Subiecte examen studenti

1. Idei delirante expansive- tulburare calitativa de continut a gandirii; Ideea deliranta se

exprima limpede, evoluand pe fond de claritate a constientei;
-apar pe un fundal de mulţumire, satisfacţie (sunt în principal congruente)
-se referă la origine, situaţie socială, capacităţi intelectuale, statut etc.
Idei delirante expansive: mărire, bogăţie (grandoare), invenţie (grandoarea şi invenţia - în manie,
schizofrenie, paranoia), reformă, filiaţie, erotomanice, mistice (religioase)

1.delirul de grandoare: delir de bogăţie; principala temă delirantă sunt averile fabuloase de care
dispune
2.delirul megalomanic: calităţi personale, fizice şi intelectuale, excepţionale
3.delirul de invenţie: individul se crede antrenat în acţiuni de descoperire a unor sisteme
revoluţionare, inedite
4.delirul de filiaţie: individul se crede descendent al unei familii nobile, caută dovezi în vederea
legitimării
5.delir de reforma: - elaborarea unor planuri filantropice
6.delir erotomanic- este iubit de o persoana cu nivel social mult superior
7.delir mistic:- se cred purtatorii unor misiuni de ordin spiritual

2. Idei delirante depresive

-evoluează pe fundalul afectiv depresiv şi prezintă un mare risc de suicid
-subaprecierea propriei persoane
Idei delirante depresive: persecuţie, revendicare, gelozie, transformare şi posesiune (delir
metabolic sau zoontropic), relaţie (atitudinile, comportamentul, discursul celorlalţi fac referire la el),
autoacuzare şi vinovăţie, hipocondriace (boală, defect fizic), prejudiciu, negaţie (sd. Cotard - demenţe
avansate, de obicei luetice, melancolie delirantă în special de involuţie, mai rar în stările confuzionale
de origine infecţioasă.

1.delirul de autoacuzare: analizează foarte atent acţiunile din trecut, îşi atribuie vinovăţii
inexistente, solicită pedeapsă, se poate autodenunţa; prezintă un risc foarte mare de „omor altruist“,
urmat de suicid
2.delirul de ruină: are convingerea că este condamnat la un trai nedemn, sărăcăcios, de mizerie
3.delirul de negaţie: propria persoană şi lumea exterioară sunt ca şi inexistente; apare mai ales în
patologia vârstnicului
4.delirul hipocondriac: organele interne sunt măcinate de boli, putrezesc; apare, de asemenea,
mai ales în patologia vârstnicului; convingerea ca sunt amenintati sau afectati de o boala grava
5.delir de transformare si posesiune: au suferit o metamorfoza fizica sau ca au fost transformati
in animale
6.delir de vinovatie: - isi atribuie vinovatiii inexistente
7.sindromul Cotard: cuprinde delir de enormitate (se referă la ansamblul simptomatologiei pe
care o descrie bolnavul), delir de negaţie (înăuntrul lui nu se află nimic, „nu mănâncă“, „nu respiră“),
delir de imortalitate.
 3. Hipertimiile negative- modificari patologice cantitative ale afectivitatii
a.Depresia (hipertimia negativă) este o trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii,
devalorizării, pe fondul unei dispoziţii deprimate, ideaţie lentă, inhibiţie motorie sau nelinişte anxioasă,
mimica şi pantomimica concordante, comisuri coborâte, omega, pleoape, cap încovoiat, braţe inerte.
Apare în sindroame nevrotice din boli somatice, PMD(psihoza maniaco-depresiva). Dispoziţia
depresivă (depresia) constă în diminuarea patologică a pragului dispoziţional, fapt resimţit de pacient
ca o stare de neputinţă, lipsa oricărei plăceri faţă de activităţi altă dată agreabile (anhedonia), dispariţia
în consecinţa a „chefului” de viaţă, pierderea capacităţii de a mai funcţiona profesional, de a mai
comunica cu persoanele cele mai apropiate. Trebuie diferenţiată de tristeţea normală, mult mai puţin
intensă, lipsită practic de consecinţe în viaţa de zi cu zi a individului, care o percepe ca atare,
opunându-i-se şi depăşind-o în plan relaţional şi funcţional. Depresia de doliu, după moartea unei
persoane semnificative emoţional pentru individ, este normală, chiar dacă are, în fapt, intensitatea
depresiei patologice, cu condiţia să se remită spontan în timp (limita maximă fiind de 3 luni).
b.Anxietatea= teama difuza, fara obiect, irationala insotita de o puternica neliniste
psihomotorie, resimtita ca iminenta unui pericol, cu mobilizare continua si nemotivata, oftat, cresterea
ratei pulsului, mictiuni mai frecvente (apare in : tb. nevrotice, tb. anxioasa generalizata, atac
de panica, depresii, debut schizo, dementa, alcoholism, sevraj, melancolia anxioasa, hipo sau
hipertiroidie) . este de 3 tipuri: tulburarea anxioasa generalizata, atacul de panica sau fobiile.
c. fobii= stare afectiva de teama patologica cu obiect précis, de intensitate disproportionate fata
de obiectul respective, cu alterarea continutului gandirii; ex : agoraphobia, claustrophobia, androfobia.
Reactie exacerbata fata de stimuli inofensivi, ce devine mai puternica prin contactul cu obiectul sau
situatia. Este mai frecvent intalnita la adolescenti si adulti tineri iar acestia capata o conduita de
evitare, aparare, sau apeleaza la un truc pentru a nu se intalni cu situatia respectiva.

4. Hipertimia pozitiva
Hipertimia pozitivă :

a) hipomania (dispoziţie expansivă mai puţin intensă decât euforia), apare în sindromul
hipomaniacal şi sindromul maniacal la debut, cu stare de dezinhibiţie şi siguranţă de sine, stimă de sine
crescută, sentiment de bună dispoziţie);
b) - euforia – apare în sindromul maniacal din faza maniacală a tulburării afective bipolare, în
forma expansivă a PGP (paralizie generală progresivă), în ASC( ateroscleroza cerebrală), în faza
iniţială a unor intoxicaţii (alcool, cafea, cocaină, opiacee, marijuana, stimulente), demenţe senile,
demenţe vasculare, demenţe post - traumatice, oligofrenii. Euforia trebuie diferenţiată de moria din
leziunile de lob frontal ( manifestată prin jovialitate, familiarităţi, calambururi, puerilism, expansivitate
săracă, epuizabilă). O variantă mai puţin intensă decât hipomania este elaţia, care constă în
accentuarea stării subiective de bine, care este exteriorizată prin uşoara exaltare, creşterea secundară a
ritmului verbal şi a gesticulaţiei, încrederea în sine exagerată. Se întâlneşte în faza incipientă a fazei
hipomaniacale / maniacale din tulburarea bipolară II sau I

5. Hipotimia- tulburare cantitativa a afectivitatii

Detaşarea este distanţarea în relaţiile inter-personale datorată absenţei, variabile, a implicării
emoţionale (schizofrenie, tulburarea antisocială de personalitate, deteriorare involutivă, demenţ, stări
obtuzie, obnubilare).
Anhedonia este absenţa plăcerii în existenţa cotidiană (depresie).
 Alexitimia este dificultatea de descriere sau de conştientizare şi trăire deplină a propriilor emoţii
şi sentimente (Sifneos a implicat-o în mecanismul de somatizare a afectelor în patologia psiho-
somatică).
Indiferentism afectiv (athymhormia) este scăderea foarte accentuată a tonusului afectiv şi a
capacităţii de rezonanţă afectivă la situaţia ambianţei. Se manifestă prin inexpresivitate mimico-
pantomimică). Apare în oligofrenii profunde, demenţe, stări confuzionale grave, catatonie –
schizofrenie reziduală.
Atimia (apatia) lipsa totală afectivă a interesului faţă de sine şi ambianţă, apare în depresiile
intense (melancoliforme), schizofrenia reziduală.

6. Anxietatea, fobia – definitii.

Anxietatea este teama fără obiect, iraţională, teamă difuză, nelinişte psihică şi motorie, răsunet
vegetativ, iminenţă de pericol, pot apare pe acest fond obsesii şi fobii. Anxietatea e desprinsă de
concret şi e proiectată în viitor. Apare in nevroze, psihopatia psihiastenica, tulburarea depresiva,
melancolia anxioasa, sevrajul toxicomanilor, debutul psihozelor, afectiuni endocrine-
hipo/hipertiroidie. Amxietatea e teama anticipata fara un obiect sau o situatie concreta, resimtita
subiectiv ca o aprehensiune, sau stare de disconfort legate de o amenintare necunoscuta care ar putea
proveni din int/ext corpului. Bolnavul anxios poate fu cunoscut dupa starea de tensiune, ce se
exteriorizeaza prin neliniste psiho-motorie, tensiune musculara, transpiratie, privire fixa cu pupilele
dilatate, sprancenele ridicate, oftat.

Este de mai multe tipuri:

-anxietate liber flotanta(generalizata) cae nu se focalizeaza, invadeaza existenta cotidiana a
bolnavului
-atacul de panica, in care anxietatea e acuta, critica, intensa, episodica aparand sub forma de
crize insotite de multiple simptome somatice (transpiratii, palpitatii, tahicardie, poliurie)
-anxietatea focalizata-fobica pe un obiect/situatie pe care pacientul incepe sa le evite pt a evita
totodata anxietatea irationala care le insoteste.
Fobia – teamă patologică, obsesivă, de intensitate disproporţionată, faţă de un obiect, acţiune,
fiinţă. Apare ca o reacţie exacerbată faţă de stimuli inofensivi, care nu suferă procesul normal de
estompare prin obişnuire, ci, dimpotrivă, devine din ce în ce mai pregnantă prin întărirea consecutivă
contactului cu obiectul / situaţia fobică. Ea poate fi explicată / raţionalizată şi scapă controlului
voluntar.
Se întâlnesc mai frecvent la adolescenţi şi adulţii tineri sub forma fobiilor simple (agorafobia,
zoofobia, claustrofobia etc.) care pot complica alte tablouri anxioase (atacul de panică cu agorafobie)
sau a fobiei (anxietăţii) sociale. În faţa acestor stări de teamă paroxistică se constituie uneori conduite
de apărare – conduita de evitare, găsirea unui truc / diferite stratageme securizante.
În funcţie de complexitatea tematicii fobice, fobiile se împart în: pantofobii (fobii difuze –
frică difuză de tot şi de nimic, care se exacerbează prin declanşarea unor paroxisme, ce apar fără motiv
aparent şi se fixează pentru moment în funcţie de hazardul circumstanţelor) şi monofobii
(sistematizate) – teama îşi pierde caracterul difuz şi se fixează durabil. Procesul fobic are o anumită
tendinţă de organizare, de la frica intensă (declanşată doar odată cu perceperea obiectului respectiv)
până la includerea altor obiecte, fiinţe, fenomene, generalizând fobia la o adevărată categorie de
stimuli ce ajung să fie la fel de fobogeni ca şi cel iniţial.
 7. Paratimiile
PARATIMIA este afectivitate paradoxală, reacţii afective inadecvate faţă de situaţii sau
evenimente (stări reactive mai rar, dar caracteristică schizofreniei).
Schizofrenia – patologia de elecţie în care se întâlnesc
- afectivitatea paradoxală – răspuns foarte mare la un stimul foarte mic
- ambivalenţa afectivă – trăiri afective opuse faţă de aceeaşi persoană (dragoste-ură, plăcere-
neplăcere, atracţie-respingere); apare în schizofrenie
- inversiunea afectivă; consta in reactie afectiva- univoc negative- bolnavul dezvolta ostilitate
fate de persoanele pe care inainte de boala le-a iubit, sau pe care in mod fires car trebui sa le iubeasca
Paratimiile apar in schizofrenie, parafrenie, delirul de gelozie si mai rar in paranoia.

8. Sindromul de agitatie psihomotorie

Sindromul agitaţiei psihomotorii = expresie motorie mai mult sau mai puţin tulburată,
dezordonată, ieşită de sub controlul voluntar printr-o stare afectivă particulară, stare halucinatorie
delirantă, destructurarea în diverse grade a conştiinţei, reacţie la factori psiho- traumatizanţi (în
psihogenii).
=> caract prin : vivacitate crescuta, nerabdare, ton ridicat voce, logoree, exacerbarea
memoriei si ideatiei, mobilitatea afectelor, miscari/ mimica/gesturi bruste, necontrolate.
=>apare in : intoxicatii ( CO, eter, belladona, droguri, delirium tremens, medic.)
infectii
soc chirurgical
epilepsie
acces maniacal
schizo
sdr demential
psihopatie histrionica

9. Disprosexii-tulburari de atentie
1.1. DISPROSEXIILE CANTITATIVE
1. HIPERPROSEXII (de obicei selective):
 depresia melancoliformă (atenţie centrată pe ideea de culpabilitate).
 paranoia (pe tema delirantă).
 fobicii (pe tema fobică).
 obsesionalii (pe tema obsesională)
 cenestopaţii, hipocondriacii (pe teme legate de starea de sănătate a organismului).
 un aspect particular are hiperprosexia din manie care este disociată astfel:
hiperprosexia spontană (neselectivă) se însoţeşte de o hipoprosexie voluntară (de concentrare).
Consecinţa mnezică este în plan tematic (hipermnezie selectivă-se reţin amănunte nesemnificative,
aleatorii), dar şi temporal (hipomnezie anterogradă consecutivă diminuării concentrării atenţiei).
2. HIPOPROSEXII (grad extrem: aprosexia):
 surmenaj.
 anxietate (prin focalizarea psihismului pe trăirea anxioasă şi ignorarea consecutivă a
ambianţei poate diminua atenţia spontană şi/sau voluntară).
 tulburări cognitive (deteriorări organice, demenţe, întârzieri mintale, schizofrenie,
intoxicaţii, delirium)
 schizofrenie(în cadrul tulburărilor cognitive, sau prin detaşarea afectivă, retragerea
autistă din formele cronice, cu defect apato – abulic
 aprosexia (în come).

Tulburarile atentiei pot fi observate in timpul anamnezei, dar se pot utiliza si teste specifice de
atentie dintre care cea mai utilizata este metoda Kraepelin: I se cere bolnavului sa numere de la 100
inapoi din 3 in 3 sau din 7 in 7.
1.2. DISPROSEXIILE CALITATIVE (PARAPROSEXII)-ASTEA NU INTRA IN SB !
Reprezintă disocierea dintre atenţia spontană şi cea voluntară (de concentrare) ca în
manie (creşterea atenţiei spontane şi scăderea atenţiei voluntare). Această disociere se mai poate întâlni
în atacul de panică, în confruntarea cu o situaţie fobică, sau în stări normale în care, datorită
concentrării maxime pe un eveniment aşteptat, faţă de care subiectul este foarte motivat, detaliile
ambianţei sunt, mai mult sau mai puţin, ignorate.

10. Tulburari cantitative de perceptie

2.1.1.HIPERESTEZIA este suprasensibilitatea la stimuli care nu erau percepuţi (subliminali) si
are loc scaderea pragului senzorial . Apare în: surmenaj, boala Basedow, debut boli interne infecto-
contagioase, debut boli psihice, afectiuni nevrotice;

2.1.2.HIPOESTEZIA – scaderea receptivitatii la diversi stimuli; apare în stări de inducţie

hipnotică, isterie, oligofrenie, schizofrenie, tulburări cantitative de conştiinţă, tulburarea borderline de
personalitate (în care justifică, probabil, impulsiunile de auto - mutilare ).

11. Iluziile patologice- percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în
realitate
Iluziile patologice sunt percepţii deformate ale unor stimuli reali de al căror caracter patologic
pacientul nu îşi dă seama, pe care le poate interpreta în mod patologic în contextul unor trăiri psihotice.
Apar, de obicei, în stări psihotice pe fond organic (sevrajul din alcoolism, dar mai ales sevrajul
complicat cu delirium din delirium tremens, în stările confuzionale secundare stărilor infecţioase intens
febrile, în psihozele acute care complică intoxicaţia cu droguri halucinogene, ca de exemplu haşiş,
mescalina, L.S.D.), în epilepsie şi în schizofreniile paranoide.

a) „ fiziologice” --apar la normal, datorită distanţei, luminozităţii sau a stărilor afective speciale
(frica) si pot fi:
-optico-geometrice
- iluzii de greutate
-iluzii de volum
--persoanele normale corectează uşor eroarea
b) patologice si pot fi:
--exteroceptive(vizuale, auditive, olfactive, gustative)
--interoceptive
--proprioceptive
Iluziile patologice exteroceptive
A. Vizuale:

1. Pareidolii (eidolon - fantomă) sunt iluzii complexe, ce constau în animarea /

antropomorfizarea unor percepţii simple (pot apărea, fiziologic, la copii). Pot fi tranzitorii spre
halucinaţii (Ey). Apar în epilepsie, delirium tremens, alte stări confuzionale, schizofrenie.

2. Iluziile de persoană sunt erori de identificare a persoanelor şi apar în sindroame delirante sau
lezionale:
 a. Iluzia sosiilor (Capgras) este un sindrom delirant, al cărui mecanism psihopatologic este
interpretarea delirantă, iar tematica delirantă este persecutorie: pacientul este convins, la modul
delirant, că un membru semnificativ din anturajul său imediat (un membru al familiei) a fost înlocuit
cu un impostor care are o înfăţişare identică, o sosie a persoanei respective. Uneori pot fi înlocuite mai
multe persoane, sau sosia iniţială poate fi înlocuită de o altă sosie, în mod repetat, sau chiar bolnavul se
crede –la modul delirant - a fi o sosie. Apare în schizofrenia nediferenţiată şi paranoidă, tulburarea
delirantă persistentă (paranoia), leziuni de emisfer drept.

b. Iluzia Fregoli se datorează unui delir persecutoriu (cu teme de urmărire) şi se manifestă prin
convingerea delirantă că un persecutor unic are capacitatea de a se ascunde sub înfăţişarea altor
persoane, ia mai multe chipuri, ca şi cum ar fi un actor. Apare în aceleaşi boli ca şi iluzia sosiilor.

B. Auditive. Se pot manifesta ca diferite sunete sau zgomote, percepute ca mai apropiate /
depărtate / puternice / estompate, sau diferite zgomote reale sunt percepute ca adresări de cuvinte
injurioase.
C. Olfactive (parosmii).

D. Gustative – apar de obicei împreună datorită: posibil, originii embriologice comune a celor
doi analizatori; perceperii eronate a gustului / mirosului diferitelor substanţe sapide / odorifice. Se
întâlnesc în intoxicaţii cu psihedelice (unde au conţinut plăcut).

Iluziile patologice interoceptive (visceroceptive) şi proprioceptive. Constau în:

 perceperea eronată a funcţionării unor organe sau aparate;
 modificarea schemei corporale adică perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi
poziţiei propriului corp. Apar în schizofreniile paranoide, stări confuzionale (prin disocierea conştiinţei
propriului eu);
 în patologia obsesională şi în debutul schizofreniei ca dismorfofobie (urâţirea figurii
pacientului, care se examinează exagerat în oglindă). În toate modificările de schemă corporală trebuie
suspectată existenţa unui substrat organic (leziuni encefalitice parieto-occipitale).
Cenestopatia (Duprė) este o iluzie internă, cu senzaţii corporale ce sugerează afecţiuni
medicale, senzaţiile având o oarecare asemănare cu senzaţiile ce ar avea substrat anatomo-fiziologic.
Sunt tulburări ale percepţiei propriei cenestezii a individului (sensibilitatea corporală generală) care, în
mod normal, este resimţită ca o stare de confort. Ele constau în senzaţii locale neplăcute (arsuri, dureri,
parestezii, furnicături, înţepături) difuze, mobile, care nu respectă nici o repartiţie metamerică, fără un
substrat organic obiectivabil, pe care pacienţii le descriu cu o participare afectivă importantă şi
penibilă. Apar în neurastenie, tulburările somatoforme, sdr. hipocondriac, unde însoţeşte interpretări
ideative cu conţinut legat de starea de boală închipuită de pacient, dar şi în tablouri clinice anxioase,
depresive, ca şi în patologia psihiatrică a vârstei a III-a. În literatura actuală sunt generic incluse sub
denumirea de simptome somatice neexplicate.

12. Halucinatiile psihosenzoriale

Halucinaţiile propriu-zise (psihosenzoriale, adevărate) corespund pe de-a întregul
definiţiei. Halucinaţiile şi comportamentul halucinator evocă întotdeauna stări psihotice care impun
consultul psihiatric şi – în cele mai multe cazuri - internarea. Halucinaţiile sunt percepţii false, apărute
în câmpul exteroceptiv sau interoceptiv (localizate în cap, în corp, în sânge) în absenţa stimulilor
corespunzători (din exteriorul sau interiorul corpului) şi pe care pacientul le percepe şi le consideră
reale. Acest fapt le imprimă un caracter de gravitate pentru că pot deveni punctul de plecare al unor
acte (auto-) agresive sau al altor alterări de comportament cu mare caracter de periculozitate, atât
pentru bolnav cât şi pentru cei din jurul lui. Uneori prezenţa lor poate fi decelată prin manifestările
comportamentului halucinator (bolnavul îşi astupă urechile cu tampoane de vată pentru a se apăra de
voci, alteori dialoghează cu ele solilocvând, îşi astupă gaura cheii şi interstiţiul de sub uşa camerei în
care locuieşte pentru a se apăra de gazele cu care este otrăvit). În cazul halucinaţiilor olfactive,
încearcă să gonească obiecte invizibile de pe podea sau de pe piele. În cazul halucinaţiilor vizuale
zooptice din delirium tremens sau delirul alcoolic cronic, respectiv în cazul aşa-numitei “psihoze cu
ectoparaziţi Ekbom” din alcoolismul cronic, în care apar halucinaţiile haptice sau tactile, sau prezintă
brusc un comportament heteroagresiv, care poate fi extrem de grav, finalizându-se chiar cu omucideri
sau tentative suicidare, tentative de automutilare, ca în cazul schizofreniei paranoide cu halucinaţii
auditive imperative.

