MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI

ALIMENTARE AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSIATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

MECANICĂ ŞI REZISTENŢA
MATERIALELOR

Chişinău 2010
CZU 531+539.4(075.8)
Z 13

Manualul este destinat studenţilor de la specialităţile 616.1 –

Silvicultură şi grădini publice şi 617.1 – Viticultură şi vinificaţie.

Autor: Eugeniu ZACON, doctor, conferenţiar universitar.

Recenzenţi:
Alexandru Barsuc, doctor habilitat, profesor universitar, USM;
Teodor Grosu, doctor habilitat, conferenţiar universitar, UASM;
Victor Sava, doctor, profesor universitar, UASM.

Se editează conform hotărârii Comisiei didactico-metodice a

Universităţii Agrare de Stat din Moldova din 16.06.2010, proces
verbal nr. 7 şi a Senatului UASM din 25.06.2010, proces verbal nr.5.

Redactor literar: Larisa Bucătaru

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Zacon, Eugeniu
Mecanică şi rezistenţa materialelor: [pentru uzul studenţilor] /
Eugeniu Zacon; Univ. Agrară de Stat din Moldova. – Ch.: UASM,
2010. – 145 p.
50 ex.
ISBN 978-9975-64-185-2
531+539.4(075.8)
Z 13

ISBN 978-9975-64-185-2
 PREFAŢĂ

Procesul de perfecţionare a învăţământului universitar impune

modernizarea tehnologiilor de instruire. În acest sens, un element de
bază îl reprezintă materialele didactice care permit optimizarea
procesului de asimilare a cunoştinţelor de către studenţi.
Lucrarea de faţă este destinată studenţilor de la specialităţile: 616.1
– Silvicultură şi grădini publice; 617.1 – Viticultură şi vinificaţie, care, în
conformitate cu Planurile de învăţământ în vigoare, studiază disciplina
Mecanică şi rezistenţa materialelor. Deoarece această unitate de curs
include în componenţa sa compartimente din disciplinele tehnice Meca-
nică teoretică şi Rezistenţa materialelor, scopul lucrării constă în
expunerea materiei astfel, încât să nu se simtă frontiera artificială între
aceste două discipline clasice. Deci structura şi conţinutul manualului
are menirea creării unui curs integru şi logic finalizat, contribuind la
înţelegerea modului de comportate a obiectului sub sarcini. S-a urmărit
de asemenea, prezentarea noţiunilor de bază ale disciplinei Mecanică şi
rezistenţa materialelor într-un mod cât mai simplu şi mai precis.
Deşi unitatea de curs este cuantificată cu 4 credite ECTS, care
sunt echivalente convenţional cu 120 ore – volum de muncă a
studentului în ritm normal, numărul de ore rezervat activităţilor de
contact direct (prelegeri şi lucrări practice) constituie cel mult 30 la
sută, iar celelalte ore sunt destinate lucrului individual al studentului.
Din aceste considerente, precum şi având în vedere insuficienţa
materialului didactic pentru astfel de unităţi de curs (manuale, cursuri
de prelegeri, etc.), este imperios necesar să se propună studenţilor
procedee suplimentare de ghidare a procesului de însuşire a materiei
de către aceştia în afara orelor de contact direct cu profesorul.
Lucrarea în cauză reflectă materialul teoretic la disciplină şi este
elaborată în strictă conformitate cu programa analitică respectivă.
Repartizarea volumului de materie pe fiecare temă este efectuată în
funcţie de numărul orelor raportat la învăţământul de zi, respectând
cerinţele în vigoare şi asigurând încărcarea optimă a studentului,
transparenţa şi comparabilitatea programelor analitice. Prin urmare,
manualul este structurat în 10 capitole, care, fiind prezentate într-un
lanţ logic şi în combinaţie cu exemplificările numerice şi algebrice,
permit realizarea unui caracter formativ al viitorilor specialişti:
3
înţelegerea fenomenelor şi însuşirea metodelor necesare rezolvării
problemelor specifice acestei discipline, respectându-se rigoarea şi
precizia ce caracterizează activitatea unui inginer; dezvoltarea
capacităţii de sinteză şi formarea deprinderilor prin care, pe baza unor
valori limită sau/şi a unor restricţii pre-stabilite, studentul să poată să
obţină rezultate cât mai apropiate de situaţia reală.
Cursul debutează cu primul capitol în care sunt prezentate bazele
staticii punctului şi continuă cu expunerea bazelor rezistenţei
materialelor. Sunt analizate apoi solicitările simple în barele drepte:
întindere (compresiune) axială; forfecare pură; răsucire. În continuare
sunt prezentate unele solicitări compuse: încovoiere dreaptă
transversală; încovoiere oblică, întindere (compresiune) excentrică.
Este examinată comportarea arborelui sub acţiunea greutăţii proprii şi
a rafalelor de vânt, urmată de analiza flambajului de undă lungă şi de
cea scurtă. În final sunt prezentate succint cazul de pre-solicitare a
tulpinii arborelui în procesul de creştere şi fenomenul de fluaj.
La finele fiecărui capitol sunt prezentate exemple de calcul care
includ probleme rezolvate, întrebări şi probleme propuse. Răspunsurile la
aceste întrebări şi probleme sunt prezentate la sfârşitul lucrării.
Cunoaşterea de către viitorii specialişti în domeniu a metodelor de calcul
permite înţelegerea proceselor de creştere şi funcţionare a arborilor şi a
alegerii de către natură a variantelor optime tehnico-economice.

4
 Capitolul 1. BAZELE STATICII PUNCTULUI.

Obiective: cunoaştere şi înţelegere – axiomele staticii, condiţiile

analitice de echilibru; aplicare şi integrare – scrierea ecuaţiile de
echilibru al unui sistem plan acţionat de forţe coplanare,
paralelogramul de forţe, descompunerea unei forţe, momentul unei
forţe, regula pârghiilor.

1.1 Axiomele fundamentale ale staticii.

Unele legi ale staticii, probabil, erau cunoscute încă din

Antichitate de către savanţii din Babilon, Egipt şi Grecia. Aceste legi
erau folosite la soluţionarea problemelor legate de edificarea
renumitelor temple şi piramide. Remarcabilul filosof al Greciei antice
Aristotel (384 – 322 î. Hr.) a introdus în uzul ştiinţific noţiunea de
„mecanică” pentru un domeniu larg al cunoştinţelor deja existent, care
se refereau la problemele mişcării şi ale echilibrului.

ARISTOTEL (384 – 322 î.Hr.) - Învăţat şi

filozof grec al Antichităţii. Conform
principiilor lui Aristotel, Universul este o
operă de artă, perfect sferic iar Pământul fiind
centrul său. Corpurile în mişcare îşi caută locul
în natură; viteza este proporţională cu forţa
care acţionează asupra corpului.

Bazele ştiinţifice ale teoriei despre

echilibru au fost puse de către genialul
matematician şi mecanician Arhimede.

ARHIMEDE (287-212 î. Hr.) –Învăţat grec al

Antichităţii. Considerat creator al staticii prin
introducerea noţiunii de moment al forţei. De
numele lui se leagă cercetările asupra
pârghiilor.

5
 O deosebită dezvoltare a mecanicii a fost datorată lucrărilor
scrise de Leonardo da Vinci, Nikolaus Copernic, Galileo Galilei etc.

LEONARDO DA VINCI (1452-1519) - A

făcut studii de statică, în legătură cu deter-
minarea centrelor de greutate, teoria pârghiei,
noţiunea de moment al forţei. Unul dintre
primii a determinat coeficientul de frecare. A
cercetat noţiunea de forţă, adunarea forţelor,
care acţionează asupra corpului.

COPERNIC, (1473-1543) - învăţat al

Renaşterii, creator al sistemului heliocentric
pe Nicolaus care îl opune sistemului
planetar geocentric al lui Aristotel. Prin
aceasta, el este primul mare precursor al noii
mecanici, Mecanica lui Galilei şi Newton.

GALILEI, (1564-1642) - A pus bazele

mecanicii materialelor, dinamicii, enunţând
Galileo principiul independenţei acţiunii
forţelor simultane, principiul condiţiilor
iniţiale. A pus în evidenţă noţiunea de
acceleraţie, legile căderii libere. A stabilit că
rezistenţa unei bare este proporţională
secţiunii transversale şi nu depinde de
lungimea barei.

6
 La început, vom examina unele axiome (principii) de bază ale
staticii şi vom introduce următoarele noţiuni şi definiţii:
Corp – porţiune a spaţiului ocupată de un mediu cu anumite
proprietăţi. Prin corp solid se înţelege o porţiune din material
deformabil continuu, strict delimitat şi care, supus unor acţiuni ale
căror mărimi nu depăşesc anumite limite, nu-şi modifică în mod
semnificativ dimensiunile – sau, cu alte cuvinte, deformaţiile pe care le
capătă corpul sunt mici, neglijabile în majoritatea cazurilor, în raport cu
dimensiunile sale iniţiale;
Statică – parte a mecanicii în care se studiază echilibrul sistemelor
de particule sub acţiunea lor reciprocă şi a forţelor exterioare;
Solid – corpul care suferă modificări finite ale dimensiunilor sale
sub acţiunea unor forţe finite;
Corp rigid – corpul distanţa dintre două particule ale căruia este
constantă, oricare ar fi mărimile forţelor aplicate corpului;
Corp deformabil – corpul care suferă deformări sub acţiunea unor
forţe;
Sarcină – forţă, sistem de forţe sau efecte care se pot reduce la un
sistem de forţe, a căror acţiune se va lua în considerare la calculul de
rezistenţă a unui element de construcţie;
Sarcină statică – sarcină a cărei valoare variază în timp astfel încât
se pot neglija în calcule forţele de inerţie;
Sarcină dinamică – sarcină a cărei valoare şi poziţie variază în timp
atât de repede, încât necesită introducerea în calcul a forţelor de inerţie;
Forţă – cauza determinantă a variaţiei vitezei unei particule sau
măsura de interacţiune a corpurilor. După natura forţelor faţă de un
sistem de particule, ele pot fi interioare, când reprezintă interacţiunea
dintre particulele sistemului considerat, fiind două câte două egale şi de
sensuri contrarii, şi exterioare, când provin din interacţiunile
particulelor sistemului cu alte particule care nu aparţin sistemului
considerat. Unitatea de măsură este newtonul ( N );
Densitate ( masă specifică ) – reprezintă masa unui corp omogen cu
volumul de 1 m 3 . Unitatea de măsură este kg × m -3 ;
Densitate aparentă (greutate specifică ) – reprezintă greutatea unui
corp omogen având volumul de 1 m 3 . Unitatea de măsură este N × m -3 ;

7
 Presiune – reprezintă presiunea pe care o exercită normal forţa
pe suprafaţa de un metru pătrat. Unitatea de măsură este Pascal ( Pa ).
1Pa = 1N × m -2 = 10baryi ;
Viteză – spaţiul parcurs de punct într-o unitate de timp. Unitatea
de măsură este m × s -1 ;
Acceleraţie – variaţia vectorului vitezei într-o unitate de timp.
Unitatea de măsură este m × s -2 ;
Viteză unghiulară – variaţia unghiului, descris de raza-vectore a
a
punctului într-o unitate de timp: w = . Unitatea de măsură este rad .s -1 ;
t
Energie (cinetică, potenţială, lucrul mecanic, căldura etc.) –
măsura de mişcare şi interacţiune a corpurilor. Unitatea de măsură este
joule ( 1N × m = J );
Statica se bazează pe un număr anumit de axiome – adevăruri,
care reflectă proprietăţile obiective ale lumii înconjurătoare, au fost
verificate de către practica multiseculară şi nu necesită demonstrări.
Principiul inerţiei (axiomă ): un corp
îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă atât timp cât asupra lui
nu acţionează alte corpuri care să-i modifice
această stare (legea I a lui Newton).

NEWTON Isaac, (1643 – 1725) – Mate-

matician, mecanician şi fizician englez. A
pus bazele teoretice ale mecanicii clasice,
continuând opera lui Gali- lei. A enunţat
legea atracţiei universale.

Principiul fundamental al dinamicii: acceleraţia imprimată unui

corp este direct proporţională cu forţa aplicată şi este îndreptată în di-
recţia şi sensul după care acţionează forţa (legea a II-a a lui Newton) :
1
a= ×F , (1.1)
m
sau
F = m×a . (1.2)

8
 Principiul acţiunii şi reacţiunii: forţele cu care două corpuri ac-
ţionează unul asupra celuilalt sunt orientate în lungul aceleiaşi drepte,
sunt egale ca mărime şi au sens opus (legea a III-a a lui Newton) :
F21 = - F12 . (1.3)
Principiul independenţei acţiunii forţelor : dacă mai multe forţe
acţionează simultan asupra unui corp, fiecare forţă produce propria sa
acceleraţie în mod independent de prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia
rezultantă fiind suma vectorială a acceleraţiilor individuale. Acest prin-
cipiu mai este numit şi principiul superpoziţiei. Principiul independenţei
acţiunii forţelor este aplicabil numai în cazul când sistemul este liniar şi,
deci, procesul de încărcare – descărcare este reversibil.
O altă axiomă, numită frecvent şi teorema lunecării forţelor, se
va examina în cele ce urmează.

1.2. Teorema lunecării forţelor.

Teorema lunecării forţelor: Fie un corp nedeformabil ( fig. 1.1a)

supus în punctul A acţiunii unei forţe F a cărei linie de acţiune este AB .
Dacă se face lunecarea forţei în B , acţiunea sa este echivalentă
cu cea a lui F fiind aplicată în A .
Demonstraţie. Aplicăm în punctul B pe direcţia lui F două forţe
egale şi de sens opus: F I = F II = F ( fig. 1.1b). Deoarece toate forţele
sunt egale constatăm că acţiunea totală a forţelor F şi F II este nulă (ele
fiind egale şi opuse).

Fig. 1.1.a Fig. 1.1.b

În consecinţă, omitem aceste două forţe şi, în final, obţinem că

forţa F este aplicată în punctul B ( fig. 1.1c).

9
 Fig. 1.1.c

1.3. Rezultanta mai multor forţe concurente.

Rezultanta R a mai multor forţe concurente se determină cu relaţia:

R = F1 + F2 + × × × + Fn , (1.4)
Reprezentarea grafică
pentru n=2, vezi fig.1.2
Pentru această situaţie
modulul rezultantei poate fi
determinat (conform legii pa-
ralelogramului de forţe formu-
lată de către Varignon), consi-
derând rezultanta ca fiind latu-
Fig.1.2 ra KC a triunghiului KBC şi
utilizând teorema cosinusurilor din cursul de matematică:

R = ( F12 + F22 + 2 F1 F2 cos j )1 / 2 . (1.5)

VARIGNON, Pierre (1654-1722) - A

formulat legea paralelogramului de forţe.
A propus demonstrarea geometrică a
teoremei care îi poartă numele: momentul
rezultant a două forţe concurente este egal
cu suma momentelor forţelor componente

10
1.4. Momentul unei forţe şi al unui cuplu de forţe.

Vom introduce acum noţiunile de moment al unei forţe şi moment al

unui cuplu de forţe.
Momentul M F , al unei forţe F în raport cu polul 0 se calculează
utilizând formula:

M F ( 0) = r ´ F . (1.6)
Utilizând reprezentarea grafică din fig. 1.3 avem:

M F (0 ) = rF × sin a = Fl , (1.7)

Momentul M al unui cuplu de forţe F - F , conform fig. 1.4, este:

M0 = F × d , (1.8)
Unitatea de măsură a momentului (cuplului) este newton-metrul
( N × m ).

Fig.1.3 Fig.1.4

1.5. Echilibrul corpului solicitat de forţe concurente.

Un corp solid este în echilibru dacă totalitatea forţelor genera-

lizate, forţe şi cupluri – exterioare care-l acţionează ( în acestea intrând
şi reacţiunile) formează un sistem de forţe echivalent cu zero. Această
condiţie se exprimă prin faptul că torsorul de reducere al acestui sistem
de forţe, în raport cu orice punct O al corpului, este nul:
T = 0 sau R0 = 0 şi M 0 = 0 .

11
 Condiţiile de echilibru al unui corp solicitat de forţe concurente.
Fie un corp solicitat de forţe concurente F1 , F2 , F3 ,... Pentru ca corpul să
fie în echilibru, trebuie şi este necesar şi suficient ca poligonul de forţe
să fie închis. Aceasta semnifică:
F1 x + F2 x + F3 x = 0;
F1 y + F2 y + F3 y = 0; (1.9)
F1 z + F2 z + F3 z = 0.
unde, F1x , F2 x , F3 x ,... , sunt proiecţiile acestor forţe pe axele de
coordonate.
Deci, pentru ca un sistem solicitat de forţe concurente să fie în
echilibru, este necesar şi suficient ca aceste forţe să verifice 3 ecuaţii
de proiecţii de mai sus, care se mai numesc ecuaţii de translaţie.

1.6. Echilibrul corpului solicitat de forţe coplanare.

Pentru ca un sistem plan solicitat de forţe coplanare să fie în
echilibru, trebuie şi este suficient ca aceste forţe să satisfacă 3 ecuaţii
de condiţii analitice de echilibru (2 ecuaţii de translaţie şi 1 ecuaţie de
moment în jurul unui punct oarecare), adică:
å Fx = 0;
å Fy = 0; (1.10)
å M A = 0.
În cazul când avem trei puncte A, B şi C care nu sunt situate pe o
linie dreaptă în plan şi sistemul plan este solicitat de forţe coplanare, el
va fi în echilibru dacă:
å M A = 0;
å M B = 0; (1.11)
å M C = 0.
Dacă forţele satisfac relaţiile:
å M A = 0;
å M B = 0; (1.12)
å Fy = 0,
şi axa 0 y nu este perpendiculară la AB, atunci sistemul este în echilibru.
Echilibrul unui corp sub acţiunea unui sistem spaţial de forţe.
Pentru ca un corp solicitat de forţe oarecare să fie în echilibru, trebuie ca 6
ecuaţii de echilibru (3 ecuaţii de translaţie şi 3 de rotaţie) să fie verificate:
12
 å Fx = 0;
å Fy = 0; (1.13)
å Fz = 0,
şi
å Mx = 0;
å My = 0; (1.14)
å Mz = 0.
Aici, de exemplu, å Mx = 0 indică faptul că momentul sumar al
forţelor care se află în planul YZ în raport cu axa 0 X ( produsul forţei
la distanţa de la această forţă la axă) este nul.
Echilibrul static şi echilibrul elastic. Construcţiile şi orice porţiune
izolată din acestea trebuie să fie în echilibru când asupra lor se aplică
forţele exterioare (acţiunile directe) şi forţele de legătură. Deoarece
materialele de construcţii se deformează la aplicarea sarcinilor, starea
de echilibru a construcţiei are loc în poziţia deformată.

D’ALEMBERT, Jean le Rond (1717-1783) -

Autor al lucrării Traité de Dynamique (1743) în
care a enunţat principiul D’Alembert cu ajutorul
căruia la scrierea ecuaţiilor de mişcare a
sistemului este redusă la problema statica şi cea
cinematica acelui sistem.

Condiţiile de echilibru al corpurilor rigide,

exprimă aspectul static al problemei şi conduc la noţiunea de echilibru
static. Starea reală de echilibru a construcţiei în poziţia deformată
conduce la noţiunea de echilibru elastic.
Din motiv că poziţia deformată a construcţiei se menţine în
domeniul micilor deformaţii, ecuaţiile de echilibru static se scriu pe
starea iniţială ne deformată a construcţiei.

1.7 Exemple de calcul.

1.7.1 Probleme rezolvate.

1. Să se determine reacţiunile din încastrare pentru bara dreaptă

solicitată ca în fig. 1.5.
13
 Fig. 1.5
Soluţie:
Raportăm sistemul de axe cartezian, originea A fiind în încastrare,
iar axele z şi y sunt dirijate în lungul axei barei şi, respectiv perpendicular
pe ea. Vom nota reacţiunile în încastrare prin: R A - reacţiunea verticală;
H A - reacţiunea orizontală; M A - momentul reactiv (fig.1.5).
Deoarece avem un sistem plan solicitat de forţe coplanare, pentru
ca el să fie în echilibru, trebuie şi este necesar şi suficient ca aceste forţe
să satisfacă 3 ecuaţii de condiţii analitice de echilibru. În consecinţă, vom
avea - 2 ecuaţii de translaţie şi 1 ecuaţie de moment în jurul punctului A:
å Fz = 0
å Fy = 0 ;
åM A = 0
ori
åF z = H A - F cos 30 0 = 0 ,
3
H A = F cos 30 0 = 4 × = 2 3kN ;
2
å Fy = R A - F sin 30 0 = 0 ,
R A = F sin 30 0 = 4 × 0,5 = 2kN ;
å M A = M A - m - F sin 30 0 × 2 = 0 ,
M A = m + F sin 30 0 × 2 = 10 + 4 × 0,5 × 2 = 14kN × m .

1.7.2 Întrebări şi probleme propuse.

1.1 Principiul inerţiei mai este numit:

1.2 La baza teoremei lunecării forţelor sunt axiomele:
1.3 Principiul paralelogramului mai este numit:
1.4 Momentul unei forţe F cu braţul a faţă de un punct se determină cu relaţia:
1.5 Ecuaţiile de echilibru pentru un sistem de forţe concurente situate
în planul YOZ sunt:
14
1.6 Ecuaţiile de echilibru pentru un sistem de forţe coplanare situate în
planul YOZ sunt:
1.7 Un stâlp vertical de lungime 4 m , capătul de jos fiind încastrat iar
cel de sus liber, este supus acţiunii greutăţii proprii cu intensitatea de
distribuţie egală cu 10 KN/m. Reacţiunea verticală care apare în
încastrare este egală cu:
1.8 O grindă de lungime 2 m, instalată vertical cu capătul de jos încas-
trat iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii orizontale uniform
distribuite pe toată lungimea , intensitatea de distribuţie fiind egală cu
10 KN/m. Reacţiunea verticală care apare în încastrare este egală cu:
1.9 O grindă de lungime 3 m, instalată vertical cu capătul de jos încastrat
iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii orizontale uniform
distribuite pe toată lungimea , intensitatea de distribuţie fiind egală cu 5
KN/m. Reacţiunea orizontală care apare în încastrare este egală cu:
1.10 O grindă de lungime 3 m, instalată vertical cu capătul de jos încastrat
iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii orizontale uniform
distribuite pe toată lungimea , intensitatea de distribuţie fiind egală cu 10
KN/m. Momentul reactiv care apare în încastrare este egal cu:
1.11 O grindă de lungime 2 m, instalată vertical cu capătul de jos
încastrat iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii concentrate
orizontale egală cu 10 KN aplicate în capătul liber. Reacţiunea verticală
care apare în încastrare este egală cu:
1.12 O grindă de lungime 4 m, instalată vertical cu capătul de jos
încastrat iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii concentrate
orizontale egală cu 20 KN aplicate în capătul liber. Reacţiunea
orizontală care apare în încastrare este egală cu:
1.13 O grindă de lungime 3 m, instalată vertical cu capătul de jos
încastrat iar cel de sus liber, este supusă acţiunii sarcinii concentrate
orizontale egală cu 15 KN aplicate în capătul liber. Momentul reactiv
care apare în încastrare este egal cu:
1.14 O grindă de lungime 5 m, instalată vertical cu capătul de jos încastrat
iar cel de sus liber, este supusă acţiunii unui cuplu egal cu 10 KN × m apli-
cat în capătul liber. Momentul reactiv care apare în încastrare este egal cu:
1.15 O grindă de lungime 4 m, instalată vertical cu capătul de jos
încastrat iar cel de sus liber, este supusă acţiunii unui cuplu egal cu 20
KN × m aplicat în capătul liber. Reacţiunea orizontală care apare în
încastrare este egală cu:

15
Capitolul 2. BAZELE REZISTENŢEI MATERIALELOR
Obiective: cunoaştere şi înţelegere – ipotezele de bază, caracteris-
ticile mecanice ale materialului lemnos; aplicare şi integrare – com-
portarea lemnului la întindere axială şi la compresiune axială în lungul
şi perpendicular pe fibre, calculul centrului de greutate pentru drep-
tunghi, triunghi, semicerc, trasarea elipsei de inerţie a figurilor simple.

2.1 Obiectul rezistenţei materialelor. Ipotezele de bază.

Rezistenţa materialelor are ca obiect studiul comportării elemen-

telor de construcţii (de maşini) sub acţiunea sarcinilor aplicate. Spre
deosebire de Mecanica teoretică a corpului rigid, rezistenţa materialelor
introduce în calcul noţiunea de corp deformabil.
Principalele probleme cu rezolvarea cărora se ocupă Rezistenţa
materialelor sunt:
- dimensionarea, constând în determinarea dimensiunilor minime
ale unei piese date, astfel încât să nu se producă deformaţii permanente,
pierderea stabilităţii elastice sau ruperea acesteia;
- verificarea, constând în a stabili dacă o piesă existentă rezistă
sau nu sarcinilor aplicate.

2.1.1 Schema de calcul.

În rezolvarea acestor probleme, rezistenţa materialelor utilizează

atât metoda teoretică a demonstraţiilor, cât şi metoda experimentală.
În formă schematizată pentru calcul, corpurile studiate în
rezistenţa materialelor se împart în trei grupe mari:
- bare, la care una din dimensiuni este preponderentă faţă de cele-
lalte două. Elementele caracteristice ale barelor sunt axa longitudinală
şi secţiunea transversală. Axa longitudinală este linia care uneşte
centrele de greutate ale secţiunilor normale pe lungimea barei. După
forma axei lor, barele pot fi drepte sau curbe. Dacă sunt alcătuite din
mai multe drepte necoliniare, ele se numesc bare cotite sau cadre.
Zonele de pe bare cu variaţie bruscă a dimensiunilor sau formei sec-
ţiunii transversale sunt denumite zone cu concentratori de tensiuni;
16
 - plăci, care au două dimensiuni mari (lungimea şi lăţimea), în
comparaţie cu a treia (grosimea). După formă şi destinaţie, există: plăci
plane, plăci curbe (învelişuri), membrane, vase etc.;
- corpuri masive, care au cele trei dimensiuni de acelaşi ordin de
mărime.
Elementele de construcţii sunt supuse acţiunii unor forţe sau
cupluri care constituie sarcina utilă. Pe lângă acestea, există sarcini
accesorii (greutatea proprie, forţele de inerţie etc.), ca şi sarcini acci-
dentale (acţiunea vântului, gheaţă sau chiciură etc.). Acestor sarcini
exterioare li se adaugă reacţiunile şi cuplurile din reazeme. Sarcinile şi
reacţiunile constituie forţele exterioare, provocate de acţiunea altor
corpuri asupra elementului de construcţii analizat. Forţele exterioare
pot fi clasificate după diferite criterii cum ar fi: modul de acţionare,
locul de aplicare, modul de transmitere.
- După modul de acţionate în timp, se deosebesc: sarcini statice -
care se aplică de la zero la valoarea maximă, la care rămân constante pe
întreaga durată de funcţionare a elementului, piesei; sarcini dinamice -
care pot fi aplicate prin şoc, prin forţe de inerţie sau sarcini variabile .
- După locul de aplicare, forţele exterioare pot fi: de suprafaţă
(de contur); de volum (de masă).
- După modul de transmitere, forţele exterioare pot fi: concen-
trate (care se transmit prin intermediul unei suprafeţe de contact foarte
mici) şi continue (care acţionează continuu pe o anumită lungime sau
suprafaţă a elementului de construcţii).
De menţionat că, spre deosebire de mecanica teoretică, unde forţele
aplicate unui corp rigid sunt considerate ca fiind vectori alunecători, în
rezistenţa materialelor forţele sunt vectori legaţi, având puncte de aplicaţie
bine definite (datorită faptului că în rezistenţa materialelor, sub acţiunea
forţelor aplicate unui corp, acesta se deformează).

2.1.2 Metoda secţiunilor, eforturi.

Forţelor exterioare, care produc deformarea corpurilor, li se opun

forţele interioare, care pot fi evidenţiate folosind metoda secţiunilor
şi care presupune secţionarea barei cu un plan (fig.2.1).
Efectul forţelor exterioare, care acţionează asupra unei părţi a
barei (de exemplu, asupra părţii din stânga), permite determinarea, pe
17
baza principiului acţiunii şi reacţiunii, a forţelor interioare de pe cea-
laltă parte a barei (din dreapta). În consecinţă, avem A I = A II . Redu-
când sistemul de forţe interioare
r
în centrul de greutate
r
al secţiunii, obţi-
nem vectorul principal R şi momentul principal M (fig. 2.2).
Alegem sistemul de coordonare astfel încât axa Z să coincidă cu
normala la secţiune, iar X şi Y cu axele centrale principale. Descom-
punem vectorul principal şi momentul principal pe axele de coor-
donate. Obţinem 6 componente (fig. 2.3, 2.4) numite eforturi:

Fig. 2.1. Fig. 2.2.

N - forţă axială (normală);

Q x , Q y - forţe tăietoare (transversale);
M x , M y - momente de încovoiere;
M z - moment de răsucire.

Fig. 2.3. Fig. 2.4.

Aceste eforturi pot fi determinate utilizând ecuaţiile de echilibru

pentru partea examinată:
å X = 0; å Y = 0; å Z = 0; å Mx = 0; å My = 0; å Mz = 0 . (2.1)

18
 2.1.3 Tensiuni şi deformaţii.

Forţele interioare sunt rezultantele unor forţe elementare DF , care

acţionează pe fiecare element de suprafaţă DA . Tensiunea totală p
din acel punct se defineşte prin relaţia:
DF
p = lim . (2.2)
DA® 0 DA

Tensiunea p , având o direcţie oarecare (însă în aceeaşi direcţie cu

DF ), poate fi descompusă într-o componentă normală la secţiune, s , şi
alta cuprinsă în planul secţiunii, t (fig. 2.5).
Avem, deci, relaţia:
p = s 2 +t 2 . (2.3)
Rezultă, prin urmare, că: tensiunea normală, s , reprezintă proiec-
ţia tensiunii totale, p , pe normala la suprafaţa elementară DA ; tensiu-
nea tangenţială, t , reprezintă proiecţia tensiunii totale pe direcţia deter-
minată de intersecţia planului ce trece prin p şi s cu suprafaţa DA .
Sub efectul sarcinilor corpurile se deformează. Deformaţiile depind
de forma şi dimensiunile corpului, de mărimea şi de modul de aplicare a
sarcinilor, precum şi de caracteristicile mecanice ale materialului corpului.
Deformaţiile pot fi categorisite în: liniare şi unghiulare.
- deformaţia liniară , e , este definită de raportul dintre alungirea
(scurtarea) absolută Dl şi lungimea iniţială a barei l 0 (fig. 2.6):
Dl
e= , (2.4)
l0
unde: Dl = l1 - l 0 . (2.5)

Fig. 2.5. Fig. 2.6.

La solicitarea de compresiune, mărimile Dl şi e nu-şi schimbă

semnificaţia, ci doar semnul.

19
 Experienţa arată că la solicitarea de întindere are loc o micşorare a
dimensiunilor transversale, adică o contracţie transversală. Între
deformaţia liniară transversală, e t , şi deformaţia liniară longitudinală,
e , există relaţia:
e t = -ne , (2.6)
unde n este numit coeficient de contracţie transversală şi este o
caracteristică mecanică a materialului.
- deformaţie unghiulară, g , este cauzată de acţiunea tensiunilor
tangenţiale. Se consideră volumul paralelipipedic elementar de grosime
unitară (fig. 2.7), pe feţele căruia acţionează tensiuni tangenţiale egale.

