Sunteți pe pagina 1din 23

Olteanu Sorin Ionut

IMST ­ ECMP Anul II

UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCURESTI


FACULTATEA DE INGINERIA SI MANAGEMENTUL
SISTEMELOR TEHNOLOGICE

EXAMINAREA CU
RADIATII PENETRANTE

Student:

OLTEANU SORIN IONUT (anul II ECMP)

1
CUPRINS:

1. Aspecte generale ce privesc radiaţiile penetrante

2. Natura si caracteristicile radiaţiilor X si g

3. Interactiunea radiatiilor penetrante cu materia

4. Elemente ale radiografiei cu film

5. Sensibilitatea de detecţie

6. Factori care influenţează calitatea imaginii radiografice

BIBLIOGRAFIE

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II

1. Aspecte generale ce privesc radiaţiile penetrante

Radiaţia penetrantă poate fi de natură electromagnetică, precum radiaţiile X şi gamma, sau de


natură preponderent corpusculară precum radiaţiile a, b, fluxurile de electroni sau neutroni şi se
caracterizează, prin lungimi de undă mai mici decât distanţele interatomice (sau intermoleculare) din
substanţele de studiu. Cu alte cuvinte, fenomenul de radiaţie este însoţit de un transport de energie care
produce efecte de natură fizică, chimică sau biologică .
Mărimile fizice caracteristice pentru radiaţii sunt:
perioada (T), frecvenţa (n), lungimea de undă (l), masa de mişcare (m), energia (E), intensitatea
(I) (definită ca fluxul de particule ce străbat o suprafaţă dată în unitatea de timp), spectrul radiaţiilor
(definit prin mulţimea valorilor discrete sau continue pe care le poate avea energia unui fascicul de
particule) etc.
La baza investigaţiilor nedistructive cu radiaţii penetrante stă legea atenuării, care se exprimă
prin relaţiile:

I  I 0 e x ,

pentru porţiunea fără defecte (fig. 10.1) şi


I   I 0 e [( x x )x ]
pentru porţiunea cu discontinuitate, unde:
I0 este intensitatea iniţială a fasciculului de radiaţii;
I – intensitatea fasciculului de radiaţii la ieşirea din material;
 – coeficientul liniar de atenuare în material, m–1;
 – coeficientul liniar de atenuare în discontinuitate, m–1.

I0
I

Figura 1. Ilustrarea fenomenului de atenuare a unei radiaţii la trecerea


printr-un eşantion de grosime x.

De regulă,  ¹ , (fig. 6.2), deci zonele cu sau fără discontinuităţi vor oferi o penetrare
diferenţiată a radiaţiilor către detector. Din sesizarea unor asemenea diferenţe de intensităţi este
posibilă detectarea zonelor cu discontinuităţi.

3
I0
I
x

I0 x

Figura 2. Atenuarea diferenţială la trecerea unei radiaţii


printr-un material ce conţine o discontinuitate.

• Principalele proprietăţi ale radiaţiilor X şi g


a) Puterea de pătrundere prin substanţă este foarte mare, putând străbate cu uşurinţă corpuri
netransparente pentru lumina albă. Puterea de penetrare depinde atât de energia radiaţiilor, cât şi de
natura substanţelor prin care trece;
b) Propagarea în toate direcţiile şi în linie dreaptă cu viteză de circa 3×108 m/s;
c) Ionizează substanţele pe care le străbat, producând o serie de efecte fizice şi chimice;
d) Intensitatea radiaţiilor, neglijând antenuarea în mediul de propagare, este invers proporţională
cu pătratul distanţei de la sursă, fiind supusă legii divergenţei;
e) Nu pot fi deviate de sisteme optice obişnuite;
f) Produc efecte biologice, putând distruge celule vii;
g) Sunt invizibile;
h) Sunt atenuate diferenţiat, în funcţie de natura, grosimea şi densitatea substanţei străbătute de
fasciculul de radiaţii.
• Metode uzuale de control cu radiaţii penetrante
Gamagrafia – este o metodă de control nedistructiv care se bazează pe dependenţa dintre
atenuarea radiaţiei gamma şi structura microscopică a substanţei de examinat. Elementul principal în
gamagrafie este sursa de radiaţii gamma (astăzi, de regulă numai surse radioactive artificiale).
Metoda de control este foarte răspândită datorită unor avantaje,
cum ar fi:
– dimensiuni reduse;
– sunt destul de simple;
– sunt portabile, în general;
– preţ de cost relativ scăzut;
– independenţă faţă de sursele de energie electrică şi apă, putând fi utilizate atât în laboratorul de
investigaţii, cât şi pe teren.
Ca dezavantaje, amintim faptul că:
– din cauza durităţii mari a radiaţiei şi a imposibilităţii reglării acesteia, deci a adaptării la
grosimea de controlat, sensibilitatea radiografică este inferioară radiografiei cu raze X;
– activitatea radioizotopilor variază sensibil în timp;
– radiaţia surselor gamma nu poate fi întreruptă, motiv pentru care utilizarea, manipularea şi
depozitarea lor reclamă măsuri severe de asigurare a protecţiei personalului operator, dar mai ales a
populaţiei.