Halucinaţiile sunt simptome psihotice semnalând tulburări de extremă gravitate, care

necesită întotdeauna internarea de urgenţă într-o secţie de psihiatrie pentru precizarea imediată a
diagnosticului şi tratamentului adecvat.

Caracteristicile halucinaţiilor
 caracter de senzorialitate, mimând o percepţie exactă (ca în cazul iluziilor
patologice). Aceasta se datorează faptului că descrierea pacientului respectă instanţele percepţiei
normale, având impresia că excitantul este realmente perceput pe calea senzorială a analizatorului
respectiv, deşi nu este;
 caracter de obiectualitate (se referă permanent la un obiect din afară);
 proiecţie spaţială în spaţiul perceptiv;
 convingerea bolnavului asupra realităţii lor;
 complexitate variabilă;
 claritate variabilă;
 durata continuă/intermitentă
 congruente/incongruente cu starea afectivă (apar în depresie şi manie);
 rezonanţă afectivă (anxiogen iniţial, cu participare afectivă mai redusă ulterior);
 comportament halucinator.

Clasificarea halucinaţiilor
- exteroceptive
- interoceptive (viscerale)
- proprioceptive (motorii, kinestezice)
Halucinaţiile exteroceptive ( vizuale, auditive, olfactive, tactile, autoscopice, transpuse etc.).

A. Halucinaţiile vizuale sunt mai frecvente întâlnite, fiind uneori extrem de anxiogene. Pot fi
scenice, statice / panoramice (în mişcare), când apar în delirium tremens (pot mima animale neplăcute,
şoareci, lupi, şerpi - zoopsii), sau în intoxicaţia cu substanţe (opiacee, mescalina etc.).

Diagnostic diferenţial

1. H. hipnagogice şi hipnapompice. Sunt de scurtă durată; apar mai ales cu ochii închişi; sunt
elementare sau complexe; recunoscute de persoană ca nereale;
2. H. din stări de surmenaj intens, când sunt scurte şi au caracter hipnagogic;
3. Afecţiuni oftalmologice (cataracte, glaucom, nevrita optică retrobulbară, retinite);
 4. Afecţiuni neurologice de lob occipital (tumori, traumatisme unde au ramolisment) - au
caracter halucinozic; migrena oftalmică (aspect elementar de fosfene); sindrom Ch. Bonnet din
glaucom, cataracte, dezlipire de retină, leziuni chiasmatice şi de nerv optic (unde au forme geometrice,
figurile simple, viu colorate).
B. Auditive:

1. Elementare (foneme)
2. Comune (sunete bine definite obişnuite: paşi, scârţâit etc.)
3. Verbale (complexe)
4. Favorabile/defavorabile/imperative
5. Comentative

Apar în:
 afecţiuni ORL (surditate, otite);
 leziuni neurologice ale căilor de conducere, leziuni LT;
 stări confuzionale onirice;
 delirium tremens;
 schizofrenie;
 depresia psihotică;
 aura epileptică.
C. Olfactive / D. Gustative: gusturi / mirosuri neplăcute, mai rar plăcute.

 în crizele uncinate din epilepsie unde coexistă cu H. vizuale + stări déjà vu;
 LT din rinencefal şi uncusul hipocampului;
 Stări delirante persecutorii;
 Confuzii.
E. Tactile (haptice): impresia de atingere a suprafeţei cutanate, înţepătură, curent electric etc. Au
mai mult caracter pseudohalucinator.

Apar în:
 Intoxicaţia cu cocaină (unde au caracter punctiform);
 Mişcări de reptaţie ( parazitoze halucinatorii, alcoolice unde se combină cu H. vizuale);
F. Autoscopice (speculare, deutoscopice, beantoscopice). Realizează o imagine dublă prin care
subiectul îşi percepe vizual propriul corp sau părţi din corp. Pot fi însoţite de o mare anxietate sau
dimpotrivă, de detaşare, cu caracter de halucinoză.

G. Transpuse (repercursive / sinestezii): audiţia colorată (intoxicaţia cu LSD, mescalină ş.a.)

Halucinaţiile interoceptive (viscerale). Au mai mult caracter pseudohalucinator. Apar ca:

 schimbarea poziţiei unor organe

 absenţa lor
 transformarea organismului lor în animale.
Halucinaţiile proprioceptive (motorii, kinestezice) ale sensibilităţii mio-artro-kinestezice: ca
impresii de mişcare a unor segmente corporale sau corpului în întregime. Au mai mult caracter
pseudohalucinator.
 13. Pseudohalucinatiile
Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt definitorii pentru sindromul de automatism
mintal. Se deosebesc de halucinaţiile propriu-zise prin:

 nu corespund total cu imaginea reală a obiectelor şi fenomenelor, nu au deci caracter

de obiectualitate;
 nu se proiectează în consecinţă în afară, ci se petrec în interiorul corpului;
 le atribuie existenţa unor acţiuni provocate din afară prin hipnoză etc.
Pseudohalucinaţiile auditive sunt voci interioare asemenea unui “ecou” / ”sonorizarea
gândirii” sau “sonorizarea lecturii”. Este însoţit de convingerea că ceilalţi aud şi ei şi îi descoperă
propriile gânduri (tranzitivism). Aceste voci sunt explicate de pacient ca fiind “auzite cu urechile
minţii”.

Pseudohalucinaţiile vizuale sunt imagini neplăcute / plăcute ce apar “în spaţiul subiectiv” şi
sunt văzute cu ochii minţii.

Pseudohalucinaţiile tactile sunt senzaţii penibile (iradiere, curenţi) adesea în sfera genitală
care le resimte ca viol, orgasm etc.

Pseudohalucinaţiile interoceptive sunt senzaţii de stăpânire interioară (spirite pătrunse în

diferite organe, care acţionează ca o persoană străină, uneori se ajunge ca pacientul să i se adreseze).

Pseudohalucinaţiile motorii (kinestezice, proprioceptive) sunt senzaţia unor mişcări impuse.

14. Tulburari cantitative de memorie

Dismneziile cantitative

HIPERMNEZIILE: sunt evocări exaltate, involuntare, mai alerte, chiar tumultoase, de nestăpînit,
însoţite de accelerarea proceselor gîndirii sau în stări de excitaţie. Pot fi circumscrise la evenimente
faţă de care subiectul a fost motivat afectiv. Se întîlnesc la normali (evenimente plăcute/neplăcute) şi
au caracter tematic, selectiv, sau la cei cu o abilitate specială conservării mnezice. Se întâlnesc în
paranoia, tulburarea paranoidă de personalitate şi privesc evenimente legate de conţinutul ideii
delirante sistematizate/temelor de suspiciune care focalizează cîmpul ideativ al subiectului, la
oligofrenii „geniali”, la care are un caracter mecanic, în stările febrile, intoxicaţia cu eter, cloroform,
barbiturice - narcoza cu amital (în care există o memorare paradoxală hipermnezică în pofida
obnubilării conştienţei), la vasculari (embolul afectiv care constă în rememorarea bruscă, neaşteptat de
pertinentă a unui eveniment trecut, intens saturat afectiv).
- un fel de exemplu:Viziunea panoramică retrospectivă reprezintă retrăirea unor perioade din
viaţă în cîteva momente (situaţii de pericol vital iminent, în epilepsia tempotală).

HIPOMNEZIILE

Apar la normali în stările de epuizare psihică, dar şi la cei cu întîrziere mintală uşoară, la
involuţie, stările nevrotice, sindromul de oboseală cronică. Lapsusul este dificultatea lacunară de a
evoca o noţiune, nume etc. familiare

AMNEZIA este pierderea abilității de a acumula noi informații (a. de fixare / anterogradă) sau de
a posibilităţii de a și mai reaminti informațiile mai vechi (a. de evocare / retrogradă). Amneziile au fost
sistematizate după secvenţa temporală recent - trecut (Rauschburg,1921), după durată și caracterul lor
selectiv în :
 1. Amnezia de fixare (anterogradă) este incapacitatea de a integra informaţii noi atunci
când informaţiile vechi sunt păstrate. Lacuna de memorizare creşte cu timpul, cel puţin cât persistă
tulburarea de fixare.

2. Amnezia de evocare (retrogradă) este incapacitatea de a rememora o informaţie care

a fost fixată normal. Este imposibilitatea de a evoca amintiri anterioare debutului bolii, unui
traumatism cranio-cerebral, în general amintiri îndepărtate.

3. Amnezia anterogradă-retrogradă este o amnezie mixtă, atât de fixare cât şi de

evocare. Se remarcă totuşi că cele mai vechi amintiri sunt conservate cel mai mult (legea lui Ribot).

4. Amnezia lacunară se referă la o perioadă net delimitată de timp. Apare brusc, uitarea este în
contrast cu conservarea limbajului şi a capacităţii de a efectua gesturile şi actele vieţii curente, pe care nu le
ţine minte. Tulburarea dispare în câteva ore lăsând o amnezie lacunară pe durata episodului. Apare după un
A.I.T(accident ischemic tranzitor)., după o criză epileptică GM, după o comoţie cerebrală, după un episod
disociativ reactiv. O formă semiologică specifică intoxicaţiei alcoolice acute la alcoolicii cu o carieră lungă,
la care se instalează leziuni în structurile cerebrale ale memoriei este black-out-ul, lacună mnestică a unui
episod de intoxicaţie alcoolică acută recentă. Un fenomen psihopatologic similar este amnezia disociativă,
care este o amnezie selectivă, inclusă de DSM IV TR în categoria tulburărilor disociative şi care poate fi
întîlnită ca atare, cu durate de minute – ore - zile.
5. Amnezii disociative. Survin în afara oricărei leziuni cerebrale şi apar după psiho –
traume intense. Amneziile selective (elective, tematice, afectogene) din stările disociative: apar la
indivizii cu traume în copilărie (neglijare, abuz fizic, sexual), în stările acute de stres (traume intense,
copleşitoare, din catastrofe naturale, agresiuni, doliu, fluctuaţiile emoţionale extreme şi intense). La
indivizi cu tulburare borderline de personalitate, disociaţia este explicată, de către teoria psihanalitică,
ca mecanism defensiv: splitting - ul, clivajul maniheist al imaginii lumii în „bun” şi “rău”, menit a
simplifica relaţia obiectuală şi a o face mai puţin anxiogenă constituie mecanismul defensiv faţă de
propriul conflict intern.

6. Amneziile antero - / antero - retrograde după episoade psihotice (schizofrenie, manie /

depresie cu factori psihotici, episoade psihotice scurte) sunt urmarea distorsiunilor memoriei (datorate
stărilor afective de indiferenţă / perplexităţii pre - delirante / dezorganizării delirant - halucinatorii a
gândirii şi percepţiei, dar şi tulburărilor de atenţie consecutive tulburărilor cognitive din schizofrenie /
tulburarea bipolară, obiectivabile prin bateriile de teste neuropsihologice). Aceste perturbări cognitive
perturbă memoria de lucru şi memorarea, sugerând uneori stări demenţiale. Această realitate a fost
recunoscută de autorii clasici (Morel, 1853, Kraepelin, 1896) pentru care schizofrenia era dementia
praecox, sau H. Ey (1963), care considera că 25% dintre pacienţii cu schizofrenie suferă şi de
oligofrenie .
Selectivitatea tulburărilor de memorie sugerează existența unor funcții cerebrale distincte de cele
care susțin percepția, atenția, cogniția, memoria de lucru, înțelegerea și producerea limbajului,
raționamentele, abilitățile sociale, personalitatea, de fiecare dintre acestea sau de toate, sau
posibilitatea disocierii temporare a memoriei de ansamblul funcțional psihic, de vreme ce admitem, de
exemplu, tulburarea disociativă de conștiință, cu formele ei clinice sau, cu atât mai mult, tulburarea
disociativă de personalitate. Neurofiziologia memoriei este de mare complexitate încât este posibil ca
circumstanțe diferite să producă discontinuități diferite, tranzitorii, care să genereze astfel de tulburări
clinice.
 15. Paramneziile
Dismnezii calitative (paramnezii)

Aceste tulburări sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea sub

aspectul desfăşurării cronologice datorită perturbării sintezei mnestice longitudinale, a fixării corecte a
secvenţelor temporare din propria istorie a subiectului.

1.TULBURĂRILE SINTEZEI MNEZICE IMEDIATE. Se mai numesc „iluzii de memorie”

întrucît subiectul nu recunoaşte corect relaţia sa cu un anumit conţinut mnestic care îi aparţine.

a. Falsa recunoaştere este o iluzie mnestică întrucât nu recunoaşte ceea ce cunoaşte (tulburare a
fazei de recunoaştere a memoriei), dar crede că recunoaşte ceea ce, de fapt, nu cunoaşte. Se manifestă
ca fenomen „deja” (deja vu,-vecu,-pense,-entendu) sau – mai rar întîlnit-fenomenul „jamais” (falsa
nerecunoaştere). Poate privi persoane (identificate eronat), evenimente, propria stare afectivă trăită
anterior etc. Apare în stări de surmenaj, obnubilare a conştienţei, manie, schizofrenie, stări
confuzionale, sindrom Korsakoff, demenţe, în sindromul de depersonalizare şi derealizare din
patologia lobului temporal (stările secundare din epilepsia temporală şi genuină).

b. Criptomnezia (criptamnezia) este un „plagiat involuntar” întrucît subiectul îşi atribuie

involuntar materiale mnezice ( citite, auzite etc.) şi apare în demenţe, paranoia. Se întîlneşte uneori şi
situaţia inversă, de înstrăinare a amintirilor (în aceleaşi situaţii clinice).

2. TULBURĂRILE REMEMORĂRII TRECUTULUI

Sunt falsificări retrospective ale memoriei de evocare care constau în distorsionarea

unor amintiri ca urmare a „filtrării” lor defectuase în momentul examinării bolnavului. Funcţia de
reactualizare a memoriei poate fi perturbată de deteriorarea psiho-organică sau de o stare tensionată
afectiv-emoţional.

a. Confabulaţiile („halucinaţii de memorie”) reprezintă imposibilitatea de a deosebi

realul de imaginar, astfel încît bolnavul se află lîngă adevăr, dar şi lîngă minciună (fără să spună
adevărul, bolnavul nici nu minte, pentru că nu ştie că minte). El reproduce acţiuni posibile plasîndu-le
în realitatea sa trecută cu convingerea că ceea ce spune este pe deplin real. S-au descris forme
mnestice, fantastice, onirice după aspectul conţinutului confabulat.
b. Pseudoreminiscenţele reprezintă nerecunoaşterea timpului, chiar spaţiului, în care s-a produs
o acţiune reală, astfel că bolnavul poate reproduce evenimente reale din trecutul său crezînd că sunt
reale. Aceste două simptome sunt caracteristice sindromului amnestic Korsakov.
c. Ecmnezia este confundarea trecutului cu prezentul, confuzie care cuprinde întreaga existenţă a
bolnavului. Este o formă particulară de confabulaţie întîlnită în demenţe (forma presbiofrenică descrisă
de autorii clasici).

16. Tulburari cantiative de gandire prin cresterea ritmului ideativ

1.TAHIPSIHIA este accelerarea ritmului ideativ (fuga de idei). Asociază labilitatea atenţiei şi
exacerbarea evocărilor. Forma extremă este incoerenţa ideativă, care se poate realiza şi prin pierderea
legăturilor logice dintre idei (în schizofrenie, demenţe).

Apare în:
 sindromul maniacal;
 schizofrenie (agitaţie, excitaţie psihomotorie;
  PGP (excitaţie psihomotorie la debut);
 intoxicaţii uşoare, beţie acută;
 stare de surmenaj, epuizare.
2. Mentismul (descris şi ca hipermnezie) este o formă particulară a accelerării ritmului ideativ
caracterizată prin desfăşurarea rapidă, incoercibilă, automată, tumultoasă a reprezentărilor (motiv
pentru care poate fi considerată tulburare de memorie) şi ideilor (caracteristică automatismului mintal)
faţă de care bolnavii au critică încercând să o stăpânească, fără să reuşească.

Apare în:
 oboseală;
 tensiune nervoasă;
 intoxicaţii uşoare (cafeină, alcool, tutun, psihotone, psihodisleptice);
 automatism mintal (sindromul de influenţă exterioară, sindromul xenopatic) din
schizofrenie.
3. Incoerenţa gândirii este forma extremă a pierderii legăturii logice dintre idei. În forma sa
extremă ia aspectul uneia din următoarele:

→Salata de cuvinte este amestec lipsit total de conţinut logic şi inteligibilitate;

→Jargonofazia sugerează o limbă proprie a pacientului, datorită incoerenţei extreme;
→Verbigeraţia (lat. verbigerare - a trăncăni, a sporovăi) este o ataxie a limbajului (repetarea
stereotipă a aceloraşi propoziţii, cuvinte, lipsite de înţeles); uneori se degajă o oarecare tendinţă la rimă
Incoerenţa apare în:
 schizofrenie;
 demenţe avansate;
 tulburări de conştiinţă.

17. Ideea obsesiva

IDEEA OBSEDANTĂ / OBSESIVĂ este o idee dominantă care asediază gândirea, irupe şi se
impune conştiinţei deşi e în dezacord cu ea. Ea este străină, contradictorie situaţiei şi personalităţii
bolnavului, care îi recunoaşte caracterul parazitar, patologic, luptă pentru înlăturarea ei, dar nu
reuşeşte. Conştiinţa pe care o are bolnavul despre caracterul patologic al obsesiei o diferenţiază de
ideea delirantă. Bolnavul ştie că fenomenul emană din propria viaţă psihică ceea ce îl diferenţiază de
automatismul mintal şi fenomenele de influenţă exterioară. Aceste idei se însoţesc de anxietate.

Temele obsesive cele mai frecvente sunt cele legate de contaminarea cu substanţe murdare, de
preocupări sexuale, religioase, de a prejudicia / nedreptăţi pe alţii, de a-i leza pe alţii etc. Se întâlnesc
cel mai frecvent în tulburarea obsesivo-compulsivă, dar se pot întâlni şi în alte entităţi psihiatrice
(depresii, debutul schizofreniei).

Apar în:

 tulburarea obsesiv- compulsivă;

 depresii;
 schizofrenia la debut (uneori).
 Clinic obsesia îmbracă mai multe forme:

.1. Idei (obsesii ideative, idei obsesive)

.2. Îndoieli obsesive (ex. a încuiat uşa?)
.3. Amintiri, reprezentări obsesive
.4. Fobii (obsesii fobice)
.5. Tendinţe impulsive (obsesii impulsive)
.6. Compulsii (sunt de obicei strâns legate de idei obsesive de contrast)
.7. Acţiuni obsesive (ritualuri, ceremonialuri)

18. Ideea prevalenta

IDEEA PREVALENTĂ imprimă energie, chiar fanatizează subiectul. Psihopatologii germani
descriu „paranoia de luptă” (kampfparanoia) în care ideea prevalentă este nucleul psihopatologic al
tulburării. Ideea prevalentă este rigidă, imprimă întregii personalităţi un „caracter” de obicei „urât”
(avar, intrigant, ambiţios, dogmatic, rasist etc.). Este o idee dominantă hipertrofiată, ceea ce o face să
aibă caracterul patologic.Este concordantă cu sistemul ideativ al insului (care nu-i poate sesiza
caracterul patologic). Tendinţă la dezvoltare şi la înglobarea evenimentelor şi persoanelor din jur; are
potenţialitate delirantă, putându – se transforma treptat în ideee delirantă. Se întâlneşte în:

 stări postonirice;
 epilepsie;
 alcoolism;
 toate stările predelirante.

19. Definitia ideii delirante

IDEEA DELIRANTĂ (Wahn, delusion): se exprimă limpede, evoluând pe fond de claritate a
conştiinţei. Mecanismele delirului pot fi unice sau multiple, în legătură cu fenomene perceptuale, ca
iluziile sau halucinaţiile, sau cu fenomene ideative (intuiţii, situaţii imaginate şi interpretări).
Caracteristicile ideii delirante (K. Jaspers):

 Convingerea delirantă (certitudinea) – ideea reflectă realitatea în mod deformat şi pune

stăpânire pe conştiinţa individului;
 Incorigibilitatea (neinfluenţabilitatea) – ideea se menţine în ciuda contradicţiei evidente
cu realitatea;
 Lipsa motivaţiei convingerilor delirante şi a atitudinii critice faţă de ele (imposibilitatea
conţinutului) – ideea nu corespunde realităţii, cu care se află în certă contradicţie;
 Comportamentul delirant – ideea schimbă comportamentul în concordanţă cu conţinutul
delirant.