Dacă faţa ADEG este fixată,

sub acţiunea tensiunilor tangen-
ţiale t , faţa BCFH lunecă paralel
cu ea însăşi, ajungând în poziţia
B ¢C ¢F ¢H ¢ . Această lunecare poate
fi măsurată prin unghiul g din-
tre feţele ABHG şi AB ¢H ¢G , rep-
rezentând variaţia unghiului drept
ca urmare a solicitării elemen-
tului. În consecinţă, avem:
Fig. 2.7. BB ¢
tgg » g = . (2.7)
AB
Deformaţia unghiulară g se măsoară în radiani, fiind tot o mărime
adimensională. Ea este pozitivă când are loc micşorarea unghiului drept
şi negativă în caz contrar.
Pe lângă deformarea corpului solicitat, punctele sale pot să-şi
schimbe poziţia. Drumul parcurs de un punct al corpului în decursul
deformării poartă numele de deplasare.

2.1.4 Solicitări simple şi compuse.

După cum în secţiunea considerată pot apărea unul sau mai multe
eforturi, secţiunea respectivă a corpului va fi supusă unei solicitări
simple sau compuse. Solicitările simple vor fi:
a) de întindere sau compresiune – produse de forţa normală N ,
care acţionează pe direcţia normalei exterioare a secţiunii transversale a
20
barei producând lungire, respectiv, pe direcţia normalei interioare a
secţiunii cauzând scurtarea;
b) de forfecare (tăiere) – produsă de forţa tăietoare Q sau a uneia
din componentele sale Q x , Q y ;
c) de încovoiere pură dreaptă – produsă de acţiunea unuia din
momentele de încovoiere M x sau M y ;
d) de răsucire (torsiune) – produsă de acţiunea momentului de
răsucire M z .
De cele mai multe ori, în practică, în secţiunea transversală apar
două sau mai multe eforturi, adică vom avea solicitări compuse.

2.1.5 Ipoteze de bază

Ipotezele folosite în rezistenţa materialelor au menirea de a

simplifica semnificativ relaţiile de calcul, fără ca rezultatele obţinute,
folosind aceste relaţii, să se îndepărteze substanţial de cele obţinute
experimental. Astfel, se acceptă valabilitatea următoarelor ipoteze:
Referitoare la caracteristicile materialului
Materialul din care este alcătuit corpul solid este presupus a fi:
- continuu – materia umple complet volumul ocupat de corp,
trecerea de la un punct la altul al corpului făcându-se printr-o infinitate
de puncte intermediare;
- omogen – compoziţia şi structura unui volum elementar, oricât
de mic, sunt aceleaşi, indiferent de locul unde este situat acest volum;
- izotrop – proprietăţile mecanice sunt aceleaşi pe toate direcţiile
ce pornesc din orice punct ce aparţine corpului;
- în stare naturală de solicitare – înainte de a fi încărcat corpul,
materialul nu e supus la nici un fel de tensiune;
- elastic perfect – pe măsura îndepărtării acţiunilor, corpul
deformat revine la forma şi dimensiunile iniţiale.
Referitoare la deformaţii şi deplasări
Referitor la deformaţii şi deplasări, se acceptă că:
- deformaţiile şi deplasările sunt mici, în raport cu dimensiunile
corpului considerat (mai este numit principiul dimensiunilor iniţiale şi
permite la alcătuirea ecuaţiilor de echilibru să se considere sistemul ca

21
fiind absolut rigid, nedeformabil, având aceleaşi dimensiuni, pe care le
avea până la încărcare) ;
- deformaţiile sunt mici, în raport cu unitatea;
- deformaţiile sunt proporţionale cu solicitările, relaţia de
proporţionalitate fiind dată de legea lui Hooke;

HOOKE, Resti-Robert (1635-

1703) - Fizician englez. În 1678
publică studiul De Potentia tutiva
(Despre resorturi), în care sunt date
rezultatele experienţelor pe corpuri
elastice. Relaţia liniară dintre forţă şi
deformaţie constituie baza dezvoltării
ulterioare a rezistenţei materialelor.

- Secţiunile plane şi normale

pe axa barei, înainte de deformare,
rămân, după deformare, plane şi
normale la axa deformată a barei
(ipoteza lui Bernoulli).

BERNOULLI, Jacques (Jacob I)

(1695-1726) - Primul mare mate-
matician şi mecanician din familia
Bernoulli. S-a ocupat de problema
încovoierii barelor. În studiul fibrei
medii deformate la grinzile supuse la
încovoiere a presupus proporţiona-
litatea curburii cu momentul înco-
voietor şi a enunţat ipoteza secţiunilor
plane.

22
 Referitoare la acţiuni
Referitor la acţiuni, se acceptă că:
- sistemele de forţe echivalente din punct de vedere static, care
acţionează asupra unui corp solid, produc tensiuni şi deformaţii
identice în orice punct al corpului, cu condiţia ca punctul respectiv să
nu se afle în vecinătatea punctelor de aplicare a forţelor (principiul lui
Saint-Venant, care presupune că repartizarea neuniformă a tensiunilor
are loc cel mult la o distanţă de la punctul de aplicare a forţei, egală cu
dimensiunea cea mai mare a secţiunii transversale).
SAINT-VENANT, Barré de
(1797-1886) - A studiat tensiunile
datorate sarcinilor atât statice, cât şi
dinamice. A introdus principiul care-i
poartă numele, în baza căruia sistemul
de forţe în echilibru, aplicat unei părţi
a corpului continuu, produce tensiuni
în corp, care descresc rapid pe măsura
îndepărtării de această parte. A propus
criteriul de rezistenţă bazat pe
deformaţiile specifice maxime.

2.2. Curba caracteristică a materialelor.

Cunoaşterea modului în care evoluează deformaţiile corpurilor

solide în funcţie de evoluţia încărcărilor la care acestea sunt supuse,
este esenţială pentru Rezistenţa materialelor. Stabilirea relaţiilor dintre
încărcări şi deformaţii nu poate fi făcută decât experimental
Pentru ca rezultatele obţinute în urma încărcărilor să poată fi
comparate cu cât mai multă uşurinţă, s-a convenit ca proprietăţile
mecanice ale materialelor să fie stabilite în baza încercărilor la
solicitară de întindere axială (pentru materialele tenace sau ductile –
cele care au deformaţii mari, înainte de rupere, de exemplu, oţelul
moale) şi compresiune (pentru materialele fragile – cele care au
deformaţii mici, înainte de rupere, de exemplu, fonta). Pentru materiale
anizotrope, cum ar fi lemnul – cele la care proprietăţile sunt diferite
23
pentru direcţiile diferite ce pornesc din acelaşi punct al corpului – de
regulă, se efectuează încercări la compresiune. Eşantioanele folosite la
efectuarea încercărilor sunt numite epruvete, formele şi dimensiunile
acestora depinzând de materialul încercat şi de solicitare.

2.2.1 Încercarea la întindere.

Rezultatul global al încercării la întindere poate fi prezentat sub

forma curbei caracteristice (convenţionale) care exprimă grafic relaţia
dintre tensiuni şi deformaţii. Forma curbei caracteristice diferă de la un
material la altul. În fig. 2.8 sunt reprezentate schematic curbele obţinute
pentru câteva materiale.

Fig. 2.8. Fig. 2.9.

Curba caracteristică a oţelului moale solicitat la întindere (fig.

2.9) este o curbă model, deoarece conţine aproape toate elementele im-
portante ale comportării sub sarcină a majorităţii materialelor utilizate
în tehnică.
Pe această curbă sunt definite mai multe puncte care împart
domeniul curbei în subdomenii ce corespund unor moduri specifice de
comportare a materialului. Pragul care corespunde trecerii dintr-un
subdomeniu, cu anumite proprietăţi mecanice ale materialului, în alt
subdomeniu, cu alte proprietăţi, uneori esenţial diferite, constituie aşa-
zisa stare limită. Pentru oţel, aceste praguri corespund limitelor de:
proporţionalitate, elasticitate, curgere şi rupere.
Subdomeniul OA sau al proporţionalităţii este caracterizat prin
relaţia liniară dintre tensiuni şi deformaţii (legea lui Hooke:)

24
 s = Ee ,
E fiind numit modul de elasticitate longitudinal ori modulul
lui Young.
YOUNG, Tomas (1773-1829) - A
introdus noţiunea de modul de elasticitate la
întindere şi compresiune. A menţionat că
legea lui Hooke este valabilă numai în
anumite limite, după care deformaţia devine
anelastică. A elaborat teoria de încovoiere a
grinzilor încastrate şi simplu rezemate. Mai
are contribuţii în problema compresiunii
excentrice, influenţei excentricităţii asupra
barelor comprimate.
Acest subdomeniu mai este
caracterizat şi prin reversibilitatea deformaţiilor la operaţiile succesive
de încărcare-descărcare (la descărcarea epruvetei, curba de descărcare
urmează traseul curbei de încărcare); tensiunea corespunzătoare
punctului A este numită limită de proporţionalitate s p (oţel moale,
s p = 200 MPa ).
Subdomeniul AB sau al elasticităţii perfecte este caracterizat prin
faptul că nu mai există proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii , dar
se menţine reversibilitatea la solicitări de încărcare-descărcare; tensiunea
corespunzătoare punctului B este numită limită de elasticitate, s e . Pentru
unele materiale, limita de elasticitate şi limita de proporţionalitate sunt
aproape identice. În cele mai multe cazuri însă, limita de elasticitate este
mai ridicată decât limita de proporţionalitate.
Subdomeniul BC, sau al ireversibilităţii deformaţiilor, este
caracterizat prin aceea că nu există nici proporţionalitatea dintre
tensiuni şi deformaţii şi nici reversibilitatea deformaţiilor, la opera-
ţiunile succesive de încărcare-descărcare. În acest subdomeniu epruveta
are atât deformaţii elastice, cât şi deformaţii remanente. La descărcarea
epruvetei, traseul curbei de descărcare este o linie dreaptă (figurată
punctat în fig. 2.9), paralelă cu dreapta OA. După descărcarea completă
deformaţia nu dispare, rămânând aşa-numita deformaţie remanentă ori
plastică. În consecinţă, este stabilită proprietatea. fundamentală:
descărcarea se supune legii lui Hooke. De menţionat că modulul de
elasticitate longitudinal este de aceeaşi mărime ca cel de la încărcarea

25
iniţială a epruvetei. Tensiunea corespunzătoare punctului C este numită
limită de curgere, s c . (oţel moale, s c = 240 MPa ).
Subdomeniul CD, sau al palierului de curgere, este caracterizat prin
aceea că, în timp ce tensiunile rămân constante, deformaţiile cresc
(fenomenul având loc din cauza unor modificări ce se produc în configu-
raţia structurii cristaline stabile a oţelului). Pentru materiale care nu prezintă
fenomenul de curgere aparentă se defineşte o limită de curgere conven-
ţională (sau tehnică), notată s 0, 2 , fiind tensiunea la care deformaţia rema-
nentă atinge valoarea de 0,2%. Aceasta se obţine ducând o linie paralelă cu
dreapta OA, din punctul de pe axa lui e corespunzător valorii e =0,2%.
Subdomeniul DE, sau al zonei de consolidare, este caracterizat prin
aceea că deformaţiile cresc numai odată cu creşterea tensiunii, fără a
exista o relaţie de proporţionalitate între aceste mărimi (fenomenul este
explicat prin faptul că structura cristalină a oţelului a căpătat o nouă
configuraţie stabilă). Tensiunea corespunzătoare punctului E este numită
convenţional rezistenţa la rupere s r (oţel moale, s r = 370 MPa ).
Subdomeniul EF, sau al zonei de curgere locală, este caracterizat
prin aceea că deformaţiile încep să nu mai fie uniforme pe lungimea
epruvetei, devenind din ce în ce mai mari într-o zonă în care se observă
reducerea diametrelor secţiunilor transversale ale epruvetei (gâtuire).
După apariţia gâtuirii, forţa necesară continuării deformării până la
rupere se micşorează, înregistrându-se porţiunea descendentă a curbei.
Pe lângă limitele menţionate: s p , s e , s c , s r , care reprezintă
caracteristicile de rezistenţă ale materialelor, mai sunt şi caracteris-
ticile de plasticitate: alungirea la rupere şi gâtuirea la rupere, toate
împreună reprezintă caracteristicile mecanice ale materialelor.
Alungirea la rupere , d % , este dată de raportul (exprimat în
procente) între alungirea absolută a epruvetei la rupere Dl r¢¢ şi lungimea
iniţială l 0 . Gâtuirea la rupere, y % , este dată de raportul (exprimat în
procente) dintre reducerea ariei secţiunii transversale a epruvetei la
rupere DA şi aria secţiunii iniţiale A0 .
După aspectul curbei caracteristice, materialele se pot clasifica în
materiale ductile, care prezintă deformaţii plastice mari înainte de
rupere, şi materiale fragile, la care deformaţia plastică care produce
ruperea este neînsemnată.

26
 2.2.2 Încercarea la compresiune. Comportarea materialelor la
întindere şi la compresiune.

Încercarea la compresiune a oţelului este rar folosită şi în aceste

cazuri sunt folosite epruvete scurte, având diametrul egal cu lungimea –
pentru a evita distrugerea prin pier-
derea stabilităţii. Curba caracteristică,
la compresiune, a oţelului este aceeaşi
cu cea de la întindere, până la zona
palierului de curgere, apoi curba îşi
modifică forma (fig. 2.10), deoarece,
în acest caz, nu mai are loc ruperea
epruvetei, ci turtirea ei, fapt ce con-
duce la creşterea diametrului şi, res-
Fig. 2.10. pectiv, la creşterea secţiunii trans-
versale.
Majoritatea materialelor se comportă diferit la compresiune faţă de
întindere. În plus, pentru multe materiale fragile încercarea la
compresiune reprezintă forma de bază a încercărilor. Ţinând seama de
semnele adoptate pentru tensiuni şi deformaţii la întindere şi la
compresiune, curba caracteristică corespunzătoare întinderii va fi
reprezentată în cadranul I al sistemului de referinţă 0 se şi curba
caracteristică corespunzătoare compresiunii va fi reprezentată în
cadranul III al aceluiaşi sistem. În fig. 2.11.a – 2.11.d., sunt prezentate,
respectiv, curbele caracteristice complete ale oţelului (a), fontei (b) şi
lemnului solicitat în lungul fibrelor (c) şi perpendicular pe fibre (d).

Fig. 2.11.a. Fig. 2.11.b.

27
 Fig. 2.11.c. Fig. 2.11.d.

Spre deosebire de oţel, care are o comportate simetrică la întindere

şi la compresiune, fonta (material fragil) rezistă mai bine la compre-
siune decât la întindere. Deci, materialele fragile, precum fonta, beto-
nul, ceramica,de regulă, rezistă la compresiune mai bine decât la întin-
dere. De aceea proiectanţii tind să folosească aceste materiale astfel
încât ele să lucreze la compresiune. În cazul betonului, de exemplu,
rezistenţa la întindere este atât de mică, încât în piesele executate din
beton în genere nu se admite apariţia tensiunilor de întindere. Dacă
totuşi tensiunile de întindere nu pot fi evitate, atunci în zona întinsă a
secţiunii betonul se armează cu bare din oţel (armatură). În calculul
unor astfel de construcţii din beton armat se consideră că eforturile de
întindere sunt preluate total de către armatură şi rezistenţa betonului la
compresiune este practic neglijată.
Aspectul distrugerii epruvetelor executate din lemn supuse
compresiunii în lungul fibrelor este prezentat în fig. 2.12 a şi
perpendicular pe fibre – 2.12 b.

Fig. 2.12.a. Fig. 2.12.b.

28
 2.2.3 Proprietăţile lemnului.

Lemnul este un material cu structură eterogenă şi anizotropă. El este

constituit din celule de diverse naturi. Aspectul şi proprietăţile fizico-
mecanice ale lemnului diferă şi după cele trei direcţii (planuri): în lungul
fibrelor, perpendicular pe fibre (transversală) şi radială. În secţiunea
transversală a unui trunchi de arbore se disting două părţi mult diferenţiate
între ele: la exterior coaja, care îmbracă pe dinafară, ca o manta, lemnul din
interior. Între coajă şi lemn se află cambiul (mâzga) cu rol determinant în
creşterea în diametru şi înălţimea arborelui. În mijlocul corpului cilindric al
tulpinii arborelui se află măduva (canalul medular) – un ţesut moale, afinat,
cu o culoare diferită de cea a lemnului şi cu diametrul variind între câteva
zecimi de mm, până la 5 – 6 mm şi chiar mai mult (soc). Măduva poate avea
secţiunea transversală circulară (nuc, ulm), ovală (tei, paltin), pătrată (frasin),
pentagonală (plop), triunghiulară (anin, mesteacăn, fag) sau stelată ( stejar).
În sens longitudinal, măduva poate avea forma unui tub drept sau răsucit,
uneori întrerupt. Măduva apare şi în crăci, dar lipseşte în rădăcini, unde este
înlocuită cu lemn primar. În secţiunea transversală a trunchiurilor (partea din
tulpină până la coroana arborelui / la foioase / sau până unde începe vârful /
la răşinoase /) arborilor crescuţi în climate cu vară şi iarnă sau cu secete şi
ploi, în cursul unui an, lemnul este alcătuit din structuri circulare dispuse în
jurul măduvei – inele anuale. Acestea reprezintă creşterile anuale adăugate
arborelui prin funcţiunea cambiului, în cursul sezonului de vegetaţie, şi pot
servi la determinarea vârstei arborelui. La arborii bătrâni inelele anuale pot fi
întrerupte, datorită încetării parţiale a activităţii cambiale; în alte cazuri,
dimpotrivă, se formează două inele în cursul unui an, dacă de exemplu
survine un atac de insecte defoliatoare, o perioadă de secetă, etc. Conturul
inelului anual poate fi circular, ondulat) retras spre interior în dreptul razelor
medulare), eliptic, ovoidal. În secţiunea transversală a trunchiurilor din arbori
(plante vasculare superioare, cu ţesuturi de lemn servind la conducerea apei
şi substanţelor nutritive extrase de rădăcină din sol şi din coajă – pentru
repartiţia sevei elaborate în corpul plantei. Arborii au tulpină /partea din
arbore aflată deasupra nivelului solului / înaltă de minimum 5 m şi o coroană
de ramuri) şi arbuşti (au una sau mai multe tulpini cu înălţimea până la 5 m)
se observă, cu ochiul liber sau cu lupa, linii radiale fine sau ceva mai groase,
având culoarea şi luciul diferite de ale lemnului înconjurător – raze
medulare. Acestea sunt ţesuturi cu rol de conducere şi de înmagazinare a
apei (sevei) din lemn către coajă.
29
 La încercarea lemnului în lungul fibrelor se constată că rezistenţa
la rupere, în cazul întinderii, este dublă faţă de cea obţinută la compre-
siune. Deci, lemnul fiind slab la compresiune în lungul fibrelor,
proprietăţile lui sunt contrare celor ale fontei, care se comportă mai
bine la compresiune decât la întindere.
Pentru cazul încercării lemnului cu forţe aplicate perpendicular pe
fibre se constată că modulul de elasticitate este de circa 44 ori mai mic
faţă de cel obţinut la compresiune în lungul fibrelor. De asemenea,
rezistenţa la rupere de compresiunea lemnului perpendicular pe fibre
este de 8 ori mai mică decât cea obţinută la compresiune, dar în lungul
fibrelor. În situaţia când epruveta executată din material lemnos este
supusă acţiunii unei forţe de întindere dirijată perpendicular pe fibre, se
constată că lemnul, practic, nu rezistă (fibrele se desfac momentan).
În tabelul 2.1, se dau rezistenţele mecanice ale diferitor specii de
lemn, la umiditatea egală cu 15%.
Tabelul 2.1
Rezistenţele mecanice ale lemnului
Rezistenţa ( MPa ) la : Modul E, Rezistenţa ( MPa ) la :
Specia compresiune întindere încov. încov. forfec. despicare
paralel perp. paralel perp. statică GPa longitud. tangenţ. radială
Anin 55 6,5 94 2,0 97 11,7 4,5 - 0,36
Brad 40 - 84 2,3 62 11,0 5.0 0,36 0,27
Carpen 66 12 135 24,5 130 16,2 8,5 1,5 0,62
Castan 47 - 135 - 64 9,0 8,0 0,51 0,47
Fag 53 9,0 130 7,0 105 16,0 8,0 0,97 0,71
Frasin 48 11 160 7,0 102 12,0 12,8 0,73 0,47
Gorun 55 11 90 4,0 94 13,0 11,0 0,64 0,43
Larice 47 6,0 107 2,3 96 13,8 - - 0,34
Mesteacăn 43 11 137 7,0 125 16,6 - 0,77 0,52
Molid 43 5,8 90 2,7 66 11,0 6,7 0,34 0,25
Nuc 58 12 100 3,5 119 12,5 - 0,91 0,57
Paltin 49,5 3,5 100 3,5 117 11,3 - 1,05 0,87
Păr 46 - - - 75 7,9 - 1,42 1,0
Plop alb 34 - 86 - 55 7,1 6,2 0,46 0,4
Pin 47 7,7 104 3,0 87 12,0 10,0 0,37 0,36
Salcâm 59 13 148 4,3 120 13,6 16,0 1,12 0,67
Salcie 28 3,6 64 - 31 7,2 7,0 0,71 0,57
Stejar 52 11 90 4,0 88 11,7 11,0 0,42 0,53
Tei 44 1,8 85 8,6 90 7,4 4,5 1,22 0,73
Ulm 47 10 80 4,0 72 11,0 7,0 0,74 0,6

30
 Ne vom referi, în continuare, la unele cazuri de anizotropie ale
altor materiale. Ţesătura pentru îmbrăcăminte reprezintă un material
clasic anizotrop, deşi în realitate ea ar trebui considerată ca o cons-
trucţie care este constituită din fibre, încrucişate sub unghi drept. Luând
în mână o bucată pătrată de ţesătură simplă, vom observa că, în funcţie
de direcţia de aplicare a forţei de întindere, ea se va deforma diferit.
Dacă forţa este în lungul fibrelor osaturii (fibrele osaturii sunt paralele
lungimii sulului ţesăturii) sau a fibrelor perpendiculare pe lungimea
sulului (ruloului) ţesăturii, ţesătura, practic, nu se deformează (alun-
geşte), cu alte cuvinte, rigiditatea ei la întindere în aceste direcţii este
mare. Se observă, în acelaşi timp, că şi în direcţia perpendiculară apli-
cării forţei tot nu se observă deformări (scurtări) ale ţesăturii. Dacă însă
vom întinde bucata de ţesătură sub un unghi de 45 0 faţă de fibre, adică
pe diagonală ori oblic, cum spun croitorii, atunci ţesătura se va alungi
mai mult în direcţia aplicării forţei şi se va scurta în cealaltă direcţie
(perpendiculară forţei). În general, cu cât ţesătura este ţesută mai puţin
dens, cu atât mai mare va fi diferenţa de comportare a ţesăturii în
direcţiile diagonale şi cele paralel – perpendiculare fibrelor.

2.2.4 Procesul de creştere a plantelor şi a celulozei.

De menţionat că lemnul, stuful, bambusul şi toate fibrele vegetale

sunt constituite preponderent din celuloză care este foarte vâscoasă.
Planoarile până în prezent se fabrică din lemn iar în condiţii de navigare
prin gheţuri, corăbiile din lemn se consideră mai navigabile decât cele din
oţel. Celuloza nu poate fi considerată că nu este rezistenţă şi că este
fragilă, deşi din punct de vedere chimic ea reprezintă zahăr, obţinut prin
legarea împreună a moleculelor de glucoză. Toate zaharurile cristaline
sunt foarte fragile. Ca materiale pentru oase şi dinţi servesc legături
anorganice , care în forma lor cristalină sunt de asemenea fragile. Totuşi
sunt cazuri remarcabile ale unor oameni care cu dinţii pot sfărâma nucile
până la vârsta de circa 40 ani. Chiar şi cele mai moderne tipuri de ciment
pentru dinţi sunt simţitor mai slabe şi mai fragile decât materialul dentar.
Celuloza este elementul constructiv al tuturor plantelor. Datorită
rezistenţei şi rigidităţii celulozei frunzele plantelor îşi menţin orientarea
spre soare, fără de care este imposibilă derularea procesului de
fotosinteză – punctul chimic de plecare a tuturor formelor de viaţă.
31
Celuloza este un exemplu de producere standardizată în natură.
Funcţiile şi forma generală a moleculelor celulozei sunt aceleaşi pentru
toate plantele, chiar dacă ele se deosebesc esenţial una de alta. Deşi
moleculele pot avea diferite lungimi şi se pot combina în mod diferit,
esenţa chimică a lor este aceeaşi.
Toate plantele destul de dezvoltate conţin celule toarse şi tubular
întinse, pereţii cărora constau, în general, din celuloză. Aceste suluri
tubulare, numite fibre, sunt destinate să reziste sarcinilor aplicate.
Iniţial, în frunzele plantelor din CO2 şi apă, sub acţiunea luminii so-
lare, se formează zahar simplu – glucoza, care se dizolvă uşor în apă dato-
rită atât celor 5 grupe hidroxile care atrag moleculele de apă, cât şi faptului
că moleculele glucozei fizic sunt destul de mici şi pot liber să hoinărească
în volumul de apă. Soluţia concentrată a glucozei aminteşte de melasă.
Glucoza dizolvată în sucul plantei trece prin canalele interioare ale
plantei şi se ridică către celula în creştere. În pereţii acestei celule
moleculele de glucoză se unesc între ele la capete şi reacţia chimică
corespunzătoare este numită reacţia de condensare:
- OH + HO - ® -O - + H 2 O . (2.8)
Ca rezultat, se formează legătura de oxigen (-O -) şi molecula de
apă, care se transmite în sevă. Acest proces în plantă este dirijat de
către o substanţă numită auxină (provine din limba greacă auxien – a
creşte şi prin definiţie reprezintă o substanţă hormonală vegetală care
stimulează procesul de creştere a plantei). Legătura de oxigen între
inelele de zahar prezintă veriga slabă a moleculei de celuloză şi poate
atinge lungimea de câteva sute de celule de glucoză. Astfel, această
legătură se distruge: cu ajutorul fermenţilor în stomacul animalelor
rumegătoare, datorită căruia animalele pot asimila celuloza; când arbo-
rele este atacat de diferite forme de ciuperci; la acţiunea chimicalelor
simple (acţiunea soluţiilor, prafului de înălbire cauzează deteriorarea în
timp a cămeşilor după mai multe spălări).
Lanţurile lungi de celuloză se depun pe pereţii celulelor, mai mult
sau mai puţin, paralel acestor fibre, adică în direcţia aplicării sarcinii.
Procesul de creştere a celulozei, în general, este semnificativ.
Arborele simplu în vârstă de câţiva ani are tulpina cu câteva ramuri. Fiecare
din aceste ramuri reprezintă de fapt o grindă în consolă, care se încovoiază
sub acţiunea greutăţii proprii. Aceasta înseamnă că fibrele superioare ale
ramurilor sunt întinse, iar cele inferioare – comprimate. Nodul devine mai

32
gros şi mai lung, deci şi mai greu, de aceea tensiunile în fibrele superioare
şi inferioare, în acel loc din care nodul iese din tulpină, se măresc.
Ca şi tulpina, ramura creşte: cu fiecare an pe suprafaţa ei sub
coajă, strat după strat, se depune material nou. Dacă următorul strat s-ar
fi depus vara în formă liberă (nu depinde de starea mecanică de
tensiune), atunci ramura ori grinda s-ar fi încovoiat din ce în ce mai
mult şi arborii ar fi fost asemănători celor de salcie. Însă aşa ceva cu
majoritatea copacilor nu se întâmplă. Crăcile cresc aproximativ sub
acelaşi unghi faţă de tulpină pe toată durata de viaţă a arborelui. Deci,
copacul tânăr poate fi considerat geometric asemănător celui vârstnic.
Aceasta se explică prin faptul că, pentru majoritatea speciilor de arbori,
celuloza nouă se depune într-o stare de tensiune şi deformaţie bine
determinată. S-ar putea presupune că procesul de creştere pe o linie
dreaptă a ramurii, fără a se curba (lăsa în jos), are loc sub influenţa
tensiunilor mecanice, fără participarea vreunui mecanism biologic, însă
nu toate plantele se comportă astfel. De exemplu, cu ajutorul altoirii
poate fi impus arborele care creşte normal, să se comporte asemănător
creşterii sălciei. Se presupune că auxina, care dirijează procesul de
sinteză a celulozei, sub acţiunea greutăţii, se concentrează pe fibrele
inferioare ale ramurii şi, deci, acolo celuloza se depune mai mult.
Legăturile de celuloză totdeauna constau din molecule simple, având
forma unor fire care nu se împletesc cu firele vecine. Aşa ceva are loc în
poli-cristalele slabe, de exemplu, la amidon, unde firele se împletesc între
ele prin intermediul formării legăturilor de oxigen pe pereţii inelelor
zaharoase. Celula vegetală are forma tubulară, pereţii căreia sunt formaţi
de moleculele de celuloză în formă de fire lingi care sunt aproximativ
paralele. În celuloza naturală sunt zone, unde moleculele - lanţuri sunt
aranjate ideal în formă de şuviţe - cristale, şi care se menţin în aşa formă,
cu ajutorul legăturilor hidroxile de pe suprafeţele laterale ale moleculelor.
Zonele cristaline se formează cu ajutorul grupelor hidroxile care s-au
eliberat de moleculele de apă şi care erau strâns alăturate, acest sistem
cristalin rigid fiind inaccesibil pentru apă. Aceasta se observa în cazul
măsurărilor roentgen: celuloza când se umflă în apă, distanţa dintre
molecule rămâne constantă. Din alt punct de vedere, celuloza atrage
foarte intensiv lichidele şi umiditatea din atmosferă.
Cota parte a materialului cristalin în celuloza naturală este în medie
de 30-40 %. Faţă de umiditate celuloza necristalină, amorfă nu are nici o
protecţie a grupelor sale hodroxile. Majoritatea acestor grupe nu sunt
33
legate rigid între ele, din care motiv ele,aceste grupe, captează orice
moleculă de apă accesibilă, formând în jurul lor o membrană (înveliş) de
apă, fapt ce micşorează interacţiunea hidroxilelor. Forţele care menţin
integritatea peretelui celular în direcţie laterală scad şi celula se umflă.
Din motiv că moleculele celulozei sunt de dimensiuni mari şi, în mare
măsură, din cauza că sistemul în întregime este mecanic legat de prezenţa
zonelor cristaline, care nu pot fi penetrate de apă şi care constituie o parte
esenţială a masei totale, celuloza nu trece complet în soluţie.
Aşa-numita „celuloza regenerabilă”, celofan, se obţine prin dizol-
varea celulozei naturale cu metode chimice care distrug cristalitele. Apoi,
soluţia obţinută se sedimentează, obţinându-se o peliculă transparentă
care, în mare măsură, este constituită din molecule singure, încurcate, cota
parte ale cărora este cu mult mai mică, decât cea a cristalitelor. Udându-
se, această peliculă devine foarte puhavă (fleşcăită) şi îşi pierde rezistenţa.