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
Röntgenografia – se bazează pe fenomenul atenuării radiaţiei X la trecerea prin substanţa de
cercetat. Metoda poate fi considerată printre primele metode de control nedistructiv cu radiaţii. Se
utilizează aparate cu tensiuni de lucru de la minimum 30 kV, sau aparate până la maximum 2000 kV.
Prin folosirea acceleratoarelor electrostatice sau prin inducţie magnetică, se pot obţine radiaţii X
de energii mari, între 1 şi 100 MeV. Cele mai răspândite sunt betatroanele, cu ajutorul cărora se obţin
radiaţii X, cu energii între 6 şi 40 MeV (destinate pieselor de grosimi mari).

• Metode speciale de examinare cu radiaţii penetrante


Neutronografia este o metodă de control nedistructiv bazată pe atenuarea unui fascicul de
neutroni prin structura microscopică a substanţelor de examinat.
Microradiografia este o metodă de radiografiere ce permite micşorarea sau mărirea imaginii
radiografiate prin metode optice.
Stereoradiografia este o metodă de radiografiere ce constă în executarea a două (sau mai multe)
radiografii ale aceleaşi zone controlate pe două filme diferite şi din două poziţii diferite de
radiografiere, permiţând reprezentarea spaţială a imaginii.
Radiografierea instantanee este o radiografiere realizată cu o instalaţie Röntgen specială, care
permite realizarea unui flux scurt de radiaţii de mare intensitate. Se foloseşte, în general, pentru
radiografierea pieselor în mişcare.
Stroboradiografia este o metodă de radiografiere a pieselor în mişcare periodică de frecvenţă
cunoscută. Sursele utili/zate permit sincronizarea generării radiaţiilor cu frecvenţa de mişcare a piesei
respective.
Fluoroscopia este o metodă de control nedistructiv cu radiaţii penetrante la care vizibilitatea
imaginii radiografice se obţine cu ajutoul unui ecran fluorescent. Metoda se pretează la instalaţiile de
examinare televizate (TVX).

2. Natura si caracteristicile radiaţiilor X si g

Radiaţiile X si g, asa cum am arătat în capitolul anterior sunt radiaţii de natură electromagnetică
si se caracterizează prin energia lor specifică.
De asemenea, radiaţiile X si g se caracterizează printr-un parcurs foarte mare si o ionizare
specifică mică. In funcţie de energia lor, în aer pot străbate zeci sau chiar sute de metri.

2.1. Caracterizarea radiaţiilor X


Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice penetrante cu lungimi de undă între 0.01 Ă şi 100 Ă.
Ele apar fie prin excitarea atomilor pe nivele energetice inferioare, fie la frânarea particulelor rapide
(electroni, neutroni, ioni) prin substanţă.
In cazul frânării electronilor pe o ţintă metalică, aceştia pierd o parte din energie prin ionizare;
tensiunea de accelerare la tuburile de raze X, deşi redresată şi stabilizată nu asigură certitudinea unei
viteze unice a electronilor, deoarece intervin fenomene statistice, rezultând respectiv o plajă de eveni-
mente şi implicit un spectru cvasicontinuu al radiaţiilor X.