20. Clasificarea psihotropelor

1.Psiholepticele
Sunt substanţe care inhibă activitatea sistemului nervos prin scăderea vigilităţii, reducerea
performanţelor intelectuale, sedarea emoţională

Se includ:
 Hipnoticele
a. barbiturice: amobarbital, dormital, fenobarbital, gardenal)
b. nonbarbiturice: nitrazepam, flunitrazepam, triazolam
c. nonbarbit/nonbenzodiaz : glutetimid
  Neurolepticele
 Tranchilizantele

2.Psihoanalepticele
Sunt substanţe care stimulează activitatea SNC prin creşterea vigilităţii, ameliorarea dispoziţiei,
creşterea randamentului.

Se includ timoanalepticele (stimulante ale dispoziţiei, antidepresive) şi nooanalepticele (stimulante

ale vigilităţii sau psihoenergizante)

Psihodislepticele (perturbatoare psihice) – dau tulburări calitative ale activităţii psihice în special în
domeniul percepţiei, gândirii şi dispoziţiei

21. Neurolepticele clasice (tipice)-cls de medicamente ce apartine psihotropelor.

În prezent, este mai utilă o împărţire a antipsihoticelor în antipsihotice tipice (cu potenţă înaltă şi cu
potenţă joasă) şi antipsihotice atipice, având în vedere diferenţele farmacologice existente între aceste
subgrupe. Termenul de „potenţă” înaltă sau joasă nu se referă la eficacitatea clinică a preparatului, ci la doza
în mg necesară pentru un efect antipsihotic echivalent (aceste niveluri de potenţă pot constitui şi o orientare
de dozare adecvată la schimbarea antipsihoticelor între ele). Potenţele sunt valori tipice, dar nu trebuie să
uităm şi de sensibilitatea individuală a pacienţilor, o realitate pe care medicul psihiatru o ia totdeauna în
calcul.

Neurolepticele bocheaza sistemul dopaminergic central, unele au actiune colinergica si noradenergica

cu efecte neurologice, neurovegetative si neurohormonale. Potenteaza efectele sedative ale altor depresoare
centrale. Inconstant au activitatate anticolinergica, antihistaminica si antiserotoninergica.

Antipsihoticele cu potenţă joasă (neurolepticele sedative- Clorpromazina) sunt caracterizate prin

efecte anticolinergice mai importante, hipotensiune ortostatică şi activitate sedativă mai accentuată , iar
antipsihoticele cu potenţă înaltă (neurolepticele incisive-Haloperidol) prin efecte extrapiramidale mai
importante ,care impunea tratament corector cu antiparkinsoniene. Experienţa clinică a arătat că de fapt doza
sedativă este adesea mai înaltă decât doza antipsihotică necesară. Utilizarea unor doze sedative creşte
disconfortul pacientului deoarece cresc efectele secundare, de aceea pentru sedare se preferă asocierea la
antipsihotic a unei BZD. Exista si NL dezinhibitorii la doze mici si care au actiune antideliranta la doze
mari-Sulprid.

22. Efectele secundare ale neurolepticelor

A.Efecte neurologice: - efecte extrapiramidale precoce (diskinezia acută, sd. Parkinsonian);-efecte

extrapiramidale tardive(diskinezia tardivă). - efecte extrapiramidale precoce: survin fără supradozaj datorită
sensibilităţii individuale şi modificării condiţiilor de activitate şi mediu. (Fenomene extrapiramidale, mai
evidente la NL cu efect antidopaminergic marcat şi efecte anticolinergice reduse, mai frecvente la doze mari
şi la începutul tratamentului).

S-a descris o secvenţă temporală în trei faze: a). faza diskinetică acută, b). faza sd. parkinsonian şi c).
sd. hiperkinetic.

a). - diskinezia acută, distonii acute (sd.diskinetice) – – crize distonice ale globilor oculari (crize
oculogire, plafonarea privirii, înroşirea ochilor, blefarospasm) asociate cu hiperextensie nucală, ale regiunii
buco-linguale (trismus, protruzia limbii, contractura musculaturii orale şi periorale, dificultăţi de deglutiţie),
ale musculaturii axiale (torticolis spasmodic, rotaţia trunchiului, opistotonus, emprostotonus, camptocormie
– braţ fijat într-o atitudine de ameninţare / rugăciune). Diskinezia acută apare cel mai des la NL
dezinhibitorii / polivalente (fenotiazine piperazinate şi piperidinate), fiind insotita si de o accentuaua stare de
abxietate a bolnavului, care este conştient. Poate fi imediat corijata cu antiparkinsoniene de sinteză (Ponalid,
Artane, Lepticur etc.), disparind în general o dată cu creşterea treptata a dozelor de NL. Diskinezia acuta este
corelată cu blocarea receptorilor D2. Apar chiar de la începutul tratamentului, când dozele pot fi mici, se
însoţeşte de anxietate, pot fi sensibile scurt timp la sugestie, dispar treptat odată cu creşterea dozelor. Uneori
această fază se limitează numai la mişcări anormale de sucţiune / masticaţie sau simple contracturi
musculare.

b). - sd. Parkinsonian (akinezie, sd. akinetic-hiperton, sd. Hiperkinetic (tasikinezie, akatisie –
imposibilitatea de a sta pe loc alungit. Akinezia caracterizează impregnarea neuroleptică propriu-zisă şi se
manifestă prin lentoarea gesturilor, mersului, cuvintelor, mimicii puţin expresive, exagerarea reflexului
nazo-palpebral sau a semnului Froment, indiferenţă afectivă, somnolenţă, diminuarea până la absenţă a
mişcărilor automate sau voluntare, lentoare, mişcări rare, scăderea iniţiativei.

- sd. hipokinetic hiperton (sau akinetic-hiperton) – asemănător parkinsonismului adevărat – constă din
bradikinezie, mimică redusă, tulburări posturale şi ale mersului, pierderea automatismelor motorii;
hipertonia musculară se traduce prin semnul roţii dinţate, al lamei de briceag, tremor fin, neregulat, rapid,
intenţional; hipertonie plastică cu menţinerea atitudinilor plus tremurături de repaus şi atitudine cu ritm lent
accentuate de emoţii, sialoree.

E de dorit de a se face o corecţie antiparkinsoniană înainte de apariţia unui sd. akineto-

hiperton sau hiperkinetic (stadii următoare ale instalării parkinsonismului medicamentos)- sd. akineto-
hiperton –Toate NL pot dezvolta un sd. akineto-hiperton care se completează în câteva săptămâni.

Când akinezia se asociază cu hipertonia devine un inconvenient major al tratamentului de lungă

durată şi poate fi necesară schimbarea posologiei, fie chiar a neurolepticului.

c). sd. Hiperkinetic – cu maleză generală, este cel mai jenant, imposibilitatea de a rămâne pe loc
(tasikinezie), de a rămâne aşezat sau alungit (akatisie). akatisia – este un sindrom de nelinişte
psihomotorie caracterizat prin nevoia subiectivă a pacientului de a se mişca în permanenţă (o neputinţă
de a sta complet liniştit în poziţii statice) iar tasikinezia presupune mobilizarea efectivă a bolnavului
(mers de du-te vino, plimbări nesfârşite, etc.). Benzodiazepinele sau Theralene pot avea o oarecare
acţiune corectoare dar uneori oprirea tratamentului NL este singura soluţie.

DISKINEZIA TARDIVĂ

Descrisă de Sigwald 1959, apare insidios, mai frecvent la femei, după 50 de ani. Se descriu
modificări motorii hiperkinetice în regiunea buco-linguo-masticatorie (mişcări de masticaţie, molfăire),
regiunea musculaturii axiale, mb. inferioare (balansarea trunchiului, legănat în mers, tropăit). Uneori pot
apare mişcări coreiforme (bruşte şi imprevizibile). Apare după NL polivalente la cel puţin câteva luni, ani la
cca 10% dintre pacienţi. O formă specială este aşa-numitul sindrom al iepurelui (diskinezia buzelor).
Antiparkinsonienele de sinteză le agravează, chiar contribuie la declanşarea lor. Singura măsură terapeutică
este oprirea / schimbarea NL (în 1/ 3 dintre cazuri pot dispare definitiv, altă 1/3 reapare la acelaşi răstimp iar
în cealaltă 1/3 persistă). Mişcările dispar în timpul somnului şi sunt exacerbate de emoţii. De obicei se
instalează lent dar prima manifestare se produce atunci când se reduce sau se întrerupe tratamentul
antipsihotic. Mai frecvent la vârstnici, la femei, la cei cu tulburări afective faţă de sk şi contează durata de
expunere la antipsihotic. E potenţial ireversibilă, dar prin întreruperea tratamentului se stabilizează sau
dispare la majoritatea pacienţilor. Se încearcă tratamente cu levodopa-carbidopa, benzodiazepine, blocanţi
de calciu, vitamina E, clonidină, propranolol, litiu.

B. Efecte anticolinergice – sindromul anticolinergic periferic – uscăciunea gurii, disfagie, constipaţie,

dificultăţi de micţiune, creşterea presiunii intraoculare, tulburări de acomodare şi midriază, scăderea
transpiraţiei (exagerarea transpiraţiei este un efect hiperadrenergic şi apare mai frecvent la trtm cu
flufenazină de ex), tulburare de reglare a temperaturii corporale – poikilotermie. sindromul anticolinergic
central – deliriumul anticolinergic – dezorientare, confuzie, tulburări de memorie, productivitate psihotică,
agitaţie tulburarea de adaptare, gură uscată, constipaţie, dificultăţi la urinat

C. Efecte cardiovasculare – efectul adrenolitic poate da hipotensiune posturală (ortostatică), care se

atenuează în 2-3 săptămâni dar poate constitui o contraindicaţie de muncă la cei în vârstă. hipotensiunea
posturală (nu se corectează cu adrenalină care e betaadrenergic ci numai cu noradrenalină care e
alfaadrenergic). Fenotiazinele dau tahicardie de 90-100 %. hipotensiune modificări ECG- toxicitate cardiacă
– compuşii cei mai anticolinergici (tioridazina) pot alungi QT, aplatiza T. Supraveghere cardiologică în
tratamente îndelungate sau unde există cardiopatie asociată.

•accidente tromboembolice – observate la cei cu predispoziţie sau la şederea la pat prelungită

modificarea reglării termice – hipotermia e frecventă (de altfel face parte din profilul farmacologic
iniţial cercetat la fenotiazine). Devine mai periculoasă într-un climat de căldură, când e nevoie de
rehidratare.

dermatologice – reacţii de fotosensibilitate, pigmentare cenuşie a pielii

endocrinologice – amenoree, galactoree(prin hiperPRL secundară), ginecomastie

hematologice – leucocitoză, leucopenie, eozinofilie

D. Efecte digestive

-hepatotoxicitate - ictere colestatice – moderate ca intensitate, la Largactil, acompaniate de o creştere

moderată a transaminazelor (obstrucţie intracanaliculară, se vindecă la oprirea tratamentului). Fenotiazinele
trebuie evitate când un pacient prezintă icter în antecedente.
-hiposialoree, constipaţie (prin inacţiune, şedere îndelungată la pat se poate ajunge la ileus
paralitic la subiecţii în vârstă nesupravegheaţi)
-creştere ponderală

E. Efecte oftalmologice (retinopatie pigmentară la tioridazin)

F. Disfuncţie sexuală - scăderea libidoului, dificultăţi în realizarea şi menţinerea erecţiei (efect

colinergic), tulburări de ejaculare (control adrenergic) şi de orgasm

G. Sd. neuroleptic malign (sd. paloare – hipertermie). (v. p. 206).

H. Accidente alergice şi toxice

I. Efecte secundare de natură psihică:

- indiferenţă, pasivitate – la fenotiazinele sedative. Indiferenţa nu este tocmai un efect indezirabil când
ea marchează retragerea bolnavului aflat în plină fază delirantă acută („dezinvestind” conţinutul delirant);
invers, dacă ea se instalează după un tratament prelungit, ea poate jena considerabil reluarea activităţii şi
reinserţia socială
- stările depresive – apar în două momente cheie ale tratamentului (odată cu un sd. akineto-hiperton
din cadrul parkinsonismului NL şi dispare odată cu acesta şi la capătul a aprox.6 luni de tratament şi are
simptomatologie depresivă săracă)
- stările anxioase – apar mai ales la NL dezinhibitoare după mai multe săptămâni de utilizare. Pot
însoţi un sd. hiperkinetic de asemenea din cadrul parkinsonismului cu nerăbdare, tahipsihie, tasikinezie.
- stările confuzionale – sunt excepţionale, apar la bătrâni, mai ales datorită tratamentelor corectoare
asociate (antiparkinsoniene anticolinergice)
 23. Indicatii, contraindicaatii ale neurlepticelor

Indicaţiile NL – toate stările psihotice. Aceste substanţe sunt aşadar antipsihotice şi nu numai
antischizofrenice. Pot fi prescrise în toate formele de schizofrenie, fiind cel mai eficiente clinic în formele cu
simptome pozitive. Simptomele negative sunt mai puţin sau chiar minimal influenţate. Dată fiind
variabilitatea individuală a răspunsului terapeutic atât în cazul simptomelor pozitive, cât şi a celor negative,
în cazul acestora din urmă se pot chiar instala simptome negative secundare,ce constau în apariţia de noi
simptome negative prin adîncirea celor deja existente (akinezia este cel mai frecvent întîlnită şi constă în
reducerea gestualităţii, a mimicii, până la facies fijat, diminuarea ritmului verbal, diminuarea interesului
pentru activităţile sociale). Sunt indicate in tratamentele de întreţinere în schizofrenie, al cărui obiectiv este
prevenirea recăderilor. Se acceptă, prin consensul specialiştilor, necesitatea continuării tratamentului 1-2 ani
după primul episod, cel puţin 5 ani după multiple episoade, mai mult decât 5 ani (probabil indefinit ) pentru
cei cu istoric de repetate tentative suicidare sau comportament violent. Sunt indicate în tratamentul iniţial al
episodului expansiv acut, după calmarea căruia se scot progresiv şi se înlocuiesc cu alţi agenţi antimaniacali
( săruri de litiu, valproat etc.). Se recomandă utilizarea limitată în timp a neurolepticelor la pacienţii cu
tulburări afective, întrucât aceştia ar prezenta un risc mai mare pentru apariţia diskineziei tardive.

Alte indicaţii: depresia cu factori psihotici, sindroame organice cu simptome psihotice

(delirium tremens, demenţa, psihozele induse de substanţele psiho-active, agitaţia din coreea Huntington,
maladia Gilles de la Tourette, în care sunt recomandate „ incisivele”, ca haloperidolul, pimozidul) şi în
general în toate sindroamele în care există un pasaj psihotic, însoţit sau nu de agitaţie psiho-motorie.

Contraindicaţiile NL sunt limitate, puţin numeroase: boli neurologice evolutive ( boala

Parkinson, scleroza în plăci), coexistenţa glaucomului, porfiriei, insuficienţa renală, hepatică, coronaropatii
în antecedente – mare precauţie. La vârstnici se impune scăderea posologiei pentru că există riscul
acumulării (la medicamente cu semiviaţă lungă).

24. Tranchilizantele-grup de psihotrope psiholeptice

→au efect hipnotic, sedativ, miorelaxant;
TRANCHILIZANTELE- grupe de remedii ce selectiv înlătură stările de spaimă,frică, încordare
emoţională, dezadaptare la mediulambiant şi sunt efective în neuroze şi stări intermediare
Clasificare:
 Majore- posedă acţiune anxiolitică şi sedativă rapidă şi marcată, diapazon terapeutic mare,
influenţă negativă asupra reacţiilor psihomotorii, performanţei de muncă, coordonării fine a mişcărilor.
Intra:
(1)benzodiazepine ( cu efecte secundare mai putine, mai sigure in supradoza, mai putin capabile
de a induce dependenta; au 4 actiuni anxiolitica, miorelaxanta, anticonvulsivanta si sedativ-hipnotica)
(2)nonBDZP
(3)cu actiune depresiva
(4)alte clase
 Minore - Se caracterizează prin acţiune anxiolitică şi sedativă redusă,fără influenţe negative
vădite asupra reacţiilor psihomotorii, performanţei de muncă. Se utilizează în tratamentul ambulator:
propranolol, meprobamat.

Efectul anxiolitic (tranchilizant) se manifestă prin:-micşorarea labilităţii emoţionale;-înlăturarea

spasmei, fricii, tensiunii psihice, dereglărilor vegetative şiendocrine;-atenuarea asteniei, insomniilor,
palpitaţiilor, tulburărilor funcţionale.
Indicaţii. Anxioliticele se utilizează în: -schizofrenie ca hipnoinductoare şi pentru combaterea
efectelor secundare ale NL (akatisia, tasikinezia, DT, etc.), pentru combaterea anxietăţii nelegată direct de
procesul schizofren; - delirium tremens; - anxietatea din depresii; - insomnii;- status epilepticus; - anxietatea
din nevroze;- anxietatea reacţională din bolile psihosomatice sau din infarctul miocardic.
 25. Antidepresivele si ortotimizantele
Sunt psihotrope care restabilesc dispoziţia depresivă (acţiune timoanaleptică) până la
normalizarea ei, fie chiar până la inversiunea ei (excitaţie maniacală). Se admite că depresia s-ar datora
unui deficit de noradrenalină şi/sau serotonină la nivelul receptorilor sistemelor respective. Acest
deficit poate fi combătut în două feluri. În primul rând, prin inhibiţia recaptării celor doi transmiţători
din fanta sinaptică, astfel încât va creşte cantitatea lor în fantă cu exercitarea unei activităţi fiziologice
mai intense. În al doilea rând, prin inhibiţia catabolizării intracerebrale a neurotransmiţătorilor, prin
inhibiţia unor enzime ce participă la acest proces (cum e cazul timoanalepticelor care inhibă MAO
crescând astfel cantitatea de nA şi 5HT cerebrală). Nu există diferenţe mari de eficacitate între
diferitele clase de antidepresive. Cu toate acestea, profilul de efecte secundare al acestor medicamente
diferă şi aceste profiluri pot deveni unul dintre factorii principali în decizia de prescriere a unui anumit
antidepresiv.

Antidepresivele:
 Triciclice:
clomipramina:
doxepina:
amitriptilina:
 Tetraciclice: depresii usoare
mianserina
maprotilina
 Inhibitoare de monoaminoxidaza (IMAO) - depresii atipice:
moclobemid (reversibil)
 Inhibitoare selective de recaptare a serotoninei (SSRI):
Fluoxetina
Sertralina
Paroxetina
Fluvoxamina

INDICATIILE ANTIDEPRESIVELOR
1.DEPRESIE:
 Tulburarea depresiva recurenta
 EDM din tulburarea bipolara I sau II - atentie la virajul afectiv !!
 Tulburari de dispozitie pe fond organic
2.ANXIETATE
 Tulburarile anxioase: tulburarea de panica, tulburarea anxioasa generalizata, tulburarea
obsesiv-complusiva

EFECTE SECUNDARE ALE AD

Triciclice:
 risc letal in supradoza !! De evaluat riscul suicidar
 C-v: hipotensiune ortostatica, intarzieri in conducere, aritmii la doze mari
 precautie la cei cu boli c-v
 anticolinergice: uscaciunea gurii, dificultati de acomodare, constipatie, retentie urinara
CI in glaucom, Hipertrofie prostata
NU: gravide, femei care alapteaza, la cei la care se aplica ECT
Precautii: insuficienta renala, hepatica

Normotimizante, ortotimizante
Termenul s-a aplicat iniţial sărurilor de litiu, în urma observaţiilor eficacităţii atât în tratarea excitaţiei
maniacale cât şi în prevenirea recurenţelor tulburării bipolare. Ulterior s-au descris proprietăţi timostabilizatoare la
o serie de anticonvulsivante. Aceste medicamente se aplică în special în tulburarea bipolară şi tratamentul durează
mult dacă nu cumva trebuie luate cu scop profilactic un timp nedefinit. Diminuarea simptomatologiei pentru care e
administrat litiul se produce după un interval de timp care poate dura de la 5 zile la luni de zile.
Indicaţii. Litiul este indicat în tratamentul maniei, în profilaxia tulburării bipolare, în tulburarea
schizoafectivă, potenţator al antidepresivelor în depresia rezistentă la tratament cu antidepresive, în controlul
agitaţiei psihotice, în iritabilitatea episodică şi alte modificări comportamentale.
Efecte adverse litiu. La iniţierea tratamentului, efectele secundare sunt mai importante dar se atenuează în
timp. se descriu tulburări digestive (gastralgii, greţuri, diaree), sindrom poliuro- polidipsic, creştere ponderală,
tremor digital - intenţional şi în repaus (ce rezistă adesea la antitremorice, asociat sau nu cu dizartrie, astenie,
fatigabilitate musculară, fasciculaţii, mioclonii, letargie, mici tulburări sexuale, posibil răsunet pe funcţiile psihice şi
scăderea creativităţii, accidente confuzionale, guşă hipotiroidiană. Litiul este contraindicat sau se va administra cu
prudenţă la persoane cu afecţiuni tiroidiene, renale, cardiace, epilepsie. este contraindicat în sarcină, mai ales în
primele trei luni, datorită riscului teratogen.