2.2.5 Proprietăţi semnificative ale materialului lemnos.

Substanţa materialului lemnos constă 60% din celuloză. Ea mai

conţine şi diverşi alţi compuşi de zahar şi lignit, substanţă asemănătoare
smoalei, care îmbibă copacul matur. Dacă lemnul nu este îmbibat cu
lignit, atunci el are o structură direcţionată într-o singură direcţie, care
stă la baza proprietăţii de bi-refrigenţă (bi-refracţie) a luminii – roteşte
planul de polarizare a luminii polarizate. În plus, lemnul se colorează viu
cu anumiţi coloranţi. Lemnul care conţine lignit nu are niciuna din aceste
două proprietăţi, dar în imediata apropiere de distrugere mecanică, când
nici-o metodă mecanică nu dă semnale de distrugerea ce se apropie,
lemnul începe să capete proprietatea de bi-refrigenţă şi uşor se colorează
cu coloranţi caracteristici. Explicaţia poate fi următoarea: are loc o
rupere ireversibilă a legăturilor dintre celuloză şi lignit, cauzate de
tensiunile mecanice care apar în acel moment. Vom menţiona acum
unele proprietăţi specifice ale materialului lemnos precum: contracţia şi
umflarea lemnului; menţinerea lemnului; descompunerea lemnului.
Contracţia şi umflarea lemnului. Lemnul întotdeauna tinde să fie în
echilibru cu umiditatea relativă a aerului înconjurător. După o păstrare
îndelungată la aer umed, lemnul poate să conţină 22 – 23% de apă. La un
aer foarte uscat conţinutul de umezeală în lemn poate să ajungă până la 5%.
Însă variaţia greutăţii materialului este secundară faţă de influenţa umidi-
34
tăţii la proprietăţile lemnului, cum ar fi contracţia şi umflarea lui. Fiecare
procent de schimbare a umidităţii conduce la circa 0,5% de contracţie şi
umflare. Variaţiile obişnuite ale umidităţii aerului pot provoca variaţia
dimensiunilor transversale de la 5 până la 10%, adică până la 1 cm la o
scândură lată de 10 cm. Din aceste considerente, tâmplarii profesionali în loc
să folosească scânduri late, vor lua cele înguste, pentru a micşora deplasarea
în fiecare încheietură în parte. Vopselele şi lacurile micşorează variaţia
umidităţii în lemn, dar nu o pot exclude, deoarece nu există astfel de vopsele
pe care vaporii de apă nu le-ar penetra. Chiar şi în cameră umiditatea relativă
variază continuu, pe timp de zi şi îndeosebi de noapte. Podeaua din lemn şi
mobila „urmăresc” umiditatea aerului şi, ca efect, se aud scârţiituri şi trosnete
pe timp de noapte. Dacă cumva se va împiedica lemnul de a se contracta la
micşorarea umidităţii, atunci se va produce crăparea acestuia, deoarece
lemnul, practic, nu rezistă la rupere perpendicular pe fibre.
Dacă va fi limitată geometric posibilitatea lemnului de a se umfla,
atunci la mărirea umidităţii pot să apară presiuni enorme. Egiptenii
foloseau această presiune pentru a despica, rupe blocuri mari de piatră
în carierile de piatră. Astfel a fost obţinut Acul Cleopatrei.
Există două obeliscuri gemene (fig.2.13)
aduse din Alexandria, unul ridicat acum la
Londra (foto stânga), celălalt la New York în
Central Park (foto dreapta). Ambele se numesc
Acul Cleopatrei (Cleopatra's Needle). Înalte de
22m, au la bază dimensiunea de 2m. Greutatea
Fig.2.13 obeliscului din granit roşu este de circa 7 tone.
Ele au fost construite de faraonul Tutmes al III-
lea în Heliopolis (în anul 1600 înainte de Hristos) şi nu au nici o legătură
cu regina Egiptului Cleopatra. Au fost apoi mutate în Alexandria unde
formau perechea de obeliscuri ce stăteau de o parte şi de alta a intrării în
Templul Caesarium.
În 1819 Mohamed Ali, viceregele Egiptului a făcut cadou Angliei
unul dintre obeliscurile din Alexandria. În 1877 obeliscul a ajuns după
multe peripeţii la Londra. Nava Cleopatra care îl aducea (după numele că-
ruia a şi fost botezat Acul Cleopatrei) a trebuit să înfrunte o teribilă fur-
tună în Golful Biscaia. Şase marinari s-au înnecat şi obeliscul a fost salvat
în ultima clipă pentru a nu ajunge pe fundul apei. A fost ridicat pe 13
septembrie 1878 pe debarcaderul Victoria de pe malul Tamisei (fig.2.14.)

35
 Fig.2.14
Al doilea obelisc fusese dăruit Americii în 1877 dar au trebuit să
treacă 2 ani până la ridicarea obeliscului din Central Park (fig.2.15).
Iniţial, pe suprafaţa pietrei, se trasa forma
viitoarei bucăţi de piatră şi se cioplea un şanţ în
lungul acestei forme (acest şanţ servea în
calitate de concentrator al tensiunilor). Apoi, în
lungul şanţului se scobeau găuri mari, în care se
băteau, la distanţe mici şi uniforme, ţăruşi din
Fig. 2.15 lemn uscat. Aceştia din urmă se udau cu apă şi,
după ce lemnul se umfla, piatra se despica în
lungul liniei cerute.
Tasarea otgoanelor şi a ţesăturilor se datorează faptului că unele
fibre cu variaţia umidităţii îşi schimbă nu lungimea dar grosimea, restul
o face geometria elicoidală a otgonului şi a firelor toarse (răsucite) ale
ţesăturii: funia şi îmbrăcămintea, înmuiată, devine mai scurtă.
Deci, consecinţa principală a acţiunii umidităţii asupra lemnului o
reprezintă umflarea. Din punct de vedere practic, influenţa umidităţii
asupra caracteristicilor mecanice nu este atât de esenţială. Lemnul saturat
cu apă până la limită îşi păstrează cam o treime din rezistenţa şi rigiditatea
lemnului uscat. Materialele biologice totdeauna lucrează în starea saturată
– adică, cu preţul pierderii rezistenţei, este scoasă problema contracţiei şi
umflării. În tehnică, celuloză niciodată nu este folosită în condiţii ideale
uscate. Lemnul verde este mai uşor de îndoit decât cel uscat; dar cel mai

36
mult uşurează îndoirea lemnului încălzirea lui. Cel mai des aceasta se face
tratând cu abur lemnul până la îndoire – o metodă comodă de încălzire a
lemnului fără uscare. Uneori lemnul este înfăşurat cu cârpe umede
fierbinţi si apoi supus îndoirii – operaţie cate ajută la izolarea termică a
lemnului, menţine temperatura lui şi îl protejează de răcirea rapidă.
Lemnul poate rezista la încălzirea ”umedă” aproximativ până la 1400 C.
Dacă însă se va efectua o încălzire uscata, atunci se va produce crăparea
(plesnirea) lemnului datorată contracţiei.
Păstrarea (menţinerea) lemnului. Lemnul, precum se ştie, este
constituit din tuburi închise, care în planta vie sunt parţial împlute cu sevă.
În copacul proaspăt tăiat conţinutul de apă poate fi diferit, el poate chiar să
depăşească în greutate cantitatea de substanţă uscată. Circa 25% din
această apă este absorbită, atrasă de către grupele hidroxile către pereţii
fibrelor, iar cealaltă parte a lichidului se află în interiorul celulelor. În
timpul păstrării cea mai mare parte a apei se înlătură, deci, păstrarea
reprezintă în fond o operaţie de uscare. În aşa mod, conţinutul de
umiditate în lemn este adus la condiţiile aproape similare celor ale
mediului înconjurător, în care lemnul va trebui să lucreze. Dacă aceasta
nu se va face, atunci produsul, piesa va fi în pericol de strâmbare din
cauza contracţiei. Umiditatea la care are loc păstrarea poate avea
următoarele valori: 20% - păstrare sub cerul liber; circa 15% - în încăperi
neîncălzite; circa 8 – 10% - în cele încălzite. Celulele lemnului reprezintă
tuburi închise de formă, similară firelor toarse cu fusul, din care motiv apa
ce se află în interiorul celulelor nu poate să iasă uşor la suprafaţă. Unica
posibilitate – pătrunderea lentă a apei prin pereţii tuburilor. Dacă acest
proces nu reprezintă dificultăţi pentru o singură celulă în parte, atunci în
cazul buşteanului, care conţine mii şi mii de celule, apa din celulele
interioare trebuie să treacă prin pereţii majorităţii altor celule, care se află
în calea ei pentru a ajunge la suprafaţă. Iar aceasta necesită menţinerea
diferenţei de umidităţi dintre volumul interior al lemnului şi cel al
mediului înconjurător. Cu cât este mai mare această diferenţă, cu atât mai
repede se va elimina lichidul. Dar dacă va avea loc un decalaj destul de
brusc al umidităţii, straturile exterioare în timpul uscării vor fi cu mult mai
uscate decât cele interioare. Ele vor fi, deci, mai tare comprimate şi, în
consecinţă, se vor dezintegra şi fisura. Din aceste considerente, lemnul nu
trebuie să fie uscat foarte repede. În cazul când are loc păstrarea afară, sub
şopron, pentru scânduri de grosimea 20 – 50 mm, procesul de păstrare va
dura cel puţin un an de zile. În cazul când se folosesc metode rapide şi
37
sigure de uscare, asigurând controlul minuţios al vitezei de uscare în
cuptoarele de uscare, poate fi redusă durata de uscare până la zile şi
săptămâni.
Dacă conţinutul de apă în lemn este mai mic de 25%, atunci
umiditatea este legată cu grupele hidroxile din pereţii celulelor. Când
umiditatea atinge valoarea de circa 25%, hidroxilii sunt saturaţi şi
pereţii celulelor nu mai pot primi apă, se spune că este atins punctul de
saturaţie a fibrei. Până la acest punct, cavităţile celulelor rămân goale.
Mai sus de acest punct, practic toată apa suplimentară umple tuburile
celulelor. Toate schimbările dimensiunilor şi caracteristicilor mecanice,
datorate variaţiilor de umiditate, au loc numai sub punctul de saturaţie a
fibrelor, adică când umiditatea se află în intervalul 0-25%. După punc-
tul de saturaţie nu mai are loc nici un fel de umflare, şi apa
suplimentată, pur şi simplu, va mări, şi foarte mult, greutatea buşteanu-
lui. Deşi greutatea specifică a lemnului este de circa 1,45 g / cm 3 , copacul
proaspăt tăiat nu se cufundă în apă (cu excepţia unor specii de lemn
foarte grele). Aceasta are loc, deoarece chiar şi în lemnul verde există
mult aer. Dar dacă se lasă lemnul în apă, atunci îmbibându-se cu apă,
el, în final se va cufunda, deşi pentru aceasta va fi necesară, ca şi în
cazul uscării naturale, o perioadă de timp îndelungată. Există exemple,
când corăbiile din lemn au fost exploatate mai mult de 100 ani.
Descompunerea lemnului. Putrezirea lemnului are loc din cauză ciu-
percii, care parazitează pe seama celulozei: ciupercile în general nu conţin
clorofilă şi nu pot să producă pentru sine zahar prin intermediul fotosintezei.
Sporii diferitor ciuperci practic totdeauna se află pe copaci,
rămânând pasivi până când nu apar momente prielnice. Boală arborelui,
putrezirea lui, nu poate să se dezvolte la umidităţi mai mici de 18%,
deşi sporii îşi păstrează capacitatea vitală în lemnul destul de uscat,
aşteptând ziua ploioasă. Dar chiar şi la umiditatea mai mare de 18%
ciuperca nu creşte, dacă este asigurată o bună ventilare.
În circuitul substanţelor în natură unele procese de descompunere
sunt extrem de esenţiale. Dacă ele nu ar fi, Pământul nu numai că ar fi
fost plin de mormane de arbori de plante care au trăit cândva, dar şi că
toate rezervele de hidrocarburi ar fi fost legate de celuloză – viaţa nu ar
fi putut să continue. Din aceste considerente, reiese cel mai sigur
argument împotriva utilizării materialelor biologice de către om:
„planurile” naturii privitor la organismele care şi-au trăit viaţa pot intra
în conflict cu intenţiile noastre.
38
 2.3. Legea lui Hooke la întindere şi la forfecare.

În acelaşi mod în care a fost obţinută Legea lui Hooke la întindere,

poate fi obţinută şi Legea lui Hooke la forfecare, prin încercarea
epruvetelor (de secţiune circulară sau inelară) la răsucire. Pe curba
caracteristică obţinută, în subdomeniul de proporţionalitate există relaţia
liniară între tensiunile tangenţiale şi deformaţiile unghiulare:
t = Gg , (2.9)
G fiind numit modul de elasticitate transversal.
Experienţa arată că epruvetele solicitate la întindere se lungesc pe
direcţia forţei de întindere, dar în acelaşi timp, îşi micşorează dimensiu-
nile secţiunilor transversale. Tot experimental a fost constatat că raportul
dintre deformaţia liniară transversală e t şi deformaţia liniară longitudinală
e , pentru fiecare material, are o valoare constantă, n (niu),
et
n =- . (2.10)
e
Constanta n poartă numele de coeficient al contracţiei transversale sau
coeficientul lui Poisson, valorile ei fiind cuprinse între 0 – 0,5. De exemplu,
pentru oţel n =0,3; pentru beton n =0,1…..0,15; pentru aluminiu n =0,31.
POISSON Siméon - Denis, (1781-1859) - A adus
contribuţii esenţiale la mecanica fluidelor. A publicat
(1811) lucrarea Traité de mécanique. A generalizat
ecuaţiile teoriei elasticităţii la corpurile anizotrope, a
introdus coeficientul care ia în considerare proprie-
tăţile materialului elastic (coeficientul lui Poisson).

Între E,G şi n există relaţia:

E = 2G (1 + n ) . (2.11)

CAUCHY, Augustin-Luis (1789-1857) -

Este unul dintre fondatorii mecanicii mediilor
continue. A introdus noţiunea de tensor al tensiu-
nilor, a extins noţiunea de deformaţie, a dedus
relaţiile dintre 6 componente ale tensiunilor şi 6

39
componente ale deformaţiilor pentru materialul izotrop şi a dat ecuaţiile
fundamentale de mişcare care-i poartă astăzi numele.

LAME Cabriel, (1795-1870) - A scris în

colaborare cu Clapeyron memoriul „ Asupra
echilibrului interior al corpurilor solide omo-
gene” (1833), în care studiază tensiunile în ju-
rul unui punct. A introdus noţiunea de elip-
soidul tensiunilor Lamé. În 1852 a publicat
prima carte de teoria elasticităţii „ Leçons sur
la théorie de l’ élasticité”. A propus (1854)
teoria echilibrului plăcilor subţiri sferice.

2.4. Centrul de greutate al secţiunilor plane.

Vom examina acum unele caracteristici geometrice ale secţiunilor trans-

versale, necesare rezolvării problemelor pentru diverse cazuri de solicitări.
Se consideră o suprafaţă plană de formă oarecare, reprezentând
secţiunea transversală A a unei bare supuse solicitării şi un element de
suprafaţă din planul secţiunii, dA , de coordonate x şi y faţă de sistemul
de axe x0y (fig. 2.16).
Se definesc următoarele caracte-
ristici geometrice ale secţiunii:
Momentele statice în raport cu
axele x şi, respectiv, y,
S x = ò ydA ; S y = ò xdA . (2.12)
Se observă că momentele statice
ale secţiunilor pot avea valori atât po-
zitive, cât şi negative. Există şi o aşa
Fig 2.16 poziţie a axelor x şi y când momentele
statice în raport cu aceste axe sunt
nule. În acest caz, se spune că aceste axe sunt axe centrale, iar
intersecţia axelor centrale este într-un punct numit centru de greutate.
În raport cu un sistem de axe arbitrare x0y, coordonatele centru-
lui de greutate al unei figuri compuse xc şi y c , dacă se aplică teorema
lui Varignon (cunoscută din Mecanică), se determină cu relaţiile:

40
 xc =
åS y
; yc = å
Sx
. (2.13)
åA åA
2.5 Momente de inerţie, module de rezistenţă şi raze de inerţie.

Pe lângă caracteristicile mai sus examinate, vor apărea pe parcurs

şi alte caracteristici geometrice ale secţiunilor plane (momente de
inerţie axiale, polare, centrifugale etc.).

2.5.1 Momente de inerţie axiale, polare şi centrifugale.

Momentele de inerţie pot fi:
- axiale, în raport cu axele x şi, respectiv, y, definite prin relaţiile:
I x = ò y 2 dA ; I y = ò x 2 dA , (2.14)
A A

- centrifugal, în raport cu sistemul de axe x0y,

I xy = ò xydA , (2.15)
A

- polar, în raport cu punctul (polul) O,

I p = ò r 2 dA = I x + I y , (2.16)

ţinând seama că r 2 = x 2 + y 2 . Aceasta înseamnă că momentul de inerţie

polar reprezintă un invariant şi suma momentelor de inerţie axiale în raport
cu două axe reciproc perpendiculare este constantă la rotirea acestor axe.
Se pot face următoarele observaţii: momentele de inerţie axiale şi
polare sunt întotdeauna pozitive şi diferite de zero; momentele de iner-
ţie centrifugale pot fi pozitive, negative sau zero; momentul de inerţie
centrifugal al suprafeţei este nul, dacă una sau ambele axe la care se
referă sunt axe de simetrie ale suprafeţei respective; dacă axele faţă de
care se calculează momentele de inerţie trec prin centrul de greutate al
suprafeţei, se obţin momentele de inerţie centrale.

2.5.2 Metoda de transfer paralel al axelor de coordonate.

În cazul unor figuri compuse, momentele de inerţie centrale pot fi
determinate folosind metoda de transfer paralel al axelor, esenţa căreia
se va expune în continuare.
41
 Fie că pentru o secţiune oarecare (fig. 2.17) sunt cunoscute valo-
rile momentelor de inerţie Ix , Iy , Ixy în raport cu axele arbitrare ne cen-
trale x şi y. Se cere să se determine momentele de inerţie I x , I y , I x y în
1 1 1 1

raport cu alte axe x1,y1 care sunt paralele axelor x şi y.

Fig. 2.17

Vom nota prin a şi b distanţele între aceste axe, iar coordonatele

x1,y1 şi x,y respectă relaţiile:
x1 = x + b , y1 = y + a . (2.17)
Înlocuind aceste expresii în integralele
I x = ò y1 dA ; I y = ò x1 dA ; I x y = ò x1 y1 dA ,
2 2
1 1 1 1
(2.18)
A A A

obţinem:
I x1 = ò ( y + a ) 2 dA = I x + 2aS x + a 2 A ; (2.19)
A

I y1 = ò ( x + b) 2 dA = I y + 2bS y + b 2 A ; (2.20)
A

I x1 y1 = ò ( x + b)( y + a )dA = I xy + aS y + bS x + abA . (2.21)

A

În cazul în care axele x şi y sunt axe centrale, atunci Sx=0 şi Sy=0

şi relaţiile de mai sus devin:
Ix = Ix + a2 A ;
1
(2.22)
I y = I y + b2 A ;
1
(2.23)
I x y = I xy + abA .
1 1
(2.24)

42
 Acestea relaţii, din urmă, sunt utilizate pentru calculul momentelor
de inerţie axiale şi centrifugal în cazul transferului paralel de la axele
centrale x,y la cele care nu sunt centrale – x1,y1.

2.5.3 Determinarea momentelor de inerţie în cazul rotirii axelor

de inerţie.

Vom examina situaţia când axele de inerţie se rotesc la un unghi

oarecare. Fie sunt cu-
noscute pentru o sec-
ţiune dată valorile mo-
mentelor de inerţie Ix ,
Iy , Ixy în raport cu
axele x şi y. Se cere să
se determine momen-
tele de inerţie I u , I v , I uv
în raport cu alte axe
u,v care sunt rotite la
un unghi a (fig.2.18).
Fig.2.18 Stabilim iniţial
expresiile pentru coor-
donatele u şi v exprimate prin x şi y.
Coordonata u este egală cu suma proiecţiilor coordonatelor x şi y
pe axa u:
u = x cos a + y sin a . (2.26)
Coordonata v este egală cu diferenţa proiecţiilor coordonatelor x şi
y pe axa v:
v = y cos a - x sin a . (2.27)
Conform definiţiei momentul de inerţie axial I u are forma:
I u = ò v 2 dA . (2.28)
A

Înlocuind în această expresie relaţia pentru v, obţinem:

I u = ò ( y cos a - x sin a ) 2 dA (2.29)
A

ori
I u = I x cos 2 a + I y sin 2 a - I xy sin 2a . (2.30)

43
 În mod analog, se vor obţine şi următoarele relaţii:

I v = I x sin 2 a + I y cos 2 a + I xy sin 2a ; (2.31)

1
I uv = ( I x - I y ) sin 2a + I xy cos 2a . (2.32)
2

2.5.4 Determinarea poziţiei axelor principale şi a momentelor de

inerţie principale.

Dintre toate axele care trec printr-un punct determinat, situat în

planul secţiunii, există o axă în raport cu care momentul de inerţie axial al
secţiunii are cea mai mare valoare; există, de asemenea, o axă în raport cu
care momentul de inerţie axial are cea mai mică valoare. Aceste axe sunt
numite axe de inerţie principale. Momentul de inerţie centrifugal în
raport cu aceste axe principale va fi nul - Ixy=0. Momentele de inerţie
calculate în raport cu axele de inerţie principale - şi care au, deci, valori
extreme – sunt numite momente de inerţie principale.
Poziţia axelor principale poate fi determinată derivând pe argu-
mentul a expresia momentului de inerţie I u şi egalând cu zero această
derivare (pentru cazul când a = a 0 . În final, obţinem relaţia de calcul a
poziţiei axei principale u faţă de axa centrală xc:
2 I xy
tg 2a 0 = - . (2.33)
Ix - Iy
De menţionat că momentul de inerţie centrifugal în raport cu
aceste axe principale va fi nul, I uv = 0 .
Momentele de inerţie principale I u care are valoarea maximă şi
I v cea valoarea minimă se vor determina conform expresiei:
Ix + Iv 1 2
I u ,v = ± ( I x - I y ) 2 + 4 I xy . (2.34)
2 2
În cazul în care figura posedă o axă de simetrie, această înseamnă
că momentul de inerţie centrifugal va fi nul, deci, axa de simetrie
totdeauna este şi axă principală centrală de inerţie a secţiunii în cauză.
Cealaltă axă principală de inerţie va fi axa centrală, care este perpen-
diculară pe axa de simetrie.

44
 2.5.5 Module de rezistenţă şi raze de inerţie

Modulele de rezistenţă ale unei suprafeţe sunt date de raportul

dintre momentul de inerţie respectiv şi distanţa, pe o anumită direcţie, de
la axă sau de la pol, după caz, până la fibrele cele mai depărtate ale secţiu-
nii respective. Se notează prin Wx şi W y cele axiale şi prin Wr cele polare.
Razele de inerţie ale unei suprafeţe în raport cu axele u şi v sunt
mărimi convenţionale, date de relaţiile:
Iu Iv
iu = şi iv = . (2.35)
A A
Aceste mărimi sunt deosebit de utile pentru Rezistenţa materialelor
şi stau la baza trasării elipsei de inerţie a figurii plane. În acest scop, se
depun valorile obţinute pentru iu perpendicular pe axa principală de
inerţie u şi respectiv iv – perpendicular pe axa principală de inerţie v.

2.6 Exemple de calcul

2.6.1 Probleme rezolvate

1. Să se determine poziţia centrului de greutate al secţiunii din fig. 2.19.

Fig. 2.19

45
 Soluţie:
Se descompune figura în două dreptunghiuri având centrele de
greutate C1 (2,5;4,5) şi C 2 (1;1,5) .
Centrul de greutate C se află pe dreapta C1C 2 şi are coordonatele:

5 × 3 × 2,5 + 2 × 3 × 1 37,5 + 6 43,5

xc = = = = 2,07cm ;
5×3 + 2×3 15 + 6 21
5 × 3 × 4,5 + 2 × 3 × 1,5 67,5 + 9 76.5
yc = = = = 3,64cm .
5×3 + 2×3 15 + 6 21
2. Să se determine poziţia centrului de greutate al unui semicerc de
rază r şi să se calculeze momentele de inerţie axiale centrale , fig. 2.20.

Fig. 2.20

Soluţie:
Axa y este axă de simetrie, deci ea este axă centrală. Coordonata
centrului de greutate C se va determina astfel:
r r 2 - x2 r r
r 2 - x2 r3
òò ò ò0 ò0 ò - ò
2 2
ydA 2 dx ydy 2 dx r dx x dx r 3
-
S 2 0 3 =
yc = x = A 2 = 0 = = =
A pr pr 2
pr 2
pr 2
pr 2
2 2 2 2 2
2 r 3
4r 2d
= 32 = = .
pr 3p 3p
2
Momentele de inerţie axiale vor fi:
1 pd 4 pd 4
I x = I y = I yc = = ;
2 64 128
46
 2 2
æ 2d ö pd 4 æ 2d ö pd 2
I xc = I x - ç ÷ A = -ç ÷ .
è 3p ø 128 è 3p ø 8
3. Să se determine momentul de inerţie polar şi momentele de
inerţie axiale ale unui cerc de diametru d, fig. 2.21.

Fig. 2.21
Soluţie:
Se consideră un element de suprafaţă sub forma unei coroane circulare.
dA = 2prdr .
d d
2
2pr pd 4
4 2
I r = ò 2prr 2 dr = I= .
0
4 0 32
Datorită simetriei, momentul de inerţie axial faţă de orice axă care
trece prin centrul de greutate este constant şi este egal cu:
Ir pd 4
Ix = Iy = = .
2 64

2.6.2 Întrebări şi probleme propuse

2.1 Principiul independenţei acţiunii forţelor mai este numit:

2.2.În Rezistenţa materialelor termenul de „efort” mai poartă
denumirea de:

47
 2.3 Obiectul principal în Rezistenţa materialelor este:
2.4 Ipoteza curgerii staţionare este folosită în calcule de Rezistenţa
materialelor:
2.5 Eforturile se determină cu ajutorul:
2.6 În cazul solicitării de încovoiere cu întindere apar concomitent:
2.7 Corpul al cărui lungime depăşeşte cu mult celelalte două di-
mensiuni ale secţiunii transversale se numeşte:
2.8 Solicitarea simplă apare în cazul când:
2.9 În caz general de solicitare, câte eforturi apar concomitent în corp:
2.10 Ce se înţelege prin material izotrop:
2.11 Ce mărime se notează cu e în Rezistenţa materialelor:
2.12 Tensiunile totale p, normale σ şi tangenţiale τ într-un punct
satisfac relaţia:
2.13 Un material ce prezintă aceleaşi proprietăţi în toate punctele
sale se numeşte:
2.14 Modulul de elasticitate longitudinal E poate fi determinat ex-
perimental:
2.15 Pentru un material care ascultă Legea lui Hooke, modulul de
elasticitate longitudinal este egal cu:
2.16 Cum rezistă materialele fragile supuse compresiunii în raport
cu cazul întinderii:
2.17 Ce mărime se notează cu σr în Rezistenţa materialelor:
2.18 Rezistenţa admisibilă a unui material este:
2.19 Raportul dintre modulul de elasticitate transversal şi cel lon-
gitudinal (G/E) este:
2.20 Pentru un material elastic, omogen şi izotrop ce ascultă Legea
lui Hooke numărul constantelor elastice independente este egal cu:
2.21 Din cele 36 constante ale materialelor anizotrope sunt
independente:
2.22 Relaţia dintre modulul de elasticitate longitudinal E, modulul
de elasticitate transversal G şi coeficientul lui Poisson ν este:
2.23 Lemnul reprezintă un material izotrop sau anizotrop:
2.24 Limita de proporţionalitate depinde de tipul materialului ori
nu depinde:
2.25 Raportul rezistenţei la rupere σr (întindere paralel fibrelor a
epruvetei din lemn) faţă de rezistenţa σrc (compresiune paralel fibrelor a
epruvetei din lemn), este egal cu:

48
 2.26 Aspectul distrugerii lemnului supus compresiunii în lungul
fibrelor este similar compresiunii cărui material:
2.27 La comprimarea epruvetei executate din pin modulele de
elasticitate longitudinale E1 (sarcina aplicată în lungul fibrelor) şi E2
(sarcina aplicată perpendicular pe fibre) respectă raportul:
2.28 La comprimarea epruvetelor executate din pin raportul rezis-
tenţei la rupere de compresiune σr1 (în lungul fibrelor) faţă de σr2 (per-
pendicular pe fibre) este:
2.29 Corniera cu aripi egale posedă axe de simetrie:
2.30 Momentul de inerţie polar al unei secţiuni circulare de dia-
metru d este:
2.31 Pentru o secţiune inelară, de diametre interior d şi exterior D,
modulul de rezistenţă polar Wp se calculează cu relaţia:
2.32 În profilul dublu T (I) centrul de greutate se află:
2.33 În profilul U momentul de inerţie centrifugal în raport cu
axele centrale este egal cu:
2.34 Modulul de rezistenţă polar al unei bare de secţiune circulară
de diametru d este egal cu:
2.35 Dintr-o secţiune circulară de diametru d se ciopleşte o secţiu-
ne dreptunghiulară de înălţime h şi de bază b. Pentru care raport h:b
secţiunea obţinută va avea modul de rezistenţă maxim faţă de axa cen-
trală x paralelă cu baza.

49
 Capitolul 3. CALCULE DE REZISTENŢĂ LA
ÎNTINDERE (COMPRESIUNE) AXIALĂ

Obiective: cunoaştere şi înţelegere – identificarea relaţiei de

calcul al tensiunilor normale; aplicare şi integrare – dimensionarea
barelor supuse acţiunii greutăţii proprii, calculul tijelor unor sisteme
aflate sub acţiunea sarcinilor verticale.

3.1 Diagrame de eforturi.

O atenţie deosebită în rezistenţa materialelor se acordă studiului

barelor, care sunt elementele cele mai răspândite în edificiile
inginereşti, maşini, mecanisme.
Solicitarea simplă de întindere sau compresiune a unei bare
drepte se obţine în cazul când forţele exterioare aplicate acesteia acţio-
nează pe axa centrelor de greutate. În acest caz, se produce numai un
singur efort numit forţă normală N, orientat după axa barei.
Pentru exemplificare, se consideră o bară dreaptă, solicitată de
forţele axiale exterioare F şi 2F (fig. 3.1a), având sensurile şi punctele de
aplicaţie indicate. Aplicând metoda secţiunilor, se determină eforturile din
ambele sectoare ale barei. Cunoscând eforturile între punctele de aplicaţie
ale forţelor, se trasează diagrama de variaţie a efortului în lungul barei
(fig. 3.1.b). Se observă că în reazem ia naştere reacţiunea R = F .

a b
Fig. 3.1

50
 Pe porţiunile de bară cu secţiunea transversală şi forţa axială
constante, se produc numai tensiuni normale s . Considerând valabilă
ipoteza Bernoulli, deformaţiile vor fi aceleaşi pe întreaga secţiune.
Conform legii lui Hooke şi tensiunile vor fi uniform distribuite în
secţiune, deci s = const .
Din relaţia integrală între eforturi şi tensiuni:
N = ò sdA
A (3.1)
avem
N = sA , (3.2)
sau
N
s=
A (3.3)
În consecinţă, în secţiunile transversale ale barei supuse
întinderii sau compresiune apar tensiuni normale uniform distribuite ,
egale cu raportul forţei normale la aria secţiunii transversale.
Secţiunile transversale normale ale barei solicitată axial se depla-
sează paralel cu ele însele; prin urmare, lungimea barei va fi modificată
– prin alungire sau scurtare, după caz – cu cantitatea Dl = el . Lungimea
dz , a porţiunii elementare de bară (fig. 3.2), va fi modificată, de
asemenea, cu cantitatea: Ddz = edz .

Prin urmare:
s Ndz
Dl = ò Ddz = ò edz = ò dz = ò
E EA
l l l l . (3.4)

Produsul EA poartă numele de modul

de rigiditate a barei la întindere (sau com-
presiune).
Dacă vom examina o secţiune încli-
nată sub un unghi oarecare faţă de axa barei,
atunci se poate constata apariţia atât a ten-
siunilor normale, cât şi a celor tangenţiale.
Tensiunile tangenţiale sunt nule pentru
unghiurile egale cu 0 şi 900 şi ating valori
maxime egale cu s 2 în secţiunile încli-
Fig. 3.2 nate la 450 faţă de axa barei. Reiese că în
51
planele paralele cu axa barei tensiunile normale şi cele tangenţiale sunt
egale cu 0. Aceasta înseamnă că pe suprafeţele laterale ale straturilor
longitudinale ale barei supuse întinderii(sau compresiune) nu sunt forţe
de interacţiune. În acest aspect, întinderea unei bare poate fi asimilată
întinderii unui mănunchi de fire care nu sunt legate între ele.
Analiza distrugerii epruvetelor executate din materiale ductile şi
cele fragile indică următoarele proprietăţi. În cazul ruperii ductile, este
caracteristică apariţia conului şi a craterului pe părţile rupte, iar unghiul
dintre axa longitudinală şi generatoarea conului este aproximativ de
450. În consecinţă, se poate spune că ruperea ductilă este datorată
lunecării pe plane în care apar tensiuni tangenţiale maxime. Ruperea
fragilă, însă, are loc în secţiunea în care apar tensiuni normale maxime,
adică în secţiunea transversală a barei întinse.