5
Prin analogie cu lumina albă, spectrul ilustrat în figura 10.3 se numeşte spectru alb şi se observă
că l0 este corespunzătoare tensiunii maxime Umax, dar aşa cum am spus mai sus există o plajă de
radiaţii cu lungimi de undă mai mari. Lungimea de undă limită (l0) nu depinde de materialul anodului
şi nici de forma tensiunii în tub.
• Unele concluzii privind sursele de radiaţii X
Aparatele actuale trebuie să îndeplinească câteva cerinţe fundamentale:
– pată focală mică,
– putere de radiaţie variabilă/controlabilă.
Aparatele de raze X se pot clasifica astfel:
a) după energia radiaţiilor emise:
– aparate de joasă tensiune (0–120kV) pentru controlul maselor plastice, pieselor metalice
subţiri, diagnoza în pictură etc; (folosesc tub Rx)
– aparate de tensiune medie (120–400 kV) pentru controlul pieselor din oţel şi/sau aliaje grele,
cu grosimi de până la 90 mm; (tub Rx)
– aparate cu tensiuni (1–2 MeV) pentru diagnoza pieselor cu grosimi de până la 200 mm
(folosesc generator Van de Graaf);
– betatroane şi acceleratoare liniare pentru diagnoza pieselor metalice de grosimi foarte mari,
până la 500 mm.
b) după felul utilizării:
– aparate staţionare,
– aparate portabile.
c) aparate specializate:
– aparate cu tuburi care permit o iradiere panoramică;
– aparate cu reconversie vizuală (la diagnoza vizuală sau prin luare de imagini cu cameră video);
– aparate direcţionale.

2.2. Caracterizarea radiaţiilor g


Radiaţiile gamma sunt generate în urma dezintegrării unor radionuclizi naturali sau artificiali. Spectrul
radiaţiilor gamma este discontinuu.
Sursele de radiaţii gamma utilizate frecvent sunt:
Energia cuantelor
Simbol T1/2 Obţinere
(MeV)
Cobalt Co 60
27
5,3 ani 1,17 din iradierea cu
1,33 neutroni în reactor a
Co 59
27
Iridiu 192
Ir77 74 zile 0,13 ¸ 0,89 din iradierea cu
191
(spectru discret) neutroni a Ir77
Cesiu Cs137
55
30 ± 3 ani 0,66 prin fisiune
Tantal Ta 182
73
120 zile 0,066 ¸ 1,23 din iradierea cu
(spectru discret) neutroni a Ta 181
73
Tuliu Tm 170
69
127 zile 0,084 din iradierea cu

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
neutroni a Tm 169
69

In figura 3 se reprezintă liniile caracteristice (spectrale) ale Ir 192.


Il
5 I r1 9 2

34 6

7 8 9
1 2 10
M eV
0 .1 0 .2 0 .3 0 .4 0 .5 0 .6 0 .7 0 .8 0 .9

Figura 3. Distribuţia spectrală a intensităţii radiaţiilor g pentru Ir192.

La sursele radioactive, mărimea caracteristică cea mai importantă este activitatea sau viteza de
dezintegrare exprimată în dezintegrări/secundă.
Criteriile de utilizare în practică sunt:
– emisia de radiaţii gamma să dea un flux şi o putere de penetrare corespunzătoare cazului de
rezolvat;
– să aibă o perioadă de înjumătăţire rezonabilă;
– să aibă un volum suficient de redus, care să poată fi considerat aproape punctual în raport cu
distanţa sursă-detector.

• Mărimi ce caracterizează sursele g


Puterea de penetrare este determinată de energia radiaţiilor g (MeV), care în general este mai mare
decât la sursele de radiaţii X folosite curent (clasice).
Activitatea L a unei surse de radiaţii g reprezintă numărul de dezintegrări în unitatea de timp
(dez/s). Activitatea L se măsoară în dez/s, adică:
dN
L ,
dt
[L] = dez/s = Bequerel (Bq)
1 Ci = 3,7 × 1010 dez/s = 3,7 × 1010 Bq.
Activitatea izotopilor radioactivi este scăzătoare conform legii, după care scade numărul
atomilor dezintegraţi:
N  N 0 e  lt ,

unde N0 este numărul de atomi nedezintegraţi la momentul iniţial,


N – numărul de atomi nedezintegraţi după timpul t,
l – constanta de dezintegrare (s– 1).
Constanta de ionizare kg – este doza de radiaţii g emisă de o sursă de radiaţii cu activitate de 3,7 ×
10 Bq într-o oră la distanţa de 1 m de sursă. Este o mărime caracteristică sursei g, extrem de
10

importantă pentru protecţia contra radiaţiilor penetrante.