26. Terapia electroconvulsivanta

Terapia cu electrosocuri este procedura menita sa produca schimbari la nivelul reactiilor chimice
de la nivel cerebral, care reduc simptomele anumitor boli mentale, precum depresia sau tulburarea
bipolara. Aceasta terapie este utilizata atunci cand tratamentul medicamentos pentru o tulburare psihica
esueaza, fiind sigura atunci cand pacientul se afla sub anestezie generala. In terapia cu electrosocuri,
sunt atasati electrozi de scalpul pacientului, prin care trece curentul electric controlat atunci cand
bolnavul se afla sub anestezie generala. Procedura conduce la formarea de mici leziuni ale creierului,
intentionate, care ajuta la imbunatatirea simptomelor severe specifice mai multor boli psihice, precum
intentiile suicidale sau episoadele maniacale grave. Asadar, terapia cu electrosocuri este utilizata in
tratarea:
- Depresiei severe. Atunci cand tulburarea este insotita de detasarea de realitate (psihoza),
dorinta de suicid sau refuzul de a manca.
- Depresiei rezistente la tratament. Acele forme de depresie care nu pot fi tinute sub control
prin terapie medicamentoasa, psihoterapie sau alte forme de tratament.
- Maniei severe. Cand pacientul se afla intr-o stare intensa de euforie, agitatie si hiperactivitate,
una dintre fazele tulburarii bipolare. Alte simptome tipice ale maniei sunt incapacitatea de a lua decizii,
comportamentul riscant si impulsiv, abuzul de substante periculoase si psihoza.
- Catatoniei. Caracterizata de imobilitate fizica, miscari rapide sau nefiresti, incapacitatea de a
vorbi etc., catatonia este asociata cu schizofrenia si alte boli mentale in care se manifesta psihoze.

27. Delirium tremens

Reprezinta o criza caracterizata prin delir, halucinatii vizuale(zooptice), onirism, sau auditive
majore, tremuraturi ale fetei si ale membrelor, transpiratii abundente, accelerare a ritmului cardiac,
febra, aprecierea gresita a realitatii, agitatie psihomotorie severa, dereglari periculoase ale frecventei
cardiace si tensiunii arteriale. Manifestarea cea mai periculoasa este in cazul intreruperii bruste a
consumului, bolnavul avand iluzii vizuale, olfactive sau halucinatii cu caracter terifiant. Se instaleaza
si dupa stari de neliniste, tulburari de somn, indispozitie generala.
Reprezinta si un sindrom specific, acut si grav consecutiv dezobisnuirii bruste de alcool a unei
persoane care sufera de alcoolism cronic.

Tratamentul consta in rehidratarea intensiva a pacientului prin perfuzie intravenoasa, sub

administrarea de medicamente sedative pe cale injectabila si sub supravegherea in mediu spitalicesc (
se adm vit B1 + tranchilizante (Diazepam, Meprobramat) si NU barbiturice/neuroleptice).
 Mortalitatea în delirium tremens este de 15 – 20 %, în primele 48 ore, tulburarea constituind urgenţă
medicală care trebuie tratată în serviciul de terapie intensivă.

28. Delirium - ul – tulb calitativa de constiinta

DELIRIUM – ul este o stare confuzională acută şi tranzitorie, care apare în delirium tremens, ca
o complicaţie a sevrajului la dependenţii de alcool, ca o complicaţie în sevrajul la alte substanţe psiho
– active, ca interferenţă acută la pacienţii vârstnici, la pacienţii serviciilor ATI, post – operator, post –
traumatisme cranio – cerebrale, la pacienţii cu febră mare, sau cu tulburări metabolice sistemice
(renale, hepatice, endocrine). Se caracterizează prin obnubilarea conştiinţei, cu diminuarea clarităţii
conştiinţei, a acuităţii percepţiei, cu dificultatea de a focaliza, susţine, mobiliza atenţia, cu dezorientare
consecutivă, hipomnezie de fixare, diminuarea fluenţei verbale. La aceste simptome ale tulburării
cantitative a conştiinţei, se pot adăuga halucinaţii auditive, vizuale, pareidolii intense, anxiogene, idei
delirante polimorfe, instabile, fragmentare care dezorientează bolnavul atît prin afectarea acuităţii
atenţiei, cît şi prin invadarea conştiinţei de către aceste neoformaţii psihotice, care ocupă primul plan al
trăirilor sale subiective. Delirium – ul este consecinţa unei tulburări organice, evidenţiate anamnestic şi
paraclinic, este tranzitoriu (durează ore - zile), are evoluţie fluctuantă pe durata zilei şi, pentru a fi
diagnosticat, nu trebuie să apară în contextul unei demenţe preexistente.
Tratatele clasice europene, reeditate până la începutul anilor 70 ai sec. 20, mai descriu şi alte
forme clinice ale tuburărilor de conştiinţă, care nu aduc însă un beneficiu operaţional în clinică, atâta
timp cât folosim conceptul de delirium. Menţionăm aici doar starea oneiroidă, care se întâlneşte
rarissim astăzi, datorită eficienţei şi precocităţii intervenţiilor terapeutice.

29. Demenţa Alzheimer

Sindromul demenţial este un sindrom al deteriorării cognitive organice şi globale în cadrul căruia
sunt afectate toate funcţiile psihice de cunoaştere: orientarea auto- şi allo-psihică, atenţia, memoria de
fixare şi de evocare, învăţarea, gândirea şi inteligenta. În consecinţă, pacientul pierde abilităţile de
rezolvare a problemelor curente ale vieţii de zi cu zi, uită convenţiile sociale cele mai uzuale.

Din punct de vedere neurologic afazia, apraxia şi agnozia sunt incluse ca şi criterii de diagnostic
pentru sindromul demenţial.-vezi ♦

Demenţele reprezintă afecţiuni prin excelenţă ale vârstei a treia. Studiile epidemiologice arată că
15 % din persoanele de peste 65 de ani prezintă forme medii sau severe de demenţă. În cazul
persoanelor peste 80 de ani aproximativ 20 % au demenţă severă. Dintre toţi pacienţii cu demenţă, 50
% - 60 % au demenţă de tip Alzheimer.

Factorii de risc cel mai frecvent enumeraţi în developarea demenţei de tip Alzheimer sunt sexul
feminin, încărcătura genetică (existenţa unei rude de gradul I diagnosticată cu demenţă de tip
Alzheimer) şi istoricul de traumatisme cranio-cerebrale. Incidenţa bolii creşte cu vârsta, iar evoluţia
este gradată, cu o durată medie de supravieţuire de 8 – 10 ani. Dpdv anatomopat, se observa atrofie
cerebrala, cu scaderea nr de neuroni din cortexul frontal, tmeporal si parietal, placi neuronale senile
argentofile cu amiloid, corpi vacuolari.

30. Demenţa multiinfarct

Demenţa vasculară reprezintă al doilea tip – ca frecvenţă (10 – 30 % din toate formele de
demenţă). Principalul factor de risc este reprezentat de hipertensiunea arterială. Aproximativ 10 – 15 %
din pacienţi prezintă concomitent demenţă de tip Alzheimer şi demenţă vasculară. În total, cele două
forme majore de demenţă sunt răspunzătoare pentru 75 % din totalul cazurilor.
 Odată stabilit diagnosticul de sindrom demenţial ♦, principala distincţie ce trebuie realizată este
între formele de demenţă – în special între demenţa din boala Alzheimer şi demenţa vasculară. Clasic,
demenţa vasculară prezintă o manieră evolutivă „în trepte” şi este mai des acompaniată de semne
neurologice de focar decât demenţa din boala Alzheimer. Deseori maniera evolutivă nu reuşeşte
tranşarea diagnosticului, diferenţierea realizându-se mult mai acurat pe baza testelor de imagistică
cerebrală (CT şi, mai ales, RMN).
Demenţa vasculară (multiinfarct) înregistrează o prevalenţă de 1,5% la femeile cu vîrsta cuprinsă
între 75-79 ani şi 16,3% la bărbaţii peste 80 de ani (Rocca ş.a.,1991). Debutează relativ brusc, cu
deteriorare cognitivă progresivă datorată leziunilor ischemice multiple.
Diagnosticul trebuie să evidenţieze deficitul cognitiv multiplu prin obiectivarea pierderilor de
memorie antero-retrograde şi afectarea şi a altor funcţii de cunoaştere, manifestate cel puţin prin unul
din următoarele tipuri de semne neurologice: afazia, apraxia, agnozia, afectarea funcţiile
executive(planificarea, organizarea, secvenţierea, finalizarea, abstractizarea). Această deteriorare gravă
trebuie să invalideze pacientul în domeniul integrării sale ocupaţionale, familiale, sociale suficient de
smnificativ pentru a realiza declinul de la nivelul anterior de funcţionare.
În demenţa vasculară sunt prezente şi simptome neurologice focale: exagerarea ROT, prezenţa
semnului Babinski, paralizie pseudobulbară (tetrapareză piramidală, dizartrie, voce nazonată,
monotonă, vorbire cu aprozodie, mers cu paşi mici, tîrîţi, cu trunchiul flectat, membrele superioare
imobile, mişcări lente, facies imobil, inexpresiv cu trăsături căzute prin pareza bilaterală de tip central
a nervului facial, rîs-plîns spasmodi, diminuarea forţei musculare distale).
Examenele CT şi RMN evidenţiază leziuni vasculare multiple la nivelul cortexului şi al
structurilor subcorticale. În cursul evoluţiei se pot suprapune episoade de delirium, alteori se asociază
cu depresia. Printre factorii de risc se citează HTA, hipotensiunea arterială, diabetul, boala coronariană
cu/ fără aritmii, hipertrigliceridemia.
Evoluţia durează 3-10 ani după care pacientul devine gatos, se caşectizează, rămîne în pat, moare
prin accidente noi vasculare sau unfecşii inter-curente, de obicei bronho-pulmonare.

♦Caracteristici clinice sdr demential:

-oboseala, dificultati in sustinerea unor activitati profesionale
-functiile psihice elementare afectate major :
1) memoria (apare precoce (mai ales în demenţele de tip cortical, cum este boala Alzheimer) şi
se manifesta iniţial pentru evenimentele recente. Ulterior, odată cu progresia bolii, deteriorarea
mnezica devine severă),
2) orientarea (dezorientare de tip spatial)
3) limbajul (afazia, limbajul stereotip, vag, anomia),
4) personalitatea (accentuarea unor trăsături premorbide de personalitate fie la modificări în
sensul introversiei şi apatiei),
5) perceptia (halucinaţii auditive, olfactive sau vizuale)
6) gandirea
-se asociaza cu simptome depresive sau anxioase

31. Enumeraţi complicaţiile psihiatrice ale alcoolismului

Intoxicaţia acută (beţia) se manifestă prin euforie, dezinhibiţie comportamentală, verbală,

dislalie, labilitate emoţională, ataxie.
Sevrajul, în forma severă, îmbracă simptomele deliriumului tremens (care complică sevrajul la
circa 5 % din cei cu sevraj). Apare la circa 72 ore după întreruperea consumului (sau mai târziu).
Simptomele apar în următoarea ordine:
a. la câteva ore după întrerupere:
- tremurături ale extremităţilor,
 - febră, tahicardie, hipertensiune arterială;
b. la 12 – 24 ore:
- anxietate, agitaţie psiho-motorie, halucinaţii vizuale (mai rar, auditive), semne
hipersimpaticotonie, confuzie (delirium);
o altă complicaţie poate fi apariţia crizelor epileptice simptomatice care apar la 48 – 72 ore la
marii băutori, cu carieră veche de alcoolism.
Mortalitatea în delirium tremens este de 15 – 20 %, în primele 48 ore, tulburarea constituind
urgenţă medicală care trebuie tratată în serviciul de terapie intensivă. Se remite în 1 – 5 zile cu
tratament complex, adecvat.

Cu toate ca alcoolismul nu descrie o tulburare mintala specifica, tulburarile asociate cu

alcoolismul se pot clasifica, de regula, in 3 grupe :

1. tulburari legate de efectele directe ale alcoolului asupra creierului :

· intoxicatia
· sevrajul
· deliriumul de sevraj
· halucinoza alcoolica

2. tulburari legate de comportamentul care se asociaza cu alcoolul :

· abuzul de alcool
· dependenta de alcool
3. tulburari cu efecte persistente :
· tulburarea amnestica persistenta
· dementa
· encefalopatia Wernicke
· sindromul Korsakoff

32. Halucinoza alcoolică

Tulburarea psihotica predominant halucinatorie (halucinoza alcoolica) :

Halucinatii auditive sau nestructurate cu caracter de halucinoza care apar dupa o perioada de la
inceperea sevrajului, pe fondul constiintei clare, cu sau fara delire.

Boala a fost denumita de Wernike "halucinoza bautorilor". De regula apar mai intai halucinatii
elementare mai ales seara, care sunt greu de deosebit de iluzii ; sunt audio-verbale, arareori vizuale si
aproape intotdeauna cu caracter ostil, neplacut, fiind acompaniate de anxietate, rareori pacientii descriu
halucinatii cu continut placut. Ca urmare a halucinatiilor pot apare ideile delirante mai mult sau mai
putin sistematizate, care insa sunt necesare pentru diagnostic.
Evolutia este de regula spre remisiune in aproximativ o saptamana dar ea poate fi si de lunga
durata, in toate aceste cazuri, impunandu-se diferentierea de alte psihoze.
În cazul halucinaţiilor vizuale zooptice din delirium tremens sau delirul alcoolic cronic, respectiv
în cazul aşa-numitei “psihoze cu ectoparaziţi Ekbom” din alcoolismul cronic, în care apar halucinaţiile
haptice sau tactile, sau prezintă brusc un comportament heteroagresiv, care poate fi extrem de grav.
 33. Patologia de maternitate
Perioada post-partum reprezintă o perioadă cu risc crescut pentru aceste tulburări, îndeosebi pentru
cele afective care se situează pe un continuum de intensitate de la depresia uşoară, la stările
psihotice.
Etiologie. Nu sunt încă recunoscute date concrete despre o relaţie cauzala dintre
diminuarea brutală a estrogenilor din post-partum, pe de o parte, şi variaţiile prolactinei şi
cortizolului, pe de alta şi apariţia simptomatologiei clinice de natură afectivă.
În cadrul unei vulnerabilităţi complexe (biologice, psihologice, psiho-sociale) a
femeilor la care se dezvoltă aceste tulburări, rămân clar implicaţi următorii factori de risc:
- antecedentele psihiatrice de boală afectivă (70 – 90 % probabilitate de reapariţie a psihozelor post-
partum). Femeile cu antecedente de depresie majoră / boală afectivă bipolară riscă în proportie de
30 – 50 % să facă o tulburare afectivă în post-partum, după cum un factor de risc demonstrat
rămâne şi depresia din timpul sarcinii;

- istoric familial de boli psihice;

- absenţa suportului social (familie dezorganizată, conflicte maritale, dificultăţi în îngrijirea nou-
născutului);
- evenimente negative de viaţă în timpul sarcinii şi după naştere
Forme clinice:

Depresia tranzitorie post-partum apare la 2 - 3 zile după naştere (depresia de ziua a 3-a –
”third-day blue”) la 50 – 80 % din lehuze şi este considerată o modificare normală a post-partum-
ului ( prin depleţie DA-ergică ), dacă nu depăşeste în durată 2 săptămâni. Constă în depresie
uşoară, labilitate afectivă, iritabilitate, plâns nemotivat. Când depăşeste 2 săptămâni, reprezintă
debutul depresiei (majore) post-partum.

Depresia post-partum apare la 10 – 15 % din lehuze, debutul situându-se la 60 % dintre ele în

primele 6 săptămâni ale puerperiului. Criteriile D.S.M. - IV situează această perioadă a debutului în
primele 4 săptămâni de post-partum. Evoluţia tabloului de depresie majoră durează între 3 - 14 luni.

Psihoza post-partum apare la 0,1 - 0,2 % din femeile care au născut, cu debut acut în primele 2
- 3 zile ale puerperiului, astfel încât constituie o urgenţă psihiatrică datorită, în primul rând, faptului că
starea psihotică a pacientei poate pune în pericol viaţa nou-nascutului.
Simptomele pot fi dominate de o stare confuzivă, halucinaţii şi pseudohalucinaţii, delir de
persecuţie / vinovăţie / relaţie, etc, labilitate dispoziţională, hetero-agresivitate, tentative autolitice,
irascibilitate, agitaţie psiho-motorie.
Tratament. Farmacoterapia antidepresivă (fluoxetina, sertralina, venlafaxina-Efectin) va fi
initiata cu prudenta de catre medicul psihiatru, în funcţie de severitatea simptomelor depresive,
informaţiilor existente despre eficienţa răspunsului terapeutic la administrări anterioare ale
antidepresivelor la aceeaşi pacienta. În cazul coexistentei mai multor factori de risc la o aceeaşi femeie
(antecedente de depresie majoră recurentă sau depresie post-partum), se va evalua oportunitatea
iniţierii profilactice, din timp, a tratamentului antidepresiv. În acest context, tratamentul profilactic cu
săruri de litiu poate fi util, cu condiţia de a se suprima alăptarea la sân. Litiul se poate acumula până la
nivele cu 50 % mai mari decât la mame, în plasma copiilor alăptaţi cu lapte matern. În depresia severă
post-partum psihotică, se recomandă terapia electroconvulsivantă. Tratamentul hormonal estrogenic
poate fi benefic, alături de antidepresive. În toate cazurile, se va considera necesitătea întreruperii
alăptării la sân prin consult interdisciplinar al obstetricianului, psihiatrului, endocrinologului.
ASTA NU E IN CURS
A. tb psihice in cursul maternitatii: legate mai ales de o posibila situatie conflictuala (sarcina nedorita, conflict in
familie) si care determina de obicei manifestari indirecte, ascunse. Gravida se poate plange de cefalee, depresiuni, totul se
leaga de evolutia normala sau pato a sarcinii: HTA, edeme, risc de eclampsie, frica de ce o asteapta. Conteaza f mult
incurajarea ginecologului, asigurarea pac ca sarcina evolueaza normal, pregatirea psihologica a nasterii. Alta frica a mamei
este ca in per conceptiei a avut o gripa, a luat medicamente sau a facut ex Rx nestiind ca este insarcinata si face o reactie
fobica. Trat este simptomatic.
B. tb psihice perinatale (primele 10 zile dupa nastere). Pot survenii confuzii mentale legate de hemoragii masive,
infectii, resturi placentare. Confuzia se poate exprima prin : obnubilare, stupoare, tb productive, delirant-vizuale,
impulsiuni suicidare, homicidere. Legata de aceasta confuzie e si pruncuciderea.Expertiza trebuie
sa dovedeasca retrospectiv ca a fost un episod confuzional.. Maj se remit. Se indeparteaza copilul pt ca este in pericol.
C. tb psihice de lactatie (pana la 1 an). Mai ales la primipare, tot in context nefavorabil erup fenomene psihotice de
tip depresiv, schizofreniform,paranoid, mai rar maniacal. Prognosticul este foarte rezervat.

34. Sindromul de automatism mental

Ansamblu de fenomene, descrise iniţial de Clerambault, relatate de pacient ca pierdere a

controlului asupra vieţii sale psihice şi a limitelor propriei sale persoane: pacientul are sentimentul că
este supus unei / unor forţe / influenţe exterioare (sindrom de influenţă exterioară, sindrom xenopatic),
i se impun cuvinte, sentimente, acţiuni – acte violente, ticuri, impulsuri absurde, are impresia că i se
ghicesc sau i se fură gândurile (“furtul gândirii”), actele sale sunt enunţate, comentate, criticate
(halucinaţii / pseudohalucinaţii comentative la pers. II / III); pacientul „îşi aude”gândirea („sonorizarea
/ ecoul gândirii / ecoul lecturii”) pe care o percepe ca fiindu – i străină, impusă ca o realitate exterioară.
S – a descris triplul automatism – ideo - verbal, senzitiv, ideo – motor, denumit şi delir de control (de
influenţă exterioară, de „pasivitate”) Este caracteristic schizofreniei, în episod acut delirant, dar apare,
mai puţin exprimat, şi în halucinoza alcoolică, psihoze paranoide ale vârstei a III – a, alte stări
psihotice acute.

35. Sindromul de conversie

Sindromul conversiv (starea de conversie) este consecinţa reprimării unor nevoi afective, urmată
de dezvoltarea unor simptome somatice sau de distorsiuni în funcţionarea unor grupe de muşchi aflate
sub control voluntar, care mimează de obicei afecţiuni neurologice, dar care nu pot fi explicate prin
nici o tulburare organică.

Exemple: - anestezia „isterică” este o pierdere a diferitelor modalităţi senzoriale, ca urmare a

unor conflicte emoţionale reprimate, neexprimate; - alte alterări / perturbări senzoriale (cecitate,
anosmie, cofoză, anestezii / analgezii segmentare segmentare, diplopie, anestezii în mănuşă / ciorap,
fără corespondent metameric; - perturbări motorii (pareze, paralizii, vărsături, afonie isterice); -
macropsii / micropsii ale unor obiecte, percepute cu dimensiuni mărite, respectiv micşorate, simptome
care pot însă să apară ca atare şi în afecţiuni organice, ca de exemplu epilepsia cu crize parţiale
complexe.
Diagnosticul de conversie prin excluderea posibilelor condiţii somatice, ceea ce presupune un
examen neurologic amănunţit şi investigaţiile paraclinice care se impun. Caracteristica principală a
acestor simptome de conversie este relaţia temporală dintre momentul apariţiei simptomului (dar şi
particularităţile sale clinice) şi o psiho-traumă sau emoţie intensă. De asemenea, simptomele care
afectează hemicorpul stâng sunt mai frecvente decât cele care afectează hemicorpul drept datorită, mai
puţin investit prin mecanismele gândirii magice cu vitalitate decât hemicorpul stâng, sediu al inimii,
simbolic acceptat ca locus vital princeps.