3.2. Relaţiile de dimensionare

Calculul de rezistenţă a barelor solicitate la întindere sau

compresiune este precedat de o analiză care stabileşte secţiunile în care
se efectuează acest calcul, denumite secţiuni periculoase; acestea sunt
secţiunile probabile în care s-ar putea obţine tensiunile maxime s max . În
această analiză, se ţine seama de variaţia în lungul barei a forţei axiale
şi a ariei secţiunilor etc. Condiţia de rezistenţă în acest caz este:

s max £ [s ] , (3.5)
unde: [s ] , rezistenţa admisibilă a materialului.
În cazul materialelor cu rezistenţe diferite pentru întindere [s t ] şi
compresiune [s c ] , condiţia de rezistenţă se aplică separat pentru fiecare
tip de solicitare:
[s max t ] £ [s t ] , [s max c ] £ [s c ] . (3.6)
În cazul unei bare de secţiune transversală constantă în lungul
axei tensiunile normale maxime vor avea loc în secţiunea în care forţa
normală este maximă:
N max
s max =
A . (3.7)

52
 Condiţia de rezistenţă fiind în acest caz

N max
£ [s ] , (3.8)
A
pentru dimensionarea barei vom avea următoarea relaţie:

N max
A³
[s ] . (3.9)

Rezistenţa admisibilă se determină cu relaţiile:

[s ] = s c
n (3.10)
- pentru materialele ductile;

şi
[s ] = s r
n (3.11)
- pentru materialele fragile,

unde n, coeficient de siguranţă ( n f 1).

Întrucât pe secţiune acţionează numai tensiunea normală şi solicitarea

este statică, expresia energiei potenţiale de deformaţie U este:

s 2 dV
U=ò
2E
V . (3.12)

3.3. Influenţa greutăţii proprii

În cazul barelor lungi, greutatea proprie constituie ea însăşi o

încărcare de acelaşi ordin de mărime cu forţele exterioare, sau chiar
mai mare. În cazul unei bare verticale (arbore) de secţiune constantă,
fixată la capătul inferior, acţiunea greutăţii proprii (a tulpinii, ramurilor,
frunzelor, fructelor, etc.) este schematizată ca sarcină distribuită axial
uniform de intensitate q = gA (fig. 3.3).

53
 Aici, g este greutatea specifică (densi-
tatea aparentă) a materialului barei (lemnului),
H – înălţimea arborelui.
Densitatea aparentă a lemnului – variază
mult de la o specie la alta, în raport cu pro-
porţia pereţilor celulari şi a porilor lemnului,
dar diferă şi la aceeaşi specie şi chiar la
acelaşi arbore, în funcţie de factorii care
determină formarea lemnului. Greutatea lem-
nului mai depinde şi de cantitatea de apă
absorbită de pereţii celulari sau acumulată în
pori (vase). Lemnul fiind un material poros,
Fig. 3.3 densitatea aparentă se exprimă prin raportul
dintre greutate şi volumul aparent (inclusiv golurile interne). În studiul
comparativ al lemnului diferitor specii se utilizează, de regulă, -
densitatea aparentă a lemnului în stare anhidră (LAU). În practică, se
compară frecvent densitatea aparentă determinată sau recalculată
pentru umiditatea de 15%, considerată drept normală. În tabelul 3.1 se
dau densităţile aparente pentru diverse specii lemnoase.
Tabelul 3.1
3
Densităţile aparente ale lemnelor brute (g/cm )

Lemn uscat la aer liber (u=12-15%) Lemn verde

Specia
> 14 cm 7-14 cm crăci > 14 cm 7-14 cm crăci
Brad 0,45 0,47 - 0,9 0,94 -
Molid 0,46 0,53 0,51 0,74 0,81 0,8
Pin 0,52 0,55 0,52 0,72 0,94 0,87
Carpen 0,72 0,76 0,78 1,06 1,02 1,05
Fag 0,73 0,7 0,67 0,97 0,95 0,93
Frasin 0,66 0,68 0,68 0,85 0,87 0,9
Gorun 0,75 0,74 0,73 1,02 0,98 1,0
Mesteacăn 0,73 0,74 0,71 0,98 0,98 0,99
Plop 0,55 0,52 0,56 0,81 0,85 0,92
Salcâm 0,75 0,73 0,72 0,88 0,86 0,86
Stejar 0,76 0,75 0,74 1,11 1,02 1,0
Anin negru 0,55 0,5 0,49 0,82 0,78 0,94
Paltin 0,66 0,68 0,68 0,94 0,96 0,92

54
 Densitatea aparentă este puternic influenţată de umiditatea lemnu-
lui. La răşinoase, densitatea aparentă a lemnului scade pe măsură ce
lăţimea inelelor anuale creşte; la larice, pin şi duglas densitatea aparentă
maximă se înregistrează când inelele anuale au lăţimi cuprinse între 1 şi 2
mm. La foioase care au lemn cu pori dispuşi inelar, densitatea specifică
creşte cu lăţimea inelelor anuale, până la o anumită valoare, după care
rămâne aproape staţionară. La foioasele cu porii împrăştiaţi relaţia dintre
densitatea lemnului şi lăţimea inelelor anuale este mai confuză; lemnul de
fag, cu cât are inele anuale mai late, cu atât este mai greu. În general, la
orice specii, cu cât proporţia lemnului târziu (mai dens) creşte, cu atât
densitatea specifică a materialului se măreşte. Lemnul crăcilor de molid
este de două ori mai greu decât cel de trunchi; cel al crăcilor de fag nu
este mai greu decât al trunchiului; în schimb la toate speciile, lemnul de
rădăcină este mai uşor decât cel de trunchi. Densitatea aparentă a lemnului
– în secţiunea transversală a trunchiului – creşte la răşinoase, de la mă-
duvă către coajă (în raport cu lăţimea inelelor anuale); la foioasele cu
duramen, dimpotrivă, lemnul de la centrul secţiunii este mai greu decât
cel în vecinătatea cojii. Duramenul este totdeauna mai greu decât albur-
nul. La pin, densitatea specifică a lemnului scade de la bază către vârful
trunchiului, la molid ea este aproape constantă, pe când la brad scade de la
bază către vârf, dar se măreşte din nou în zona coroanei arborelui. Lemnul
recoltat din regiuni umede este mai uşor decât cel crescut în zone
secetoase. Arborii crescuţi izolat au lemn mai uşor, la răşinoase, sau mai
greu, la foioase, decât lemnul normal.
În tabelul 3.2 se indică densităţile specifice ale principalelor
specii lemnoase (cifrele de la mijloc arată valorile medii, primele şi
ultimele indică limita inferioară şi superioară).
Tabelul 3.2
3
Densitatea specifică a lemnului (g/cm ) la umiditatea de 15%
Specia lemnului Greutatea specifică
Brad 0,35 – 0,45 – 0,75
Molid 0,33 – 0,47 – 0,68
Pin 0,33 – 0,52 – 0,89
Larice 0,44 – 0,59 – 0,85
Anin 0,42 – 0,53 – 0,64
Carpen 0,54 – 0,83 – 0,86
Fag 0,54 – 0,72 – 0,91
Frasin 0,45 – 0,69 – 0,86
Mesteacăn 0,51 – 0,65 – 0,83

55
 Nuc · – 0,45 – ·
Paltin 0,56 – 0,66 – 0,81
Păr 0,74 – 0,79 – 0,80
Plop 0,41 – 0,46 – 0,56
Stejar, gorun 0,43 – 0,69 – 0,96
Salcie 0,36 – 0,56 – 0,62
Salcâm 0,58 – 0,77 – 0,90
Tei 0,35 – 0,53 – 0,60
Ulm 0,48 – 0,68 – 0,90

Forţa normală N în secţiunea aflată la distanţa z de la capătul liber

(vârf) este egală cu forţa de greutate a părţii de bară situată mai sus de
secţiunea examinată şi va fi:
N ( z ) = -gAz.
(3.13)
Tensiunea normală s în aceeaşi secţiune transversală a barei este:
s ( z ) = -gz. (3.14)
Tensiunea maximă este în secţiunea de prindere ( z = H ).

3.4 Exemple de calcul

3.4.1 Probleme rezolvate

1. Să se dimensioneze bara din lemn de secţiune pătrată cu latura

a, şi lungimea de 2 m, solicitată la întindere axială cu o forţă de 25 kN,
dacă rezistenţa admisibilă este [s ] = 10MPa .
Soluţie:
Din relaţia de dimensionare se obţine:
N 25 × 10 3
A= = = 25 × 10 -4 m 2 .
[s ] 10 7

Rezultă a = 5 × 10 m = 5cm .
-2

3.4.2 Întrebări şi probleme propuse.

3.1 Relaţia integrală între forţa normală N şi tensiunile normale σ

este:
3.2 Este valabilă legea lui Hooke la solicitarea de întindere axială:
3.3 Secţiunea în care tensiunile sunt maxime se numeşte:

56
 3.4 Relaţia de calcul al energiei potenţiale de deformaţie în cazul
întinderii axiale este:
3.5 La întinderea axială a unei bare în secţiunea transversală
tensiunile normale sunt repartizate:
3.6 La întinderea axială, în care secţiuni tensiunile tangenţiale sunt
maxime:
3.7 Rigiditatea barei la întindere axială are expresia:
3.8 Relaţia de calcul al deplasărilor Dl în cazul întinderii axiale este:
3.9 Lucrul cheltuit la distrugerea materialului slab tenace L1 faţă
de acelaşi lucru dar pentru materialul tenace L2 respectă relaţia:
3.10. Unitatea de măsură a tensiunii în sistemul SI, este:
3.11 Variaţia unităţii de lungime în cazul întinderii axiale a unei
bare se numeşte:
3.12 Acţiunea greutăţii proprii a barelor suspendate vertical este
schematizată ca:
3.13 Relaţia de dimensionare a barelor întinse axial de secţiune
constantă pe lungime l, este:
3.14 Rezistenţa admisibilă pentru materiale tenace se determină cu
relaţia:
3.15 Rezistenţa admisibilă pentru materialele fragile se determină
cu relaţia:
3.16 O bară din lemn având lungimea de 3 m şi secţiunea transver-
sală un dreptunghi cu laturile b = 10cm şi h = 14cm este solicitată la în-
tindere axială. Să se determine forţa axială maximă pe care o poate su-
porta, dacă rezistenţa admisibilă este [s ] = 10MPa :

57
 Capitolul 4. CALCULE DE REZISTENŢĂ LA
FORFECARE ŞI LA RĂSUCIRE

Obiective: cunoaştere şi înţelegere – recunoaşterea relaţiei de

calcul al tensiunilor tangenţiale; aplicare şi integrare – metode de îmbi-
nare a pieselor (buloane, nituri, suduri, lipituri, pene), alegerea metodei de
îmbinare în cazul, când piesele sunt executate din material lemnos.

4.1. Eforturi şi tensiuni la forfecare

O piesă este solicitată la forfecare, dacă în secţiune apare o forţă tăie-

toare care acţionează în planul secţiunii. Tensiunile tangenţiale care apar în
materialul piesei şi forţa tăietoare respectă următoarea relaţie integrală:
Q = ò tdA (4.1)
A

Admiţând că tensiunile tangenţiale sunt uniform repartizate pe

secţiune, analog formulei deduse pentru solicitarea de întindere axială,
relaţia integrală devine:
Q
t= , (4.2)
A
unde A este aria secţiunii transversale a piesei, Q - forţa tăietoare, iar
t - tensiunea tangenţială.
Condiţia de rezistenţă la forfecare fiind
t max
f £ [t ] f , (4.3)
relaţia de dimensionare va fi:
Qmax
A³ , (4.4)
[t ] f
[t ] f fiind rezistenţa admisibilă
la forfecare.
Secţiunile plane şi nor-
male ale unui element de bară
având lungimea dz , au o depla-
sare relativă egală cu D1
(fig.4.1):
Fig.4.1 D1 = gdz . (4.5)

58
 Deplasarea relativă a secţiunilor porţiunii de bară cu lungimea l ,
solicitată la forfecare, este:
tl Ql
D = ò gdz = gl = = , (4.6)
l
G GA
unde mărimea GA este numită rigiditatea barei la forfecare.
Întrucât a fost adoptată ipoteza forfecării pure şi a repartiţiei
uniforme a tensiunilor tangenţiale pe secţiune, expresia energiei poten-
ţiale totale de deformare are forma:
t 2 dV Q 2 dz Q 2 dz
U=ò = ò1
2GA 2 òA òl 2GA .
dA = (4.7)
V
2G l

Prin asamblare (sau îmbinare) se înţelege legarea, definitivă sau

temporară, a două sau mai multor elemente de construcţie (piese), pen-
tru a forma un tot, numit ansamblu. Asamblările pot fi: demontabile sau
nedemontabile.
O asamblare este demontabilă dacă, la desfacerea ansamblului în
părţile sale componente, pot fi recuperate, fără nici un fel de deteriorări
ale elementelor ei. Asamblările demontabile sunt realizate cu: şuruburi,
buloane, pene,caneluri, etc.
O asamblare este nedemontabilă dacă desfacerea ansamblului în
părţile sale componente nu este posibilă decât prin deteriorarea unuia
sau a mai multor elemente constituente ale asamblării. Asamblările
nedemontabile sunt realizate cu: nituri, cuie, suduri, lipituri, încleieri.
În cazul îmbinării ni-
tuite (fig.4.2), se va ţine sea-
ma de solicitarea de forfecare
şi de strivire a nitului.
Valorile rezistenţelor
admisibile de forfecare şi de
strivire se pot exprima în
funcţie de rezistenţă admisi-
bilă a materialului nitului:
[t ] f = 0,8[s ] ; [s ]str = (1,5...2)[s ] .

Fig.4.2

59
4.2. Eforturi, tensiuni şi deformaţii la răsucire

Solicitarea de răsucire a unei bare drepte este caracterizată de

prezenţa în secţiunea barei a momentului de răsucire, aplicat după axa
barei. S-a stabilit experimental că în cazul solicitării de răsucire a
barelor de secţiune circulară (sau inelară): este valabilă ipoteza secţiu-
nilor plane şi normale la axa barei (a lui Bernoulli); nu au loc deformaţii
liniare, ci numai rotiri sau
lunecări cauzate de acţiunea
tensiunilor tangenţiale, t , care
apar în secţiunea barei.
Se consideră o porţiu-
ne de bară, de lungime dz
(fig.4.3a), având secţiunea
circulară, constantă, solicita-
tă la răsucire cu un moment
M z , constant în lungul barei.
Constatăm că defor-
Fig.4.3a
maţia unghiulară g max va fi:
BC Rdj
g max @ tgg max = = = Rq , (4.8)
AB dz
unde
dj
q= (4.9)
dz
reprezintă unghiul de răsucire specifică.
Ţinând seama de legea lui Hooke la răsucire, se obţine:
t max = Gg max = GRq . (4.10)
Pentru o fibră oarecare a barei cilindrice situată la distanţa r de
axa acesteia (fig.4.3.b), rezultă:
g = rq (4.11)
şi
t = Grq , (4.12)
ceea ce arată că, pe secţiunea transversală t variază liniar în raport
cu r , fiindcă, pentru o secţiune precizată, G şi q sunt constante.
Deoarece în punctele situate pe conturul secţiunii t sunt dirijate
după direcţiile tangentelor la contur – deci, perpendicular pe direcţia
razelor ce trec prin acele puncte – vom admite că în orice punct al

60
secţiunii direcţia tensiunii t este perpendiculară pe direcţia razei ce
trece prin acel punct. Repartizarea tensiunilor t , pe direcţia unui
diametru al secţiunii, este cea arătată în fig.4.4.

Fig.4.3b

Fig. 4.4

După cum se constată din fig. 4.4, tensiunea tangenţială este nulă
în centrul de greutate al secţiunii transversale. Aceasta înseamnă că
tensiunea t este nulă în toate punctele situate pe axa barei; prin urmare,
axa barei cu secţiune circulară, supusă la răsucire, este ceea ce se
numeşte fibră neutră.
Pentru stabilirea relaţiei dintre momentul de răsucire M z şi tensiu-
nile tangenţiale t , care iau naştere într-un punct al secţiunii transversale
a acesteia, se scrie suma eforturilor elementare t dA faţă de centrul
cercului, care este egală cu momentul de răsucire:

61
 M z = ò trdA = ò Gqr 2 dA = Gq ò r 2 dA = GqI r . (4.14)
A A A

Într-o secţiune oarecare răsucirea specifică q fiind constantă,

produsul Gq s-a putut scoate de sub integrală, iar ò r 2 dA = I r reprezintă
A

momentul de inerţie polar al secţiunii. Prin urmare:

M z = GqI r (4.15)
sau
Mz
q= . (4.16)
GI r
Înlocuind valoarea lui q în expresia tensiunii tangenţiale, rezultă:
Mz M r
t = Grq = Gr = z , (4.17)
GI r Ir
unde r este distanţa de la centrul secţiunii la punctul în care se calcu-
lează tensiunea tangenţială; GI r - rigiditatea barei la răsucire.
Dacă vom examina o secţiune înclinată sub un unghi oarecare
faţă de axa barei , atunci se poate constata apariţia atât a tensiunilor
normale, cât şi a celor tangenţiale. Tensiunile normale sunt nule pentru
unghiurile egale cu 0 şi 900 şi ating valori egale cu ± t în secţiunile
înclinate la 450 şi respectiv 1350 faţă de axa barei. Tensiunile
tangenţiale însă, în secţiunile înclinate la 450 şi respectiv1350 faţă de
axa barei, sunt egale cu zero. Această situaţie, când pe planele reciproc
perpendiculare apar numai tensiuni normale egale ca mărime şi de sens
invers, este definită ca o stare de tensiune numită forfecare pură.
Valorile maxime ale tensiunilor tangenţiale se obţin în punctele
cele mai depărtate de centrul secţiunii (fig. 4.4), fiind date de relaţia:
M z r max M z
t max = = , (4.18)
Ir Wr
în care:
Ir
Wr = (4.19)
r max
este modulul de rezistenţă polar al secţiunii.
dj
Din modul de definire a unghiului de răsucire specifică q =
dz
(4.9), se poate calcula unghiul de răsucire a două secţiuni aflate la
distanţa l :

62
 l l l
M z dz
Dj = ò dj = ò qdz = ò . (4.20)
0 0 0
GI r

4.3. Condiţia de rezistenţă şi relaţia de dimensionare la răsucire.

Condiţia de rezistenţă la răsucire, este:
t max £ [t ] (4.21)
sau
max
M z
£ [t ] , (4.22)
Wr
unde M zmax valoarea maximă a momentului de răsucire (în secţiunea
periculoasă); [t ] - rezistenţa admisibilă la răsucire.
Relaţia de dimensionare a barei supuse răsucirii, este:
Mz
Wr ³ . (4.23)
[t ]
Notând prin [q ] rotirea specifică admisibilă, condiţia de rigiditate
a barelor supuse răsucirii va fi:
Mz
£ [q ] . (4.24)
GI r
Cele stabilite pentru barele cu secţiune circulară sunt valabile şi
pentru barele cu secţiune inelară, ţinând seama de următoarele
particularităţi: tensiunile tangenţiale au valori minime la interior (pentru
d D
r= ) şi valori maxime la suprafaţă (pentru r max = ), unde d şi D sunt
2 2
diametrele interior şi respectiv exterior ale secţiunii inelare (fig.4.5).

Fig. 4.5
63
 Relaţia cu care este calculat modulul de rezistenţă polar este:
p
I r 32 ( D - d ) p ( D 4 - d 4 )
4 4

Wr = = = . (4.25)
D D 16 D
2 2
De menţionat că momentul de inerţie polar al secţiunii inelare este
egal cu diferenţa momentelor de inerţie polare ale cercurilor exterior şi
inferior, pe când modulul de rezistenţă polar al secţiunii inelare nu poate fi
obţinut ca deferenţa modulelor de rezistenţă a cercurilor respective.
Analizând diagramele de variaţie a tensiunilor tangenţiale pentru
secţiunile circulară plină şi inelară ale două bare executate din acelaşi
material şi supuse aceleaşi solicitări, se constată că secţiunea inelară este
mai raţională decât cea circulară plină. În zona centrală a secţiunii cir-
culare pline materialul este solicitat relativ puţin şi, deci, el nu este folosit
pe deplin. În secţiunea inelară tensiunile sunt repartizate relativ uniform şi
gradul de utilizare a materialului sporeşte. Poate fi tentantă ideea de a
proiecta bare cu grosimea minimă a peretelui, dar este riscant de a merge
numai pe o astfel de cale. În realitate, se constată că barele tubulare de
grosime mică, chiar şi la valori mici ale momentului de răsucire, îşi pot
pierde stabilitatea. Din acest considerent, barele tubulare de grosime mică
necesită verificarea la stabilitate conform unor formule speciale.

4.4 Exemple de calcul

4.4.1 Probleme rezolvate
1. Trei bare de secţiuni dreptunghiulare executate din lemn sunt
lipite conform fig. 4.6. Lungimile tuturor barelor sunt egale cu 20 cm.
Forţa F este egală cu 80 kN. Să se determine valoarea medie a tensiunii
tangenţiale de forfecare în asamblările lipite.
Soluţie:
Forţa F, fiind aplicată simetric, va produce în secţiunile de lipire
forţe tăietoare egale:
F
Q= = 40kN .
2
Tensiunile tangenţiale datorate forfecării vor fi:

Q 40000
tf = = = 5MPa .
A 4 × 20 × 10 -4
64
 Fig. 4.6
2. Să se dimensioneze un arbore de secţiune circulară din OL 50,
supus solicitării de răsucire cu un moment egal cu 880 N × m , dacă
rezistenţa admisibilă [t ] = 40 MPa .
Soluţie:
Din relaţia de dimensionare se determină diametrul arborelui
16M z 3 16 × 880
d =3 = = 0,04364m = 43,64mm .
p [t ] p × 10 7
Se adoptă diametrul arborelui d = 45mm .

4.4.2 Întrebări şi probleme propuse.

4.1 Lunecarea specifică (deformaţia unghiulară) se defineşte ca fiind:

65
 4.2 Rigiditatea barei la forfecare este:
4.3 Pentru calculul pieselor la forfecare se admite că tensiunile
tangenţiale τ se repartizează pe secţiune:
4.4 Relaţia pentru dimensionare la forfecare este:
4.5 Şuruburile niturile, penele, sudurile, etc., la solicitare de
forfecare sunt rupte prin:
4.6 Energia potenţială specifică de deformaţie la forfecare pură se
determină cu relaţia:
4.7 Pentru calculul la strivire se admite că presiunea este repartizată:
4.8 Presiunea admisibilă la strivire [σ]s se determină cu relaţia:
4.9 Care este scopul încercării la despicare în lungul fibrelor a
materialului lemnos:
4.10 Legea lui Hooke la forfecare este:
4.11 Cum începe procesul de distrugere a lemnului supus răsucirii:
4.12 Care secţiune este mai raţională de folosit în cazul răsucirii:
4.13 Rigiditatea barei la răsucire este:
4.14 Relaţia integrală între eforturi şi tensiuni în cazul răsucirii este:
4.15 Distrugerea epruvetei cilindrice din oţel solicitată la răsucire
are loc în planul care face cu axa barei unghiul egal cu:
4.16 Tensiunile care acţionează pe două plane reciproc perpendi-
culare au aceeaşi mărime şi ambele fie converg spre dreapta de inter-
secţie a planelor, fie diverg de la această dreaptă. Principiul astfel
enunţat se numeşte:
4.17 La răsucirea barelor de secţiune circulară în orice punct al
secţiunii barei tensiunea tangenţială este dirijată:
4.18 În cazul răsucirii unei bare de secţiune circulară sau inelară
apar tensiuni normale în secţiunea transversală a barei:
4.19 Relaţia de dimensionare a arborilor de secţiuni circulare
supuşi răsucirii este:
4.20 Condiţia de rigiditate la răsucirea barelor circulare este:
4.21 Două bare, una de secţiune inelară de diametre D=2d şi d, iar
cealaltă de secţiune circulară de diametru D sunt solicitate la răsucire.
Dacă tensiunea maximă din cele două bare trebuie să fie aceeaşi, atunci
valoarea raportului momentelor de răsucire în cele două situaţii este:

66
 Capitolul 5. CALCULE DE REZISTENŢĂ LA
ÎNCOVOIEREA GRINZILOR

Obiective: cunoaştere şi înţelegere – explicarea relaţiilor diferen-

ţiale dintre eforturi, distingerea formulei de calcul al tensiunii normale;
aplicare şi integrare – tipuri de grinzi şi modalităţi de fixare, tipuri de
sarcini, convenţii de semne pentru eforturi, stabilirea secţiunii pericu-
loase, dimensionarea grinzilor supuse încovoierii.

5.1 Diagrame de eforturi.

5.1.1 Tipuri de reazeme

Vom examina, la început, tipurile principale de legături dintre

corpurile solide şi forţele de legătură corespunzătoare. Legăturile
dintre corpurile solide sunt dispozitive constructive, realizate din cor-
puri solide, care au funcţia de a reduce posibilitatea de mişcare relativă
dintre două corpuri – aflate în contact direct, de regulă, ele sunt carac-
terizate prin posibilităţile de mişcare pe care le împiedică. Aceste legă-
turi, prin generalizare şi idealizare, sunt limitate la trei tipuri de bază:
reazem simplu (sau mobil); articulaţie (sau reazem fix) şi încastrare.
Reazemul simplu este legătura dintre două corpuri – ale căror su-
prafeţe au un punct comun, numit punct de contact – care nu permite
deplasarea relativă, prin translaţie, a corpurilor. După direcţia normalei
la planul tangent dus la suprafeţele acestor corpuri, în punctul de
contact, fig. 5.1.

Plan
tangent

Fig.5.1

67
 Articulaţia este legătura dintre două corpuri – ale căror suprafeţe au
un punct comun, numit punct de contact – care nu permite deplasarea
relativă, prin translaţie, a corpurilor, după nici o direcţie, fig. 5.2.

Fig.5.2.
Încastrarea este legătura dintre două corpuri – ale căror suprafeţe
au în comun cel puţin 3 puncte necoliniare, de obicei, având, însă, o
infinitate – care nu permite deplasarea relativă, prin translaţie sau
rotaţie, după nici o direcţie, fig. 5. 3.

Fig. 5.3.

Legăturile dintre corpurile solide se manifestă prin apariţia unor

forţe care se opun deplasărilor relative dintre corpurile pe care le leagă,
împiedicând sau limitând aceste deplasări. Aceste forţe sunt numite
forţe de legătură şi sunt puse în evidenţă pe baza axiomei legăturilor (a
68
eliberării corpului de legături sau a reacţiunilor), al cărui enunţ este:
orice legătură dintre două corpuri solide poate fi înlocuită prin forţele
de legătură care corespund acelei legături.
În conformitate cu principiul acţiunii şi reacţiunii, forţele de
legătură formează perechi de forţe ce au aceeaşi direcţie, acelaşi punct
de aplicare, sunt egale ca mărime şi opuse ca sens, una dintre forţe
acţionând pe unul din corpurile legate şi cealaltă, pe celălalt corp.
Unui reazem simplu dintre două corpuri solide – în ipoteza neglijării
frecării – îi corespunde o forţă de legătură, R , a cărui suport trece prin
punctul comun de contact dintre corpuri şi este perpendicular pe planul
tangent dus la suprafeţele corpurilor, în punctul de contact, (fig.5.4) –
mărimea şi sensul forţei R depinzând de forţele care acţionează corpurile.

Plan
tangent

Fig.5.4

Unei articulaţii dintre două corpuri solide – în ipoteza neglijării

frecării – îi corespunde o forţă de legătură, R , al cărui suport trece prin
punctul de contact al celor două corpuri, fig. 5.5 – direcţia, mărimea şi
sensul forţei R depinzând de forţele care acţionează corpurile.
Unei încastrări dintre două corpuri îi corespunde o forţă de legătură,
R , şi un moment (cuplu) de legătură, M , ale căror suporturi trec prin
punctul teoretic de încastrare (considerat a fi centrul de greutate al
suprafeţei comune de contact) – direcţiile, mărimile şi sensurile acestor
vectori depinzând de forţele care acţionează corpurile, fig. 5.6.

69
 Fig.5.5 Fig.5.6

Barele solicitate la încovoiere se numesc grinzi, şi, în vederea

efectuării calculelor de rezistenţă ale acestora, se pot schematiza prin
axa lor longitudinală.
O grindă este solicitată la încovoiere dreaptă transversală (încovoiere
plană, simplă) dacă asupra ei acţionează forţe transversale exterioare
aflate în acelaşi plan cu axa longitudinală a grinzii şi cu una din axele
centrale principale ale secţiunii transversale (secţiunea normală pe axa
grinzii), deformarea grinzii producându-se în planul forţelor.
Prin forţe exterioare se înţeleg sarcinile şi forţele de legătură din
reazeme (reacţiuni).

5.1.2 Calculul reacţiunilor şi al eforturilor.

Pentru calculul reacţiunilor se înlocuiesc reazemele prin forţele de

legătură corespunzătoare: reazemul simplu (mobil), printr-o reacţiune nor-
mală pe direcţia de deplasare; articulaţia, prin cele două componente ale
reacţiunii, încastrarea, printr-un moment şi componentele reacţiunii după
direcţia axei grinzii şi direcţia normală la această axă. Din cele trei ecuaţii
de echilibru, se pot determina reacţiunile din reazemele unei grinzi.
În cazul încovoierii drepte transversale, în secţiunea transversală a
unei grinzi apar două eforturi: momentul încovoietor - M x ; forţa
tăietoare - Q y .
Momentul încovoietor este egal cu suma vectorială a proiecţiilor, pe
planul secţiunii, a momentelor tuturor forţelor şi cuplurilor exterioare
70
aflate pe porţiunea de grindă situată în stânga secţiunii (când se consideră
eliminată imaginar partea dreaptă a secţiunii) sau în dreapta secţiunii
(când se consideră eliminată imaginar partea stângă a secţiunii).
Forţa tăietoare este egală cu suma vectorială a proiecţiilor, pe pla-
nul secţiunii, a tuturor forţelor exterioare, aflate pe porţiunea de grindă
situată în stânga secţiunii (când se consideră eliminată imaginar partea
dreaptă a secţiunii) sau în dreapta secţiunii (când se consideră eliminată
imaginar partea stângă a secţiunii).
Prin convenţie, fiecărui efort îi este atribuit, după caz, semnul plus
(+)sau semnul minus (-), fig. 5.7a şi 5.7b.

semnul plus (+)

Fig. 5.7a

semnul minus (-)

Fig. 5.7b

Este atribuit semnul plus (+): forţei tăietoare care are tendinţa de a
roti în sens orar porţiunea de grindă pe secţiunea căreia acţionează;
momentului încovoietor care, aflându-se pe faţa din dreapta a secţiunii,
are tendinţa de a roti în sens orar porţiunea de grindă pe secţiunea
căreia acţionează şi, aflându-se pe faţa din stânga a secţiunii, are
tendinţa de a roti în sens antiorar porţiunea de grindă pe secţiunea
căreia acţionează.