7
Avantajele utilizării surselor g:
1) nu necesită alimentare cu energie electrică şi nici sisteme de răcire;
2) volumele focale sunt în general mici;
3) puterea de penetrare este mare.
Perioada de înjumătăţire T1/2 este perioada de timp după care activitatea sursei se reduce la
jumătate (v. 6.2.6):

ln 2 0.693
T1 / 2    (sec).
l l
Activitatea specifică – reprezintă raportul dintre activitatea sursei şi greutatea sa în kilograme
L dez 1 Bq
L s  ; se exprimă în × sau .
m sec kg kg
Intensitatea radiaţiilor este determinată de numărul de röntgeni în unitatea de timp.
Volumul focal (V). Dacă în cazul radiaţiilor X avem de-a face cu pata focală, care este
bidimensională, la radiaţiile g avem de-a face cu volum focal (V), tridimensional, de regulă de formă
cilindrică (fig. 3)
V  0,785 2 l s (mm3),
unde  este diametrul sursei g,
ls – înălţimea cilindrului.
ls

Figura 6.6. Determinarea volumului focal.


Activitatea sursei este dată de:
L = rV ×Ls = mLs,
Sau:
L = 0,785 2lsrLs.

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II

3. Interactiunea radiatiilor penetrante cu materia

Asa cum am aratat la începutul acestui capitol, radiaţiile penetrante sunt atenuate la trecerea lor
prin materie. Atenuarea are la bază fenomenele de absorbţie, dar intervin cu pondere semnificativă şi
fenomenele de împrăştiere, cele care rezultă din producerea radiaţiilor secundare, terţiare etc. şi care
au direcţii şi energii diferite de cele ale radiaţiei primare.
Aceste consideraţii sunt valabile pentru orice categorie de radiaţii inclusiv pentru radiaţiile
luminoase formate din fotoni.
După cum se ştie, fotonii sunt particule asociate câmpului electromagnetic, care au energie şi impuls
determinabile, dar au sarcină electrică şi masă de repaus nule.
Vom lua în seamă, ca fenomene semnificative, pe cele de absorbţie şi de împrăştiere pentru a
face mai uşoară analiza fenomenelor fundamentale implicate.
Interacţiunile radiaţiilor electromagnetice pot fi împărţite în patru grupe:
- interacţiunile radiaţiilor cu electronii atomici;
– interacţiunile radiaţiilor cu nucleonii;
– interacţiunile cu câmpurile electrice din jurul particulelor încărcate;
– interacţiunile cu câmpurile magnetice din jurul nucleonilor.
Ca rezultat al acestor interacţiuni deosebim următoarele procese:
– absorbţia completă a fotonului;
– împrăştierea elastică sau coerentă;
– împrăştierea neelastică sau necoerentă.
Deci absorbţia este caracterizată prin dispariţia fotonilor iar împrăştierea prin îndepărtarea fotonilor
de la direcţia iniţială cu sau fără pierdere de energie.
Efectele cele mai importante care se manifestă în interacţiunea dintre radiaţii (fotoni) si materie,
sunt:
– efectul fotoelectric;
– împrăştierea Compton;
– producerea de perechi.

4. Elemente ale radiografiei cu film

Filmul radiografic este compus din:


– un suport din material transparent (poliester sau triacetat de celuloză), flexibil şi
neinflamabil,câte trei straturi depuse pe ambele părţi ale suportului:
1 – un substrat de aderenţă;
2 – emulsia fotosensibilă (bromură de argint cu granulaţie de 20–30 m şi iodură de Ag 5%);
3 – strat protector din gelatină nesensibilizată.