Simptomele conversive nu sunt sub control voluntar, ceea ce le deosebeşte de simulaţie, nu

constituie un tip de răspuns sancţionat cultural (inacceptabil, ruşinos, nedemn)

36. Sindromul oneiroid

STAREA ONEIROIDĂ (din debutul oniric al schizofreniei) este o „infiltrare a visului în gîndirea
vigilă”(Michaux,1960), un amestec al reflectării realităţii cu trăiri ca de vis, limita dintre realitatea
subiectivă şi cea exterioară, obiectivă, fiind estompată. Pacientul pare să asiste la desfăşurarea unor
scene cu halucinaţii vizuale complexe, vii, fantastice, uneori chiar agreabile pe care le poate proiecta
în exterior, ceea ce face ca orientarea să fie destul de bine conservată, iar clinic, pacientul să pară un
spectator atras de ceea ce vede, dar nu total absent din ambianţă. Apare şi în stuporul catatonic
(„catatonia cu semne negative”) sau agitaţia catatonică ( „catatonia cu semne pozitive”). Această stare
se întîlneşte astăzi foarte rar în clinică, în special în serviciile de urgenţă sau ATI.

37. Toxicomania la amfetamine

Dozele moderate (mai mici de 30 mg dextroamfetamină) provoacă: activitate simpatică excesivă,

midriază, tremor, HTA, nelinişte, hipertermie, tahipnee, tahicardie, hiperactivitate.
La doze mai mari apar anxietate, atacuri de panică, stare confuzională acompaniată de diverse
tulburări vasomorii (mai ales HTA severă) şi de aritmii cardiace. Infarctul miocardic şi hemoragia
cerebrală reprezintă două dintre cele mai redutabile complicaţii ale intoxicaţiei severe cu cocaină sau
cu metamfetamină.
În cadrul aceluiaşi tablou clinic se descrie psihoza paranoidă acută cu halucinaţii auditive,
psihoză dificil de distins de forma paranoidă a schizofreniei.

Dozele letale sunt de 20 – 25 mg amfetamina/kg, dar pentru utilizatorii cronici au fost descrise
doze letale mult mai mari (pînă la 5000 mg amfetamină/zi sau 10 000 mg cocaină / zi !!).

Diagnostic diferenţial
 Infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale hemoragice de alte etiologii;
 Hipertiroidismul necontrolat terapeutic;
 Schizofrenia paranoidă;
 Sevrajul la opioide.
Tratament. În afara procedurilor standard (descrise la principiile generale de tratament al
intoxicaţiilor), se utilizează:

 Haloperidol 2 – 5 mg/ zi, pentru controlul simptomelor psihotice. Haloperidolul este

preferat clorpromazinei, deoarece aceasta din urmă poate creşte timpul de înjumătăţire al amfetaminei.
Pe de altă parte, în cazurile de HTA severă efectul hipotensiv al clorpromazinei se dovedeşte benefic
(25 – 50 mg im, repetat la 2 – 4 ore pînă la controlul simptomelor psihotice). În general este însă
preferat haloperidolul, mai ales dacă nu se cunoaşte exact drogul cu care s-a intoxicat pacientul, multe
droguri ilicite având efecte anticolinergice semnificative, care sunt agravate de administrarea de
clorpromazină. De asemeni, haloperidolul este preferat anxioliticelor benzodiazepinice care cresc
riscul de violenţă.
 Contenţia : poate fi necesară în serviciul de urgenţă, datorită riscului crescut de
comportament violent.
 Diazepam iv lent, fenitoin sau fenobarbital pentru controlul convulsiilor (v. principii
generale de tratament).
 Fentolamină sau nitroprusiat de sodiu pentru controlul HTA.

38. Toxicomania la benzodiazepine

Dezinhibiţie a impulsurilor agresive şi sexuale, precum şi alte simptome similare celor din
intoxicaţia alcoolică: dizartrie, incoordonare motorie, mers nesigur, tulburări mnezice şi prosexice. De
obicei, aceşti pacienţi par sedaţi, dar pe acest fond apar perioade de hiperactivitate paradoxală sau de
labilitate emoţională.
Majoritatea benzodiazepinelor se acumulează, ceea ce la pacienţii mai vârstnici provoacă stări
confuzionale predominant vesperal.
Supradozele de benzodiazepine sunt observate frecvent în serviciile de gardă. De obicei nu au
risc vital decât în asociaţie cu alcool sau cu alte sedative. Supradozele de barbiturice pot fi letale, mai
ales la pacienţii care, datorită utilizării îndelungate, au dezvoltat toleranţă la efectul sedativ. Aceşti
pacienţi decedează prin stop respirator, deoarece toleranţa la efectul deprimant al centrilor respiratori
se instalează mult mai lent decât toleranţa la efectul sedativ.
Pacienţii ajung frecvent la camera de gardă în stare de stupor, cu ROT diminuate sau abolite,
pupile miotice cu RFM lent (excepţie făcînd intoxicaţia cu glutetimid în care pupilele sunt midriatice).
Acestor semne li se asociază diverse complicaţii somatice : insuficienţă cardiacă, pneumonie, depresie
respiratorie, aritmii cardiace.
În formele severe pacientul este comatos, hipotermic, cu depresie respiratorie marcată şi cu
insuficienţă circulatorie. Hemoragii buloase (mai ales la nivelul mâinilor, feselor şi genunchilor) pot
apărea în supradozele de barbiturice.
Tratament:
 Proceduri generale : administrarea de cărbune activat este indicată în special în intoxicaţiile cu
fenobarbital, meprobamat şi glutetimid.
 În privinţa benzodiazepinelor nici hemodializa, nici diureza forţată nu reprezintă modalităţi
eficiente de a elimina mai repede drogul
 Hipotensiunea arterială : pacientul este plasat în poziţie Trendelenburg şi se administrează
soluţii izotone. La nevoie se administrează dopamină sau levarterenol
 Renal: pentru barbituricele cu durată scurtă de acţiune (pentobarbital, secobarbital,
ciclobarbital) diureza forţată şi alcalinizarea urinii nu au valoare terapeutică. în schimb, hemodializa şi
hemoperfuzia grăbesc eliminarea drogului. Pentru barbituricele cu durată lungă de acţiune
alcalinizarea urinii este o metodă de bază pentru favorizarea excreţiei
 Antidot : intoxicaţia cu benzodiazepine beneficiază de tratament cu flumazenil, antagonist
specific al cărui efect durează 1 – 4 ore.

39. Toxicomania la heroina

Intoxicaţia cu opioide reprezintă o urgenţă veritabilă, putând duce la comă, edem pulmonar şi
stop respirator. După administrarea intravenoasă a heroinei, efectul apare în 2 – 5 minute şi se menţine
pentru cel puţin 10 – 30 minute. În cazul administrării orale trebuie ţinut seama de efectul opioidelor
asupra tranzitului gastrointestinal, astfel încât detresa respiratorie poate părea că se ameliorează iniţial,
doar pentru a se agrava ulterior.
Semne clasice:

- mioză (dar în acidoză şi în hipoxia severă pupilele devin midriatice)

- euforie iniţială urmată de letargie şi somnolenţă
- dizartrie
- tulburări de atenţie şi memorie
- afectarea capacităţii de judecată, dar – spre deosebire de intoxicaţiile cu stimulante,
fenciclidină sau inhalante – în intoxicaţia cu opioide se constată rareori un comportament agresiv
- constipaţie, greaţă, vărsături
- mioclonii, hiperpirexie
- hipotensiune arterială (iniţial moderată, dar scade dramatic odată cu instalarea anoxiei,
moment indicat şi de conversia miozei în midriază)
- aritmiile cardiace apar dupa instalarea anoxiei, sau de la debut în cazul supradozarii de
propoxifen.
Edemul pulmonar reprezintă cea mai redutabilă complicaţie a intoxicaţiei cu opioide.
În intoxicaţiile cronice apar abcese, celulită, osteomielită, endocardită, encefalopatie
postanoxică, rabdomioliză, necroza tubulară acută, glomerulonefrită, tromboflebită.
Diagnosticul diferenţial este relativ simplu dacă se pot obţine informaţii de la pacient
sau aparţinătorii acestuia. Altfel, trebuie luate în considerare intoxicaţiile cu sedative sau alcool (cazuri
în care lipseşte mioza) precum şi intoxicaţiile mixte. Administrarea de naloxonă reprezintă cel mai bun
test pentru clarificarea diagnosticului.

 Antidot: Intoxicaţia cu opioide este una dintre puţinele care beneficiază de un antidot
specific, cu acţiune rapidă şi fără reacţii adverse. Naloxona se administrează conform protocolului
descris în capitolul de proceduri generale.

40. Atacul de panica

Este un episod neaşteptat, care apare brusc, de anxietate intensă, acută şi copleşitoare, care se
însoţeşte de senzaţia subiectivă de catastrofă / moarte iminentă, precum şi de cel puţin patru din
următoarele simptome:

 palpitaţii, bătăi puternice ale inimii, sau puls accelerat

 transpiraţii intense
 tremurături / tremor generalizat
 respiraţie precipitată, cu senzaţie de lipsă de aer sau de sufocare
 disconfort / dureri în regiunea toracică
 senzaţia de a se înăbuşi
 senzaţie de „piele de găină” (frisoane) / bufeuri
 senzaţia de amorţeală sau înţepături în tot corpul
 greţuri / disconfort şi greutate abdominală
 senzaţie de „cap greu”/ „cap gol”
 teama de a nu-şi pierde controlul / de a înnebuni
 derealizare (perceperea ireală a ambianţei) sau de depersonalizare (senzaţia de auto-
detaşare sau chiar de înstrăinare de propria persoană)
 teama de moarte iminentă.
 Durata atacului de panică este de obicei de 5 - 30 de minute, simptomele având un
curs progresiv ascendent la începutul atacului, cu apogeul simptomatologiei după primele 10 minute.
Prin definiţie, atacul apare spontan, pe neaşteptate; totuşi la unii pacienţii se pot identifica, după mai
multe episoade, anumite situaţii declanşatoare, ceea ce creşte anxietatea de aşteptare a acestora, şi
probabil şi starea de anxietate critică din timpul episodului, ca atare. Aceste episoade pot apărea practic
oricând, uneori chiar şi în timpul somnului.
Atacul de panica reprezinta un sindrom anxios care poate sa apara in:
 tulburarea de panica
 tulburari fobice
 tulb depresiva majora
 tulb obsesiv-compulsiva
 personalitatea borderline
 episodul psihotic acut
Atacul de panică repetitiv, pe durata unei luni, constituie tulburarea de panică, forma clinică a
tulburărilor anxioase, un atac izolat, care nu s-a mai repetat timp de câteva săptămâni, nu se constituie
ca o entitate clinică, dar trebuie atent diferenţiat de manifestări critice, acute de anxietate care pot
apărea în contextul unor condiţii somatice.

41. Caracteristici clinice ale tulburarii anxioase generalizate

Este definită conform criteriilor D.S.M. - IV - TR de o simptomatologie anxioasă şi aprehensiune

în legătură cu activităţi cotidiene banale pentru o perioadă de cel puţin 6 luni. Este numită şi anxietate
„liberflotantă”, dar poate fi precumpănitor legată de preocupările majore ale existenţei individului
(activitate profesională, şcoală). Acuzele variabile sunt dominate de nervozitate permanentă,
iritabilitate, tremor, transpiraţii, ameţeli, palpitaţii, gură uscată, disconfort epigastric, dificultăţi de
concentrare.
Se asociază tensiunea musculară, insomnii, nelinişte psihomotorie, teama că o persoană
apropiată va avea un accident, i se va întâmpla ceva rău, se va îmbolnăvi, sau subiecte domestice
minore, problemele copiilor. Intensitatea, durata, frecvenţa anxietăţii sunt disproporţionate faţă de
probabilitatea efectivă / impactul evenimentelor receptate ca pericol. Au dificultăţi în stoparea trăirii
anxioase. Suferinţa duce la o scădere semnificativă în domeniul profesional, social sau alte domenii
importante pentru subiect. Pacientul frecventează de obicei un medic de familie / internist, cărora le
raportează ca tulburare primară simptomele somatice (de exemplu diareea cronică). Se asociaza cu tulb
de panica, depresie, alcoolism, etc.

42. Caracteristici clinice ale tulburarii obsesiv compulsive

Diagnosticul poziv se pune pe baza prezenţei următoarelor simptome:

- obsesii, definite ca gânduri persistente şi recurente, impulsuri sau imagini intruzive şi inadecvate, cu
caracter egodistonic, dificil de controlat care induc anxietate marcată, pe care pacientul nu le poate
ignora, deşi încearcă şi faţă de care are critică (ex. obsesii ideative - imagini, scene mentale obscene,
ruminaţii ale unor probleme nerealiste, chiar metafizice, obsesii fobice - neoplasme, SIDA, murdărie,
de contaminare, etc.), îndoieli obsesive).
- compulsiuni, definite ca acţiuni repetitive (spălat pe mâini – ablutomanie, numărat excesiv şi inutil,
ordonarea la nesfârşit a obiectelor) sau acte mentale (repetarea în gând a unor cuvinte, rugăciuni,
socoteli) pe care persoana le execută ca urmare a unor obsesii sau a unor reguli rigide impuse, deşi
încearcă să li se opună, dar fără să reuşească. Atunci când subiectul li se opune se declanşează
anxietate insuportabilă. Pot apărea ritualuri obsesionale, ca o transgravare a obsesionalităţii ideative în
comportamente (compulsiile pot fi executate pentru a neutraliza o obsesie, idee sau pulsiune
inacceptabile).
Pacientul (ICD10):
- recunoaşte că sunt propriile gânduri / impulsiuni
- sunt constant neplăcute, anxiogene
- cel puţin un gând, comportament, impulsiune domină atât de mult încât nu mai opune
rezistenţă

Comorbiditate
- depresia
- tulburările anxioase
Evoluţie
- cronică la 2/3 şi fluctuantă la 1/3 dintre pacienţi
-debut precoce la personalitate premorbidă patologică (schizotipală mai ales) –pronostic grav

43. Caracteristici clinice ale tulburarii de stres posttraumatice

În confruntarea cu un eveniment stressant, copleşitor, care depăşeste capacitatea de adaptare,

individul reacţionează cu o stare acută de anxietate. Aceasta constituie răspunsul imediat la stress,
tulburarea acută de stress.

Această tulburare nu mai este astăzi considerată un răspuns normal la o psiho-trauma intensă.
Dimpotriva, se consideră că traumatismul stressant nu este decât “trigger-ul” care declanşează un
răspuns endogen, în cadrul unei vulnerabilităţi individuale crescute.
D.S.M. - IV defineşte caracteristicile psiho-traumei după cum urmează:

A.1. ameninţare fizică vitală la adresa integrităţii corporale, de exemplu:

a) expunerea la o confruntare militară, atac violent la propria persoana (inclusiv violul,

tâlharia), violenţa domestică, accidente de automobil, abuz sexual / fizic al copilului, neglijarea copilului,
dezastre naturale, boala debutată supraacut, catastrofal.
b) Asistarea la un eveniment psiho-traumatizant.
c) Relatarea unei astfel de psihotraume suportata de o persoana semnificativă emoţional.

A.2. O caracteristică definitorie a evenimentului traumatizant constă în aceea că răspunsul individului

presupune frica intensă, sentimentul de neputinţă sau oroare. Datorită intensităţii sentimentelor asociate
traumei, percepţia acesteia poate fi distorsionată, astfel încât poate fi percepută ca fragmente de senzaţii, iar
perceperea timpului poate fi alterata / încetinită / accelerată. Sentimentele pot fi disociate de evenimente şi
ordinea în care acestea s-au petrecut şi pot apărea diferite grade de amnezie pentru evenimentul psiho-
traumatizant în totalitate sau parţial.

Criteriile propriu-zise de diagnostic D.S.M. presupun:

B. Marca tulburării de stress posttraumatic este reiterarea subiectivă a simptomelor iniţiale şi
caracterul lor intruziv. Memoria evenimentului stressant este de tip traumatic: reamintirile sunt vii,
însoţite de cortegiul iniţial de senzaţii corporale pe care pacientul nu le poate controla. Coşmarurile
sunt caracteristice, sunt repetitive, atât de vii şi cvasi-reale, încât întrerup somnul brutal, astfel încât
bolnavului ajunge să-i fie teamă să mai adoarmă pentru a nu le mai avea din nou şi din nou.
Halucinaţiile, flash-back-urile dau senzaţia pacientului că retrăieste evenimentul stressant.
Hiperreactivitatea sistemului vegetativ însoţeşte tensiunea emoţională crescută în care trăieşte
cotidian bolnavul (palpitaţii, presiune toracică, respiraţie precipitată, transpiraţiile însoţesc de fiecare
dată rememorarea psiho-traumei).
C. Dizabilitarea pacientului se produce prin comportamentul de evitare a oricăror situaţii care ar
putea readuce trauma în prim-planul memoriei, până la amnezia traumei ca atare. De asemenea, apar o
stare de indiferenţa afectivă manifestată prin detaşare faţă de realitate, de anturaj, de propriile motivaţii
anterioare, atenuarea amplitudinii propriilor emoţii, abandonarea activităţilor până atunci importante.
D. Iritabilitatea crescută apare pe fondul unei lipse constante a relaxării în faţa oricăror stimuli
(hyperarousal) care se manifestă prin:
- dificultatea inducerii somnului
- izbucniri de furie
- dificultăţi de concentrare
- hipervigilitate
- reacţii exagerate la stimuli anodini

44. Hipocondria
Criteriile de dg:
A. Preocuparea subiectului în legătură cu faptul că ar avea sau chiar convingerea că are o
maladie severă, bazată pe interpretarea eronată de către acesta a simptomelor corporale;

B. Preocuparea persistă în pofida evaluării medicale corespunzătoare şi a asigurării de contrariu;

C. Convingerea de la primul criteriu nu este de intensitate delirantă (ca în tulburarea delirantă, de

tip somatic) şi nu este limitată la preocuparea circumscrisă la aspect (ca în tulburarea dismorfică
corporală);

D. Preocuparea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă în domeniul social, profesional

ori în alte domenii importante de funcţionare;

E. Durata perturbării este de cel puţin 6 luni;

F. Preocuparea nu este explicată mai bine de anxietatea generalizată, tulburarea obsesivo-

compulsivă, panică, un episod depresiv major, anxietatea de separare sau altă tulburare somatoformă.

Tablou clinic.
 Simptomul principal este teama / convingerea de a avea o boala somatică gravă care poate
implica orice simptom sau organ, unice / multiple. În tulburarea nevrotică hipocondriacă pacienţii
atribuie unor senzaţii banale/ normale semnificaţii patologice, considerându-le semene ale unor diferite
boli somatice. Pacientul prezintă anxietate şi uneori chiar o uşoară depresie secundare. Frica de
prezenţa uneia / mai multor boli (nosofobia) face parte din hipocondrie. Dacă bolnavul citeşte într-o
publicaţie populară despre simptomele unei boli începe să creadă că o are şi el (boala a mai fost
denumită „boala studenţilor în medicină”). Simptomele hipocondriace sunt influenţate de contextul
cultural al pacientului care nu stabileşte o relaţie bună cu medicul datorită solicitărilor exagerate de
examene paraclinice, a unor tratamente anume şi a frustrării pacientului mereu nemulţumit de atanţia
insuficientă care i se acordă. Frustrarea pacientului creşte odată cu trimiterea sa la psihiatru.
Trebuie diferenţiată de existenţa reală a unor tulburări somatice reale, după eliminarea cărora medicul
generalist, internistul, etc. trebuie să explice cu tact pacientului necesitatea de a accepta un tratament
psihiatric adecvat.

Când această preocupare iese din sfera nevrozei, pierzându-şi caracterul critic, poate deveni idee
prevalentă / delirantă intrând în sfera psihozei delirante cu conţinut hipocondriac.

Evoluţia este de cele mai multe ori cronică, beneficiul secundar (protecţia anturajului, etc.) fiind
un factor important de cronicizare.

45. Schizofrenia paranoida

. Schizofrenia paranoidă ( halucinaţii auditive, una sau mai multe idei delirante)
- cel mai comun tip
- domină sindromul paranoid care este cel mai bine exprimat în faza acută a bolii
- există idei delirante de persecuţie, urmărire, otrăvire, control al gândurilor şi ideilor de către
ceilalţi, grandoare, misticism, misiune specială (reformă, mesianic), schimbare corporală (delirante
somatice), gelozie, filiaţie (naştere ilustră), invenţie, relaţie / referinţă (la media, TV, oamenii pe stradă
privesc pacientul cu ostilitate, suspiciune, „într-un fel anume”). Aceast aduce la modificări profunde
ale perceperii de sine şi a lumii, se pierd limitele sinelui.