71
 Relaţiile matematice prin care este exprimat modul de variaţie al unui
efort, în raport cu poziţia secţiunii plane prin care respectivul efort este pus
în evidenţă, constituie funcţia acelui efort. Prin urmare, fiecărui efort îi
corespunde o funcţie proprie – al cărui domeniu de definiţie este format de
lungimea grinzii. Funcţia efortului poate avea o singură expresie, dacă
grinda constă dintr-un singur interval (sector), sau mai multe expresii –
fiecare expresie având ca domeniu de definiţie un anumit interval al grinzii
– suma intervalelor fiind egală cu lungimea grinzii. În punctele ce separă
două intervale consecutive, pentru funcţia efortului considerat există limite,
la stânga şi la dreapta, cele două limite putând avea aceeaşi valoare sau
valori diferite. În cazul în care valorile celor două limite – la dreapta şi la
stânga – sunt diferite, funcţia respectivă prezintă, în acel punct, o
discontinuitate (un salt). Punctele ce separă două intervale sunt constituite,
în realitate, din: punctele de aplicare a forţelor şi cuplurilor concentrate;
punctele de începere şi de terminare ale forţelor distribuite.
Diagrama unui efort este reprezentarea grafică, pe lungimea grin-
zii, a funcţiei efortului respectiv – adică, a funcţiei care exprimă modul
de variaţie a acestui efort, în raport cu poziţia secţiunii transversale.
Trasând diagrama de eforturi, putem stabili secţiunile cele mai
solicitate (periculoase). Diagramele de eforturi sunt construite folosind
sisteme de referinţă formate din axa grinzii şi de normala la aceasta. Pe
axa grinzii – reprezentată la o scară aleasă, pentru lungimi – sunt
figurate poziţiile secţiunilor transversale în care au fost stabilite valorile
efortului a cărui diagramă este construită; pe normală la axa grinzii –
de asemenea, la o scară aleasă, pentru efortul respectiv – sunt figurate
valorile efortului considerat, în secţiunile respective.
Pentru a trasa uşor diagramele de eforturi, pot fi utilizate următoarele
convenţii de semne: axa grinzii – sau o linie paralelă cu aceasta – este
folosită drept linie de referinţă – axă a absciselor; linia de referinţă (axa
absciselor) împarte planul de reprezentare în două semiplane – pe cel
situat deasupra axei absciselor se vor depune valorile pozitive ale eforturi-
lor, iar pe cel situat sub axa absciselor – cele negative. Operaţiile ce tre-
buie efectuate pentru a trasa diagramele de eforturi în grinzi sunt următoa-
rele: înlocuirea eventualelor legături cu forţele de legătură corespunză-
toare şi determinarea valorilor şi sensurilor acestor forţe; scrierea expresii-
lor eforturilor, ţinând seama de intervalele de definiţie; reprezentarea gra-
fică, la scări convenabile, pentru lungimi şi eforturi, a expresiilor obţinute.

72
5.2 Relaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini.

Între eforturi şi sarcini se stabilesc anumite relaţii a căror cunoaş-

tere este de natură să uşureze mult trasarea diagramelor de eforturi.
Astfel, se consideră o grindă simplu rezemată încărcată cu o sarcină
continuă q (fig.5.8a).

Fig.5.8a
Din grindă se detaşează un element de lungime dz suficient de
mică, astfel încât intensitatea sarcinii q să poată fi constantă pe dz
(fig. 5.8b).

Fig. 5.8b
Pentru elementul de grindă detaşat, se scriu ecuaţiile de echilibru;
- proiecţia pe axa y:
Q - (Q + dQ ) - qdz = 0 , (5.1)
de unde rezultă:
dQ
= -q ; (5.2)
dz
- momentul faţă de centrul de greutate K al secţiunii din dreapta:
dz 2
M + Qdz - q - ( M + dM ) = 0 , (5.3)
2
de unde, dacă se neglijează infiniţii mici de ordinul doi, rezultă:

73
 dM
=Q, (5.4)
dz
sau
d 2M
= - q. (5.5)
dz 2
Pe baza acestor relaţii diferenţiale, se poate afirma că:
- sarcina distribuită, q , măsoară panta diagramei de variaţie a
forţelor tăietoare; pe porţiunea grinzii fără sarcini distribuite
(când q = 0), forţa tăietoare este constantă;
- dacă pe intervalul dz din grindă acţionează o sarcină concentrată
P, normală la axa grinzii, diagrama forţelor tăietoare va avea un
salt egal cu mărimea forţei concentrate;
- mărimea forţei tăietoare într-o secţiune măsoară panta diagramei
de momente încovoietoare din acea secţiune;
- momentul încovoietor va fi maxim în una din secţiunile grinzii în
care forţa tăietoare (derivata momentului) se anulează (sau îşi
schimbă semnul);
- pe oricare interval al grinzii, funcţia forţei tăietoare este cu un
grad superioară funcţiei sarcinii distribuite, iar cea a momentului
cu un grad superioară celei a forţei tăietoare;
- pe intervalele în care forţa tăietoare este pozitivă, momentul
încovoietor creşte; el scade pe intervalele în care forţa tăietoare
este negativă;
- diagrama de variaţie a momentelor încovoietoare are discontinui-
tăţi (salturi) numai în dreptul cuplurilor exterioare,concentrate pe
grindă.
Vom menţiona că, dacă o grindă simetrică este solicitată cu sarcini
simetrice, atunci diagrama de momente încovoietoare este simetrică, iar
cea de forţe tăietoare – antisimetrică, în raport cu axa de simetrie a
grinzii. În cazul încărcării antisimetrice a unei grinzi simetrice, diagra-
ma de momente încovoietoare este antisimetrică, iar cea de forţe
tăietoare – simetrică.
Obţinerea deprinderilor de a trasa diagramele de forţe tăietoare şi
de momente încovoietoare este stric necesară viitorilor ingineri.
Aceasta este posibil de realizat numai prin lucrul individual şi prin re-
zolvarea unui număr mare de exemple şi probleme, adică printr-un
antrenament serios.

74
5.3. Calculul tensiunilor maxime la încovoiere pură dreaptă.

În cazul în care vectorul moment încovoietor , într-o secţiune, este

dirijat după una dintre axele principale de inerţie ale secţiunii, se spune
că secţiunea respectivă este solicitată la încovoiere pură dreaptă.
Analiza modului în care s-a deformat elementul de bară de formă
prismatică, solicitat la încovoiere pură dreaptă, fig.5.9 arată că:
- generatoarele drepte înainte de deformare au devenit, după
deformare, arce de cerc;
- directoarele plane şi perpendiculare pe generatoare, înainte de
deformare, au rămas, după deformare, plane şi perpendiculare pe
generatoarele deformate (este valabilă ipoteza secţiunilor plane);
- nu există deformaţii unghiulare, deci, nu există tensiuni tangenţiale;
- fibrele situate pe o parte a axei grinzii suferă scurtări, în timp ce
fibrele situate pe cealaltă parte a axei barei suferă alungiri, fapt
ce indică, pe de o parte, existenţa tensiunilor normale şi, pe de
altă parte, repartizarea neuniformă, pe secţiune a acestora;
- toate fibrele situate la aceeaşi cotă, y, au aceeaşi deformaţie şi
formează un strat;
- trecerea de la fibrele comprimate la cele întinse se face în mod
continuu, fapt ce duce la concluzia că există fibre care nici nu
s-au scurtat, nici nu s-au lungit, stratul format de aceste fibre
constituind aşa numitul strat neutru;
- intersecţia dintre stratul neutru şi planul de acţiune al forţelor
(momentului încovoietor) este o curbă numită fibra medie
deformată sau fibra neutră;
- intersecţia dintre stratul neutru şi planul secţiunii transversale
este numită axă neutră a secţiunii.

Fig. 5.9

75
 Fiind valabilă ipoteza lui Bernoulli, axa grinzii, după deformare,
devine fibra medie deformată, având forma unui arc de cerc de rază r
(fig.5.10).

Fig.5.10
Deformaţia liniară e a unei fibre situată la distanţa y de axa grinzii este:
y
e= = qy , (5.6)
r
unde
1 dj
q= = (5.7)
r dz
se numeşte rotire specifică.
Din aceste relaţii se observă că deformaţia variază liniar în sec-
ţiunea grinzii (respectiv în centrul de greutate al secţiunii) şi este maxi-
mă în fibrele extreme. Axa neutră trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să treacă prin centrul de greutate al secţiunii; să fie perpen-
diculară pe planul de acţiune a forţelor, să fie axă principală de inerţie.
Pentru materialele care respectă legea lui Hooke, variaţia tensiu-
nilor este tot liniară. Rezultă:
y
s = Ee = E = Eqy , (5.8)
r
sau
1 s
= . (5.9)
r Ey

76
 În cazul încovoierii pure drepte, forţa normală N şi momentul înco-
voietor faţă de axa y , M y sunt nule. Având relaţiile integrale între efor-
turi şi tensiuni, obţinem în acest caz următoarele:
E E
N = ò sdA = ò ydA = S x = 0 ; (5.10)
A
rA r
şi
E E
M y = ò sxdA = ò yxdA = I xy = 0 . (5.11)
A
rA r

Din prima relaţie rezultă că axa neutră a secţiunii, axa x , trebuie

să fie axă centrală (Sx =0). A doua relaţie este satisfăcută deoarece, prin
ipoteză, s-a considerat că axa y a secţiunii este o axă principală, prin
urmare, I xy = 0 .
Următoarea relaţie integrală între momentul încovoietor M x şi ten-
siunea normală devine:
E E (5.12)
M x = ò sydA = ò y 2 dA = I x ,
A
rA r
de unde putem avea relaţia:
1 Mx (5.13)
= ,
r EI x
aici produsul EI x poartă numele de rigiditate a grinzii la încovoiere, în
care I x este momentul de inerţie axial al secţiunii, în raport cu axa
neutră a secţiunii, care este şi axă centrală principală x, E – modul de
elasticitate longitudinal.
1
Se observă două expresii pentru curbura şi egalând aceste ex-
r
presii rezultă:
Mx s (5.14)
=
EI x Ey
sau
My
s= , (5.15)
Ix
Relaţia obţinută poartă denumirea de formula lui Navier. Aici y
este coordonata punctului din secţiune, în care se calculează tensiunea
normală.

77
 NAVIER, Luis Mari Anri (1785-1836) - Lui
Navier i se datorează formula pentru calculul
tensiulor normale în grinzile drepte. A dat
ecuaţiile diferenţiale de echilibru ale teoriei
elasticităţii. A propus o formulă liniară pentru
rezistenţele critice de flambaj în domeniul
plastic. A publicat (1826) primul curs de
rezistenţa materialelor.

Formula lui Navier este aplicabilă numai

la grinzile ale căror materiale au o comporta-
re liniară.
Prezintă interes punctele de la suprafaţă, în care tensiunile nor-
male sunt maxime şi pentru care y = y max :
M max y max M max (5.16)
s max = = ,
Ix Wx
unde,
Ix
Wx = , (5.17)
y max
poartă denumirea de modul de rezistenţă axial al secţiunii, raportat la
axa neutră, şi este o caracteristică geometrică a secţiunii.
Vom determina, în continuare, modulele de rezistenţă axiale ale
secţiunilor dreptunghiulare şi circulare.
Pentru secţiunea dreptunghiulară de lăţime b şi înălţime h ( y max = h 2 )
avem:
bh 3
bh 2 . (5.18)
W x = 12 =
h 6
2
Pentru secţiunea circulară de diametru d ( y max = d 2 ) :
pd 4
pd 3
Wx = 64 = » 0,1d 3 . (5.19)
d 32
2
Raportul modulelor de rezistenţă a două bare circulare se deter-
mină de raportul la puterea cubică a diametrelor secţiunilor acestora.
Această proprietate a fost stabilită de către Galilei, care afirma că în
78
prismele şi în cilindrii de aceeaşi lungime, dar de diferite grosimi
„rezistenţa la ruptură” creşte în raport triplu al diametrelor.

5.4. Condiţia de rezistenţă şi relaţiile de dimensionare.

5.4.1 Cazul încovoierii pure drepte.

Din condiţia de rezistenţă:

s max £ [s ], (5.20)
avem,
M max
£ [s ] ,
Wx (5.21)

unde, [s ] - rezistenţa admisibilă a materialului.

Relaţia de dimensionare la încovoiere este:
M max
Wx = ,
[s ] (5.22)
Din această relaţie rezultă că, din mulţimea secţiunilor care au
aceeaşi arie, cea eficientă este aceea cărei îi corespunde valoarea maxi-
mă a modulului de rezistenţă axial. Însă, pentru ca W să fie cât mai
mare, trebuie satisfăcute simultan două condiţii: pe de o parte, momen-
tul de inerţie să fie cât mai mare (deci, materialul secţiunii să fie dispus
cât mai departe de axa neutră); pe de altă parte, y trebuie să fie cât mai
mic (deci, fibra cea mai depărtată trebuie să fie cât mai aproape de axa
neutră). Unele dintre secţiunile eficiente la încovoiere pură dreaptă
sunt: profil în dublu T; profil U; cheson, etc.

5.4.2 Cazul încovoierii drepte transversale.

În grinzile solicitate la încovoiere dreaptă transversală apare atât

momentul încovoietor, cât şi o forţă tăietoare. Ca urmare, în secţiunile
grinzii se produc atât tensiuni normale, cât şi tensiuni tangenţiale. Forţa
tăietoare produce deformaţie unghiulară, care are ca efect deplanarea
secţiunilor normale pe axa grinzii şi ipoteza lui Bernoulli nu mai este
valabilă. Totuşi, la grinzile la care lungimea este cu mult mai mare
decât înălţimea (caz practic cel mai frecvent), abaterea de la planeitate

79
a secţiunilor este neglijabilă, deci, formula lui Navier dă o aproximaţie
destul de bună, putând fi utilizată pentru calculul tensiunilor normale
din secţiunile grinzii solicitate la încovoiere dreaptă transversală.
Pentru a studia variaţia tensiunilor tangenţiale t yz în secţiunea
grinzii solicitate la încovoiere dreaptă transversală, se separă din grindă
un element cuprins între două secţiuni aflate la distanţa dz şi planul
paralel cu planul X 0Z , aflat la ordonata y (fig. 5.11a).

Fig. 5.11a

Eforturile din secţiunile transversale dau naştere tensiunilor s

respectiv s + ds (cauzate de momentul încovoietor M respectiv M + dM
şi t yz (cauzate de forţa tăietoare Q ). Conform principiului reciprocităţii
tensiunilor tangenţiale, în secţiunea longitudinală (de dimensiuni b( y ) şi
dz ) iau naştere tensiunile t zy (fig. 5.11b).

Fig. 5.11b

Se admite ipoteza lui Juravski, conform căreia tensiunile t zy se dis-

tribuie uniform în lungul lăţimii b( y ) . Elementul separat din grindă este în
echilibru sub acţiunea eforturilor ce apar pe feţele lui (fig. 5.11c).
Se poate scrie o ecuaţie de proiecţii pe axa z :
- N + t zy b( y ) dz + N + dN = 0 ,
(5.23)
80
 Fig. 5.11c

în care termenii au următoarele expresii:

My M M
N = ò sdA = ò = ò ydA = I S x* ;
I Ix (5.24)
A* A* x A* x

şi
( M + dM ) y M + dM M + dM *
N + dN = ò (s + ds )dA = ò = ò ydA = Sx ;
A* A * I x Ix A*
Ix

(5.25)
în care s-au notat:
A* - aria secţiunii transversale a elementului studiat (constantă pe
întreaga lungime a acestuia);
S x* - momentul static al secţiunii transversale a elementului aflată
peste ordonata y , în raport cu axa neutră;
I x - momentul de inerţie al întregii secţiuni transversale a grinzii,
în raport cu axa neutră.
Ecuaţia de proiecţii (5.23), după simplificări devine:

QS x*
t zy = t yz = , (5.26)
b( y ) I x

dM
în care =Q.
dz
Relaţia (5.26) este numită formula lui Juravski.
De menţionat că, în aceste situaţii, vor fi verificate la rezistenţă
punctele periculoase din secţiunea transversală, care sunt situate
aproape de suprafaţă.

81
 JURAVSKI, Dmitrii Ivanovici
(1821-1891) - În anul 1855 a stabilit
formula care-i poartă numele, pentru
determinarea tensiunilor de lunecare în
grinzile supuse la încovoiere.

În cazul unei secţiuni dreptunghiu-

lare de lăţime b şi înălţime h, reparti-
zarea tensiunilor tangenţiale este con-
form unei parabole având următoarele
valori: 0 în punctele superior şi inferior
ale secţiunii; maximum la nivelul axei neutre:
3Q
t max = . (5.27)
2bh
Se observă că tensiunile tangenţiale maxime sunt de 1,5 ori mai
mari decât tensiunile tangenţiale medii, care ar fi fost obţinute la
împărţire a forţei tăietoare la aria secţiunii transversale.
Tensiunile tangenţiale provoacă aşa-numitele forţe de legătură
între straturile longitudinale ale grinzii supuse încovoierii drepte
transversale. Aceste forţe împiedică lunecarea una faţă de alta a
straturilor învecinate.
Dacă aceste legături vor fi rupte, atunci va avea loc lunecarea
reciprocă a straturilor longitudinale şi se va micşora simţitor capaci-
tatea portantă a grinzii. Astfel, o grindă constituită din câteva scânduri
care sunt încleiate între ele va avea o capacitate portantă mai mare (si
deplasări mai mici în direcţia normală la axa grinzii), decât dacă
scândurile sunt aşezate liber una peste alta, (fără frecare).
Vom remarca faptul că solicitarea la încovoiere (ca şi cea la răsu-
cire) este dezavantajoasă, sub aspectul utilizării eficiente a materialului,
deoarece tensiunile sunt repartizate, pe secţiune, liniar-triunghiular şi nu
uniform, ca la solicitarea de întindere (compresiune) axială şi la forfecare.
Pentru grinzile care lucrează la încovoiere, cele mai raţionale
secţiuni sunt cele, pentru care, la arii constante ale secţiunilor
transversale, modulele de rezistenţă sunt maxime.
Repartiţia liniar-triunghiulară a tensiunii normale face ca prob-
lema barei de egală rezistenţă la încovoiere pură dreaptă să aibă sens
numai în ceea ce priveşte tensiunea maximă, s max , căreia i se impune
82
condiţia să aibă aceeaşi valoare pentru toate secţiunile – această valoare
Mx
limită, de cele mai multe ori, este [s ] . Din relaţia s max = , rezultă că
Wx
în cazul solidului de egală rezistenţă, modulul de rezistenţă axial tre-
buie să varieze după aceeaşi lege după care variază momentul înco-
voietor care acţionează această bară:
1 (5.28)
Wx = Mx,
s max
1
întrucât este o constantă.
s max
În cazul secţiunii de formă dreptunghiulară, grinda de egală re-
zistenţă poate fi obţinută păstrând lăţimea constantă şi variind înălţimea
parabolic.

5.4.3 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate.

Forma pe care o ia fibra neutră a unei grinzi după solicitarea
acesteia la încovoiere plană poartă numele de fibră medie deformată,
ecuaţia căreia depinde de modul de rezemare şi de încărcare a grinzii.
La încovoierea unei grinzi simplu rezemate la capete, solicitate de un
sistem de forţe normale la axa sa, deplasările de translaţie (săgeţile) şi
de rotaţie sunt menţionate cu y şi q , sensurile lor de referinţă fiind de
sus în jos (pentru y ) şi, respectiv, sensul orar, pentru q (fig.5.12).

Fig.5.12

Între y şi q în lungul grinzii există relaţia:

q @ tgq = y ¢ , (5.29)

83
valabilă pe intervale de continuitate ale celor două funcţii, în ipoteza
deformaţiilor mici. La demonstrarea formulei lui Navier s-a dedus
1
relaţia dintre curbura grinzii , momentul încovoietor M x şi rigiditatea
r
la încovoiere EI x :
1 Mx (5.30)
= .
r EI x
Pe de altă parte, din analiza matematică, se cunoaşte expresia
curburii unei curbe plane de ecuaţie y = f (x ) :
1 y ¢¢ (5.31)
= ,
[
r 1 + ( y ¢) 2 ]
3/ 2

În cazul deformaţiilor mici, termenul y ¢ este neglijabil şi, în aceste

condiţii, curbura devine:
1
= y ¢¢ (5.32)
r
sau
EI x y ¢¢ = M x . (5.33)
Această relaţie reprezintă ecuaţia diferenţială a fibrei medii defor-
mate, iar legătura între forţa tăietoare şi săgeată se face cu relaţia:
Q = EI x y¢¢¢ . (5.34)

5.5 Exemple de calcul

5.5.1 Probleme rezolvate

1. Asupra unei grinzi drepte, încastrată la una dintre extremităţi, acţio-
nează pe toată lungimea sa l o sarcină uniform distribuită de intensitate q.
Care este valoarea, după modul, a momentului încovoietor maxim.
Soluţie:
Ecuaţia de momente încovoietoare într-o secţiune a grinzii distanţată de
z de la capătul liber este:
qz 2
M (z ) = .
2
Din motiv că derivata acestei funcţii pe variabila z se anulează în
capătul liber al grinzii, parabola are extremum în această secţiune.
Momentul încovoietor maxim va fi în încastrare:
84
 ql 2
M max = M ( z =l ) = .
2
2. Să se traseze diagramele de eforturi pentru grinda dreaptă simplu
rezemată solicitată ca în fig. 5.13a.

Fig. 5.13
Soluţie:
Se calculează reacţiunile scriindu-se ecuaţiile de echilibru ale mo-
mentelor în raport cu cele două reazeme ale grinzii:
åmomA = 0 ,
RB × 17 = P × 3 - m + q × 8 × 13 ,
12 × 3 - 40 + 2 × 8 × 13 36 - 40 + 208 204
RB = = = = 12kN ;
17 17 17
åmomB = 0 ,
R A × 17 = P ×14 + m + q × 8 × 4 ,
12 × 14 + 40 + 2 × 8 × 4 168 + 40 + 64 272
RA = = = = 16kN .
17 17 17
Ecuaţia de verificare este:
åY = R A - P - q × 8 + RB = 16 - 12 - 16 + 12 = 28 - 28 = 0 .

85
 Diagramele de eforturi se trasează ţinându-se cont de definiţiile
date mai înainte.
Rezultă, astfel, că pentru diagrama de forţe tăietoare (fig.5.13 b):
Q( A ) = R A = 16kN ; Q(1st ) = 16kN ; Q(1dr ) = 4kN ; Q( 2 ) = 4kN ; Q(3) = 4kN ;
RB 12
Q3- B = RB - q × z , Q( z1 ) = 0, z1 = = = 6m; Q( B ) = - RB = -12kN .
q 2
Pentru diagrama de momente încovoietoare valorile remarcabile
sunt (fig. 5.13c):
M ( A) = 0 ;
M (1) = R A × 3 = 42kN × m ;
M ( 2 st ) = R A × 6 - P × 3 = 96 - 36 = 60kN × m ;
M ( 2 dr ) = 60 - 40 = 20kN × m ;
M (3) = R A × 9 - P × 6 - m = 144 - 72 - 40 = 32kN × m ;
qz 2 2 × 36
M (3- B ) = R B × z - , M ( z1 ) = 12 × 6 - = 72 - 36 = 36kN × m ;
2 2
M (B) = 0 .
Se remarcă pe aceste diagrame de eforturi următoarele particula-
rităţi:
- pe intervalele de grindă A-1,1-2 şi 2-3 forţa tăietoare este cons-
tantă, iar momentul încovoietor are o variaţie liniară;
- pe intervalul 3-B, forţa tăietoare variază liniar (anulându-se în
secţiunea distanţată de 6 m de la reazemul drept), iar momentul
încovoietor variază parabolic, avânt extremum în secţiunea în
care forţa tăietoare se anulează;
- se remarcă de asemenea saltul din diagrama de forţe tăietoare în
dreptul sarcinii concentrate şi cel din diagrama de momente în
dreptul cuplului (momentului concentrat).

5.5.2 Întrebări şi probleme propuse

5.1 O grindă este considerată a fi solicitată la încovoiere pură dreaptă

dacă în secţiunea acesteia apar:
5.2 În cazul articulaţiei (reazem fix) este împiedicată:
5.3. Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate în cazul încovoierii
pure drepte a unei grinzi este:
5.4 La încovoiere dreaptă transversală apar:
86
5.5 La bara dreaptă relaţia diferenţială între eforturile Q, M este:
5.6 Cu câte grade este mai mare, sau mai mică, expresia analitică a momentu-
lui încovoietor faţă de cele, respectiv, a forţei tăietoare şi a sarcinii distribuite:
5.7 Locul în care forţa tăietoare este nulă corespunde sau nu unui punct
de extrem pentru curba de variaţie a momentului încovoietor:
5.8 Diagrama forţei tăietoare este simetrică în cazul:
5.9 Legătura dintre forţa tăietoare Q şi săgeata unei grinzi y se face cu relaţia:
5.10 Valabilitatea ipotezei lui Bernoulli la încovoierea barelor drepte
presupune că:
5.11 Axa neutră se defineşte ca fiind:
5.12 Rigiditatea barei la încovoiere dreaptă este:
5.13 Relaţia cu care se calculează tensiunea normală la încovoierea
pură dreaptă a grinzilor faţă de axa principală x este:
5.14 Care este poziţia axei neutre în cazul încovoierii pure drepte a grinzilor:
5.15 Relaţia integrală între eforturi şi tensiuni în cazul încovoierii pure
drepte este:
5.16 Pentru o bară solicitată la încovoiere pură dreaptă tensiunea nor-
mală maximă în secţiune se calculează cu relaţia:
5.17 Atunci când materialul unei bare solicitate la încovoiere pură dreaptă
se comportă identic la întindere şi compresiune, secţiunile optime sunt:
5.18 O grindă de egală rezistenţă la încovoiere se obţine:
5.19 Care dintre următoarele secţiuni (dreptunghiulară, circulară, în
formă de dublu T) de aceeaşi arie este mai eficientă în preluarea unor
momente încovoietoare mai mari:
5.20 Relaţia de dimensionare la încovoierea pură dreaptă este:
5.21 Calculaţi lăţimea b şi înălţimea h a celei mai rezistente grinzi de
secţiune dreptunghiulară ce poate fi obţinută dintr-o bară de secţiune
circulară de diametru d = 5 3 cm:
5.22 Relaţia cu care se calculează tensiunea tangenţială la încovoierea
dreaptă transversală a grinzilor este:
5.23 Lunecarea longitudinală poate fi împiedicată prin:
5.24 În formula lui Juravski Sx* reprezintă:
5.25 În cazul încovoierii drepte transversale sunt verificate la
rezistenţă punctele situate:
5.26 Două grinzi confecţionate din acelaşi material, una având secţiunea
pătrată, cea de-a doua circulară, de arie egală cu prima, sunt solicitate la
încovoiere pură dreaptă. Raportul momentelor capabile M1 : M2 este:

87
5.27 Care tensiuni apar la încovoierea dreaptă transversală:
5.28 Asupra unei grinzi drepte, încastrată la una dintre extremităţi,
acţionează pe toată lungimea sa l o sarcină uniform distribuită de
intensitate q. Săgeata maximă f max , după modul, este:
5.29 Asupra unei grinzi drepte de lungime l , încastrată la una dintre
extremităţi, acţionează în capătul liber o sarcină concentrată P. Forţa
tăietoare maximă, după modul, este:
5.30 Asupra unei grinzi drepte de lungime l , încastrată la una dintre
extremităţi, acţionează în capătul liber o sarcină concentrată P. Săgeata
maximă f max , după modul, este:
5.31 Asupra unei grinzi drepte de lungime l , încastrată la una dintre
extremităţi, acţionează în capătul liber un cuplu m . Forţa tăietoare
maximă, după modul, este:
5.32 Asupra unei grinzi drepte simplu rezemate acţionează pe toată
lungimea sa l o sarcină uniform distribuită de intensitate q. Momentul
încovoietor maxim, după modul, este:
5.33 Asupra unei grinzi drepte de lungime l simplu rezemate
acţionează în mijlocul dintre reazeme o sarcină concentrată P.
Momentul încovoietor maxim, după modul, este:
5.34 Asupra unei grinzi drepte de lungime l simplu rezemate acţio-
nează în mijlocul dintre reazeme un cuplu m. Momentul încovoietor
maxim, după modul, este:

88
 Capitolul 6. CALCULE DE REZISTENŢĂ
LA SOLICITĂRI COMPUSE
Obiective: cunoaştere şi înţelegere – recunoaşterea formulelor de
calcul ale tensiunilor normale; aplicare şi integrare – dimensionarea
grinzii supuse încovoierii oblice, determinarea punctelor periculoase în
secţiunea transversală a barei supuse compresiunii excentrice, analiza
acţiunii greutăţii acoperişului şi a stratului de zăpadă asupra leaţurilor
instalate pe căpriori, aprecierea rolului rădăcinilor sănătoase în men-
ţinerea echilibrului tulpinii arborelui în condiţii naturale de creştere.

6.1 Determinarea poziţiei axei neutre.

6.1.1 Încovoiere pură oblică.

O secţiune a unei grinzi este solicitată la încovoiere pură oblică

în cazul când planul de acţiune a momentului încovoietor nu coincide
cu nici una dintre axele de inerţie principale şi centrale ale secţiunii, ci
ocupă o poziţie oarecare în raport cu aceste axe (fig.6.1).

Fig. 6.1.

Rezultă din cele spuse că încovoierea pură oblică poate fi

considerată ca o acţiune simultană a două încovoieri pure drepte cu mo-
mente încovoietoare M x şi respectiv M y . Acestea din urmă pot fi expri-
mate în funcţie de momentul încovoietor M şi de unghiul a (fig. 6.2):
M x = M sin a , (6.1)
şi
M y = M cos a . (6.2)

89
 Tensiunile normale, pen-
tru fiecare componentă a mo-
mentului încovoietor, sunt
repartizate liniar pe secţiune,
în conformitate cu formula
lui Navier, astfel:
Mxy
s Mx = , (6.3)
Ix
şi
M yx
s My = . (6.4)
Iy
Tensiunea rezultantă, ca-
Fig. 6.2. re acţionează într-un punct
curent (cu coordonatele x şi
y) al secţiunii, se obţine făcând suma algebrică a tensiunilor com-
ponente:
Mxy Myx
s = + . (6.5)
Ix Iy
Introducând în această relaţie expresiile (6.1) şi (6.2) pentru M x şi
M y , obţinem:
y sin a x cos a
s = M( + ). (6.6)
Ix Iy
Poziţia axei neutre ( s = 0 ) se determină în baza relaţiei:
y sin a x cos a
+ = 0, (6.7)
Ix Iy
care reprezintă ecuaţia unei drepte care trece prin originea sistemului
de axe:
Ix
y=- ctga × x . (6.8)
Iy
Se observă că atunci când I x ¹ I y , direcţia axei neutre nu coincide
cu direcţia momentului încovoietor M , dar se roteşte în direcţia axei
minime de inerţie. Poziţia axei neutre caracterizează planul de variaţie
a curburii barei. Deci, când se aplică un moment încovoietor care nu
coincide cu axele principale de inerţie, bara îşi schimbă curbura, nu în
planul momentului încovoietor, dar preferă să se încovoie în acel plan,
în care rigiditatea la încovoiere este minimă.
90
 Dacă momentele de inerţie principale sunt egale între ele, I x = I y
(cazul secţiunilor circulare, inelare, celor cu mai mult de două axe de
simetrie), axa neutră coincide cu una dintre axele principale de inerţie,
iar planul momentului încovoietor cu cealaltă axă de inerţie principală,
şi grinda este supusă încovoierii pure drepte. Axa neutră separă zonele
din secţiune în care sa produc tensiuni de întindere şi de compresiune.

6.1.2 Întindere (compresiune) excentrică.

