE BACKER (ed.), Genève, 1883;
9. „De. S. Antonio Magno Abbate in Thebaide”, în: Acta Sanctorum, collegit,
digessit, notis illustravit Johannes BOLLANDUS, Ianuarii, Tomus Secundus,
Parisiis, 1863, col. 471-527;
10. Éloge de saint Antoine dans le ménologe impérial de Baltimore, în:
Bibliotheca Hagiographica Graeca (BHG);
11. Éloge du Moine Mélèce sur la vie du Grand Antoine, în: Bibliotheca
Hagiographica Graeca (BHG);
12. FALCO Aymar, Antonianae historiae Compendium ex variis iidem
gravissimis ecclesiaticis scriptoribus, Theobaldus Payen, Lugduni, 1534;
13. FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri, trad. și indici Nicolae
Barbu, introd. și note Pr. Ioan Rămureanu, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985, pp. 175-176.
14. GEORGE, ÉVÊQUE DE NAXOS, Éloge du très grand Antoine, în: Bibliotheca
Hagiographica Graeca (BHG), Société des Bollandistes, Bruxelles, 1957;
15. HALKIN François, „Antonius ab. in Thebaide, † 356”, în: Bibliotheca
Hagiographica Graeca (BHG);
16. HÉSYCHIUS DE JÉRUSALEM, Homélie festale VIII, în: Bibliotheca
Hagiographica Graeca (BHG);
17. ISIDOR DE SEVILLA, Chronica, în: Monumenta Germaniae Historica (MGH),
Auctores antiquissimi, II;

82
18. La Vie primitive de S. Antoine conservée en Syriaque, DRAGUET R. (ed.),
CSCO, 117-118, Syr. 183-184, Louvain, 1980;
19. Le Martyrologe d’Adon de Vienne, în: Patrologiae Cursus Completus, Series
Latina, Tomus CXXIII;
20. Le Martyrologe de Bède, în: Les Martyrologes Historiques du Moyen Age,
Étude sur la formation de Martyrologe Romain, Dom Henry Quentin (ed.),
Paris, 1908;
21. Le martyrologe de Florus de Lyon, în: Les Martyrologes Historiques du
Moyen Age;
22. Martyrologium hieronymianum Epternacensis (MHE), XVI Kl. Feb.;
23. Monumenta Gerrmaniae Historica, Georgius Heinricus PERTZ (ed.),
Scriptorum, Tomus VI, Hannoverae, (1826);
24. Panégyrique de saint Antoine par Jean, évêque d’Hermopolis, GARITTE G.
(ed.), în: Orientalia Christiana Periodica (OCP), vol. 9, Rome, 1943, pp.
100-134; 330-365;
25. RABANUS MAURUS, Martyrologium, XVI, Kal. Febr., J. MCCULLOH (ed.),
Corpus Christianorum – Continuatio Medievalis (CCCM), 44, Turnhout,
1979;
26. S. Antonii Vitae versio sahidica, éd. et trad. latine G. Garitte, coll. Corpus
Scriptorum Christianorum Orientalium (CSCO), 117-118/Copt. 13-14,
Louvain, 1949;
27. S. ATHANASII, Βίος καὶ πολιτεία τοῦ οσίου Πατρὸς ἡμῶν ’Αντωνίου (Vita S.
Antonii), în: Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca, Tomus XXVI,
accurantes J.P. Migne, 1857, col. 836-976.
28. SCHWARTZ Eduard, Kyrillos von Skythopolis, Hinrichs Verlag, Leipzig,
1939;
29. SF. ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad.
din grecește, introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, în: Părinți și Scriitori
Bisericești, Scrieri alese. Partea a doua, vol. 16, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
30. SIGEBERTUS GEMBLACENSIS, Chronica, Edidit D. Ludovicus Conradus
Bethmann, în: Patrologiae Cursus Completus, Tomus CLX, Petit-
Montrouge, 1854;
31. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, DELEHAYE Hippolyte (ed.), în:
Acta Sanctorum, Bruxelles, 1954;
32. Usuardi Martyrologium, în: Patrologiae Cursus Completus, Series Latina,
Tomus CXXIII, Petit-Montrouge, 1852;
33. VICTORIS EPISCOPI TUNUNENSIS, Chronicon, în: Patrologiae Cursus
Completus, Series Latina, Tomus LXVIII, col. 941-962;
34. Vie de saint Euthyme, în: Eduard SCHWARTZ (ed.), Kyrillos von Skythopolis.
Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, t.
49, fasc. 2, Leipzig, 1939;
35. Vita Antonii, în: Clavis Patrum Graecorum 2101.