9
Imaginea radiografică este înregistrată pe ambele feţe ale filmului şi dublează intensitatea
acţiunii fotochimice, scurtând timpul de expunere.
Se obţine astfel o imagine latentă.

4.1. Formarea imaginii latente

Gelatina este o componentă a emulsiei fotografice. Ea conţine o serie de impurităţi de origine


animală sau minerală şi anume:
a) întârzietori ai maturaţiei fizice – care împiedică creşterea cristalelor de AgBr;
b) sensibilizatori sulfuraţi – substanţe care amplifică fenomenul de precipitare a cristalelor de
AgBr;
c) desensibilizatori – substanţe ce modifică contrastul;
d) acceleratorii maturaţiei – agenţi de voal;
e) reducători – germeni de argint;
f) inhibitori de voal.
Halogenurile de argint formează cristale ionice constituite din ioni de argint şi ioni de halogen.
Reţeaua nu este perfectă, ci prezintă imperfecţiuni care contribuie la determinarea unor caracteristici
precum:
– bariera ionică,
– centre de sensibilitate,
– migraţia ionilor.
Bariera ionică – In timpul iradierii încep a precipita cristale de AgBr. Ionii de brom (Br –) sunt
atraşi din emulsie la suprafaţa cristalului în dreptul ionilor de argint (Ag +) formând un strat denumit
bariera ionică. Fără existenţa barierei ionice, argintul din cristale ar fi redus la argint metalic pe toată
suprafaţa filmului şi, deci, după iradiere filmul ar prezenta o înnegrire pe toată suprafaţa, fiind
imposibil de interpretat.
Migraţia ionică – Forţa de atracţie a ionilor de brom menţine majoritatea ionilor de argint în
reţeaua cristalină, totuşi unii ioni de argint migrează în vecinătatea cristalului.

4.2. Procesele fotochimice de formare a imaginii latente

Procesele de interacţiune a radiaţiilor C sau g cu emulsia fotosensibilă a filmului determină


producerea unor procese fotochimice care conduc la formarea imaginii latente prin două etape:

Distribuţia invizibilă a atomilor de argint în centrele de sensibilitate ale cristalului în funcţie de


efectele fasciculului de radiaţii se numeşte imagine latentă.

1. Developarea imaginii latente

Procesul de developare – constă în transformarea imaginii latente, deci a grupurilor de atomi de


argint strânse în centrele de sensibilitate, în imagini vizibile denumită imagine radiografică.
Procesul conduce la:
a) obţinerea argintului metalic acolo unde sub efectul radiaţiilor s-au creat centre de sensibilitate,
procesul denumindu-se revelare,
                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
b) înlăturarea restului de halogenură de argint care nu a suferit transformări în urma expunerii;
procesul se numeşte fixare.
1. Revelarea – Pentru obţinerea argintului metalic care formează imaginea vizibilă nu sunt
suficienţi electronii atraşi în timpul expunerii de centrele de sensibilitate, deci este necesar un donator
de electroni, adică soluţia de revelare unde are loc reacţia:
Ag+ + e– ® Ag.
Electronii necesari acestui proces sunt furnizaţi de către agentul de revelare conţinut în soluţia
revelatoare. Reducerea Ag+ are loc şi în alte zone decât cele neiradiate, dar într-o măsură mai mică,
apărând astfel un voal chimic. Mărimea voalului chimic trebuie să nu afecteze puterea de rezoluţie a
filmului. La filmele cu data limită expirată apare un „marmoraj” al imaginii unei radiografii făcând
îndoielnică interpretarea acestuia.
Revelarea se efectuează în lumină inactivă (cu filtru) sau întuneric prin cufundarea radiofilmului
în baia de revelare, la temperatură măsurabilă şi cunoscută.