Întinderea (compresiunea) excentrică are loc atunci când bara

este solicitată la întindere (compresiune) de o forţă P paralelă cu axa
barei, aplicată într-un punct al secţiunii de coordonate x P , y P (fig. 6.3).

Fig. 6.3.
În secţiunea transversală a barei apar trei eforturi (forţa normală
N , momentul încovoietor în raport cu axa centrală principală de inerţie
x, momentul încovoietor în raport cu axa centrală principală de inerţie
y),care pot fi determinate folosind ecuaţiile de echilibru, după cum
urmează (fig. 6.4):
N = P; M x = Py P ; M y = Px P . (6.9)

91
 Fig. 6.4

Tensiunea rezultantă s , care acţionează într-un punct oarecare (cu

coordonatele x şi y) al secţiunii este obţinută făcând suma algebrică a
celor trei tensiuni normale, produse de eforturile respective:
N M x y M y x P Py P y Px P x
s= + + = + + , (6.10)
A Ix Iy A Ix Iy
sau
P æç y y x xö
s= 1 + P2 + P2 ÷ , (6.11)
A çè ix i y ÷ø
în care: x P , y P sunt coordonatele punctului de aplicare a forţei axiale excen-
trice; x, y – coordonatele punctului în care se calculează s ; i x , i y - razele de
inerţie ale secţiunii în raport cu axele x şi y, definite prin relaţiile:
Ix
ix = , (6.12)
A
şi
Iy
iy = . (6.13)
A
Constatăm, deci, că aplicarea unei forţe excentrice, produce reparti-
zarea neuniformă a tensiunilor normale în secţiunea transversală a barei.
Cu cât mai departe de centrul de greutate este aplicată forţa (cu cât este
mai mare excentricitatea), cu atât mai mare va fi această neuniformitate.
Ca şi în cazul încovoierii oblice, poziţia axei neutre determină diagrama
de repartizare a tensiunilor normale în secţiunea transversală. Axa neutră

92
este necesară pentru a stabili punctele periculoase în secţiune. Acestea vor
fi acele puncte care sunt cel mai îndepărtate de la axa neutră.
Se observă că şi în acest caz tensiunile variază liniar în secţiune.
Poziţia axei neutre ( s = 0 ) se determină cu relaţia:
æ ö
ç1 + y P y + x P x ÷ = 0 . (6.14)
ç i x2 i y2 ÷ø
è
Axa neutră intersectează axele de coordonate (fig. 6.5) în punctele
2
i y2
C1 (0,- i x ) şi C 2 (0,- ).
yP xP

Fig. 6.5

6.2. Trasarea diagramei de tensiuni în secţiunea periculoasă.

Tensiunile s au în secţiune o variaţie liniară cu distanţa faţă de axa

neutră. Tensiunea rezultantă este aceeaşi în toate punctele secţiunii situate
pe aceeaşi paralelă la axa neutră şi, în consecinţă, tensiunile din toate
punctele secţiunii pot fi reprezentate luând ca linie de referinţă o dreaptă
perpendiculară pe direcţia axei neutre, obţinându-se astfel modul de
repartizare a tensiunilor pe întreaga secţiune. Cele mai mari tensiuni se
obţin în punctele cele mai depărtate de axa neutră, 1 şi 2, puncte care sunt
tocmai punctele de tangenţă dintre conturul secţiunii şi dreptele paralele
cu axa neutră. Înlocuind coordonatele punctelor 1 (x1 , y1 ) şi 2 (x 2 , y 2 ) se
obţin valorile tensiunilor extreme – maxime şi minime:
în cazul încovoierii oblice (fig. 6.6.):

93
 y1 sin a x1 cos a
s max = s (1) = M ( + ), (6.14)
Ix Iy
şi
y 2 sin a x 2 cos a
s min = s ( 2 ) = M ( + ); (6.15)
Ix Iy

Fig.6.6.

în cazul întinderii excentrice (fig. 6.5.):

P æç y y x x ö
s max = s (1) = 1 + P2 1 + P2 1 ÷ , (6.16)
A çè ix i y ÷ø
şi
P æç y y x x ö
÷.
s min = s ( 2 ) = 1 + P 2 2 + P2 2 (6.17)
A çè ix iy ÷
ø

6.3. Dimensionarea grinzilor supuse încovoierii oblice.

Relaţiile de verificare vor fi:

- în zona întinsă a secţiunii periculoase:
s max £ [s ]t ; (6.18)
- în zona comprimată a secţiunii periculoase:
s min £ [s ]c . (6.19)
În cazul particular al barelor cu secţiuni dreptunghiulare sau care
se înscriu în dreptunghi, ocupând colţurile acestuia, cele mai mari soli-
94
citări se obţin în două dintre colţuri, opuse (1 şi 2) (fig. 6.7). Valorile
tensiunilor în aceste puncte pot fi calculate cu relaţiile:
Mx My
s max = + ; (6.20)
Wx W y
s min = -s max , (6.20)
în care axele x şi y sunt axele de simetrie ale secţiunii, iar Wx şi W y -
modulele de rezistenţă în raport cu aceste axe,
Ix
Wx = , (6.21)
y max
şi
Iy
Wy = . (6.22)
x max

Fig. 6.7.

6.4. Trasarea sâmburelui central

După cum a fost stabilit, axa neutră a secţiunii solicitate la întinde-

re (respectiv, compresiune) excentrică, fiind o linie dreaptă, are urmă-
toarele proprietăţi principale:
- poziţia axei neutre, pentru o secţiune precizată, nu depinde de
mărimea forţei excentrice, ci numai de coordonatele punctului de
aplicare al acestei forţe;

95
 - axa neutră trece prin cadranul opus cadranului în care este situat
punctul de aplicare a forţei excentrice, fig. 6.5 – fapt ce rezultă din
constatarea că tăieturile axei neutre au semne opuse semnelor
coordonatelor punctului de aplicare a forţei;
- în cazul în care punctul de aplicare a forţei excentrice se depla-
sează pe o dreaptă ce trece prin originea sistemului de referinţă
(care este chiar centrul de greutate al secţiunii, sistemul de refe-
rinţă fiind format din axele centrale şi principale de inerţie ale
secţiunii), axa neutră se deplasează cu ea însăşi, îndepărtându-se
de originea sistemului de axe, în cazul în care punctul de aplicare
a forţei se apropie de această origine;
- în cazul în care punctul de aplicare a forţei excentrice se află si-
tuat pe una dintre axele de inerţie principale şi centrale, axa neu-
tră este paralelă cu cealaltă axă de inerţie principală;
- axa neutră poate intersecta secţiunea – si, în acest caz, împarte
secţiunea în două zone, una, pe care acţionează tensiuni de
întindere, şi cealaltă, pe care acţionează tensiuni de compresiune;
- axa neutră poate fi tangentă la conturul secţiunii –în acest caz, pe
secţiune apar tensiuni ce au acelaşi sens (de întindere sau de
compresiune, în funcţie de sensul forţei excentrice), în punctul
de tangenţă tensiunea fiind, evident, nulă iar repartiţia tensiunilor
are formă triunghiulară;
- axa neutră poate să nu intersecteze secţiunea – în acest caz, pe
secţiune acţionează tensiuni de acelaşi sens (de întindere sau de
compresiune, în funcţie de sensul forţei excentrice), repartizarea
tensiunilor fiind trapezoidală.
Sâmburele central al unei secţiuni este domeniul din suprafaţa secţiu-
nii, situat în jurul centrului de greutate al acesteia, în care, găsindu-se punc-
tul de aplicare a forţei excentrice – în cazul solicitării de întindere sau com-
presiune excentrică – pe secţiune acţionează un singur fel de tensiune nor-
mală – de întindere sau de compresiune, după caz. În situaţiile în care punc-
tul de aplicare a forţei excentrice P se află pe conturul sâmburelui central,
axa neutră este tangentă la conturul secţiunii, fig. 6.8 – aceasta fiind, de
altfel, şi condiţia care serveşte la trasarea conturului sâmburelui central.

96
 Fig. 6.8.

Noţiunea de sâmbure central îşi dovedeşte importanţa în cazul în

care, din diverse motive, se doreşte ca pe secţiunea solicitată la întin-
dere (sau compresiune) excentrică să existe tensiuni normale ce au ace-
laşi sens (fie numai de întindere, fie numai de compresiune).

6.5 Exemple de calcul

6.5.1 Probleme rezolvate

1. O grindă dreaptă de lungime l simplu rezemată, având secţiu-

nea transversală în formă de pătrat cu latura a , este solicitată de două
forţe concentrate P . Prima forţă este aplicată în plan vertical la distanţa
l l
de la reazemul stâng, iar cea de-a doua în plan orizontal la distanţa
3 3
de la reazemul drept. Să se calculeze tensiunea normală maximă, dacă
l = 3,6m; a = 30cm; P = 30kN .
Soluţie:
Grinda este solicitată la încovoiere oblică şi secţiunea periculoasă
coincide cu locul de aplicare a fiecărei forţe. În cazul examinării secţiunii
în care este aplicată forţa în plan vertical, momentele încovoietoare vor vi:
2 l 2 P l Pl
M vert . = P × = Pl ; M oriz . = × = .
3 3 9 3 3 9
Tensiunea normală maximă este:

97
 2 Pl Pl
+
9 = 2 Pl = 2 × 30 ×10 × 3,6 = 8 × 10 6 Pa = 8MPa .
3
Mv Mo 9
s max = + =
Wv Wo a3 a3 33 × 10 -3
6
2. Să se dimensioneze stâlpul din fontă (de înălţime mică), având
secţiune pătrată de latură a solicitat ca în figura 6.9, ştiind că
[s ]t = 30Mpa; [s ]c = 100Mpa .

Fig. 6.9
Soluţie:
Stâlpul este solicitat la încovoiere cu compresiune. Momentul
încovoietor şi forţa normală sunt:
98
 a
M x = 50 × kNm; N = -60kN .
2
a. Tensiunile normale maxime în zona comprimată a secţiunii este:
a
50 × 10 3 ×
N Mx 60 × 10 3
2 = 2.1 × 10 .
5
s max
c
= - =- -
A Wx a2 a3 a2
6
Din condiţia de rezistenţă s max
c
£ [s ]c latura secţiunii pătrate este:
2,1 × 10 5
a³ 8
= 4,58 × 10 - 2 m .
10
b. Tensiunile normale maxime în zona întinsă a secţiunii este:
a
50 × 10 3 ×
N Mx 60 × 10 3
2 = 9 × 10 .
4
s max
t
= + =- +
A Wx a2 a3 a2
6
Din condiţia de rezistenţă s max
t
£ [s ]t latura secţiunii pătrate este:
9 × 10 4
a³ = 5, 48 × 10 - 2 m .
3 × 10 7

Comparând valorile obţinute pentru a din ambele cazuri, consta-

tăm luarea în calculele ulterioare a rezultatului a ³ 5,48cm , care poate fi
rotunjit până la a = 5,5cm .

6.5.2 Întrebări şi probleme propuse

6.1 Încovoierea pură oblică apare atunci când planul de acţiune al

momentului încovoietor M:
6.2 În cazul încovoierii pure oblice tensiunile normale sunt maxime:
6.3 Ecuaţia axei neutre la încovoierea pură oblică este:
6.4 Condiţia de rezistenţă la încovoierea pură oblică este:
6.5 În cazul unei secţiuni dreptunghiulare cu baza b şi înălţimea h, dacă
planul de acţiune al momentului încovoietor M se înclină faţă de axa y
(perpendiculară pe bază) la 50, atunci cu cât se măresc (se micşorează)
tensiunile normale maxime:
6.6 În cazul încovoierii pure oblice direcţia deplasărilor totale faţă de
axa neutră este:
6.7 Deplasarea totală la încovoierea pură oblică se determină cu relaţia:
99
6.8 La încovoierea oblică generală a unei bare drepte în secţiunea
transversală apar eforturi în număr egal cu :
6.9 La întinderea (compresiunea) excentrică a unei bare în secţiunea
transversală apar un număr de eforturi egal cu:
6.10 Care tensiuni apar în cazul întinderii excentrice:
6.11 În cazul întinderii excentrice tensiunea normală variază pe secţiune:
6.12 Relaţia cu care se calculează tensiunile în cazul compresiunii
excentrice a barelor cu sarcina P este:
6.13 În cazul întinderii (compresiunii) excentrice a unei bare, în care
puncte tensiunea normală păstrează semnul forţei:
6.14 Ecuaţia axei neutre în cazul întinderii excentrice a unei bare este:
6.15 Poziţia axei neutre, faţă de centrul de greutate a secţiunii, la
întinderea (compresiunea) excentrică a unei bare se caracterizează prin
faptul că:
6.16 Sâmburele central este definit ca:
6.17 În cazul aplicării sarcinii excentrice în interiorul sâmburelui
central al secţiunii, axa neutră este:
6.18 În cazul compresiunii excentrice a unei bare executate din material
fragil, în raport cu sâmburele central, punctele de aplicare a forţei
trebuie să fie:
6.19. Sâmburele central al unei secţiuni dreptunghiulare, având baza b
şi înălţimea h, are forma unui:
6.20 Sâmburele central al unei secţiuni profil U are forma unui:

100
 Capitolul 7. COMPORTAREA ARBORELUI SUB
ACŢIUNEA GREUTĂŢII PROPRII ŞI A
RAFALELOR DE VÂNT
Obiective: cunoaştere şi înţelegere – identificarea relaţiilor de
calcul pentru tensiunile normale şi tangenţiale; aplicare şi integrare –
stabilirea secţiunii şi a punctelor periculoase în cazul acţiunii vântului
din diferite direcţii şi a greutăţii proprii ai arborilor, argumentarea
formei secţiunii transversale a tulpinii arborelui la acţiunea simultană a
mai multor eforturi.

7.1. Tensiunile maxime în cazul acţiunii numai a greutăţii proprii

În cazul barelor lungi, greutatea proprie constituie ea însăşi o

încărcare de acelaşi ordin de mărime cu forţele exterioare, sau chiar
mai mare. În cazul unei bare verticale de secţiune constantă, fixată la
capătul inferior, luând în consideraţie greutatea proprie (fig. 7.1), forţa
normală N în secţiunea aflată la dis-
tanţa z de capătul superior va fi:

N = -gAz , (7.1)
unde g este greutatea specifică a
materialului barei.
Tensiunea normală s în aceea-
şi secţiune este:
N
s= = -gz . (7.2)
A
Tensiunea maximă din secţiu-
Fig. 7.1 nea de fixare (z=H) este: s max = -gH .

7.2. Repartizarea tensiunilor în secţiunea periculoasă la acţiunea

vântului dintr-o direcţie.
7.2.1 Intensitatea vântului.

Vântul (deplasarea orizontală a aerului) – este caracterizat prin direc-

ţie şi intensitate. Prima se indică prin 8 direcţii cardinale principale şi 8 in-

101
termediare. Intensitatea (tăria), respectiv, viteza vântului se exprimă în
ms -1 sau km.h -1 . Între viteză şi presiunea vântului există relaţia:
p = 1,25v 2 . (7.3)
Pentru exprimarea tăriei şi efectului vânturilor se mai utilizează şi
scara Beaufort cu 13 grade (0,1,...12), în care 0 înseamnă timp calm
(v= 0, 0...1 ms -1 , lipsă de vânt, fumul se ridică vertical), iar 12-uragan
(vezi tab. 7.1.). Zilele în care aerul se deplasează cu mai mult de 6
grade Bf sunt calificate drept zile cu vânt tare.
Tabel 7.1
Intensitatea vânturilor (scara Beaufort)
Tăria, Viteza
Felul Presiunea,
grade medie, Efectul
vântului -1 Pa
Bf ms
Adiere 1 1,2 2 Abate fumul ce iese din coşuri
uşoară
Adiere 2 2,6 8 Mişcă puţin frunzele; se simte pe faţă
Vânt slab 3 4,3 23 Mişcă puţin frunzele sau un steag îngust
Vânt 4 6,4 51 Mişcă ramurile mici întinde steagul
moderat
Vânt 5 8,8 97 Mişcă ramurile mari, provoacă valuri pe
pronunţat lacuri
Vânt destul 6 11,2 157 Mişcă crengi groase şi arbori mici
de tare
Vânt tare 7 13,9 242 Înclină arbori mijlocii
Vânt destul 8 16,8 353 Rupe ramuri de dimensiuni normale
de tare
Vijelie 9 20,0 500 Aruncă ţigle de pe acoperişuri, rupe
crengi mari
Vijelie 10 23,4 684 Rupe garduri, dezrădăcinează arbori
puternică izolaţi
Furtună 11 27,1 918 Descoperă case, dărâmă coşuri
Uragan 12 29,0 1051 Doboară arboreturi întregi, cauzează
daune mari

Pădurile înalt, constituind obstacole importante în calea vânturilor,

le modifică structura, direcţia şi intensitatea. În porţiunea din faţa
pădurii (zona de vânt) intensitatea acestuia se reduce, în medie, cu 5-
15%, pe când în spatele pădurii, în porţiunea adăpostită (zonă cu vânt)
scade considerabil, pentru ca apoi, la o anumită depărtare de pădure, să
se refacă (la distanţa de 170 m de la marginea pădurii, intensitatea

102
ajunge la 39% din cea iniţială, la distanţa de 250 m ajunge la 88%, iar
la 470 m atinge din nou 100%). În interiorul pădurii, la circa 200 m de
la lizieră, vântul se resimte numai în proporţie de 2-3% din intensitatea
cu care acel vânt bate în câmpul liber.
Vânturile puternice, când bat sub un unghi faţă de planul corona-
mentului, pătrund în pădure şi au efecte dăunătoare: doboară arborii
izolaţi sau arboreturi întregi (arboret – porţiune de pădure cu vegetaţie
omogenă). Vânturile constante ca direcţie deformează coroanele arbo-
rilor, cauzează creşteri asimetrice etc.
Acţiunea vântului dintr-o singură direcţie provoacă solicitarea
tulpinii arborelui la încovoiere transversală. Schema de calcul, în acest
caz, poate fi prezentată conform fig. 7.2.

Fig. 7.2.

Forţa tăietoare Q şi momentul încovoietor M în secţiunea aflată la

distanţa z de capătul superior va fi:
Q = qz , (7.4)
şi
qz 2
M = , (7.5)
2
unde q reprezintă intensitatea sarcinii uniform distribuite. Secţiunea
periculoasă coincide cu secţiunea de fixare (z=H) şi în care forţa
tăietoare şi momentul încovoietor au valori maxime (fig. 7.2).
În secţiunea transversală tensiunile normale variază liniar pe secţiu-
ne, având valori 0 – pe axa neutră şi maxime – la suprafaţă (de întindere –
în zona de vânt şi de compresiune în zona cu vânt) ( fig.7.3):

103
 qH 2
M maz 16qH 2 , (7.6)
s max = = 23 =
Wx pd pd 3
32
unde Wx reprezintă modulul de rezistenţă axial, d - diametrul arborelui
în secţiunea periculoasă.

Fig. 7.3.

7.2.2 Acţiunea simultană a greutăţii proprii şi a vântului

Acţiunea simultană a greutăţii proprii şi a vântului asupra tulpinii

arborelui poate fi schematizată ca o solicitare compusă de compresiune
cu încovoiere. În secţiunea transversală a tulpinii arborelui apar atât
forţe normale şi momente încovoietoare, cât şi
forţe tăietoare. Efectele forţelor tăietoare asupra
solicitărilor maxime ale lemnului sunt însă ne-
glijabile în raport cu efectele celorlalte eforturi.
Pentru cazul reprezentat în fig. 7.4. se consi-
deră că planul forţelor conţine una dintre axele
principale de inerţie ale secţiunii. În condiţiile
comportării liniare a materialului barei, pentru
eforturi se aplică principiul suprapunerii efectelor.
Tensiunile normale determinate de forţele
normale se însumează algebric cu cele pro-
venite din momentul încovoietor:
N Mxy
s= + . (7.7)
A Ix
În această relaţie se ţine seama de regulile
semnelor pentru eforturi şi pentru coordonata
Fig. 7.4.

104
y . Se observă că tensiunea variază liniar pe secţiune, dar axa neutră nu
este axă centrală. Poziţia axei neutre se determină punând în această
relaţie condiţia s = 0 , de unde rezultă ordonata y 0 (fig.7.4):
N Ix N 2
y0 = - =- ix . (7.8)
A Mx Mx
Cum în calculele de rezistenţă interesează tensiunea maximă în
secţiunea periculoasă, relaţia pentru tensiunea normală maximă devine:

N Mx
s max = ± , (7.9)
A Wx
unde semnul + se va lua pentru calculul tensiunii normale maxime de
întindere - s max
t
, iar – în cazul tensiunii maxime de compresiune - s max
c
.
În fig. 7.4 este reprezentată diagrama de variaţie a tensiunilor nor-
male în secţiune la solicitarea de compresiune cu încovoiere, obţinută
prin însumarea algebrică a tensiunilor rezultate din solicitarea de
compresiune axială cu cele datorate încovoierii.
Condiţia de rezistenţă este exprimată prin relaţia:
s max t £ [s ]t ; s max c £ [s ]c . (7.10)
Din motiv că tensiunile maxime de compresiune depăşesc tensiu-
nile maxime de întindere, iar rezistenţa admisibilă la compresiunea
lemnului în lungul fibrelor este inferioară celei de la întindere în lungul
fibrelor, punctele cele mai periculoase vor fi la suprafaţa tulpinii
arborelui din zona comprimată a secţiunii periculoase.

7. 3. Determinarea tensiunilor în cazul când vântul îşi schimbă direcţia

7.3.1 Eforturi şi tensiuni care apar în cazul rafalelor de vânt

În cazul când vântul îşi schimbă direcţia (inclusiv rafale de vânt)

tulpina arborelui este supusă acţiunii simultane a greutăţii proprii a
vântului care acţionează în orice direcţie în raport cu axele centrale
principale de inerţie a secţiunii, deci, vor apărea în această secţiune
următoarele eforturi: forţa normală ; forţele tăietoare în raport cu axele
X şi respectiv Y; momentele încovoietoare în raport cu axele X şi
respectiv Y; momentul de răsucire în raport cu axă Z (fig. 7.5.).

105
 Pentru cazul repre-
zentat în fig. 7.5 planul
forţelor nu conţine niciu-
na dintre axele principale
de inerţie ale secţiunii. În
condiţiile comportării li-
niare ale materialului ba-
rei, pentru tensiuni se
aplică principiul suprapu-
nerii efectelor.
Tensiunile normale
Fig. 7.5.
determinate de forţele nor-
male se însumează algebric cu cele provenite din momentele
încovoietoare (fig.7.6.):
N M xy M yx
s= + + . (7.11)
A Ix Iy
Deoarece secţiunea transversală a
tulpinii arborelui, practic, poate fi consi-
derată circulară, atunci punctele pericu-
loase vor fi la suprafaţă în zona compri-
mată a secţiunii.
Variaţia direcţiei de acţiune a vân-
tului, inclusiv şi schimbarea la 180 de
grade a acestei direcţii, va conduce la
solicitarea alternantă în timp a punctelor
periculoase cu tensiuni atât de întindere,
cât şi de compresiune. Tensiunile tan-
genţiale datorate forţelor tăietoare se ne-
glijează în raport cu cele produse de mo-
Fig.7.6. mentul de răsucire. Tensiunile tangen-
ţiale maxime apar de asemenea la supra-
faţa tulpinii arborelui şi se determină cu relaţia:
Mz
t max = , (7.12)
Wr
unde Wr reprezintă modulul de rezistenţă polar al secţiunii.

106
7.3.2 Calculul tensiunilor echivalente folosind teoriile de rezistenţă

Condiţia de rezistenţă în cazul acestor solicitări compuse este:

s ech £ [s ] . (7.13)
Tensiunea echivalentă s ech se poate defini ca tensiunea normală
principală care se produce într-o epruvetă solicitată la întindere axială,
pentru a crea în aceasta o stare de tensiune de acelaşi nivel de risc ca şi
în starea de tensiune analizată. În acest scop, se utilizează aşa-numitele
teorii de rezistenţă, care stabilesc relaţii între tensiunile principale s 1 ,
s 2 , s 3 care duc la atingerea valorilor limită a unuia sau altuia dintre
parametrii ce caracterizează starea limită de solicitare (tensiunea
normală maximă, deformaţia specifică liniară maximă, tensiunea
tangenţială maximă, energia de deformaţie specifică totală, energia de
deformaţie specifică de variaţie a formei).
În cele ce urmează, vom prezenta formulele de calcul al ten-
siunilor echivalente în baza celor mai utilizate teorii de rezistenţă:
- conform teoriei III de rezistenţă (teoria tensiunilor tangenţiale
maxime)
s ech = s 2 + 4t 2 ; (7.14)
- conform teoriei V de rezistenţă (teoria energiei potenţiale
specifice de variaţie a formei)
s ech = s 2 + 3t 2 ; (7.15)
- conform teoriei de rezistenţă a lui Mohr
1- k 1+ k
s ech = s+ s 2 + 4t 2 , (7.16)
2 2
unde
s r ,t
k= , (7.17)
s r ,c
în care s r ,t ; s r ,c - rezistenţele limită ale materialului la întindere şi la
compresiune.
În multe situaţii, efectele produse de momentele de încovoiere şi
cele de răsucire sunt net superioare celor produse de celelalte eforturi.
Luând în considerare că arborii au secţiuni transversale de formă
circulară, poate fi folosită o altă formă de prezentare a teoriilor de
rezistenţă:
107
 MOHR, Otto (1835 – 1918). Meca-
nician german, în 1868 publică un
important memoriu în care este
tratată folosirea curbei funiculare
pentru determinarea deformaţiei
elastice a grinzilor. În 1882 publică
reprezentarea grafică a stării de
tensiune în jurul unui punct, iar în
1900 dezvoltă teoria asupra ruperii,
denumită teoria tensiunilor tangen-
ţiale maxime.

M ech
s ech = , (7.18)
Wx
unde Mech reprezintă momentul încovoietor echivalent eforturilor reale
Mi şi Mz .
Momentul echivalent Mech poate fi exprimat prin momentul de
încovoiere Mi şi cel de răsucire Mz cu următoarele relaţii:
- conform teoriei III de rezistenţă (teoria tensiunilor tangenţiale maxime)
Mech = M i2 + M z2 ; (7.19)
- conform teoriei V de rezistenţă (teoria energiei potenţiale
specifice de variaţie a formei)
Mech = M i2 + 0,75 × M z2 ; (7.20)
- conform teoriei de rezistenţă a lui Mohr
1- k 1+ k
Mech = × Mi + × M i2 + M z2 . (7.21)
2 2
Menţionăm că în urma oricărui obstacol, de exemplu arborelui,
torentul de aer formează o zonă turbionară (vârtej, turbion), care,
deseori ,se formează alternativ, atât de o parte, cât şi de cealaltă parte a
obstacolului. Aceasta conduce la apariţia oscilaţiilor periodice ale
presiunii în torent: alternativ presiunea devine mare ba pe o parte, ba
pe cealaltă parte a obstacolului.
Turbionul de aer, de obicei, nu se vede, dar poate fi observat după mo-
dul de deplasare a fumului, de cădere a frunzelor, etc. Din aceste conside-
rente fâlfâie drapelele, se leagănă copacii, zbârnâie şi cântă firele de telegraf.
Dacă frecvenţa acţiunii aerodinamice, datorate turbionului,

108
coincide cu una dintre frecvenţele oscilaţiilor libere ale corpului ocolit,
atunci amplitudinea oscilaţiilor în acest corp poate creşte până când
ceva nu se va distruge în el. Anume din cauza acestui fenomen, şi nu a
presiunii constante a vântului, se rup copacii în timpul furtunii.

7.4 Exemple de calcul.

7.4.1 Problemă rezolvată

1. Un arbore de secţiune circulară este supus acţiunii unui moment
încovoietor Mi = 1,1 kNm şi unui moment de răsucire Mz = 1,4 kNm.
Să se determine raportul momentelor echivalente Mech1 : Mech2 calculate
conform teoriei energiei specifice de variaţie a formei (Mech1 ) şi teoriei
a III – a de rezistenţă (Mech2 ), dacă υ = 0,3.
Soluţie:
Momentul echivalent conform teoriei energiei specifice de variaţie
a formei Mech1 este: Mech1 = M i2 + 0,75 × M z2 .
Momentul echivalent conform teoriei a III – a de rezistenţă Mech2
are valoarea: Mech2 = M i2 + M z2 .

Raportul momentelor echivalente Mech1 : Mech2 = 1,1 + 0,75 × 1,4 = 0,92 .

2 2

1,1 + 1,4
2 2

7.4.2 Întrebări şi probleme propuse.

7.1 În cazul acţiunii simultane a compresiunii cu încovoiere în

secţiunea transversală a arborelui apar eforturi în număr egal cu:
7.2 În cazul întinderii, încovoierii şi răsuciri simultane în secţiunea
transversală apar eforturi în număr egal cu:
7.3 În cazul calcului barelor solicitate simultan la încovoiere şi răsucire
se neglijează tensiunile:
7.4 Un arbore de secţiunea circulară, solicitat simultan la încovoiere de
moment încovoietor Mi şi la răsucire de moment Mz, se poate
dimensiona considerând a fi solicitat:
7.5 Dimensionarea arborelui solicitat concomitent la încovoiere (Mi) şi
la răsucire (Mz ) se face cu relaţia:
7.6 În cazul solicitării de încovoiere cu răsucire, secţiunea periculoasă
este cea în care:
109
7.7 În cazul barelor, într-un punct din secţiune apare o tensiune
normală σ produsă de forţa axială şi momentul încovoietor şi o tensiune
tangenţială t produsă de forţa tăietoare şi de momentul de răsucire.
Tensiunile echivalente, în acest caz, conform teoriei energiei specifice
de variaţie a formei, sunt:
7.8 În cazul încovoierii transversale, condiţia de rezistenţă, conform
teoriei lui Mohr, este:
7.9 La barele de secţiune circulară sau inelară solicitate simultan la înco-
voiere de moment încovoietor Mi şi la răsucire de moment Mz, conform
teoriei tensiunilor tangenţiale maxime, momentul echivalent Mech este:
7.10 Un arbore de secţiune circulară este supus acţiunii unui moment
încovoietor Mi = 0,9 kNm şi unui moment de răsucire Mz = 1,2 kNm.
Momentul echivalent, conform teoriei a III – a de rezistenţă, are valoarea:
7.11 În secţiunea periculoasă a unui arbore din oţel având secţiune
circulară acţionează momentul de încovoiere Mi = 8 kNm şi momentul
de răsucire Mz = 6 kNm. Folosind teoria energiei potenţiale specifice
de variaţie a formei, să se determine diametrul arborelui d, dacă
rezistenţa admisibilă [σ] = 180 MPa:
7.12 La barele de secţiune circulară sau inelară, solicitate simultan la
încovoiere de moment încovoietor Mi şi la răsucire de moment Mz,
conform teoriei V de rezistenţă, momentul echivalent Mech este:
7.13 Care tensiuni apar în secţiunea periculoasă a arborilor în cazul
acţiunii asupra acestora a greutăţii proprii şi a rafalelor de vânt:
7.14 În cazul acţiunii asupra arborelui a greutăţii proprii şi a vântului
dintr-o singură direcţie în secţiunea periculoasă a acestuia diagrama de
variaţie a tensiunilor normale este:
7.15 Care eforturi apar în secţiunea periculoasă a arborilor în cazul
acţiunii asupra acestora a greutăţii proprii şi a rafalelor de vânt.
7.16 Care eforturi apar în cazul acţiunii simultane asupra arborilor a
răsucirii şi a încovoierii oblice:
7.17 Care eforturi apar în cazul acţiunii simultane asupra arborilor a
întinderii, a răsucirii şi a încovoierii pure oblice:
7.18 Care tensiuni apar în cazul acţiunii simultane asupra arborilor a
întinderii, a răsucirii şi a încovoierii pure oblice:
7.19 Care sunt punctele cele mai solicitate din secţiunea periculoasă în
cazul acţiunii simultane asupra arborilor a întinderii, a răsucirii şi a
încovoierii pure oblice:

110
 Capitolul 8. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE

Obiective: cunoaştere şi înţelegere – explicarea relaţiilor de calcul

al tensiunilor în cazul flambajului; aplicare şi integrare – compararea
secţiunilor supuse compresiunii axiale cu cele supuse flambajului,
explicarea fenomenelor de apariţie a cutelor în arcuri şi în ramurile
încovoiate ale arborilor, conştientizarea pericolului răspândirii fisurilor
la întindere, familiarizarea cu construcţia frunzelor, a tulpinilor cu
noduri de rigiditate şi cu construcţiile celulare.