46. Schizofrenia catatonica

Schizofrenia catatonică ( este prezent sindromul catatonic)

- tabloul e dominat de tulburările psihomotorii, reprezentate de elemente sau de totalitatea

sindromului catatonic care poate fi întrerupt de perioade de excitaţie violentă (raptusuri catatonice):
 negativism
 atitudine şi posturi bizare (pentru lungi perioade)
 rigiditate (posturi rigide împotriva eforturilor de a fi mobilizat)
 flexibilitate ceroasă (menţinerea membrelor, corpului, în poziţii impuse din
exterior)
 sindrom: ecomimie – ecolalie – ecopraxie
 stupor (scăderea marcată a reactivităţii la ambianţă, cu reducerea mişcărilor şi
activităţii spontane, mutism)
 uneori stereotipii
 uneori raptusuri (activitate motorie crescută, aparent fără scop, neinfluenţată de
stimuli exteriori – izbucnire brutală, irepresibilă, de raptus

47. Schizofrenia hebefrenica (nediferentiata)

Schizofrenia nediferenţiată (sunt prezente simptome psihotice active în absenţa criteriilor altor
forme..clinice)
- se întâlnesc elemente ale tulburării schizofrene de tip paranoid, catatonic, hebefrenic, dar nu sunt
conforme cu nici unul cu formele de mai sus, nu se diferenţiază nici o clară predominanţă a unui set
particular de caracteristici diagnostice.

48. Schizofrenia reziduala

Schizofrenia reziduală (sunt prezente simptome negative; sunt absente semnele pozitive)
- corespunde stadiului tardiv, cronic, „cicatrizat” după multiple episoade paranoide acute, floride. - constă în
predominanţă a simptomelor negative, deficitare: lentoare psihomotorie, hipoactivitate, tocirea afectivităţii
(complet aplatizat), slabă comunicare non – verbală prin sărăcire mimică cu privire indiferentă şi lipsa
modulării vocii, postură pasivă, lipsa autoîngrijirii, izolare socială, gândire sărăcită cu relaxarea asociaţiilor,
alogie (gândire ilogică).

49. Ipoteze etiologice in schizofrenie

Ipoteza neurodezvoltarii anormale (ipoteza neuro-anatomica):

A.Prezenta anomaliilor cerebrale la schizofreni:-25% au o relativ redusa largire a ventriculilor laterali
(care ar corela cu prezenta simptomelor negative); -volumul cerebral usor redus (mai ales temporal), cu
largirea sulcusurilor.

B.Schizofrenia pare sa fie o boala de neurodezvoltare:-tulburari ale dispozitiei substantei albe si ale
dezvoltarii corticale datorate selectiei si migrarii neuronale defectuoase din cursul dezvoltarii precoce a
creerului ( in cursul celui de al doilea trim.de dezvoltare fetala);-markerii extracelulari ai acestei
neurodezvoltari aberante sunt considerate dermatoglifele aberante (dezvoltate-ca timp- concomitent cu
creerul) observate la gemenii monozigoti afectati de boala.

C.Hipofrontalitatea( dovedita de diminuarea fluxului sanguin cerebral, precum si a

metabolismului functional la nivelul cortexului frontal dorso-lateral in timpul rezolvarii unor sarcini de
„activare frontala”, ca de ex.testul Wisconsin, testul de fluenta verbala). Aceste alterari sunt, probabil,
markeri de stare (si nu de boala) pentru ca se remit odata cu tratamentul( Spence s.a.,1998).

D.Alte anomalii functionale au fost puse in evidenta in lobul T sting.Ele coincid cu tulburari
de gandire si autorii le includ in ipoteza perturbarii interconexiunilor dintre complexul amigdala-hipocamp,
gyrusul parahipocampic, gyrus T superior care ar explica fenomenul psihopatologic al „pierderii asociatiilor
logice”descris de Jaspers(1927).

E.Conceptul de „disconectivitate functionala” presupune o dereglare a corelarii functionale

dintre diferitele arii cerebrale, o integrare slabita a activitatii corticale intre diferitele arii cerebrale, care- in
mod normal- ar urma anumite patternuri de corelare a deferitelor zone functionale cerebrale . Nu este asadar
vorba de o anomalie specifica focala sau un set de anomalii. Acest concept incearca sa explice
polimorfismul tulburarilor clinice, diacronic si sincronic, in conditiile ultimelor date relevate de metodele
moderne de investigatie morfologica si functionala, date care ramin inca destul de disparate.

Ipoteze neurochimice:
 Ipoteza dopaminică- există o hiperactivitate dopaminergică mesolimbică, generatoare de
simptome pozitive (halucinaţii, delir) care ar fi mediată în parte de hipoactivitatea în cortexul
prefrontal (generatoare de simptome negative (reziduale). Ar fi implicată scăderea inhibiţiei
serotoninergice asupra eliberării de DA la nivelul mezencefalului şi cortexului frontal.

Ipoteza disfuncţiei serotoninei- se bazează pe argumentul producerii psihozelor experimentale de

către agoniştii 5-HT (L5D şi 3,4 methylen-dioxymethamfetamina-”extasy”) şi pe eficienţa
antipsihotică a antipsihoticelor atipice (clozapina, olanzapina, risperidona),care acţionează şi pe
receptorii serotoninergici (5-HT2A, 5-HT2C).

Ipoteza fenilciclidinei (PCP) şi glutamatului - se bazează de asemenea pe producerea psihozei

experimentale de către aceasta substanţă

Ipoteza GABA-ergică - s-ar baza pe o diminuare a neuronilor GABA-ergici în hipocamp

constatată la schizofreni. Reducerea acţiunii sale, inhibitorii ar determina astfel o hiperactivitate
dopaminergică şi noradrenergică, responsabile de apariţia psihozei.

Ipoteza infecţiei virale din al III-lea trimestru

Ipoteza diateză-stres - susţine o vulnerabilitate moştenită care ar determina apariţia bolii sub
impactul unor injurii la nivelul hipocampului (prin traumatisme obstetricale, infecţii, hipoxie).
manifestată prin interacţiunea dintre vulnerabilitatea genetică şi cea indusă de mediul
psihotraumatizant (adoptaţii de la mamele schizofrene, deci cu risc genetic, de familii normale, au
făcut mai rar boala decât cei neadoptaţi şi cu mame tot schizofrene, asupra cărora au acţionat factori
defavorizanţi antrenaţi de exintenţa în proximitate a unei mame schizofrene care generează stresuri şi
disfuncţii familiale.

Ipoteza vulnerabilităţii genetice

50. Tratamentul schizofreniei

Spitalizarea este recomandarea pe care orice medic trebuie să o facă atunci când presupune
dezvoltarea unei schizofrenii. Monitorizarea şi managementul de caz ulterioare aparţin în exclusivitate
echipei şi serviciilor psihiatrice.

Tratamentul cuprinde:
 tratamentul fazei acute: cura neuroleptică, medicaţie antipsihotică atipică, TEC(terapie
electroconvulsivant)
 tratamentul de întreţinere
 tratamentul psihoterapeutic şi de reabilitare.

• spitalizare
• evaluare diagnostica
• stabilirea tratamentului
• siguranta pacientilor (idei suicidare, comportament de risc)
• simptomatologie ++, incapacitatea de a se ingriji
• (re)stabilirea legaturii cu serviciile ambulatorii
 PRINCIPII TERAPEUTICE

1.Definirea simptomelor de tratat

2.Ce neuroleptic (NL) a fost eficient in trecut sau in functie de efectele secundare

3.Un NL

-se trateaza 4 - 6 sapt cu doze adecvate inainte de a decide ca NL trebuie schimbat

-se incepe cu doze suficiente, conform simptomatologiei si apoi se ajusteaza in functie de

evolutia acesteia;

ameliorarea unor simptome are loc in ore-zile, dar o remisiune dureaza 6-8 saptamani

FARMACOTERAPIE

1.Antipsihotice (neuroleptice, NL)

Clasice:
haloperidol (sol, inj, tb)= (Haldol)
doze:4-6 mg/zi
clorpromazina (tb, inj)= (Plegomazin, Prozin)
doze: 100-600 mg/zi
NL depot (retard): flufenazina, haloperidol

Moderne: sulpirid, amisulprid

Novel (atipice): risperidona (tb, inj), 2-6 mg/zi

olanzapina (tb, inj), 10-20 mg/zi
quetiapina,
clozapina 200-600mg/zi (medie 300 mg/zi) - in formele rezistente

2.Medicatia adjuvanta

Benzodiazepine inj/ oral pentru neliniste, anxietate insomnie si pentru efecte secundare de tip
extrapiramidal
Antiparkinsoniene - in cazul efectelor secundare

TRATAMENTUL DE INTRETINERE

urmarirea posibilitatii recaderii si a efectelor secundare

primele 3-6 luni = stabilizare
la intreruperea tratamentului riscul de recadere este de 60% in 6 luni
pentru pacientii noncomplianti: tratment cu NL retard

TERAPII PSIHOSOCIALE

Terapie comportamentala (abilitati sociale), cognitiva

Terapii de grup
Terapie familiala: educatie, sustinere, emotia exprimata

51. Episodul depresiv major- mai frecvent la femei;

 Criterii de dg:

A. Cinci (sau mai multe) din următoarele simptome au fost prezente în cursul unei aceleiaşi
perioade de 2 săptămâni şi reprezintă o schimbare faţă de funcţionarea anterioara; cel puţin unul dintre
simptome este (1) dispoziţia depresivă sau (2) pierderea interesului şi a plăcerii.

NOTA: Nu se vor include simptomele care se datorează clar unei patologii medicale generale şi
nici delirurile sau halucinaţiile incongruente cu dispoziţia.
(1) Dispoziţie deprimată în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie de
relatarea subiectivă (de de exemplu., se simte trist sau “gol”), fie de observaţiile făcute de către alţii.
(de de exemplu., pare înfricoşat/ă). NOTA: la copii şi adolescenţi, dispoziţia poate să fie iritabilă.
(2) Interes sau plăcere marcat diminuate faţă de toate, sau aproape toate, activităţile, în cea
mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (indicată fie de relatarea subiectivă, fie de observaţiile
facute de către alţii).
(3) Pierdere în greutate semnificativă, fără să ţină un regim de slabire, sau creştere în greutate
(de exemplu., o modificare cu mai mult de 5% a greutăţii corporale într-o lună) sau descreştere sau
creştere a apetitului aproape în fiecare zi. NOTA: la copii se va lua în considerare absenţa câştigului în
greutate anticipat.
(4) Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
(5) Agitaţie sau inhibiţie psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de alţii şi nu simple
senzaţii subiective de nelinişte sau lentoare).
(6) Oboseala sau pierdere a energiei aproape în fiecare zi.
(7) Simţăminte de devalorizare sau vinovăţie excesivă sau inadecvată (care poate să fie
delirantă) aproape în fiecare zi (nu doar autoreproşuri sau vinovăţie legate de faptul de a fi bolnav).
(8) Capacitate de gândire sau concentrare diminuată sau indecizie, aproape în fiecare zi (fie
prin relatările subiective, fie observate de alţii).
(9) Idei recurente de moarte (nu doar frica de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără un plan
specific sau tentativă de sinucidere ori plan specific de sinucidere.
B. Simptomele nu îndeplinesc criteriile de episod afectiv mixt.
C. Simptomele cauzează suferinţă semnificativă clinic sau alterează funcţionarea socială,
ocupaţională sau în alte domenii importante de activitate.
D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de de
exemplu., un drog de abuz, un medicament) sau ale unei afecţiuni medicale generale (de de exemplu.,
hipotiroidie).
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu – după pierderea unei persoane iubite
simptomele persistă pentru mai mult de 2 luni sau se caracterizează prin deteriorare funcţională
marcată, preocupări morbide implicând devalorizarea, ideaţie suicidară, simptome psihotice sau
inhibiţie psihomotorie.

52. Episodul hipomaniacal

Episodul maniacal se caracterizează prin următorul tablou clinic:

 dispoziţie iritabilă / euforică ce durează de cel puţin 1 săptămână, la care să se
asocieze 4 (dacă e iritabilă), respectiv 3 din următoarele 7 semne cardinale ale maniei:
  distractibilitatea;
 insomnia (diferă de insomnia din depresie care echivalează cu scăderea duratei
somnului şi oboseala consecutivă; în manie, scade nevoia de somn, pacientul nefiind afectat în nivelul
de energie, care e chiar crescut);
 sentimentul de mărire şi grandoare care este consecinţa inflaţiei auto-stimei (variază
de la încredere crescută în forţele proprii, până la intensitatea delirantă);
 fuga de idei;
 hiperactivitate (socială, sexuală, profesională);
 logoreea;
 dezinhibiţie (verbală, sexuală, în maniera de a şofa, în cheltuirea banilor, în iniţiative
neaşteptate de a iniţia călătorii)

53. Tulb pers. paranoida

Se caracterizează pe neîncrederea şi suspiciozitatea faţă de ceilalţi, până la a considera că aceştia

sunt răuvoitori, vor să-i prejudicieze, să profite de ei. Acestea se manifestă în variate circumstanţe şi
contexte. Au tendinţa de a interpreta acţiunile oamenilor ca deliberat ameninţătoare (demeaning). Se
îndoiesc de loialitatea persoanelor apropiate şi prietenilor şi ca urmare evită treptat intimitatea şi ajung
să se izoleze. Sunt resentimentari (fără motiv real), ranchiunoşi faţă de jigniri, insulte reale sau
imaginare, se simt uşor atacaţi, trataţi cu lipsăde respect şi reacţionează în consecintă rapid, cu furie
sau printr-o actiune razbunatoare - până la a pune la cale răzbunări “exemplare”. Sunt suspicioşi,
geloşi fără motiv pe partenerul marital sau sexual. Ezita sa faca confidente altora datorita temerii
nejustificate că informatia va fi utilizată impotriva sa. Păstrează pizma, invidia, nu uită uşor insultele,
tratarea cu lipsă de consideratie – este plin de resentimente. Se consideră obiectivi, raţionali, justiţiari.
Persoanele din anturaj îi consideră lipsiţi de flexibilitate emoţională şi de resurse afective, rigizi,
excesiv de vigilenţi. Când sunt jigniţi devin excesiv de ostili, pot avea chiar scurte episoade psihotice,
gândire referenţială (ca un stadiu prevalent al delirului de relaţie) care pot necesita tratament psihiatric
în urgenţă şi internare în secţia de psihiatrie.
La examenul clinic vedem un ins care nu se poate relaxa, tensionat muscular, lipsit de umor,
hiperserios, cauta in situatie si context probe care sa-i sprijine banuielile. Desi premizele sunt false,
rationamentele sale sunt corecte si binedirectionate. Exprimă gânduri care atestă clar proiecţia, ideile
de prejudiciu, si idei ocazionale de referinţă.

Diagnosticul diferenţial se face cu tulburarea delirantă de tip paranoic (denumită în vechile

clasificări paranoia) şi schizofrenia paranoidă, ambele fiind stări psihotice, cu pierderea criticii şi
conştiinţei bolii şi a capacităţii de testare a realităţii (conservată în tulburarea paranoidă de
personalitate). Alte tulburări de care trebuie diferenţiată sunt tulburarea schizoidă şi evitantă de
personalitate, în care nu sunt prezente atât de pregnant trăsăturile de aspect interpretativ – paranoiac
din tulburarea paranoidă.
Tratamentul se adresează stărilor acute de decompensare (pre)psihotică, stărilor de ostilitate şi
furie, când sunt indicate antipsihoticele clasice şi atipice (Haloperidol, Risperidona etc.) sau
benzodiazepinele în doze mici şi pe durate scurte.

54. Tulb. pers. Antisociala

 Se caracterizează prin acte antisociale şi ilegale repetate care se anunţă sau chiar apar înaintea
vârstei de 15 ani. Acestea sunt însoţite de absenţa remuşcărilor şi prin caracterul lor lipsit de
moralitate. Totuşi, nu trebuie confundată net cu criminalitatea. Incapacitatea de a se conforma
normelor sociale presupune o existenţă frecvent presărată cu acte de înşelătorie, minciuni, şmecherii,
în scopul obţinerii de avantaje personale sau comise numai din plăcere; nu au un proiect de viitor,
trăiesc la voia întâmplării şi a propriei plăceri de moment, uneori în
promiscuitate, alcoolul şi drogurile fiind asociate de regulă acestui tip de existenţă. Îşi schimbă
frecvent locul de muncă, întrucât nu respectă condiţiile contractuale, regulamentele, obligaţiile
financiare. Actele agresive sunt regula în existenţa lor, ca şi ignorarea nesăbuită a drepturilor altora şi a
propriilor obligaţii, deşi par de încredere, dar sunt manipulativi.
Diagnosticul se pune dacă individul are cel puţin 18 ani, dacă există dovezi ale debutului înaintea
vârstei de 15 ani (chiul repetat de la scoală, exmatriculări, chinuirea animalelor domestice etc.
implicarea in viol sau fortarea (provocarea) de a avea raport sexual cand e vorba de o fata; distrugerea
deliberata a bunurilor altuia, vatamarea corporala a altuia, furturi cu/fara confruntarea cu victima –
inclusiv falsificarea de bani, talharie, extorcare.) şi dacă se exclude debutul unei schizofrenii.sau
episod
maniacal. Sunt incapabili să înveţe din propriile greşeli şi, de altfel, refuză să accepte acest lucru,
fiind nepăsători faţă de propria lor siguranţă, pentru a nu mai vorbi de a altora (ex. conducand masina
beat, depasind periculos viteza in repetate randuri). Are o totala lipsa de respect fata de adevar,
mintind mereu, foloseşte nume de imprumut, sau manipulează pe alţii în scopul intereselor sale
personale. Nu a avut niciodata o relatie monogama totala mai mult de un an.

55. Tulb. personalitate (psihopatia) schizoid

Se caracterizează prin excentricitatea comportamentului dominat de retractilitate, detaşare şi
indiferenţă faţă de realităţile înconjurătoare. Nu doresc şi nu iniţiază relaţii şi legături emoţionale nici
chiar cu membrii familiei proprii. În situaţii sociale sunt retraşi, evită de obicei contactul vizual şi
conversaţiile spontane (resimt disconfort în a se angaja într-o acţiune comună cu altul sau alţii pentru
că sunt foarte introvertiti, arata o inabilitate de-a lungul intregii existente de a se infuria si a-si exprima
nemultumirea in mod direct). Sunt demne de notat afectul îngust (constricted) şi politetea lor
manierista. Pentru o persoana din afara apar izolati, excentrici, singuratici. Neglijează aparenţa
exterioară, poartă de obicei îmbrăcăminte mai mult sau mai puţin demodată, au preferinţe pentru hoby-
uri singuratice (jocuri pe computer, pescuit) şi pentru ocupaţii care nu îi implică în relaţiile cu publicul
(paznici, meteorologi, astronomi, matematiceni, filozofi), în care de altfel pot excela şi realiza
performanţe de excepţie. Pot fi foarte ataşaţi de animale. Se implică deseori în miscari sau actiuni
voluntare legate de promovarea sanatatii sau pacii, etc, devin vegetarieni, se angreneaza in miscari
filosofice sau de asanare a raului social indeosebi daca acestea nu necesita o implicare in inter-relatii
personale. La examenul clinic dau impresia de: raceala, rezervă şi lipsă de implicare în evenimente
cotidiene sau care îi privesc pe alţii, distanţi, calmi si tacuti, nesociabili, izolaţi. Au o bogată viaţă
interioară, cu fantazări inclusiv pe teme sexuale, deseori în compensaţie pentru redusa activitate
sexuală.

Diagnosticul diferenţial presupune schizofrenia (faţă de care are capacitatea de testare a

realităţii), tulburarea paranoidă, obsesivo- compulsivă şi evitantă de personalitate faţă de care prezintă
izolare socială mai vizibilă. Chiar dacă se pot iozola obsesivo-compulsivii şi evitanţii trăiesc ego-
distonic această infirmitate, pe când schizoidul o preferă pentru că se potriveşte lipsei sale de resurse
afectiv-emoţionale.Faţă de tulburarea schizoidă ,tulburarea schizotipală prezintă în plus ciudăţenii mult
mai stringente şi decompensări micropsihotice.
 Evoluţia este continuă, de-a lungul existenţei, uneori fiind previzibilă chiar din copilărie.
Funcţionarea profesională este deseori bună, fără incidente dacă profesia este adecvată tipologiei
personalităţii. Se pare că unii pacienţi pot dezvolta stări psihotice cu timpul sau chiar schizofrenie.

Tratamentul este de cele mai multe ori nenecesar. Nu apar de obicei motive pentru a iniţia
o farmacoterapie, iar psihoterapia individuală, mai rar de grup, poate să-i ajute dacă o solicită în ameliorarea
capacităţii de relaţionare socială.