83
Dicționare, Enciclopedii, Manuale:

36. A Bibliographical Dictionary of the Saints with a general introduction on


Hagiology, Rev. F.G. HOLWECK (ed.), Herder Book, St. Louis – London,
1924;
37. A Dictionary of Christian biography and literature, Henry WACE, William
C. PIERCY (eds), Londra, 1911;
38. ALTANER Berthold, STUIBER Alfred, Patrologie, Freiburg – Basel – Wien,
1966;
39. Catholic Encyclopedia, Charles G. HERBERMANN et al. (eds), vol. I, The
Encyclopedia Press, New York, 1913;
40. COMAN I.G. Pr., Patrologie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, vol. I, 1984; vol. II, 1985; vol. III,
1988;
41. Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastique, Alfred
BAUDRILLART (ed.), vol. III, 1924;
42. Dictionnaire de spiritualité, ascétique et mystique, doctrine et histoire,
Marcel VILLER (ed.), t. II, Paris, 1953;
43. MORESCHINI Claudio, NORELLI Enrico, Istoria literaturii vechi grecești și
latine, vol. II.1, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu și
Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iași, 2013;
44. PAPADOPOULOS Stylianos G., Patrologie, vol. II.1, trad. Adrian Marinescu,
Ed. Bizantină, București, 2009;
45. RĂMUREANU Ioan Pr., ȘESAN Milan Pr., BODOGAE Teodor Pr., Istoria
Bisericească Universală. Manual pentru Institutele Teologice, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1993;
46. RUS Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul
mileniu, Ed. Lidia, București, 2003;
47. TIXERONT Joseph, Précis de Patrologie, Desclée de Brouwer et Cie, Paris,
8
1927;
48. VOICU Constantin Arhid., Patrologie, vol. II, Ed. Basilica, București, 2009;
49. VOICU Constantin Arhid., COLDA Lucian-Dumitru Pr., Patrologie, vol. I, II,
III, Ed. Basilica, București, 2015.

Lucrări și studii:

50. ***, Notice Historique sur les reliques de Saint Antoine du désert, Arles,
1845;
51. ***, „Victor (Bishop of Tunnunum)”, în: Charles G. HERBERMANN et al.
(eds), Catholic Encyclopedia, vol. I, The Encyclopedia Press, New York,
1913;