8.1. Determinarea tensiunii critice de flambaj

Barele drepte subţiri (zvelte), solicitate la întindere axială, îşi
păstrează forma rectilinie de echilibru până la rupere. Aceleaşi bare, însă,
solicitate la compresiune axială nu-şi mai păstrează forma de echilibru
rectilinie decât pentru forţe ale căror valori nu depăşesc anumite limite.
Fenomenul de trecere a axei barei solicitate la compresiune de la
forma rectilinie de echilibru – pentru care echilibrul este stabil – la
forma curbilinie de echilibru – pentru care echilibrul este instabil –
atunci când forţa de compresiune P atinge o anumită valoare limită, se
numeşte flambaj al barei. Această forţă este numită forţă critică de
flambaj, fiind notată cu Pf . Când sarcinile ating valori critice, structura
se distruge, pentru că forma instabilă de echilibru antrenează creşteri
nelimitate ale deformaţiilor şi tensiunilor.
Pentru asigurarea stabilităţii trebuie respectată condiţia:
Pf
P£ , (8.1)
cf
unde c f reprezintă coeficientul de siguranţă la flambaj.
Pentru deducerea forţei critice de flambaj, se consideră ecuaţia
diferenţială a fibrei medii deformate, scrisă pentru cazul micilor
deformaţii la încovoiere:
d2y M
y ¢¢ = 2
=- , (8.1)
dz EI min
unde y este deplasarea transversală a unei secţiuni oarecare z, în urma
deformaţiei barei; M – expresia momentului încovoietor; E I min -
rigiditatea minimă la încovoiere.
111
 Pentru bara simplu rezemată (fig.8.1), momentul încovoietor se dă
cu relaţia:
M = P× y. (8.2)
Înlocuind 8.2 în
8.1 ecuaţia diferen-
ţială a fibrei medii
deformate devine:
y ¢¢ + k 2 y = 0 , (8.3)
unde
P
k2 = . (8.4)
EI min
Fig. 8.1
Soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale de ordinul doi cu
coeficienţi constanţi, este:
y = A sin kz + B cos kz . (8.5)
Constantele A şi B se determină din ecuaţiile condiţiilor la limită
privind deplasarea y.
În cazul barei articulate la ambele capete, condiţiile la limită sunt:
x = 0, y = 0;
, (8.6)
x = l, y = 0
din care rezultă, prin înlocuire în ecuaţia pentru y:
B = 0; A = sin kl = 0 . (8.7)
A doua relaţie conduce la soluţia acceptabilă:
kl = np ; (8.8)
respectiv
np
k= . (8.9)
l
Prin urmare:
n 2p 2 EI min
Pf = , n=1,2,3… , (8.10)
(ml )2
Pf fiind forţa critică de flambaj, l – lungimea barei, m - un coeficient
care ia în considerare modul de rezemare a barei la capete. Astfel,
pentru: bară articulată la ambele capete m =1; bară încastrată la un
capăt şi liberă la celălalt m =2; bară încastrată la un capăt şi simplu
rezemată la celălalt m =0,7; bară încastrată perfect la un capăt şi cu
încastrare glisantă la celălalt m = 0,5.

112
 Se observă că există o infinitate de forţe critice de flambaj. Este
important, însă, să nu se atingă valoarea cea mai mică a forţei critice de
flambaj, obţinută pentru n=1, dată de expresia:
p 2 EI min
Pf = , (8.11)
(ml )2
care mai este numită formula lui Euler şi unde I min este momentul de
inerţie axial minim al secţiunii barei, calculat faţă de axele centrale
principale ale acestei secţiuni.
Forţei critice de flambaj îi corespunde în secţiunea transversală a
barei o tensiune critică de flambaj, şi anume:
Pf
p 2 EI min p 2 Eimin p 2 E
sf = = = = 2 , (8.12)
A (ml )2 (ml )2 l
unde A este aria secţiunii barei; imin - raza minimă de inerţie;
l - zvelteţea barei, definită prin relaţia:
ml
l= . (8.13)
imin

8.2 Relaţia tensiunea critică de flambaj – zvelteţe

Variaţia tensiunii critice de flambaj în funcţie de zvelteţe este

reprezentată grafic în fig. 8.2, curba funcţiei de variaţie numindu-se
hiperbola lui Euler şi care evidenţiază faptul că tensiunea critică de
flambaj creşte pe măsură ce zvelteţea scade.

Fig.8.2.

113
 Pentru valori mici ale zvelteţii l < l0 , tensiunea critică de flambaj
depăşeşte limita de proporţionalitate a materialului şi formula lui Euler nu
mai este valabilă. Deci, l0 este zvelteţea corespunzătoare limitei de
proporţionalitate pe hiperbola lui Euler şi formula pentru tensiunea critică
de flambaj elastic este valabilă numai pentru l > l0. (pentru lemn, forţa de
flambaj paralelă cu direcţia fibrelor - l0 =100, pentru oţel moale - 105).
La valori l < l0 pentru materiale a căror comportare nu respectă
legea lui Hooke, sau pentru domenii de încărcare a materialelor în care
legea lui Hooke nu mai este valabilă, porţiunea BC a hiperbolei lui
Euler nu corespunde realităţii, fiind înlocuită cu alte curbe, determinate
teoretic sau experimental şi care reflectă proprietăţile reale ale
materialului în acest domeniu. Dacă l < l0 , flambajul se produce în
domeniul plastic şi în acest caz cea mai utilizată relaţie empirică este
cea liniară propusă de Tetmajer şi Iasinsky:
s f = a - bl , (8.14)
în care coeficienţii a şi b sunt caracteristici ale unui anumit material (oţel
moale – a=304Mpa, b=1,12Mpa; lemn – a=28,7Mpa, b=0,19Mpa).
Valoarea minimă a zvelteţii l , pentru care formula Tetmajer-
Iasinsky se consideră încă valabilă, este cea corespunzătoare limitei de
curgere a materialului şi se notează cu l1 (pentru oţel moale l1 =60).
Pentru valori ale lui l mai mici decât l1 se consideră că bara nu
mai flambează, tensiunea critică este constantă şi egală cu limita de
curgere a materialului, cu alte cuvinte, piesa se calculează numai la
compresiune.
Rezistenţa admisibilă la flambaj [s ] f este inferioară celei la compre-
siune [s ]c şi conform metodei coeficientului de flambaj j se dă cu relaţia:
[s ] f = j [s ]c , (8.15)
unde j este un coeficient subunitar, numit coeficient de flambaj, ale
cărui valori sunt în funcţie de l şi sunt cuprinse între 0 şi 1.
Verificarea secţiunii transversale a barei, în această situaţie, se
face cu relaţia:
P
£ [s ] f = j [s ]c . (8.16)
A
Etapele de calcul conform relaţiei 8.16 sunt următoarele:

114
 ml
- calculul zvelteţii, l= ;
imin
- extragerea din tabel a coeficientului de flambaj, j , în funcţie de
material şi de valoarea lui l ;
P
- verificarea secţiunii cu relaţia: £ j [s ]c .
A
Referitor la forma secţiunii transversale se constată că cea mai
raţională este acea formă, care pentru o arie dată A raza de inerţie
principală minimă imin atinge valoarea maximă.
Vom nota prin x raza de inerţie principală specifică minimă:
imin
x= . (8.17)
A
Raţionalitatea secţiunilor este determinată de faptul dacă x este
cea mai mare. Astfel analizând secţiunile dreptunghiulare ( h = 2b ),
circulare şi tubulare pentru care x au valorile respectiv: 0,204; 0,283 şi
1,0 – 2,25, constatăm că cele mai raţionale sunt secţiunile tubulare.
În procesul proiectării barelor care lucrează la compresiune este ne-
cesar ca secţiunea să fie aleasă în aşa mod, încât momentele principale de
inerţie să fie pe cât posibil egale. Atunci flambajul se va efectua indiferent
de pe care direcţie, adică vom avea stabilitate egală în ambele direcţii.
Din aceste considerente, natura a proiectat secţiunile transversale
ale tulpinilor unor plante de formă tubulară, cele ale arborilor fiind un
conglomerat de tuburi, consecinţă a dezvoltării inelelor anuale.

8.3. Diminuarea efectului de flambaj local în tulpinile diverselor

specii de plante, arbori.

8.3.1 Flambaj de undă scurtă

În cazul compresiunii barelor lungi şi subţiri are loc flambajul de

undă lungă. Dacă însă sunt supuse compresiunii tuburile cu pereţi
subţiri, flambajul poate avea loc atât cu undă lungă, cât şi cu undă
scurtă (flambaj local).
Flambajul de undă scurtă se manifestă prin apariţia unor bombări,
adânciri pe suprafaţa exterioară a tubului. Dacă raza tubului este mare,
iar grosimea mică, tubul îşi poate menţine stabilitatea faţă de schim-

115
 barea formei de echilibru de undă lungă, dar
va fi în pericol de flambaj local (fig.8.3).
Aceasta poate fi uşor de observat, de
exemplu, la tubul de ţigară (muştiuc).
Tensiunea critică de flambaj local a unei
ţevi cu perete subţire circulare poate fi dată
cu relaţia determinată în baza experimentelor
şi care este apropiată de:
h
s f = 0,25 E , (8.18)
R
unde E reprezintă modulul de elasticitate
longitudinal al materialului, h – grosimea
peretelui tubului, R – raza medie a tubului.
Acelaşi efect al flambajului local are loc şi
Fig. 8.3. în tulpinile diverselor specii de plante, arbori.
Explicaţia acestui fenomen poate fi în
baza următoarelor considerente: la compresiunea lemnului în lungul
fibrelor apar cute (încreţituri),care pot fi orientate perpendicular pe
fibre (sub unghi de 900 faţă de linia de acţiune a forţei); apariţia acestor
cute este similară efectului compresiunii unui mănunchi de fibre, în
care una din fibre îşi pierde stabilitatea şi pe ea se înfiinţează o cută,
iar celelalte fibre trebuie să o
urmeze (fig.8.4).
Cuta sub 900 este mai scurtă
decât cea înclinată şi necesită mai
puţină energie pentru a apărea, dar
ea repede şi se opreşte în dezvolta-
rea sa, deoarece, mărindu-şi lungi-
mea, se apropie de cutele învecina-
te şi procesul de eliberare a energiei
încetează, astfel, distrugerea com-
pletă imediată a epruvetei devine
problematică. În aceste condiţii, pot
apărea un lanţ de cute scurte, care se
întind pe partea comprimată a barei
încovoiate (fig.8.5).

Fig. 8.4.
116
 Fig. 8.5.
Din acest moment, rolul decisiv în distrugerea epruvetei îl au cu-
tele care apar sub unghiuri altele decât 900, de regulă, cele sub 450, fapt
confirmat şi experimental (fig. 8.6).
Într-un un anumit timp de la în-
ceperea distrugerii (formarea cutelor
sub 450), nimic periculos nu se în-
tâmplă, materialul doar se tasează
lent, după care se va produce distru-
gerea prin lunecarea unei părţi a
epruvetei faţă de cealaltă pe un plan
înclinat la 450 faţă de fibre.
De menţionat că, cutele sub
0
90 provoacă micşorarea volumului şi,
deci, apar numai în materialele care
Fig. 8.6. conţin goluri, de exemplu, în lemn.
Cutele înclinate sunt caracteristice
pentru materialele compozite, deoarece formarea lor nu necesită
micşorarea volumului.

8.3.2 Procedee de diminuare a efectului flambajului local.

De obicei, pentru a diminua efectul flambajului local, trebuie
sporită rigiditatea. Din acest motiv, în lungul sau în latul pieselor, se
instalează elemente de întărire.
La unele plante, aceste elemente pot fi observate în lungul
tulpinii, cărora li s-a dat denumirea de “stringer” (nervuri longitudinali
de rigiditate), (fig. 8.7). În unele cazuri în loc de stringer este folosită
denumirea de longeron (grindă longitudinală care menţine rezistenţa
unei construcţii – aripă sau fuselaj de avion, pod, etc.)
117
 Fig. 8.7

În alte situaţii, tulpinile tubulare au tendinţa de a se turti (pleoşti)

la încovoiere, cum ar fi la: ierburi, porumb, bambus, etc. De aceea
natura le-a înzestrat cu nervuri transversali de rigiditate – noduri
(fig.8.8 - bambus, fig.8.9 – porumb) şi/ sau pereţi despărţitori
(fig.8.10), instalaţi la anumite intervale pe toată lungimea tulpinii.

Fig. 8.8

118
 Fig.8.9

Fig. 8.10

119
 Lemnul are structură celulară, fapt ce contribuie la sporirea
rigidităţii acestuia. În plus, în lupta plantei pentru a supravieţui un rol
important îl are eficacitatea constructivă a frunzei, care trebuie să
utilizeze în procesul de fotosinteză o cât mai mare parte a suprafeţei
sale cu cheltuieli metabolice minime.
Practic, toate plantele au un sistem dezvoltat de nervuri de
rigiditate, în timp ce peliculele dintre ele sunt structuri celulare, mărind
astfel rigiditatea; iar în unele cazuri mai sunt şi gofrate. La rigiditatea
frunzei, în linii generale, îşi aduce aportul şi presiunea osmotică a
sucului ce există în frunză.

8.4 Exemple de calcul.

8.4.1 Probleme rezolvate

1. O bară confecţionată din lemn este supusă compresiunii în

lungul fibrelor (modulul de elasticitate longitudinal E = 10 4 MPa )
şi are l0 = 100, s f = 28,7 - 0,19l . Dacă din calcule zvelteţele sunt:
a) l = 85 şi b) l = 120 , atunci care vor fi valorile tensiunilor
critice de flambaj s f .
Soluţie:
a) Deoarece l £ l0 , flambajul nu va fi elastic şi pentru calculul ten-
siunii critice de flambaj se va folosi formula Tetmajer-Iasinsky:
s f = 28,7 - 0,19l = 28.7 - 0,19 × 85 = 12,15MPa ;
b) În acest caz, l ³ l0 şi flambajul este elastic. Pentru calculul
tensiunii critice de flambaj se va folosi formula Euler:
p 2 E 10 × 10 4
sf = = = 1,38MPa .
l2 120 2

8.4.2 Întrebări şi probleme propuse

8.1 Fenomenul de pierdere a stabilităţii unei bare comprimate axial mai

este numit:
8.2 Studiul stabilităţii elastice a unei bare comprimate axial mai poartă
denumirea de:
120
8.3 Expresia sarcinii critice de flambaj elastic este:
8.4 Tensiunea critică de flambaj elastic se determină cu relaţia:
8.5 Expresia zvelteţei este:
8.6 Flambajul plastic apare în situaţia în care tensiunea critică de flambaj:
8.7 Pentru o bară încastrată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt
coeficientul de lungime m este egal cu:
8.9 Tensiunea critică de flambaj depăşeşte rezistenţa admisibilă a mate-
rialului:
8.10 Tensiunea critică de flambaj plastic se determină cu relaţia:
8.11 Calculul unei bare la flambaj se face cu relaţia:
8.12. Relaţia de dimensionare la flambaj este:
8.13 La barele supuse flambajului cele mai economice sunt secţiunile:
8.14 Care caracteristică stă la baza determinării formei raţionale a
secţiunii transversale la barele supuse flambajului:
8.15 Care dintre două bare cu arii identice, de aceleaşi lungime, solicitare
şi mod de rezemare, este mai zveltă – de secţiune pătrată ori circulară:
8.16 Proprietatea unui sistem de a reveni la starea iniţială, de repaos sau
de mişcare, după ce a suferit o acţiune pertubatoare, poartă denumirea de:
8.17 În calculul la flambaj prin metoda coeficienţilor de flambaj este
necesară:
8.18 Două bare, având aceleaşi secţiuni transversale şi lungimi sunt
executate din acelaşi material. Prima este simplu rezemată la capete iar
cea de-a doua încastrată la un capăt şi liberă la celălalt. Raportul
forţelor critice de flambaj elastic este egal cu:
8.19 Zvelteţea limită pentru lemn are valoarea:
8.20 În cazul flambajului plastic, coeficienţii a şi b din expresia tensiunii
critice de flambaj pentru lemn au respectivele valori (în Mpa ):

121
 Capitolul 9. SOLICITĂRI ÎN DOMENIUL PLASTIC
Obiective: cunoaştere şi înţelegere – explicarea specificului
comportării arborilor în procesul de creştere, estimarea eficacităţii
economice a diverselor materiale;
aplicare şi integrare – analiza efectului concentrării tensiunilor în
materialele lemnoase şi a prezenţei tensiunilor remanente, familiariza-
rea cu modul de exploatare a catargelor vaselor cu pânze şi a avanta-
jului utilizării în acest scop a tulpinii întregi, explicarea cauzelor sune-
telor emanate de construcţiile din lemn în timpul exploatării lor, conş-
tientizarea creşterii ponderii folosirii pe viitor a materialului lemons.

9.1. Încovoiere elasto-plastică.

Calculul grinzilor în domeniul elastic presupune atingerea
tensiunii normale maxime în secţiunea periculoasă a valorii rezistenţei
admisibile a materialului. Capacitatea portantă limită a grinzii însă nu
este încă atinsă, deoarece nu toate fibrele se află în stare limită, în care
tensiunile sunt inferioare celor admisibile.
Pentru a mări capacitatea portantă a grinzii, se cere a lua în consi-
derare posibilitatea materialului de a rezista în toate punctele secţiunii
periculoase. Exprimarea, prin relaţii matematice, a curbei caracteristice a
unui material conduce la funcţii complicate cu care este dificil de operat în
calcule. Din acest motiv, curba reală este înlocuită cu o curbă idealizată
care: ilustrează principalele proprietăţi fizico-mecanice ale materialului;
este exprimată prin relaţii matematice simple şi uşor de folosit.
Materialele cărora le corespund curbe idealizate sunt numite
materiale ideale. Cel mai des în practică este folosită curba
caracteristică a materialului ideal - plastic cunoscută sub denumirea de
diagrama lui Prandtl (fig. 9.1).

Fig. 9.1

122
 PRANDTL, Ludwig (1875-1904) -
Savant german. A dat (1903) analogia cu
membrană pentru torsiunea barelor pris-
matice. Unele lucrări sunt din domeniul
teoriei plasticităţii.

Vom examina o grindă dreaptă su-

pusă încovoierii pure drepte, secţiunea
transversală posedând două axe de
simetrie şi materialul utilizat se comportă
identic la întindere şi la compresiune şi
respectă diagrama lui Prandtl.
La aplicarea sarcinilor exterioare, pri-
mele puncte ce vor fi implicate în procesul
de curgere vor fi cele de la suprafaţa grinzii (fig.9.2):
s max = s c . (9.1)
Deoarece, în acest caz, întreaga secţiune este
solicitată elastic, momentul încovoietor va fi:
M e = s cW x , (9.2)
unde s c este limita de curgere a materialului,
Wx - modulul de rezistenţă axial al zonei elastice.
Mărind sarcinile exterioare, se constată că pe
secţiune se disting două zone - elastică şi
plastică, iar diagrama de variaţie a tensiunilor
Fig. 9.2 normale este prezentată în fig. 9.3.

Fig. 9.3.

123
 Dacă acum vom descărca grinda de sarcini, atunci vom constata că
descărcarea este similară încărcării în domeniul elastic. Scăzând
ordonatele corespunzătoare diagramelor de variaţie a tensiunilor la
descărcare şi respectiv la încărcare, putem obţine diagrama de variaţie a
tensiunilor remanente.
Starea limită va fi atinsă atunci când întreaga secţiune este
solicitată plastic (fig.9.4).
Menţionăm că în secţiunea periculoasă s-a format o
articulaţie plastică, cărei îi corespund deformaţii plastice
mari. Grinda nu mai poate suporta sarcini suplimentare şi
se zice că ea şi-a pierdut capacitatea portantă.
Momentul încovoietor pentru această situaţie va fi:
M p = s cW pl , (9.3)
unde W pl este modulul plastic de rezistenţă la încovoiere:
W pl = 2S xp , (9.4)

iar S xp - momentul static al jumătăţii ariei secţiunii

Fig. 9.4
transversale solicitate plastic în raport cu axa ei neutră.

9.2. Pre-solicitarea tulpinii arborelui în procesul de creştere.

Vom menţiona unii factori care influenţează comportarea lemnului

în procesul de creştere.
Proprietăţile fizice şi mecanice ale lemnului depind de umiditatea
acestuia. Pentru comparare s-a convenit să se admită o aşa-zisă umi-
ditate normală de 15% (în unele ţări 12% ). Lemnul fiind un material
higroscopic, absoarbe apa din mediul ambiant, până când ajunge să se
stabilească echilibrul higroscopic între lemn şi aerul înconjurător, la
temperatura dată.
Apa care pătrunde în spaţiile intercelulare ale pereţilor celulari
este numită apă de constituţie sau apă legată. Cantitatea maximă de apă
legată constituie umiditatea de saturaţie a fibrei în aer saturat cu vapori
de apă (umiditatea =100%). Această umiditate diferă, după specia
lemnului între 20 şi 40%.
Putem avea următoarea clasificare:
- lemn de foioase fără duramen cu pori împrăştiaţi (tei, plop, sal-
124
 cie, mesteacăn, carpen, fag) : umiditatea de saturaţie a fibrei
( U sf ) = 32...35%;
- lemn de răşinoase fără duramen (brad, molid): U sf = 30...34%;
- lemn de răşinoase cu duramen, cu puţină răşină (pin, larice,
duglas): U sf = 26...28%;
- lemn de răşinoase cu duramen, cu multă răşină sau cu proprietăţi
deosebite: U sf = 22...24%;
- lemn de foioase cu duramen, cu pori dispuşi inelar (salcâm,
castan, stejar, frasin, nuc, cireş): U sf = 23...25%.
Umiditatea de saturaţie a lemnului U max constă din umiditatea de
saturaţie a fibrei U sf şi apa care poate umple toate golurile celulare.
Lemnul timpuriu de pin are la saturaţie U max = 220%, iar lemnul târziu
U max = 58%. Umiditatea lemnului variază destul de mult atât în
secţiunea transversală, cât şi în înălţimea trunchiului. În general,
umiditatea lemnului scade de la coajă către măduvă, alburnul fiind la
toate speciile mai umed decât duramenul (la stejar umiditatea
alburnului este de 60 – 90%, iar cea la duramenului = 45 – 65%). În
înălţimea trunchiului, întrucât proporţia duramenului scade, umiditatea
generală a lemnului creşte (la brad şi molid scade, deoarece aceste
specii nu au duramen). Bradul are lemnul matur mai umed decât
molidul, iar pinul are duramenul mai umed decât duglasul. La orice
specie, umiditatea lemnului depinde de zona de creştere a arborelui, de
tipul de pădure etc. În cursul anului, umiditatea lemnului în trunchiul
arborelui prezintă variaţii de 17% la pin, 27% la molid, 32% la
mesteacăn, 54% la plop etc. În funcţie de umiditatea lemnului proaspăt,
doborât , se disting lemne: cu umiditate redusă; umede; ude; foarte ude.
Lemne cu umiditate redusă = 30 – 40% (100 – 150 kg apă/m 2 ): molid,
pin, larice, duglas. Lemne umede = 40 – 50% (250 – 350 kg apă/m 2 ):
brad, frasin, nuc, salcâm. Lemne ude = 80 – 115% (400 – 500 kg
apă/m 2 ): fag, stejar, mesteacăn, paltin, tei, salcie. Lemne foarte ude =
80 – 160% (550 – 650 kg apă/m 2 ): ulm, castan, plop. Coaja are un rol
determinant în păstrarea apei, lipsa ei ducând la pierderea acesteia.
Lemnele uscate şi uşoare absorb apă mai repede decât cele grele şi
umede, alburnul mai mult ca duramenul etc. Apa pătrunde în lemn mai
uşor prin secţiunea transversală decât prun cea radială sau tangenţială.
Cantitatea de apă, ce trece prin unitatea de suprafaţă a lemnului
125
într-o oră datorită mişcării capilare, creşte cu diferenţa de umiditate, cu
coeficientul de conductibilitate, în raport cu repartiţia capilarelor în
lemn, cu temperatura şi viscozitatea lichidului etc. Coeficientul de
conductibilitate (difuzie) are valori de 10-50 ori mai mari în lungul
fibrelor decât în direcţie radială; conductibilitatea în direcţie tangenţială
este de 15-20 ori mai mică decât în direcţie radială.
Lemnul anhidru, absorbind molecule de apă din mediul înconju-
rător, le depozitează în micelele pereţilor celulari, pe care le îndepăr-
tează unele de altele, provocând fenomenul cunoscut sub denumirea de
„umflarea lemnului”. Această umflare atinge valoarea maximă în
punctul de saturaţie a fibrei. Din acest moment, apa absorbită în plus se
înmagazinează în golurile celulare (apă liberă) dar nu mai cauzează
modificarea dimensiunilor lemnului.
La uscare, atâta timp cât lemnul evaporă apa liberă, dimensiunile
sale nu se schimbă, dar dacă el începe să piardă şi din apa legată de
structură, micelele pereţilor celulari se apropie şi lemnul se contrage
continuu până când atinge starea anhidră.
Variaţiile dimensionale ale lemnului sub influenţa schimbărilor de
umiditate, cunoscute în practică sub denumirea de „jocul lemnului”,
constituie unul din principalele proprietăţi negative ale acestuia, ca
material de construcţie. Acest „joc” se manifestă numai între umidi-
tatea de 0 şi 28%.
Pentru necesităţile practice, se determină contragerea şi umflarea
paralelă cu fibrele, radială şi tangenţială, faţă de inelele anuale precum
şi cea volumică. Valoarea coeficienţilor de contragere şi umflare creşte
cu densitatea specifică a lemnului. Sa stabilit că 75% din umflarea
totală se realizează când umiditatea are valori de la 0 la 25%. În acest
interval variaţia umflării şi contragerii este liniară. Între contragerea
alburnului şi duramenului, la larice şi duglas, nu sunt diferenţe mari.
Valorile diferite ale coeficienţilor de contragere radială şi tangenţială
au ca urmare deformarea prin uscare a scândurilor laterale, bombându-
se în sens opus conturului inelului anual.

9.3. Repartizarea reală a tensiunilor în secţiunile periculoase.

Tulpina arborelui trebuie să reziste la acţiunea greutăţii proprii,

greutăţii ramurilor, frunzelor, etc. În viaţa arborelui sarcinile, datorate
presiunii vântului ce provoacă încovoierea, pot fi substanţiale, deci,
126
periculoase. Aceasta poate conduce la situaţia, când fibrele comprimate
vor ceda, spre deosebire de cele întinse.
Acţiunea vântului poate avea orice direcţie, din care considerente
secţiunea transversală trebuie să fie simetrică, în cazul arborelui circulară.
În cazul încovoierii unei grinzi (tulpini) care nu este pre-solicitată
în prealabil, tensiunile normale sunt repartizate liniar pe secţiunea
transversală (fig. 9.5).

Fig. 9.5
Dacă tensiunile de compresiune vor atinge valoarea de circa 30
Mpa, grinda, adică lemnul, va începe să se distrugă.

9.3.1 Repartizarea reală a tensiunilor în tulpina arborelui

S-a constatat că tulpina arborelui este concepută într-o aşa
manieră, încât, în diferite zone ale tulpinii, arborele creşte pre-solicitat.
În realitate, arborele creşte astfel, încât fibrele situate în vecinătatea
suprafeţei tulpinii, de obicei, sunt întinse (de vreo 15 Mpa), în timp ce
fibrele din interiorul tulpinii sunt comprimate. Repartizarea aproxi-
mativă a tensiunilor în secţiunea transversală a tulpinii arborelui în
condiţii obişnuite, fără vânt, este prezentată în fig. 9.6.

Fig. 9.6
Acţiunea simultană a greutăţii proprii şi a vântului asupra arborelui
va produce în secţiunea transversală a tulpinii tensiuni normale rezul-
tante, care pot fi determinate în baza principiului superpoziţiei.
Repartizarea neliniară a acestora pe secţiune este prezentată în fig. 9.7.
127
 Fig. 9.7

Se observă, deci, că în tulpina arborelui pre-solicitat în prealabil,

la acţiunea vântului, tensiunile în zona comprimată a tulpinii s-au
micşorat de două ori (-30 Mpa + 15 Mpa = - 15 Mpa), ceea ce înseam-
nă că arborele va putea suporta sarcini de două ori mai mari, faţă de
situaţia în care tulpina nu ar fi fost pre-solicitată în procesul de creştere
a acestuia. Este adevărat că se vor mări tensiunile maxime de întindere
( 30 Mpa +15 Mpa = 45 Mpa ), dar lemnul, şi în acest caz, va rezista
(100 Mpa >> 45 Mpa).

9.3.2 Criterii de eficacitate ale materialelor

Din punct de vedere economic, vom compara cantitatea de energie
necesară pentru a produce diferite materiale.
Cheltuielile energetice pentru a produce 1 t de material -
echivalent petrolier (t) sunt după cum urmează: aluminiu – 6t; oţel
moale – 1,5t; polietilenă – 1,1t; sticlă – 0,6t; cărămidă – 0,15t; beton –
0,1t; lemn (pin, brad) – 0,025.
Se observă că materialele obişnuite – lemn, cărămidă, beton – sunt
net superioare altor materiale. Aceasta ar trebui să pună pe gânduri,
dacă cu adevărat este justificată goana după materiale, la baza cărora
stau fibrele exotice.
În multe cazuri, este mai rentabil de folosit goluri în locul fibrelor
armate cu carbon. Natura a înţeles asta de mult, când a inventat lemnul.
Aceasta au înţeles-o şi romanii, care reduceau greutatea zidăriei,
instalând în ea ulcioare goale.
Golurile sunt incomparabil mai ieftine atât ca preţ, cât şi din punct
de vedere energetic faţă de orice material înalt modular. Deci, este mai
bine de cheltuit mai mult timp şi mijloace pentru a elabora materiale
poroase şi celulare, decât pentru fibre cu carbon ori bor.
Parametrul E r este numit criteriul de eficacitate a materia-

128
lului şi se determină în totalitate de caracteristicile fizice ale materia-
lului (tab. 9.1).
Tabelul 9.1
Criterii de eficacitate a materialelor
Materialul Modulul lui Densitatea r , E E
Young, Gpa g cm 3 r r
Oţel 210 7,8 28000 190
Aluminiu 75 2,7 28000 310
Sticlă 73 2,4 25000 360
Cărămidă 21 3,0 7000 150
Beton 15 2,5 6000 160
Lemn (pin, brad) 13,5 0,5 2700 750

Se observă că pentru majoritatea materialelor de construcţie

mărimea E r este aproximativ aceiaşi.
Preţul de greutate (plata în greutate a elementului de forţă pentru o
anumită sarcină critică sau de distrugere), de exemplu a unui stâlp
comprimat, se determină nu de raportul E r dar de mărimea E r .
Vom menţiona avantajul densităţii mici a materialului: oţelul este
mai neefectiv decât betonul sau sticla. În multe construcţii uşoare
(dirijabile, proteze ale membrelor superioare ori inferioare), lemnul
depăşeşte substanţial chiar aşa materiale ca plasticul armat cu fibre de
carbon, nemaivorbind de faptul că el este cu mult mai ieftin.