56. Tulb pers. Schizotipala

Se caracterizează prin excentricităţi comportamentale evidente. Indivizii cu această tulburare au

credinţe particulare (clarviziuni, telepatie, gândire magică) într-un grad care depăşeşte anumite
obiceiuri şi norme acceptate de cultură / subcultura unei populaţii sau a unui grup, “al şaselea simţ”(ca
de ex. credinţa în farmece întâlnită în anumite zone rurale sau la anumiţi indivizi credincioşi,
superstiţii etc.) (Vine in contadictie cu normele sociale in general acceptate de mediul in care traieste.
Convingeri ciudate, gandire magica, (cred in miracole, vraji spirite, simboluri) se pot crede inzestrati
cu puteri speciale, paranormale (capacitatea de a comunica prin ganduri, de a avea clarviziuni,
premonitii) ceea ce ii face sa participe la practici se apara de sentimentul ca e obiectul preocuparii
speciale a celorlalti (interpreteaza tot ce fac ceilalti ca fiind referitoare la ei “in sens rau”).
Excentricităţile se manifestă în modul straniu şi inadecvat de a se îmbrăca, în vorbirea care este vagă,
digresivă, abstractă, cu stereotipii,
metafore, detalii excesive, face dificila comunicarea cu altii şi în mod caricatural, poate culmina
cu solilocviul în public. Au capacitati scazute pentru legaturi apropiate, au relatii interpersonale
deficitare, un deficit de adaptare sociala cu disconfort afectiv acut. De altfel, ei preferă să se izoleze
datorită inadecvării lor sociale pe care o percep ei singuri (prefera izolarea sociala pentru a evita
anxietatea generata de relatiile sociale pe care le suporta greu. Pot avea idei de referinţă, iluzii sau
halucinaţii corporale, fenomene de derealizare, depersonalizare, ajungând chiar la episoade de tip
paranoiac, cu păstrarea capacităţii de testare a realităţii şi cu absenţa tulburărilor formale de gândire
(care apar în schizofrenie). Aceste trairi de referinta nu sunt delirante dar indivizii pot face
decompensări psihotice în perioade de stres maxim.
Diagnostic diferenţial: tulburarea schizoidă şi paranoidă sunt foarte asemănătoare, dar sunt mai
puţin frapante în ceea ce priveşte excentricitatea comportamentală, iar tulburarea borderline de
personalitate – mai puţin excentrică, de asemenea - manifestă tulburări mult mai evidente în sfera
activităţii (instabilitate, impulsivitate, afecte intense). Diferenţierea de schizofrenie trebuie făcută, mai
ales în cursul decompensărilor psihotice, când nu există destructurare masivă a gândirii şi se păstrează
într-o măsură, capacitatea de testare a realităţii. În sfârşit, tulburarea evitantă de personalitate ar sugera
tulburarea schizotipală, dar nu manifestă excentricităţile de comportament şi de gândire ale acesteia
din urmă.
Evoluţie. Incepe la adultul tanar se “toceste” relativ dupa 40 de ani.Unii pacienţi pot avea un
statut social şi marital acceptabil în timp ce alţii, datorită decompensărilor psihotice şi percepţiei
sociale dezavantajoase nu reuşesc (şi nici nu încearcă să realizeze) acest lucru. Circa 10 % au tentative
de suicid sau chiar reuşesc să se sinucidă.
Tratamentul farmacologic este necesar în timpul decompensărilor micropsihotice, iar pentru
cei care acceptă tratamentul psihoterapeutic (metode suportive, de grup) acesta poate ameliora
abilităţile de contacte sociale.

57. Tulb personalit obsesionala

Se caracterizează prin perfecţionism şi refuzul compromisurilor. Aceşti pacienţi sunt preocupaţi

excesiv de reguli, sistematizări, verificări ale propriilor acţiuni, astfel încât acestea ajung să domine
activitatea, care devine ineficientă şi sterilă (excesiva preocupare cu detalii, reguli, liste, scheme
consumă majoritatea timpului util). Sunt inflexibili în legătură cu propriile standarde legate de
activităţile curente şi lipsiţi de încredere în alţii care nu au aceleaşi standarde. În consecinţă ezită să
delege sarcinile de frica nerealizării lor perfecte. Sunt inflexibili emoţional, cu o emoţionalitate
reţinută, formali şi lipsiţi de spontaneitate, cu reducerea expresivitatii afectelor. Se simt securizaţi în
activităţile rutinizate, chiar rituale, şi se tem de noutate. În relaţiile cu superiorii sunt hipercorecţi,
încercând să amâne efectuarea sarcinilor pentru a fi siguri de perfecţiunea executării lor
(perfectionismul interfera cu indeplinirea sarcinilor prin incapacitatea de a termina o actiune, un
proiect datorita imposibitatii indeplinirii propriilor standarde pretentioase pe care si le impune, decizia
e amânată / retrasă datorită ruminatiilor privind ordinea prioritatilor in deciziile ce urmeaza a fii luate).
Cu subordonaţii sunt excesivi de pretenţioşi, cerându-le perfecţiunea şi stimulându-i insidios pentru a o
atinge, eventual cu aprecieri pozitive şi laude. Aceasta capătă aspectul unei insistenţe exagerat de
deplasate, incapatanate de a-i determina pe altii sa respecte propriile reguli pe cere ei le impun sau
retinere nemotivata in mod rezonabil de ce permite altora sa faca ceva (datorita convingerii ca nu o vor
face bine, cum trebuie, cum vor ei). Prezintă o devotiune excesiva pentru muncă, o perseverenta
excesiva cu ignorarea distractiilor din timpul liber sau petrecerii timpului cu prietenii (si aceasta
devotiune sa nu fie neaparat motivata de necesitati economice). Manifestă o scrupulozitate,
hiperconstiinciozitate, inflexibilitate in materie de moralitate / principii etice / valori (nedatorate unor
particularitati cultural religioase). Există o lipsă a generozitatii in privinta timpului, banilor, cadourilor
atunci când nu e probabil să ducă la vreun beneficiu personal.

Diagnosticul diferenţial este în primul rând cu tulburarea obsesivo-compulsivă, ca tulburare

anxioasă (nevrotică). În cazul ultimei, simptomele obsesional compulsive ca atare sunt ego-distonice,
trăite penibil, pe un fond de anxietate extremă, pe când în tulburarea de personalitate pacientul îşi află
liniştea şi siguranţa în comportamentul obsesional – compulsiv (şi nu simptomele izolate) prin
intermediul căruia urmăreşte să obţină şi obţine gratificare socială. Uneori cele două tulburări coexistă
ca o asociere comorbidă. Pacientul cu tulburare de personalitate nu are simptome obsesiv –compulsive.

Psihoped subiecte

1. Autism

Tulburarea autistă, cunoscută şi sub numele de Autism Infantil este cea mai cunoscută Tulburare
pervazivă de dezvoltare. Tulburarea Autistă se caracterizează printr-o afectare permanentă a capacităţii
de relaţionare socială, printr-o deviere a comunicării şi patternuri comportamentale restrictive,
stereotipe.

Autismul Infantil se caracterizează prin debutul precoce (înainte de 3 ani) a unor tulburări sau
devieri care interesează cel puţin trei arii de dezvoltare:

 inabilitatea de a iniţia şi dezvolta relaţii sociale, de a exprima interes şi emoţii;

 incapacitatea de a folosi limbajul şi comunicarea (atât verbal cât şi non verbal);
 prezenţa unui comportament stereotip, incluzând un repertoriu comportamental
restrictiv şi repetitiv.
DSM IV - TR: criterii de diagnostic
Tulburarea Autistă
A. Pentru diagnostic este nevoie de prezenţa unui
total de 6 sau mai mulţi itemi din categoriile (1),
(2) si (3), cu cel puţin 2 itemi din (1) şi câte unul
din (2) si (3):
(1) Deteriorarea calitativă în interacţiunea
socială manifestată prin cel puţin două din
următoarele:
(a) deterioararea marcată în uzul a multiple
comportamente nonverbale cum ar fi privitul în
faţă, expresia facială, posturile corpului şi
gesturile, pentru reglarea interacţiunii sociale;
(b) incapacitatea de a promova relaţii cu
egalii, corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
(c) lipsa căutării spontane de a împărtăşi
bucuria, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de ex. prin lipsa de a arăta, de a aduce ori de a
specifica obiectele de interes);
(d) lipsa de reciprocitate emoţională sau
socială;
(2) Deteriorări calitative în comunicare,
manifestate prin cel puţin unul din următoarele:
(a) întârziere sau lipsa totală a dezvoltării
limbajului vorbit (neînsoţit de o încercare de a o
compensa prin moduri alternative de comunicare
cum ar fi gestica sau mimica);
(b) la indivizii cu limbaj adecvat,
deteriorarea semnificativă în capacitatea de a
iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii;
(c) uz repetitiv şi stereotip de limbaj ori un
limbaj vag;
(d) lipsa unui joc spontan şi variat „de-a...”
ori a unui joc imitativ social corespunzător
nivelului de dezvoltare;
(3) Patternuri stereotipe şi repetitive
restrânse de comportament, preocupări şi
activităţi, manifestate printr-unul din următoarele:
(a) preocupare circumscrisă la unul sau
mai multe patternuri restrânse şi stereotipe de
interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie
ca focalizare;
(b) aderenţă inflexibilă evidentă de
ICD 10: criterii de diagnostic
Autism infantil (F84.0)
Înainte de vârsta de 3 ani se observă o afectare
a dezvoltării în următoarele arii:
 este afectată funcţia de comunicare a
limbajului receptiv sau expresiv
 este afectată dezvoltarea abilităţilor sociale
cu instalarea incapacităţii de a avea
reciprocitate emoţională sau ataşament
Sunt necesare cel puţin 6 simptome din
următoarele categorii:
 anomalii calitative în interacţiunea socială
şi exprimarea reciprocităţii emoţionale
 copilul nu poate şi nu ştie să utilizeze
adecvat mesajele faciale şi corporale în
exprimarea emoţionalităţii; privirea „ochi
în ochi”, gesturile şi postura corpului
 un poate dobândi abilitatea de a relaţiona
cu cei de aceeaşi vârstă, nu ştie să îşi
exprime interesul, bucuria, să împartă
jucariile.
 reciprocitatea socio- emoţională este
săracă, copilul având răspunsuri bizare sau
deviate, modulările emoţionale sunt
neadecvate contextului, iar integrarea în
contextul social se face printr-o
comunicare neadecvată şi haotică.
 spontaneitatea emoţională este aproape
absentă, copilul nu ştie să îşi arate bucuria
în timpul jocului, nu ştie să ofere, să ceară,
să participe la joc
Anomalii calitative în comunicare
 limbajul verbal este insuficient dezvoltat şi
nu este acompaniat de limbajul non-verbal
 incapacitate şi eşec în iniţierea şi
susţinerea conversaţiei
 limbajul este stereotip şi repetitiv, cu
utilizarea de cuvinte şi fraze
idiosincratice
 jocul imitativ este sărac
Pattern de comportament stereotip, repetitv,
sărac, în activităţi şi interese
 copii pot avea preocupări şi interese
anormale în conţinutul lor şi în
intensitatea cu care se manifestă
 pot avea uneori o aderenţă exagerată
pentru rutine şi ritualuri proprii.
 comportament motor stereotip şi repetitv,
cu fluturarea mâinilor, rotirea lor şi
mişcări ale întregului corp, preocupări
pentru joc stereotip cu părţi ale
obiectelor, sau cu obiecte nefuncţionale;
miroase, atinge cu limba, sau ascultă
zgomotul obiectelor
Simptomatologia nu poate fi atribuită altor
 anumite rutine sau ritualuri nonfuncţionale;
(c) manierisme motorii stereotipe şi
repetitive (de ex. fluturatul sau răsucitul degetelor
sau mâinilor ori mişcări complexe ale întregului
corp);
Tulburări pervazive sau Întârzierii mintale cu
tulburări asociate emoţionale sau de
comportament, nici tulburărilor de limbaj cu
probleme socio-emoţionale asociate, şi nici
tulburărilor reactive de ataşament.

(d) preocupare persistentă pentru părţi ale

obiectelor.

B. Întârzieri sau funcţionare anormală în cel puţin

unul dei următoarele domenii, cu debut înainte de
etatea de 3 ani:

(1) interacţiune socială,

(2) limbaj, aşa cum este utilizat în

comunicarea socială, ori

(3) joc imaginativ sau simbolic.

C. Perturbarea nu este explicată mai bine de

Tulburarea Rett sau de Tulburarea dezintegrativă
a copilăriei.

2. Tulburarea Asperger

Tulburarea Asperger este o tulburare pervazivă de dezvoltare care se caracterizează printr-o

afectare a comportamentului social, a interacţiunii sociale, prin existenţa unor preocupări şi interese
restrictive, stereotipe, specifice autismului; aceşti copii au o bună funcţionare cognitivă şi de limbaj, cu
caracteristici specifice vârstei, dar au o mare incapacitate de rezonare afectivă, de exprimare a
reciprocităţii emoţionale, de comunicare empatică.

Aceşti copii pot acumula foarte multe informaţii într-un anume domeniu, dar într-o manieră
mecanică, fără utilitate uneori.

Limbajul acestor copii este corect gramatical dar cu o intonaţie şi prozodie particulară, marcat de
aceeaşi stereotipie şi pedanterie.

Această tulburare a fost descrisă uneori ca personalitate schizoidă sau ca o psihopatie autistă

DSM IV – TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Tulburarea Asperger Sindromul Asperger (F84.5)

A. Deteriorarea calitativă în interacţiunea socială Limbajul nu este afectat şi nici dezvoltarea

manifestată prin cel puţin două din următoarele:
(1) Deteriorarea marcată în uzul a multiple
comportamente nonverbale cum ar fi privitul în
faţă, expresia facială, posturile corporale şi
gesturile de reglare a interacţiunii sociale;
cognitivă: copilul a utilizat primele cuvinte la 2
ani şi primele propoziţii la 3 ani;
Comportamentul adaptativ, curiozitatea ,
autocontrolul sunt la nivelul vârstei şi al
intelectului;

(2) Incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii

 corespunzătoare nivelului de dezvoltare; Uneori abilităţile motorii sunt defectuoase,

(3) Lipsa căutării spontane de a împărăşi Copii au preocupări şi abilităţi bizare,

satisfacţia, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de ex. lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica
altor oameni obiectele de interes);
(4) Lipsa de reciprocitate emoţională sau
socială.
B. Patternuri stereotipe, repetitive şi restrânse de
comportament, interese şi activităţi, manifestate
prin cel puţin unul dintre următorii itemi:
(1) Preocupare circumscrisă la unul sau mai
multe patternuri restrânse şi stereotipe de interes
care este anormală fie ca intensitate sau centrare;
(2) Aderenţă inflexibilă evidentă de rutine
sau ritualuri specifice, nonfuncţionale;
(3) Manierisme motorii repetitive şi
stereotipe (de ex.: fluturatul sau răsucitul mâinilor
sau degetelor sau mişcări complexe ale întregului
corp);
speciale, particulare;
Există anomalii în interacţiunea socială şi
reciprocitatea emoţională;
Comportamentul este marcat de aspecte
stereotipe, restrictive, interese bizare dar bine
circumscrise (caracteristici specifice şi copilului
cu TSA); mai puţin frecvent se observă şi
manierisme sau jocul nefuncţional cu obiectele
sau cu părţi ale acestora;
Tulburarea nu întruneşte criteriile altor
tulburări pervazive, sau schizofreniei, tulburării de
personalitate de tip anancast, tulburării reactive de
ataşament.
Alte denumiri:
 Psihopatia autistă;
 Tulburarea schizoidă a copilăriei.

(4) Preocupare persistentă pentru părţi ale

obiectelor.

C. Perturbarea cauzează deteriorarea

semnificativă clinic în domeniul social,
profesional ori în alte domenii importante de
funcţionare.

D. Nu există o întârziere generală semnificativă

clinic în limbaj (de ex.: utilizează cuvinte izolate
către etatea de 2 ani şi fraze comunicative către
etatea de 3 ani).

E. Nu există o întârziere semificativă clinic în

dezvoltarea cognitivă sau în dezvoltarea
aptitudinilor de autoajutorare corespunzătoare
etăţii, în comportamentul adaptativ (altele decât
interacţiunea socială) şi în curiozitatea pentru
ambianţă în copilărie.

F. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru o altă

tulburare de dezvoltare pervazivă specifică sau
pentru schizofrenie.

3. ADHD

ADHD este un sindrom care reprezintă o paradigmă pentru o adevărată tulburare bio-
psiho-socială, după cum afirma J. Mc.Cracken în 2000.
 ADHD conform concluziilor cercetărilor de neuropsihobiologie este un deficit neurobiologic
cu determinism genetic şi care poate fi puternic influenţat educaţional.

ADHD se manifestă prin afectare a funcţiilor executive (organizare, planificare, memorie

de lucru, atenţie selectivă, flexibilitate) datorată disfuncţiilor dopaminergice şi noradrenergice
din ariile sistemului limbic (amigdala cerebrală, cingulatul anterior, hipocamp, striat).

Copilul hiperactiv are o capacitate de concentrare a atenţiei scăzută, dificultăţi de control a

atenţiei, manifestată prin impulsivitate comportamentală şi cognitivă, precum şi nelinişte şi
nerăbdare neadecvate.

ADHD este caracterizată printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani, şi printr-o
combinaţie între hiperactivitate, comportament dezordonat şi lipsă de atenţie, incapacitate de utilizare
corectă a deprinderilor, nelinişte, impulsivitate şi un mare grad de distractibilitate. Aceste
particularităţi sunt pervazive şi persistente în timp.

DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Tulburarea Hiperactivitate / Deficit de Tulburare a activităţii şi atenţiei (F90.0)

Atenţie

A. Fie (1) sau (2): Prezenţa definitivă a nivelului anormal de

(1) Şase (sau mai multe) dintre următoarele
simptome de inatenţie au persistat cel puţin 6 luni
într-un grad care este dezadaptativ şi discrepant în
raport cu nivelul de dezvoltare:
Inatenţia:
(a) incapabil adesea de a da atenţia cuvenită
detaliilor ori face erori din neglijenţă în efectuarea
temelor şcolare, la serviciu, sau în alte activităţi;
(b) adesea are dificultăţi în susţinerea atenţiei
asupra sarcinilor sau activităţilor de joc;
(c) adesea pare să nu asculte atunci când i se
vorbeşte direct;
(d) adesea nu se conformează instrucţiunilor şi
este incapabil să-şi termine temele pentru acasă,
sarcinile casnice ori obligaţiile la locul de muncă
(nedatorate comportamentului opoziţionist sau
incapacităţii de a înţelege instrucţiunile);
(e) adesea are dificultăţi în organizarea sarcinilor
şi activităţilor;
(f) adesea evită, are aversiune, nu este dispus să
se angajeze în sarcini care necesită un efort mintal
susţinut (cum ar fi efectuarea temelor în clasă sau
acasă);
(g) adesea pierde lucruri necesare pentru diverse
sarcini sau activităţi (de ex. jucării, teme pentru
acasă, creioane, cărţi, instrumente);
(h) adesea este uşor de distras de stimuli
irelevanţi;
(i) adesea este uituc referitor la activităţile
cotidiene;
(2) Şase (sau mai multe) dintre următoarele
simptome de hiperactivitate-impulsivitate au
inatenţie, hiperactivitate şi nelinişte, care sunt
persistente şi pervazive în timp dar nu sunt
determinate de autism sau tulburări afective.
Grupa 1 de criterii: Inatenţia. Cel puţin 6 din
următoarele criterii sunt prezente de cel puţin 6
luni şi au un grad de exprimare neconcordant cu
nivelul de dezvoltare al copilului:
 adesea face erori pentru că, nu acordă atenţie
detaliilor; greşeşte la şcoală, la joacă sau în alte
activităţi;
 nu reuşeşte să aibă o atenţie susţinută în timpul
lecţiilor sau chiar la joacă;
 adesea pare că nu ascultă ceea ce i se spune;
 nu reuşeşte să fie atent la instrucţiuni şi să-şi
termine lecţiile, sau îndatoririle (acest fapt nu se
datorează opoziţiei sau incapacităţii de a
înţelege);
 adesea este incapabil să-şi planifice şi
organizeze activitatea;
 adesea evită îndatoririle care necesită efort şi
atenţie susţinută;
 adesea îşi pierde obiectele personale precum:
pixuri, caiete, jucării, etc.;
 este adesea distras de stimuli externi;
 este uituc în cea mai mare parte a zilei.
Grupa 2 de criterii: Hiperactivitatea: cel puţin
3 din criteriile următoare au persistat mai mult de
6 luni şi nu corespund nivelului dezvoltării
copilului:
 adesea dă din mâini sau din picioare, şi se
foieşte pe scaun;
persistat timp de cel puţin 6 luni într-un grad care
este dezadaptativ şi în contradicţie cu nivelul de
dezvoltare:
Hiperactivitatea
(a) adesea se joacă cu mâinile sau cu picioarele
sau se foieşte pe loc;
(b) adesea îşi lasă locul în clasă sau în alte situaţii
în care este de dorit să rămână aşezat;
(c) adesea aleargă în jur sau se caţără excesiv de
mult, în situaţii în care acest lucru este inadecvat
(la adolescenţi sau la adulţi poate fi limitat la
sentimentul subiectiv de nelinişte);
(d) adesea are dificultăţi în a se juca sau a se
angaja în activităţi distractive în linişte;
(e) adesea este „în continuă mişcare” sau
acţionează ca şi cum „ar fi împins de un motor”;
(f) adesea vorbeşte excesiv de mult;
Impulsivitatea
(g) adesea „trânteşte” răspunsuri înainte ca
întrebările să fi fost complet formulate;
(h) adesea are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;
(i) adesea întrerupe sau deranjează pe alţii (de
ex. intervine în conversaţiile sau jocurile altora).
B. Unele simptome de inatenţie sau de
hiperactivitate-impulsivitate care au cauzat
deteriorarea erau prezente înainte de etatea de 7
ani.
C. O anumită deteriorare din cauza simptomelor
este prezentă în două sau mai multe situaţii (de ex.
la şcoală sau la serviciu şi acasă).
D. Trebuie să fie clară proba deteriorării
semnificative clinic în funcţionarea socială,
şcolară sau profesională.
E. Simptomele nu survin exclusiv în cursul unei
tulburări de dezvoltare pervazivă, al schizofreniei
sau al altei tulburări psihotice şi nu sunt explicate
mai bine de altă tulburare mintală (de ex. de o
tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de
personalitate).
A se codifica pe bază de tip:
314.01 Tulburare hiperactivitate/deficit de
atenţie, tip combinat: dacă ambele criterii A1 şi
A2 sunt satisfăcute pentru ultimele 6 luni;
314.00 Tulburare hiperactivitate/deficit de
atenţie, tip predominant cu inatenţie: dacă
criteriul A1 este satisfăcut, iar criteriul A2 nu,
pentru ultimele 6 luni;
314.01 Tulburare hiperactivitate/deficit de
atenţie, tip predominant de hiperactivitate-
 se ridică de pe scaun, nu are răbdare să stea
asezat;
 se caţără sau ţopăie şi aleargă în situaţii în care
ar trebui să stea liniştit;
 nu se poate juca în linişte, este gălăgios;
 dovedeşte un pattern motor excesiv de activ şi
care nu este explicat de modificările din mediu.
Grupa 3 de criterii: Impulsivitatea: Cel puţin 1
dintre criteriile următoare de impulsivitate
persistă de 6 luni cu un grad necorespunzător
nivelului de dezvoltare al copilului:
 adesea răspunde înainte ca întrebarea să fie
formulată;
 adesea nu are răbdare în a-şi aştepta rândul;
 adesea întrerupe sau intervine în jocul sau
conversaţia celorlalţi;
 adesea vorbeşte prea mult.
Grupa 4 de criterii: debutul nu este mai târziu de
7 ani.
Grupa 5 de criterii: Pervazivitatea: criteriile
descrise apar în mai multe situatii; combinaţia
inatenţie – hiperactivitate este prezentă atât acasă
cât şi la şcoală (se vor culege informaţii de la cel
puţin două surse).
Grupa 6 de criterii: simptomele descrise
determină o semnificativă modificare în
funcţionarea socială şi ocupaţională.
Grupa 7 de criterii: tulburarea nu întruneşte
criteriile pentru tulburări pervazive de dezvoltare,
episod depresiv, sau tulburarea anxioasă, episod
maniacal.
Comentarii: există copii care pot prezenta numai
criterii pentru Deficitul de atenţie, alţii care pot
avea probleme numai la şcoală sau numai acasă.
Se descriu:
 Disturbarea activităţii şi atenţiei;
 Tulburarea de conduită cu hiperkinezie
 Alte tulburări hiperkinetice
 Tulburarea hiperkinetică, nespecificată
 impulsivitate: dacă criteriul A2 este satisfăcut, iar
criteriul A1 nu este satisfăcut pentru ultimele 6
luni.