84
52. ***, Le „VETUS” ou „PARVUM ROMANUM”, în: Les Martyrologes
Historiques du Moyen Age, Étude sur la formation de Martyrologe Romain,
par Dom Henry Quentin, Paris, 1908;
53. ***, Lives and Legends of the Georgian Saints, trad. D. M. Lang, Londra,
1959, p. 120;
54. ADVIELLE Victor, Histoire de l’ordre hospitalier de St. Antoine de Viennois,
Paris-Aix, 1883;
55. AUBINEAU M., „Les homélies festales d’Hésychius de Jérusalem”, în: Éloge
du très bienheureux Hésychius, prêtre de Jérusalem en l’honneur de notre
Saint Père Antoine, SH 59, tome I, les Homélies I-XV, Bruxelles, 1978;
56. BĂBUȘ Emanoil Pr., Bizanțul. Istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București,
2010;
57. BARDY Gustave, „Antoine (saint)”, în: Dictionnaire de spiritualité,
ascétique et mystique, doctrine et histoire, publié sous la direction de Marcel
Viller, vol. I, Paris, 1937, col. 702-708;
58. BARDY Gustave, „Biographies spirituelles – Époque Byzantine”, în:
Dictionnaire de spiritualité..., vol. I;
59. BELLANGER L., De re grammaticali, in Antonini Placentini Itinerarium
grammaticalis inquisitio, Paris, 1902;
60. BERNARD M., Les reliques conservées dans la basilique primatiale de St-
Trophime d’Arles, Avignon, 1884;
61. BEZDECHI Ștefan, Scrieri alese din opera Sfântului Atanasie cel Mare,
Patriarhul Alexandriei, în: coll. Comorile Pustiei 37, Cluj, 1925; București,
2000;
62. BLIGNY Bernard, L’église et les Ordres religieux dans le royaume de
Bourgogne aux XIe et XIIe siècles, Ed. PUF, Paris, 1960;
63. BRAKKE D., The Greek and the Syriac Version of the Life of Antony, Le
Muséon, (1994), 107, pp. 29-53;
64. CHAUMARTIN H., Le Mal des Ardents et le Feu Saint-Antoine, Vienne, 1946;
65. CREUTZ R., „St. Antonius der Einsiedler und das Antoniusfeuer”, în: Bonner
Zeitrschrift für Theologie und Seelsorge, (1927), 4, pp. 257-266;
66. CRONNIER Estelle, Les inventions des reliques dans l’Empire Romain
d’Orient (sec. IV-VI), Brepols, 2015;
67. DASSY Louis Toussaint, L’Abbaye de Saint-Antoine en Dauphiné, essai
historique et descriptive, Baratier Frères et Fils, Grenoble, 1844;
68. DASSY Louis Toussaint, Le trésor de l’Église abbatiale de Saint-Antoine en
Dauphiné ou la vérité sur les reliques, Marseille, 1855;
69. DAVID J., „Antoine (saint)”, în: Dictionnaire d’Histoire et de Géographie
Ecclésiastique, Alfred BAUDRILLART (ed.), vol. III, 1924;
70. DELEHAYE Hippolyte, Les origines du culte des martyrs, Bureau de la
Société des Bollandistes, Bruxelles, 1912;
71. DIJON Hippolyte, L’église abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné. Histoire
et archéologie, Grenoble-Paris, 1902;
72. DRAGUET R., Une lettre de Serapion de Thmuis aux disciples d’Antoine (AD
356) en version syriaque et arménienne, Muséon, 1951, pp. 1-25;