9.4 Exemple de calcul.

9.4.1 Problemă rezolvată

1. Să se determine raportul între momentul încovoietor capabil al
unei grinzi de secţiune, dreptunghiulară de lăţime – b şi înălţime – h,
solicitată total plastic şi cel corespunzător grinzii solicitată total elastic
cu s max = s c .
Soluţie:
Momentul încovoietor capabil al grinzii solicitată total plastic este:
M pl = s cW pl .
momentul încovoietor capabil al aceleiaşi grinzi solicitată total elastic
cu s max = s c , este:
129
 M e = s cW x .
Reiese că raportul între momentul încovoietor capabil al grinzii
solicitată total plastic către cel corespunzător grinzii solicitată total
elastic cu s max = s c va fi:
hh
M pl s cW pl 2b
2 S xp 2 4 = 1,5 .
= = =
Me s cW x Wx bh 2
6

9.4.2 Întrebări şi probleme propuse

9.1. Care dintre următoarele ipoteze - deformaţiilor mici,

elasticităţii perfecte, legea lui Hooke, principiul superpoziţiei - rămâne
valabilă în cazul solicitărilor în domeniul plastic:
9.2 Schematizarea Prandtl presupune că modulul de întărire:
9.3 Relaţia tensiuni normale – deformaţii liniare după limita de
curgere sc pentru materialele cu întărire este:
9.4 Pentru materialele care nu posedă un sector elastic bine
pronunţat poate fi propusă următoarea schematizare:
9.5 Articulaţia plastică apare în cazul când:
9.6 Modulul plastic de rezistenţă la încovoiere Wpl în cazul unei
grinzi de secţiune circulară se determină cu relaţia:
9.7 Raportul între momentul încovoietor capabil al unei grinzi de
secţiune circulară solcitată total plastic şi cel corespunzător grinzii
solicitată total elastic cu smax = sc, este egal cu:
9.8 Diagrama de variaţie a tensiunilor remanente în secţiunea
solicitată elasto – plastic se determină:
9.9 În procesul de creştere a arborilor secţiunea periculoasă se
caracterizează prin faptul că tensiunile variază:
9.10 Cantitatea de energie pentru obţinerea materialului lemnos
(echivalentul petrolier în t ) este :

130
 Capitolul 10. FENOMEN DE FLUAJ
Obiective: cunoaştere şi înţelegere – explicarea fenomenului flua-
jului în construcţiile din lemn; aplicare şi integrare – analiza efectului
încovoierii în timp a ramurilor copacilor, sintetizarea procedeelor de
atenuare a efectului de fluaj - micşorarea forţei de întindere a părului
de la arcuşuri ale instrumentelor muzicale, a corzilor la arcurile
sportive, scoaterea pe noapte a roţilor diligenţelor (căruţei poştei).

10.1. Variaţia în timp a deformaţiilor sub sarcini constante

Până acum, noi consideram că un material ce respectă legea lui

Hooke, dacă rezistă unei sarcini o perioadă oarecare, va rezista un timp
indefinit. De asemenea, se consideră că dacă tensiunile dintr-un corp
sunt constante în timp, atunci şi deformaţiile vor fi constante în timp.
În realitate, aceste afirmaţii sunt relativ juste, deoarece orice
material, aflat sub acţiunea unei sarcini constante, cu timpul va fi supus
fluajului, adică se va deforma. Schimbarea formei arcului şi a roţii
trăsurii ca rezultat al acţiunii îndelungate a sarcinii exterioare este, deci,
datorată fenomenului de fluaj.
Dintre materialele folosite în tehnică îndeosebi sunt supuse
fluajului lemnul, betonul, funiile (cablurile). Sunt cazuri de materiale
când acest fenomen are loc şi la temperaturi de 20 grade (plumbul, ma-
teriale polimerizate, etc.). La piese din oţel sau fontă, acest fenomen are
loc la temperaturi ridicate - > 300 0 .

10.2 Curbe de fluaj

Pentru calculul la fluaj, de rând cu studii teoretice, se iau

concluziile rezultate din practică sau obţinute pe cale experimentală. În
acest scop, se mai introduc, pe lângă tensiune şi deformaţie, alte
mărimi ca: timpul, temperatura, viteza de fluaj. Variaţia concomitentă a
acestor factori duce la probleme dificil de rezolvat, de aceea studiile
experimentale privind fluajul se fac variind 2 sau 3 dintre ei.
În cele ce urmează, vom examina cazul încercării la fluaj sub
sarcină şi temperatură constante. În acest scop, în maşini speciale, se
131
încearcă epruvetele cu sarcini constante şi se fixează variaţia lungimii
ei. Curbele obţinute în coordonate deformaţie e - timp t se numesc
curbe de fluaj (fig.10.1).
Analiza acestor curbe ne conduce la concluzia că există o tensiune
critică, aproape de s 3 , mai jos de care materialul, probabil, nu se va
distruge, indiferent cât de mult timp va fi ţinut sub sarcini. Pentru
tensiuni mai mari decât cea critică, pe curbele de fluaj pot fi evidenţiate
trei zone distincte (fig.10.2):

Fig.10.1 Fig.10.2

AB – zona fluajului nestabilizat: aici la încărcarea epruvetei deformaţia e creşte

foarte repede; această deformaţie poate fi elastică ori plastică;
·
BC – zona fluajului stabilizat: aici fluajul decurge cu viteză minimă e constantă în timp;
CD – zonă de rupere: aici creşte viteza de deformaţie, în punctul D are loc ruperea epruvetei.

Această formă a curbei de fluaj este caracteristică cazului de întin-

dere a epruvetelor executate din oţeluri la temperaturi ( 400 - 500 0 C ) şi
tensiuni (50-100MPa) mici.
De menţionat că epruveta încălzită, în procesul de solicitare, la
faza iniţială obţine o deformaţie instantanee care creşte rapid de la 0
până la o valoare anumită ce corespunde punctului A de pe curbă.
Ulterior, după ce creşterea sarcinii încetează, deformaţia totală a
epruvetei va creşte în timp conform curbei ABCD. Deci, deformaţiile
nu numai că cresc în timp, dar materialul tot mai mult se va apropia de
starea când va avea loc distrugerea.
Zona BC din punct de vedere practic este cea mai importantă,
deoarece ea durează cel mai mult şi reprezintă, de fapt, aproape tot
fenomenul de fluaj. Din aceste considerente, calculul ingineresc la fluaj
se limitează la domeniul fluajului stabilizat.

132
 Sunt situaţii când încercările la fluaj se fac sub temperaturi şi
lungimi constante şi acest fenomen poartă denumirea de relaxare.
Curbele de relaxare se trasează în coordonatele s - t la deformaţii şi
temperaturi constante. În cazul când deformaţia totală a epruvetei
întinse nu variază în timp ( e = const ) şi tensiunea iniţială este inferioară
limitei de proporţionalitate a materialului: s 0 £ s p , curba de relaxare a
tensiunilor are forma generală prezentată în fig. 10.3.

Fig.10.3

Procesul de relaxare a tensiunilor este caracterizat prin descreşterea

rapidă în prima perioadă de timp a tensiunilor. El explică slăbirea îmbină-
rilor din buloane în timpul exploatării (reţelelor termice, de exemplu).

10.3. Efectele fluajului în construcţiile de lemn

Ca o consecinţă a fluajului este faptul că, la casele vechi, crestele

acoperişurilor sunt încovoiate. Acest fenomen este datorat acţiunii
îndelungate asupra elementelor ce constituie structura acoperişului a
greutăţii proprii, precum şi a sarcinilor datorate stratului de zăpadă
depus pe timp de iarnă.
Tot din cauza fluajului nu este indicat de a lăsa pentru mult timp
întinse - arcul din lemn, coardele viorii şi părul arcuşului. Obada unei
roţi de car ori de trăsură, sub acţiunea greutăţii acestora, se încovoie
asemănător arcului. Din acest considerent, carurile nu se lasă pentru
133
mult timp sub sarcini. Astfel, în antichitate, carurile seara se răsturnau
şi se rezemau de perete, ori cu totul se scoteau roţile de la car.
Fluajul ţesăturilor este una din cauzele ce fac că îmbrăcămintea îşi
pierde forma – apar săculeţe la pantaloni în regiunea genunchilor, iar la
jachete, haine, pulovere – în regiunea coatelor.
La arbori, fenomenul de fluaj este semnificativ în perioada vară-
toamnă, când se finalizează procesul de creştere şi de coacere a
fructelor. Din aceste motive, în multe situaţii, unele ramuri ale pomilor
fructiferi, cu roadă mare, necesită instalarea suplimentară a unor
suporturi (proptele), care ar încetini procesul de încovoiere (datorat
efectului de fluaj) a acestor ramuri. Tot ca un procedeu de diminuare a
efectului de fluaj la viţa de vie este legarea lăstarilor care vor fi în rod.
Deseori, proprietatea lemnului de a fi supus fluajului este utilizată
eficient în cazul formării şi exploatării diverselor ansambluri decorative.
Pentru cazul lemnului se presupune că, cauza fluajului constă în
faptul că sunt slabe legăturile grupelor hidroxile ale zonelor amorfe ale
celulozei. În consecinţă, datorită variaţiei de temperatură şi umidităţii,
aceste grupe nu-şi îndeplinesc funcţia.
Pe de altă parte, este puţin probabil ca în celuloza cristalină să aibă
loc fenomenul de fluaj. Astfel, fluajul fibrelor naturale, de exemplu din
lână şi bumbac, este mai mare decât fluajul fibrelor artificiale.
Ca urmare a fluajului, tensiunile din material într-un fel se redis-
tribuie, fapt ce joacă un rol pozitiv, deoarece zonele cu tensiuni mai
mari sunt supuse fluajului într-o măsură mai mare. Din această cauză
pantofii din piele naturală, care au fost purtaţi deja, sunt mai comozi
decât cei noi din aceeaşi piele.
Datorită fluajului se micşorează efectul concentrării tensiunilor şi,
respectiv, rezistenţa piesei poate creşte în timp. Dacă însă, după aceea
se va schimba direcţia de aplicare a sarcinii exterioare, atunci rolul
fluajului se va schimba (fiind deja negativ) şi asamblarea va deveni mai
puţin rezistentă.
Menţionăm că o anumită flexibilitate a unor asamblări nu este nea-
părat considerată ca un neajuns, deoarece această flexibilitate contribuie la
o nivelare pozitivă a sarcinilor. De exemplu, dacă ne aşezăm pe un scaun
simplu vechi din lemn, trei picioare ale căruia stau pe covor, iar al
patrulea – pe podea, atunci sarcina poate să se redistribuie relativ uniform
pe toate cele patru picioare. Această redistribuire are loc datorită
existenţei unei strâmbări (deformări) în asamblările cu cepuri, care permit
134
ca scaunul să-şi îndeplinească funcţiile. Dacă însă vom utiliza în această
situaţie un scaun modern, fabricat în bază unor asamblări „ efective” cu
clei, care nu permit nici un fel de deformări, atunci anume această
asamblare poate să se distrugă, după care scaunul va fi dificil de reparat.
O anumită flexibilitate a asamblărilor din lemn este necesară şi din
alt considerent. Lemnul, precum şi alte materiale, poate să se usuce şi să
se umfle în funcţie de starea vremii. În cazul lemnului, oscilaţia
dimensiunilor în direcţia perpendiculară pe fibre atinge 5 şi chiar 10%.
Din aceste considerente, piesele din lemn se asamblează prin falţ şi la
margine asamblarea trebuie să aibă un anumit joc (de exemplu, distanţă
dintre ultima scândurică şi perete, în cazul instalării parchetului pe podea).

10.4 Întrebări propuse

10.1 Fenomenul de variaţie lentă şi continuă în timp a tensiunilor şi

deformaţiilor sub acţiunea sarcinilor aplicate, poartă numele de:
10.2 Curbele de fluaj se trasează în coordonate:
10.3 Curbele de relaxare se trasează în coordonate:
10.4 Curbele de fluaj se obţin din încercări la:
10.5 Consecutivitatea zonelor pe curba de fluaj este:
10.6 Fluajul stabilizat se caracterizează prin faptul că viteza de fluaj:
10.7 Slăbirea îmbinărilor cu buloane, supuse acţiunii temperaturilor
ridicate este consecinţa efectului de:
10.8 Calculele inginereşti la fluaj se limitează în domeniul fluajului:
10.9 Îşi schimba forma roţile din lemn ale carurilor dacă suportă
sarcinile o perioadă îndelungată:
910.10 Este fluajul ţesăturilor din fibre sintetice mai mare decât cel al
ţesăturilor din fibre naturale:
10.11 De ce încălţămintea din piele naturală este mai comodă decât cea
din piele artificială:
10.12 În care perioadă a anului fenomenul de fluaj în pomii fructiferi
este semnificativ:

135
 BIBLIOGRAFIE

1. Buzdugan, Gh. Rezistenţa materialelor. – Bucureşti: Editura

Academiei Române, 1986. – 574 p.
2. Buzdugan, Gh., et al. Culegere de probleme la rezistenţa mate-
rialelor. - Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1979. – 700 p.
3. Feodosiev, V. Rezistenţa materialelor. – Ch.: Ştiinţa, 1990. – 480 p.
4. Fedos΄ev, V., et. al. Televizionny΄ kurs soprotivleniâ materialov.
L. 1-15. – Moskva: Vysšaâ škola, 1977. –138 s.
5. Fedos΄ev, V., et. al. Televizionny΄ kurs soprotivleniâ materialov.
L. 17-34. – Moskva: Vysšaâ škola, 1981. –150 s.
6. Fedos΄ev, V., et. al. Televizionny΄ kurs soprotivleniâ materialov.
L. 35-56. – Moskva: Vysšaâ škola, 1981. – 168 s.
7. Gordon, J. The new science of strong materials or why you don’t
fall through the floor. – Penguin Books Harmondsworth, 1968,
1991, - 272 p.
8. Gordon, J. Structures, or why things don’t fall down. – Penguin
Books Harmondsworth, 1978, 1991, 2003, - 388 p.
9. Goulet, J. Resistance des materiaux. Collection „aide-memoire” –
Paris: Dunod, 1976, - 192 p.
10. Hărdău M., et. al. Rezistenţa materialelor. – Cluj – Napoca:
Editura ICIIAF, 1997. – 414 p.
11. Iliescu, N., et. al. Teste grilă de rezistenţa materialelor. –
Bucureşti: Editura Printech, 2000, - 82 p.
12. Momanu, Gh., et. al. Rezistenţa materialelor. Breviarul cunoş-
tinţelor fundamentale. – Galaţi: Editura Evrika, 1997, - 168 p.
13. Stinghe, V. Agenda forestieră. Breviar tehnic. – Bucureşti:
Editura Agrosilvică, 1968. – 922 p.
14. Tănăsescu, F., et. al. Agenda tehnică. – Bucureşti: Editura tehnică,
1990. – 624 p.
15. Timošenko, S., Gere, Ž. Mehanika materialov. – Moskva: Mir,
1976. – 674 s.
16. Zacon, E. Mecanică şi rezistenţa materialelor. Teste pentru studenţii
specialităţilor 616.1 – silvicultură şi grădini publice, 617.1 – viticul-
tură şi vinificaţie. – Chişinău.: UASM., 2007. – 42 p.
17. Zacon, E. Mecanică şi rezistenţa materialelor. Curs de prelegeri
pentru studenţii specialităţilor 616.1 – silvicultură şi grădini publice,
617.1 – viticultură şi vinificaţie. – Chişinău.: UASM., 2009. – 73 p.
136
 RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME PROPUSE

Capitolul 1.
1.1 – axioma 1, care presupune că punctul material, supus acţiunii unui sistem de forţe în
echilibru, se află în stare de echilibru ori se mişcă uniform pe direcţie rectilinie.
1.2 – axiomele 2 şi 3. Acestea se referă respectiv la: echilibrul al două forţe egale şi de sens opus
dirijate în lungul aceleiaşi drepte; menţinerea stării de echilibru al unui sistem când se adaugă ori
se elimină un sistem de forţe în echilibru.
1.3 – axioma 4, conform căreia se aplică regula paralelogramului la determinarea rezultantei a
două forţe ce concură într-un punct.
1.4 – P × a .
1.5 – åY = 0 , å Z = 0 .
1.6 – å Y = 0 , å Z = 0 , å M x = 0.
1.7 – 40 kN. (din ecuaţia de echilibru al forţelor pe axa stâlpului, reacţiunea verticală în încastrare
va fi egală cu produsul intensităţii de distribuţie a greutăţii proprii la lungimea stâlpului:
10 × 4 =40kN).
1.8 – 0.
1.9 – 15 kN.
1.10 – 45 kN.
1.11 – 0.
1.12 – 20 kN.
1.13 – 45 kN.
1.14 – 10 kN.
1.15 – 0.
Capitolul 2.
2.1 - principiul superpoziţiei, deoarece el enunţă faptul că efectul produs de mai multe forţe,
acţionând simultan, este egal cu suma efectelor produse de fiecare dintre forţele presupuse că
acţionează separat.
2.2 - forţă interioară.
2.3 - de stabilire a unor relaţii de calcul, pentru studiul rezistenţei, rigidităţii şi stabilităţii
elementelor de construcţii.
2.4 - nu.
2.5 - metodei secţiunilor.
2.6 - 5 eforturi.
2.7 - bară.
2.8 - în secţiunea transversală apare un singur efort.
2.9 - 6 eforturi.
2.10 - un material care are aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile.
2.11 - deformaţia liniară.
2.12 - p2 = σ2 + τ2.
2.13 - omogen.
2.14 - măsurând panta curbei caracteristice până la limita de proporţionalitate.
2.15 - raportul dintre tensiunea normală şi deformaţia liniară până la limita de proporţionalitate.
2.16 - mai bine la compresiune decât la întindere.
2.17 - rezistenţa la rupere.
2.18 - o valoare convenţional aleasă a tensiunii maxime produse într-o piesă, în funcţie de material
şi de solicitare.
2.19 - mai mic de 0,5.
2.20 - 2.
2.21 - 21.

137
2.22 - E = 2G (1+ν).
2.23 - anizotrop.
2.24 - depinde de tipul materialului.
2.25 - 2.
2.26 - fontei.
2.27 - E1 : E2 = 1,1 x 104 : 5 x 102.
2.28 - σr1 : σr2 = 40 : 5.
2.29 - posedă o axă de simetrie.
2.30 - I p » 0,1d 4 .

é æ d ö4 ù
2.31 - Wp = 0,1 D 3
ê1 - ç ÷ ú .
ëê è D ø ûú
2.32 - la intersecţia axelor principale de inerţie.
2.33 - 0.
2.34 - 0,2 d3.
2.35 - 2.
Capitolul 3.
3.1 - N = ò s d A.
A
3.2 - da.
3.3 - periculoasă.
s2
3.4 -U =ò dV .
V
2 E
3.5 - uniform.
3.6 - în secţiuni înclinate la 45o faţă de axa barei.
3.7 - EA.
Ndz
3.8 - Dl = ò
e
EA
.

3.9 - L1 < L2.

3.10 - Pa.
3.11 - deformaţie liniară.
3.12 - o sarcină distribuită axial uniform.
N
3.13 - A³ .
[s ]
sc
3.14 - [s ] = .
n
sr
3.15 - [s ] = .
n
3.16 - 140 kN.
Capitolul 4.
4.1 - variaţia unghiului drept dintre muchiile elementului de volum, exprimată în radiani.
4.2 - GA.
4.3 - uniform.

138
 Q
4.4 - A³ .
[t ] f
4.5 - lunecare.
t2
4.6 - U0 = .
2G
4.7 - uniform pe un plan perpendicular pe direcţia forţei de presare.
4.8 - [σ]s = 0,3 – 0,4 σ0,2;
4.9 - determinarea rezistenţei de rupere la forfecare.
4.10 - τ = G γ.
4.11 - prin apariţia fisurilor longitudinale.
4.12 - inelară.
4.13 - G IP.
4.14 - M z = ò t × r × dA .
A
4.15 - 900;
4.16 - principiul reciprocităţii tensiunilor tangenţiale;
4.17 - perpendicular pe rază.
4.18 - nu.
Mz
4.19 - W r = .
[t ]
Mz
4.20 - £ [Q ] .
GI r
15
4.21 - .
16
Capitolul 5.
5.1 - un moment încovoietor constant, forţa tăietoare fiind nulă.
5.2 - deplasarea, prin translaţie, după orice direcţie.
5.3 - EIx y" = Mx.
5.4 - un moment încovoietor Mx şi o forţă tăietoare Qy.
dM
5.5 - =Q .
dZ
5.6 - expresia analitică a momentului încovoietor este cu un grad mai mare decât cea a forţei
tăietoare şi cu două grade mai mare decât cea a sarcinii distribuite.
5.7 - corespunde.
5.8 - solicitării unei structuri simetrice cu sarcini antisimetrice.
5.9 - Q = E I y˝΄.
5.10 - deformaţia liniară variază liniar pe secţiune, fiind proporţională cu distanţa până la axa
neutră.
5.11 - locul geometric al punctelor unde tensiunea normală este nulă.
5.12 - EIx.
Mx × y
5.13 - .
Ix

139
5.14 - trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale şi coincide cu una dintre axele centrale
principale de inerţie.
5.15 - M x = ò s × y × dA .
A
Mx
5.16 - .
Wx
5.17 - cele cu două axe de simetrie.
5.18 - păstrând lăţimea constantă înălţimea variind parabolic.
5.19 - secţiunea în formă de I (dublu Т).
max
Mx
5.20 - Wx ³ .
[s ]
5.21 - b = 5 cm, h = 5 2 cm.
*
Q × Sx
5.22 - t = .
b × Ix
5.23 - nituire, sudare, lipire, asamblări prin şuruburi, etc.
5.24 - momentul static al părţii din secţiune care caută să lunece(situată sub planul de lunecare ori
deasupra lui) , calculat faţă de axa neutră.
5.25 - în interiorul grinzii aproape de suprafaţă.
p
5.26 - .
3
5.27 - atât tensiuni normale cât şi tensiuni tangenţiale.
ql 4
5.28 - .
8 EI
5.29 - P .
Pl 3
5.30 - .
3EI
5.31 - 0.
ql 2
5.32 - .
4
Pl
5.33 - .
4
m
5.34 - .
2
Capitolul 6.
6.1 - nu este un plan principal de inerţie.
6.2 - în punctele cele mai îndepărtate de la axa neutră.
Ix
6.3 - y=- × ctga × x .
Iy

140
 Mx M y
6.4 - + £ [s ] .
Wx W y
6.5 - se măresc cu circa 43 %.
6.6 - perpendiculară.

6.7 - f = f x2 + f y2 .
6.8 - 4.
6.9 - 3 (În acest caz forţa aplicată excentric în lungul axei barei va conduce la apariţia în secţiunea
transversală a 3 eforturi - forţa normală şi două momente încovoietoare în raport cu axele de inerţie
principale şi centrale ale secţiunii).
6.10 - numai tensiuni normale.
6.11 - liniar.
P é yp × y x p × xù
6.12 - s =- ê1 + 2
+ 2 ú.
A êë ix i y úû
6.13 - în toate punctele ce se află de aceeaşi parte a axei neutre cu forţa.
yp × y xp × x
6.14 - 1 + 2
+ 2
=0.
ix iy
6.15 - nu trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale.
6.16 - locul geometric al punctelor de aplicaţie ale unei forţe pentru care tensiunea normală are
acelaşi semn în toată secţiunea.
6.17 - în afara secţiunii.
6.18 - în interiorul acestuia.
b h
6.19 - romb cu diagonalele ; .
3 3
6.20 - patrulater neregulat.
Capitolul 7.
7.1- 5 (în acest caz în secţiunea transversală a arborelui apar următoarele eforturi: forţa normală
dirijată în lungul axei longitudinale Z; două forţe tăietoare cuprinse în planul secţiunii transversală
şi dirijate în lungul axelor principale, respectiv X şi Y; două momente încovoietoare în jurul axelor
respectiv X şi Y).
7.2- 6.
7.3 - tangenţiale datorate forţelor tăietoare Qx şi Qy.
7.4 - numai la încovoiere dar de un moment încovoietor echivalent.
M ech
7.5 - W x = .
[s ]
7.6 - tensiunea echivalentă este maximă.

7.7 - s ech = s 2 + 3t 2 -
1- k 1+ k
7.8 - s+ s 2 + 4t 2 £ [s ] .
2 2
2 2
7.9 - M i + M z .
7.10 - 1,5 kNm.
7.11 - 8,2 cm.

141
7.12 - M i2 + 0,75 × M z2 .
7.13 - normale şi tangenţiale.
7.14 - neliniară şi nesimetrică.
7.15 - forţe normală şi tangenţiale, momente încovoietoare şi de răsucire.
7.16 - momente de răsucire şi de încovoiere, forţe tăietoare.
7.17 - momente de încovoiere şi răsucire, forţă normală.
7.18 - normale şi tangenţiale.
7.19 - de la suprafaţă.
Capitolul 8.
8.1 - flambaj (acest fenomen se produce la atingerea unor valori critice ale încărcării exterioare).
8.2 - problema Euler.
8.3 - p × E × I min .
2

(m × l )2
p2×E
8.4 - .
l2
m ×l
8.5 - ;
imin
8.6 - este superioară limitei de proporţionalitate.
8.7 - 0,7.
8.8 - Valoarea sarcinii critice de flambaj depinde de modul de rezemare a barei:
8.8 – da, depinde.
8.9 - tensiunea critică de flambaj nu depăşeşte rezistenţa admisibilă a materialului.
8.10 - a - b × l.
P
8.11 - £ j × [s ] .
A
P
8.12 - A ³ .
j × [s ]
8.13 - tubulare.
8.14 - raza de inerţie principală specifică minimă.
8.15 - zvelteţea barei circulare depăşeşte cu 2,3% cea a barei de secţiune pătrată.
8.16 - stabilitate.
8.17 - extragerea din tabel a coeficientului de flambaj j, în funcţie de material şi de valoarea
zvelteţei.
8.18 - 4.
8.19 - 100.
8.20 - 28,7 şi 0,19.
Capitolul 9.
9.1 - principiul superpoziţiei.
9.2 - este nul.
9.3 - s = sc +E1(e - ec).
9.4 - e = A × s .
n

9.5 - are loc încovoierea unei grinzi în care secţiunea periculoasă este supusă în întregime
procesului de curgere a materialului ideal – plastic.
d3
9.6 - .
6
9.7 - 1,7.

142
9.8 - scăzând ordonatele coresapunzătoare diagramelor de variaţie a tensiunilor la descărcare şi
respectiv la încărcare.
9.9 - neliniar astfel încât straturile exterioare, de obicei, sunt întinse cu valori de circa 15 Mpa , iar
cele interioare – comprimate.
9.10 - 0,025.
Capitolul 10.
10.1 - fluaj.
10.2 - e ~ t (deformaţii – timp).
10.3 - s ~ t (tensiuni – timp).
10.4 - întindere la sarcini şi temperaturi constante.
10.5 - fluaj nestabilizat – fluaj stabilizat – fluaj prin rupere.
10.6 - este constantă.
10.7 - relaxare.
10.8 - stabilizat.
10.9 - da, îşi schimbă datorită efectului de fluaj.
10.10 - nu.
10.11 - deoarece efectul fluajului în încălţămintea din piele naturală este mai mare decât în cea din
piele artificială şi, ca urmare a acestui efect, tensiunile în pielea naturală se redistribuie din zonele
mai solicitate în cele cu tensiuni mai mici.
10.12 - în perioada vară – toamnă.

143
 CUPRINS

Capitolul 1. Bazele staticii punctului.

1.1. Axiomele fundamentale ale staticii. ............................................ 5
1.2. Teorema lunecării forţelor. ......................................................... 9
1.3. Rezultanta mai multor forţe concurente. ................................... 10
1.4. Momentul unei forţe şi al unui cuplu de forţe. .......................... 11
1.5. Echilibrul corpului solicitat de forţe concurente. ...................... 11
1.6. Echilibrul corpului solicitat de forţe coplanare. ........................ 12
1.7. Exemple de calcul. ................................................................... 13

Capitolul 2. Bazele rezistenţei materialelor.

2.1. Obiectul rezistenţei materialelor. Ipotezele de bază. ................. 16
2.2. Curba caracteristică a materialelor. ........................................... 23
2.3. Legea lui Hooke la întindere şi la forfecare. ............................. 39
2.4. Centrul de greutate al secţiunilor plane. .................................... 40
2.5. Momente de inerţie, module de rezistenţă şi raze de inerţie. .... 41
2.6. Exemple de calcul. ................................................................... 45

Capitolul 3. Calcule de rezistenţă la întindere

(compresiune) axială.
3.1. Diagrame de eforturi. ............................................................... 50
3.2. Relaţiile de dimensionare. ........................................................ 52
3.3. Influenţa greutăţii proprii. ......................................................... 53
3.4. Exemple de calcul. ................................................................... 56

Capitolul 4. Calcule de rezistenţă la forfecare şi la răsucire.

4.1. Eforturi şi tensiuni la forfecare. ................................................ 58
4.2. Eforturi, tensiuni şi deformaţii la răsucire. ................................ 60
4.3. Condiţia de rezistenţă şi relaţia de dimensionare la răsucire. .... 63
4.4. Exemple de calcul. ................................................................... 64

Capitolul 5. Calcule de rezistenţă la încovoierea grinzilor.

5.1. Diagrame de eforturi. ........................................................ 67
5.2. Relaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini. ........................ 73
5.3. Calculul tensiunilor maxime la încovoiere pură dreaptă. ... 75
5.4. Condiţia de rezistenţă şi relaţiile de dimensionare. ............ 79
5.5. Exemple de calcul. .................................................................. 84
144
Capitolul 6. Calcule de rezistenţă la solicitări compuse.
6.1. Determinarea poziţiei axei neutre. ..................................... 89
6.2. Trasarea diagramei de tensiuni în secţiunea periculoasă. ... 93
6.3. Dimensionarea grinzilor supuse încovoierii oblice. ........... 94
6.4. Trasarea sâmburelui central. ..................................................... 95
6.5 Exemple de calcul. ................................................................... 97
Capitolul 7. Comportarea arborelui sub acţiunea
greutăţii proprii şi a rafalelor de vânt.
7.1. Tensiunile maxime în cazul acţiunii numai a
greutăţii proprii. ..................................................................... 101
7.2. Repartizarea tensiunilor în secţiunea periculoasă
la acţiunea vântului dintr-o direcţie. ....................................... 101
7.3. Determinarea tensiunilor în cazul când vântul
îşi schimbă direcţia. ............................................................... 105
7.4. Exemple de calcul. ................................................................ 109
Capitolul 8. Flambajul barelor drepte.
8.1. Determinarea tensiunii critice de flambaj. ....................... 111
8.2. Relaţia tensiunea critică de flambaj – zvelteţe. ................ 113
8.3. Diminuarea efectului de flambaj local în tulpinile
diverselor specii de plante, arbori. .......................................... 115
8.4. Exemple de calcul. ................................................................. 120
Capitolul 9. Solicitări în domeniul plastic.
9.1. Încovoiere elasto - plastică. ............................................. 122
9.2. Pre-solicitarea tulpinii arborelui în procesul de creştere. 124
9.3. Repartizarea reală a tensiunilor în secţiunile periculoase. 126
9.4. Exemple de calcul. ................................................................. 129
Capitolul 10. Fenomen de fluaj.
10.1. Variaţia în timp a deformaţiilor sub sarcini constante. ... 131
10.2. Curbe de fluaj. ............................................................... 131
10.3. Efectele fluajului în construcţiile de lemn. .................... 133
10.4. Întrebări propuse. ................................................................. 135
Bibliografie. ................................................................................. 136

Răspunsuri la întrebări şi probleme propuse. ........................... 137

145