Notă de codificare: pentru indivizii (în special

adolescenţi şi adulţi) care în mod curent au
simptome care nu mai satisfac în întregime
criteriile, trebuie specificat „în remisiune
parţială”.

4. Tulburare de conduita

TC este definită ca o conduită antisocială persistentă la copil şi adolescent.Putem spune că mulţi

copii prezintă la un moment dat acte care contravin normelor sociale şi încalcă drepturile personale
sau de proprietate. Mulţi dintre copii au avut în dezvoltarea lor evenimente izolate de tip furt sau
minciună; iar gesturi agresive cu lovire intenţionată pot apărea accidental şi foarte rar la copilul
normal. Copilul considerat a avea o tulburare de conduită diferă de toţi ceilalţi prin intensitatea,
extinderea şi severitatea comportamentelor antisociale. Din păcate nu există o linie de demarcaţie
netă între comportamentul social normal şi cel anormal.

Simptomele şi caracteristicile clinice ale tulburării de conduită diferă în funcţie de autori;

Graham în 1999 preferă următoarea prezentare:

I. Pentru copilul mare (7-14 ani)

Simptomele principale ale Tulburării de conduită sunt furtul, minciuna, agresivitatea, fugile şi
vagabondajul, instabilitatea psihomotorie. Numai primele sunt considerate, conform noilor definiţii,
acte antisociale prin faptul că încalcă şi nu respectă normele şi regulile sociale.

Când este vorba de Tulburările de conduită, limita între normal şi patologic este greu de
stabilit şi de aceea prezentăm câteva aspecte ale acestor manifestări; am considerat necesar să asociem
şi câteva particularităţi ale noţiunilor de permis şi nepermis, aşa cum le descrie Wolff, în 1996.

a) Comportamentul agresiv se caracterizează prin:

 Atacuri fizice asupra altor copii, mai rar asupra părinţilor;

 Atacurile verbale, „înjurăturile sau poreclele” sunt frecvente;
 Precipitarea comportamentului apare cel mai des ca răspuns la pedeapsa pe care
o primeşte de la părinţi sau loviturile de la alţi copii;
 La această vârstă deliberarea şi premeditarea agresiunii este destul de rară;
 Adesea au acte de agresivitate faţă de animale.
b) Furtul la această vârstă (7-14 ani) este deja un act deliberat.

 Înainte de 5-6 ani conceptul de „proprietate personală” este destul de puţin

dezvoltat, de aceea „a lua” de la altcineva, de obicei de la alt copil, nu este considerat furt;
  După această vârstă, furtul începe să devină posibil pentru că, copiii încep să
înţeleagă ce este permis şi ce nu;
 În jur de 7 - 8 ani pot fi implicaţi în acţiuni de furt, singuri sau în grup;
 Furtul devine un simptom al TC dacă se repetă, în ciuda aflării şi pedepsirii lui
de către părinţi;
 La copiii mici furtul apare mai mult ca o formă de a i se îndeplini o dorinţă, la
cei mai mari deja apare „pe furiş” ca un comportament de „auto-depăşire” şi este parţial sau total
conştientizat sensul de nepermis;
 Furtul este adesea urmat de minciună; acoperirea furtului este prima minciună
care începe să apară. Furtul urmat de minciună se permanentizează, dacă părinţii şi profesorii devin
permisivi. Cea mai bună variantă pare aceea în care i se dă copilului o şansă să recunoască furtul, în
loc să se minimalizeze seriozitatea gestului;
 Furtul „este un act care arată o însuşire cu intenţie frauduloasă a unui bun străin”
(779). Pentru copiii de 5-6 ani, noţiuni cum ar fi aceea de „proprietate” sau de „nepermis” nu sunt încă
bine delimitate.
După mecanismele lor, Acad. Prof. Dr. Şt. Milea descria în 1988:

 furtul cu intenţie;
 furtul din necesitate;
 furtul ca reacţie de compensare sau supracompensare, ivit din dorinţa de a
afirma sau a câştiga prestigiul faţă de grup;
 furtul ca reflectare a ostilităţii; de răzbunare;
 furtul ca modalitate de asigurare a unei existenţe parazite.
Caracterul patologic este dat de contextul general al trăsăturilor de personalitate ale copilului
şi eventuala prezenţă a altor urme de suferinţă sau boală psihică.

c) Minciuna poate lua la început forma unor fantezii, fără motive rezonabile:

 La această vârstă copiii pot inventa uneori poveşti, în care cred doar ei sau le
vor spune unor prieteni pentru un beneficiu minor; uneori îşi pot inventa un alt nume sau chiar un „set
familial”, total diferit faţă de cel existent, doar pentru a stârni interesul celor de-o vârstă;
 Copiii care se angajează în astfel de producţii fantastice se pare că sunt
deprimaţi afectiv sau au inabilităţi în a-şi face prieteni.
Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte astfel minciuna şi particularităţile ei la copil: „minciuna
este un neadevăr afirmat conştient sau intenţionat”. Ca urmare, nu orice denaturare a adevărului
reprezintă o minciună.

În mica copilărie afirmaţia eronată este constant întâlnită, copilul utilizează ficţiunea într-o
manieră de joc şi fără a-i acorda statutul unei convingeri ferme, descoperă într-o zi că adultul îl crede
... „denaturarea faptelor nu are semnificaţia unui lucru nepermis decât dacă este descoperită”.

Abia spre 6 -7 ani minciuna are semnificaţia pe care în general i-o atribuie adultul. Între 7-14 ani,
minciuna apare cel mai frecvent într-un context legat de performanţele şcolare, care sunt „ascunse de
părinţi”, devine act delictual dacă se însoţeşte şi de alte manifestări.

d) Comportament exploziv iritant - uneori conduita antisocială la copil poate lua forma unor
activităţi explozive/disruptive care nu includ neapărat agresivitate fizică sau verbală. Între 7-14 ani,
unii copii deranjează orele de clasă prin obrăznicie, prin mişcări continui în bancă, trântitul şi aruncatul
lucrurilor; prin toate acestea irită şi-i sfidează pe ceilalţi copii şi pe profesori. „Chiulul” nu este
caracteristic acestei perioade deşi poate apărea şi înainte de pubertate.
 e) Piromania este un termen care poate nu se potriveşte copilului care descoperă focul şi se
simte atras de el; treptat, descoperă „cum se face focul” şi pe ascuns exersează acest joc. „A da foc”
poate deveni un act antisocial dar apare rareori la această vârstă. Când apare, este o activitate de grup
de cele mai multe ori.

Rareori la această vârstă copilul „dă foc” intenţionat şi atunci gestul are o gravitate extremă,
este un semn de afectare serioasă dar de obicei copilul prezintă şi alte tulburări.

f) La această vârstă poate începe însă uneori folosirea drogurilor, în special abuzul de solvenţi.

II. La adolescenţi comportamentul agresiv se caracterizează prin:

a) Agresivitatea fizică: nu este foarte frecventă, dar când apare este deosebit de gravă, iar
urmările sunt serioase.

Luptele „între bandele de adolescenţi” în marile oraşe reprezintă situaţiile frecvente de

agresivitate fizică. Unii pot avea totuşi un serios comportament agresiv manifestat acasă sau la şcoală.
Uneori, frustraţi, ei se pot lansa într-o „furie oarbă” lovind fără milă. Un astfel de episod de
„discontrol” (496) trebuie diferenţiat de un atac epileptic.

Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte în 1988 agresivitatea şi particularităţile ei la copil ca fiind
„un fenomen complex, care face parte din comportamentul normal al individului”. La copil, ea
va permite acestuia să se afirme, opunându-se voinţei celorlalţi şi să se definească pe sine, să se apere
şi să impună.

Mai ales băieţii manifestă predilecţie pentru jocurile de competiţie, confruntare, luptă sau de-a
dreptul distructive sau războinice. În acest fel, jucăriile preferate devin sabie, pistol, arc, praştie etc.

Caracterul anormal este oferit de scăderea evidentă şi constantă a pragului la frustrare,

irascibilitatea constant exagerată, răspunsurile prompt şi violent agresive, nevoia permanentă de
răzbunare şi incapacitatea de a uita şi ierta, care-l face pe copil indezirabil în grup şi-l împiedică să
stabilească relaţii prieteneşti calde şi statornice cu ceilalţi.

Agresivitatea la copil poate îmbrăca forme variate, de la:

 opoziţie, încăpăţânare absurdă, obrăznicie;

 remarci rău voitoare, calomnii, ameninţări;
 manifestări coleroase;
 până la violenţe extrem de grave: „crize coleroase”.
Criza coleroasă „se desfăşoară într-o stare de furie oarbă, în care critica actelor, acţiunilor şi
consecinţelor lor este absentă iar conştienţa, într-o anumită măsură, diminuată” (779):

 se consumă repede, par a fi acte de „scurt-circuit”;

 sunt urmate uneori de o stare de disconfort;
 alteori de „amnezie lacunară”;
 uneori copilul regretă acest comportament şi-şi cere scuze, se miră de ce s-a
întâmplat;
 alteori este plin de ostilitate, cu lipsa sentimentelor de vinovăţie şi regretul
actelor comise.
 b) La adolescenţă, furtul şi violarea proprietăţilor reprezintă forme comune de acte
antisociale, iar când se ajunge „în faţa curţii”, de obicei aceste acte au fost deja efectuate.

Furtul poate avea forma lui „a lua o bicicletă şi a se plimba cu ea” sau vandalismul, care este
formă de violare şi distrugere a proprietăţii publice; astfel de gesturi sunt de obicei efectuate în grup.

c) Absenţa de la şcoală - „chiulul” devine o formă frecventă de comportament la adolescenţii

din ultimii ani de liceu – mare parte dintre ei îşi petrec ziua în afara şcolii, în grup.

d) Activitatea antisocială la adolescenţi poate lua şi alte forme precum: consumul de droguri,
ofense sexuale, violuri, abuz sexual asupra altora mai mici. Fetele şi unii dintre băieţii care sunt
implicaţi în prostituţie, precum şi alţi adolescenţi cu promiscuitate sexuală, pot fi priviţi ca fiind
implicaţi în acte antisociale.

Probleme asociate. Mulţi dintre adolescenţi pot prezenta şi tulburări emoţionale; ei pot fi
tensionaţi, nemulţumiţi, exprimând depresie şi anxietate.

Ca adulţi, uneori, au tendinţa de a se dezvolta ca un „tip nevrotic”, cu reacţii isterice. Unii dintre
ei sunt nefericiţi şi au tentative de suicid.

5. Anxietate de separare:

 teama de separare de figura principală de ataşament reprezintă un comportament

firesc, comun tuturor copiilor în primii ani de viaţă. Începând cu vârsta de 8-10 luni
(215 ) şi până la 24 luni copii plâng când sunt luaţi de lângă mamă. Vârful manifestării
se situează în jur de 9-13 luni şi descreşte treptat către 30 de luni;
 anxietatea de separare este un fenomen universal reflectând evoluţia acestei trăiri atât
de umane – de la teama celui mic de a nu-şi pierde mama la teama adultului de a nu fi
izolat, abandonat, teama de a nu fi singur.

DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Anxietatea de separare Anxietatea de separare a copilăriei (F93.0)

A. Anxietate excesivă şi inadecvată evolutiv  este o tulburare în care anxietatea este

referitoare la separarea de casă sau de cei de care
individul este ataşat, evidenţiată prin trei (sau mai
multe) din următoarele:
(1) Detresă excesivă recurentă când survine sau
este anticipată separarea de casă sau de
persoanele de ataşament major;
focalizată pe teama privind despărţirea,
separarea;
 apare în cursul primelor luni şi ani din viaţă;
 se distinge de anxietatatea de separare
fiziologică prin intensitatea şi persistenţa după
mica copilărie şi prin perturbarea vieţii socio-
familiale.

(2) Teamă excesivă şi persistentă în legătură cu

pierderea sau posibila vătămare care s-ar putea
întâmpla persoanelor de ataşament major;

(3) Teamă excesivă şi persistentă că un

eveniment nefericit va duce la separarea de o
persoană de ataşament major (de ex. a fi pierdut
sau a fi răpit);

(4) Opoziţie sau refuz persistent de a merge la

şcoală sau în altă parte din cauza fricii de
 separare;

(5) Teamă sau opoziţie excesivă sau persistentă

de a rămâne acasă, singur sau fără persoanele de
ataşament major, ori în alte situaţii fără adulţi
importanţi;

(6) Opoziţie sau refuz persistent de a merge la

culcare, fără să fie alături o persoană de
ataşament major ori de a adormi departe de casă;

(7) Coşmaruri repetate implicând tema separării;

(8) Acuzarea repetată de simptome somatice

(cum ar fi durerile de cap, durerile de stomac,
greaţa sau voma) când survine sau este anticipată
separarea de persoanele de ataşament major.

B. Durata tulburării este de cel puţin 4

săptămâni.

C. Debutul are loc înainte de vârsta de 18 ani.

D. Perturbarea cauzează o detresă sau

deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea
socială, şcolară (profesională) sau în alte domenii
de funcţionare importante.

E. Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei

Tulburări de dezvoltare pervazivă, al
Schizofreniei ori a altei Tulburări psihotice şi, la
adolescenţi şi la adulţi, nu este justificată mai bine
de Panica cu agorafobie.

De specificat:

Debut precoce : dacă debutul survine înainte de

vârsta de 6 ani.

6. Ticuri

Ticurile sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări (sunete) bruşte, rapide, recurente, neritmice,
adesea controlate voluntar şi care reproduc un act motor sau vocal normal.

Ticurile pot fi tranzitorii sau persistente, având o componentă voluntară cât şi una involuntară
(pot fi reproduse de copil sau pot fi controlate de acesta). Sunt accentuate în condiţii de emoţionalitate
crescută.

În copilărie sunt frecvente ticurile tranzitorii şi formele uşoare ale ticurilor, fără a avea o
semnificaţie clinică majoră, spre deosebire de ticurile motorii şi vocale multiple, care au de obicei un
prognostic rezervat.

După forma clinică (motorii, vocale), după frecvenţă şi severitate pot fi definite următoarele
tipuri:
  ticuri simple motorii: în care sunt implicate un număr mic de grupe musculare
(clipitul, grimase faciale, mişcări ale umărului, gâtului) pot fi subdivizate în: ticuri clonice, ticuri
tonice, ticuri distonice, după forma contracturii musculare (cele distonice apar în ST);
 ticuri complexe motorii: în care mişcarea este mai complexă, reproduce un
gest, o mişcare, care implică mai multe grupe musculare (gestul de aranjare a hainelor, de ridicare a
braţelor şi scuturare a lor etc.); rareori în ST pot să apară şi gesturi obscene şi copropraxie;
 ticurile vocale: pot fi şi ele simple sau complexe:
o ticurile vocale simple: suflat, fluierat;
o ticurile vocale complexe: repetarea unor silabe inteligibile, până la
repetarea unor propoziţii sau expresii uzuale; în ST apar expresii obscene definite prin termenul de
coprolalie.

7. Enurezis

Termenul Enurezis derivă din cuvântul grecesc enourein care înseamnă a elimina urina.

Enurezisul este definit în acelaşi mod în DSM-IV-TR şi ICD 10, ca fiind o eliminare involuntară
de urină în absenţa unei cauze organice, şi care survine la un copil mai mare de 5 ani. Enurezisul poate
fi nocturn sau diurn, primar sau secundar
Între cele două clasificări, numitorul comun este neorganicitatea în Enurezis, dar dacă actul
micţional este voluntar şi/sau involuntar acest aspect pare incert; totuşi, clasificarea ICD 10 vorbeşte şi
despre factori psihogeni, deci despre Enurezisul posibil voluntar.

Enuretic este considerat copilul care continuă să ude patul noaptea de cel puţin 3 ori pe
săptămână şi care are deja 5 ani.

Dacă la un copil care între 2 şi 3 ani a dobândit control sfincterian şi apoi nu a mai urinat în pat
ani de zile dar la un moment dat începe din nou, acest fenomen se consideră Enurezis secundar şi de
obicei este declanşat de factori stresanţi ambientali.

Conform multor autori, Enurezisul se caracterizează prin existenţa unui complex de factori aflaţi
în interacţiune: factori somatici şi factori psihici.

Enurezis primar când copilul nu a avut niciodată control sfincterian:

 monosimptomatic;
 simptomatic – cu micţiuni diurne.
Enurezis secundar care apare după o perioadă de control sfincterian.

Autorul consideră că Enurezisul diurn este un grup heterogen şi care ar trebui privit ca o
incontinenţă funcţională, care necesită o altă abordare diagnostică şi terapeutică. Apariţia lui se pare că
este datorată existenţei unor cauze somatice precum infecţia urinară, reflux vezico-ureteral, constipaţie
şi encoprezis.

DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Enurezis Enurezis non-organic (F98.0)

A. Emisiune repetată de urină în pat sau în  vârsta cronologică şi mintală a copilului să fie
pantaloni (fie involuntar, fie intenţionat). de cel puţin 5 ani;
 de cel puţin două ori pe lună, la copilul mai
B. Comportamentul este semnificativ clinic,
manifestându-se printr-o frecvenţă de două ori pe
săptămână, timp de cel puţin 3 luni consecutive,
ori prin prezenţa unei detrese sau deteriorări
semnificative clinic în domeniul social, şcolar
(profesional) ori în alte domenii importante de
funcţionare.
C. Etatea cronologică trebuie să fie de cel puţin 5
ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent.
mic de 7 ani şi de cel puţin o dată pe lună la
copilul mai mare de 7 ani apare evenimentul
enuretic involuntar sau intenţionat;
 Enurezisul nu este o consecinţă a epilepsiei sau
a incontinenţei de etiologie neurologică sau a
altor anomalii ale tractului urinar;
 nu sunt întrunite criteriile pentru alte tulburări
psihice;
 durata bolii este de cel puţin 3 luni.

D. Comportamentul nu se datorează exclusiv

efectului fiziologic direct al unei substanţe (de ex.
un diuretic) ori unei condiţii medicale generale
(de ex. diabet, spina bifida, epilepsie).

De specificat tipul:

Enurezis nocturn;

Enurezis diurn;

Enurezis nocturn şi diurn.