85
73. DUBOIS Jean, „Un témoin de la vie intellectuelle a Saint-Germain-des-Prés:
Le Martyrologe d’Usuard”, în: Revue d’histoire de l’Église de France, vol.
43, (1957), 140;
74. DURAND M., Notice biographique sur Saint Antoine le Grand, Patriarche
des cénobites, Bar-le-Duc, 1879;
75. DUTSCHKE Dennis, „The translation of St. Antony from egytian desert to the
italian city”, în: Vita et Pensiero, Università Cattolica del Sacro Cuore,
Aevum, 68, (1994), 3, pp. 499-549;
76. FALCO Aymar, Antonianae historiae compendium ex variis iidemque
gravissimis ecclesiaticis scriptoribus, necnon rerum gestarum momentis
collectum, una cum externis rebusquam plurimis scitu memoratuque
dignissimis, excudebat Theobaldus Payen, Lugduni, 1534;
77. FELTEN Franz J., Hrabanus Maurus: Gelehrter, Abt, von Fulda und
Erzbischof von Mainz, Mainz, 2006;
78. FENELLI Laura, Dall’eremo alla stalla. Storia di sant’Antonio abate e del
suo culto, Ed. Gius, Laterza & Figli, Roma – Bari, 2011;
79. FESTUGIERE A.-J., Les moines d’orient. Culture ou sainteté. Introduction au
monachisme orientale, Paris, 1961;
80. FOSCATI Alessandra, „I tre corpi del Santo. Le legende di translatione delle
spoglie de Sant’Antonio abbate in Occidente”, în: Hagiografica, XX (2013);
81. GÉNIER E., Vie de saint Euthyme le Grand (377-473); Les moines et l’Église
en Palestine au Ve siècle, Paris, 1909;
82. GEYER Paulo, Kritische und sprachliche Erläuterungen zu Antonini
Placentini Itinerarium, Augsburg, 1892;
83. GILDEMEISTER J., Antonini Placentini Itinerarium im unentstellten Text mit
deutscher Übersetzung, Berlin, 1889;
84. GOBRY Ivan, Les moines en Occident, Tome I: De saint Antoine à saint
Basile. Les origines orientales, Ed. Fayard, Paris, 1985;
85. GRISAR H., „Nochmals das Pilgeritinerar des Anonymus von Piacenza”, în:
Zeitschrift für Katholische Theologie, XXVII, 1903;
86. GRISAR H., „Zur Palästinareise des sogennanten Antoninus Martyr”, în:
Zeitschrift für katholische Theologie, XXVI, 1902;
87. HAARLÄNDER Stephanie, Rabanus Maurus zum Kennenlernen: Ein
Lesebuch mit einer Einführung in sein Leben und Werk, Mainz, 2006;
88. HAESER H., Geschichte christlicher Kranken-Pflege und Pflegerschaften,
Berlin, 1857.
89. HAUSHERR Irénée, „Cyrille de Scythopolis”, în: Dictionnaire de
spiritualité..., vol. II;
90. HERMANN-MASCARD Nicole, Les reliques des saints. Formation coutumière
d’un droit, Paris, 1975;
91. HERRIN Judith, The formation of Christendom, Princeton University Press,
Princeton, N.J, 2001;
92. HERRMANN-MASCARD Nicole, Les Religues des Saints. Formation
coutumière d’un droit, Paris, 1975;
93. KOTTJE Raymund, Verzeichnis der Handschriften mit den Werken des
Hrabanus Maurus, Hahnsche Buchhandlung, Hannover, 2012;

86
94. KOTZUR Hans-Jürgen, Rabanus Maurus: Auf den Spuren eines
karolingischen Gelehrten, Mainz, 2006;
95. MAIFFRET Laurence, Saint Antoine ermite en Italie (1340-1540):
programmes picturaux et dévotion, Rome, 2004;
96. MAILLET-GUY Luc, „Les commanderies de l’ordre de Saint-Antoine en
Dauphiné”, în: Revue Mabillon, (1926), 16; (1927), 17; (1928), 18;
97. MAILLET-GUY Luc, Aymar Falco, historien de S. Antoine, Valence, 1910;
98. MAILLET-GUY Luc, Les origines de Saint-Antoine, Valence, 1908;
99. MAILLET-GUY Luc, Les reliques de Saint Antoine en Dauphiné, et non en
Provence. Le procès de 1489 à 1502. Légende et histoire, Grenoble, 1937;
100. MAILLET-GUY Luc, Saint Antoine et Montmajour au Concile de Bale
(1434-1438), Valence, 1928;
101. MARAVAL Pierre, Récits des premiers pèlerins chrétiens au Proche-Orient
(IV-VII siècle), Ed. du Cerf, Paris, 1996;
102. MELY Fernand, „Origine de quelques reliques de Saint-Sernin de
Toulouse”, în: Bulletin de la Société Archéologique du Midi de la France,
NS, (1901), 29; (1903), 31;
103. MISCHLEWSKI Adalbert, Grundzüge der Geschichte des Antoniterordens
bis zum Ausgang des 15. Jahrhunderts, Cologne – Vienne, 1976;
104. NOODERLOOS P., „La translation de Saint Antoine en Dauphiné”, în:
Analecta Bollandiana, Tome LX, ediderunt Paulus Peeters, Mauritius Coens,
Bruxelles, 1942, pp. 68-81;
105. OSTROGORSKY G., Geschichte des byzantinischen Staates, Munchen, 1952;
106. OVERGAAUW E.A., „Les deux recensions de la lettre-préface d’Usuard à
Charles le Chauve et les trois recensions de son Martyrologe”, în: Bulletin du
Cange, 1988-1989, vol. XLVII-XLIX, pp. 85-101.
107. PAPACONSTANTINOU Arietta, Le culte des saints en Égypte des Byzantins
aux Abbassides. L’apport des inscriptions et de papyrus grecs et coptes,
Paris, 2001;
108. PETIN M. l’Abbé, Dictionnaire hagiographique ou Vies des Saints et des
Bienheureux, avec un supplément pour les Saints Personnages de l’Ancien et
du Nouveau Testament et des divers âges de L’Église, M. l’Abbé Migne
(ed.), Tome I, Imprimerie de Migne, Petit-Montrouge, 1850;
109. PIACENZA P., De itinerario Antonini Placentini, în: Ephemerides
Liturgicae, XVII, 1903, pp. 338-448;
110. POIROT Eliane, Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien. Dossier
littéraire, hagiographique, liturgique, iconographique en langue française,
Partie 2, în: Patrologia, Beiträge zum Studium der Kirchenväter, herg. von
Andreas Spira, Hubertus R. Drobner, Chritoph Klock, Band XXX, Teil 2,
Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, 2014;
111. QUENTIN H., Les Martyrologes historiques du Moyen Âge. Étude sur la
formation du Martyrologe Romain, Paris, 1908, Spoleto, 2002;
112. RENOUX A., Le codex arménien Jérusalem 121, vol. II, în: Patrologia
Orientalis, 36/2, 1971;

87
113. RUBENSON Samuel, The Letters of St. Antony: Origenist Theology,
Monastic Tradition and the Making of a Saint, Lund University Press, Lund,
1990;
114. SCHWARTZ E., Kyrillos von Skythopolis, Hinrichs Verlag, Leipzig, 1939;
115. STĂNILOAE D. Pr., Introducere, în: SF. ATANASIE CEL MARE, Viața
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în: Părinți și Scriitori Bisericești,
Scrieri alese, partea a doua, vol. 16, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
116. STEIN E., „Cyrille de Scythopolis. A propos de la nouvelle édition de ses
œuvres”, în: Analecta bollandiana, 62, 1944, pp. 169-186;
117. SUDHOFF K, „Eine Antoniusurkunde aus Memmingen vom jahre 1503 und
ein therapeutischer Traktat über das Sankt-Antonius-Feuer”, în: Achiv für
Geschichte der Medizin, (1912), 6, pp. 270-280;
118. TAVECI E., S. Athanasii patriarchae Alexandriae homilae, epistulae et
controuersiae, Venise, 1899, pp. 633-614 (Vitae Patrum), I, Venise, 1855,
pp. 17-80;
119. TIETZ Martin, Athanasius und die Vita Antonii, literarische und
theologische Relationen, in Zeitschrift für neutestamentliche Wissenschaft
und die Kunde der älteren Kirche, 73, 1982;
120. TÖPFER B., „Reliquienkult und Pilgerbewegung zur Zeit der Klosterreform
imburgundisch-aquitanischen Gebiet”, în: Vom Mittelalter zum Neuzeit. Zum
65 Geburtstag von Heinrich Sproember, hrsg. von H. Kretzschmar, Berlin,
1956;
121. VASILIEV A.A., Bizanțul. Istorie și spiritualitate, trad. și note Ionuț-
Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Ed.
Polirom, Iași, 2010;
122. WALTER Philippe, Saint Antoine entre mythe et légende, Grenoble, 1996;
123. WIPSZYCKA Ewa, Moines et Communautés Monastique en Égyte (IV-VIII
siècles), Varsovie, 2009;
124. WITAKOWSKY Vitold, Antony the First Monk in Ethiopian Tradition,
Veneration of Saints in Christian Ethiopia. Proceedings of the International
Workshop Saints in Christian Ethiopia: Literary Sources and Veneration,
Hamburg, April 28-29, 2012, în: Denis NOSNITSIN (ed.), Supplement to
Aethiopica. Internatioal Journal of Ethiopian and Eritrean Studies,
Wiesbaden 2015;
125. ZARZECZNY Rafal, „Some Remarks Concerning the Ethiopic Recension of
the Life of Antony”, în: Orientalia Christiana Periodica (OCP), 2013, pp.
37-60.

88