• Compoziţa soluţiei revelatoare


a) agentul de revelare este donator de electroni (metol, hidrochinonă). Viteza de revelare sau
timpul de revelare depinde de concentraţia acestuia:
concentraţia de agent de revelare ´ timpul de revelare º o constantă pentru o anumită densitate
de înnegrire
b) agentul de accelerare menţine potenţialul de oxido-reducere al băii revelatoare la o valoare
constantă, suficient de scăzută şi neutralizează HBr (acidul bromic) format în timpul reducerii, care are
tendinţa de a scădea pH-ul soluţiei, determinând creşterea vitezei de revelare.
c) agentul stabilizant (sulfit de sodiu) previne oxidarea revelatorului în aer, ceea ce ar conduce la
pierderea proprietăţii de revelare. Concomitent este şi solvent pentru bromura de argint (AgBr).
d) agentul antivoal (bromura de potasiu) împiedică apariţia voalului chimic prin reducerea energică a
bromurii de argint neexpus, ceea ce înseamnă că are şi un efect negativ prin uşoara scădere a sensibilităţii
emulsiei.

• Influenţa temperaturii asupra:


a) vitezei procesului de revelare
Creşterea temperaturii soluţiei de revelare cu 1°C duce la scăderea timpului de revelare cu 1/2
minute.
Temperatura optimă este de aproximativ 20°C.
b) vitezei de oxidare a revelatorului
Creşterea temperaturii conduce la oxidarea revelatorului, astfel peste 28°C apar influenţe asupra
emulsiei;
Scăderea temperaturii duce la scăderea activităţii de revelare, deci scade contrastul imaginii.

• Influenţa timpului de revelare


Timpul optim este legat de raportul dintre contrast şi voalul cel mai favorabil:
– creşte timpul, creşte rapiditatea filmului, creşte voalul chimic
– scade timpul, scade contrastul.

11
2. Spălarea intermediară – durează circa 30 secunde în apă şi 2% acid acetic, ce are rolul
neutralizării revelatorului.
Se opreşte procesul de revelare.
Se împiedică transportul soluţiei alcaline a revelatorului în baia de fixare, care are caracter acid.
3. Fixarea este un proces de dizolvare a halogenurii de argint neimpresionate, deci fixează
imaginea latentă.
Fixarea are două etape:
a) Halogenură de argint (neredusă) + Agent fixator Þ
Þ Sare de argint greu solubilă în stratul de emulsie;
b) Sare de argint greu solubilă + agent fixator Þ
Þ Sare de argint complexă uşor solubilă.

• Compoziţia băii de fixare


a) agent fixator (tiosulfat de sodiu) în concentraţie 30–40% formează cu halogenurile de argint
reziduale compuşi solubili;
b) agent neutralizator (acid acetic) neutralizează bazele transportate de film, opreşte eventuala
continuare a revelării de după spălarea intermediară;
c) agent întăritor (alaun) întăreşte stratul de gelatină după fixare, împiedicând înmuierea la
spălarea finală sau uscarea la aer cald;
d) agent stabilizator (sulfit de sodiu) – împiedică descompunerea tiosulfatului de sodiu de către
acidul acetic.
Sunt importante:
– temperatura Þ variaţii de viteză de fixare,
– agitaţie,
– gradul de epuizare,
– proprietăţile emulsiei (grosimea emulsiei, mărimea granulelor de AgBr etc.).
4. Spălarea finală pentru îndepărtarea completă din stratul de emulsie a biosulfatului de sodiu,
sărurilor de argint, care altfel ar ataca imaginea.
Spălarea finală se face în apă curată, la o temperatură sub 25°C (peste această valoare se umflă
gelatina).
5. Uscarea se face în spaţiu uscat, fără impurităţi sau praf, timp de
40–50 minute, cu ventilaţie uniformă.

Sensitometria filmului radiografic

Sensitometria este stiinta care se ocupă cu studiul efectelor expunerii si developării filmului
radiografic.

Densitatea optică a filmului

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
a) Transparenţa (t) este raportul dintre intensitatea luminii transmise prin radiografia developată
(I) şi intensitatea luminii incidente (I0)
I
t .
I0
b) Opacitatea (O):
1 I0
O  .
t I
c) Densitatea de înnegrire:
I0
D  log .
I
Densitatea de înnegrire se măsoară cu densitometre sau scale etalon.

Formula de expunere a filmelor radiografice

Densitatea de înnegrire este dată de formula [27]:

1 I × t d
Da  × ×e ,
A r2
unde:

t este timpul de expunere;


r – distanţa sursă-piesă;
I – intensitatea (activitatea) sursei;
d – grosimea piesei examinate;
0,693
 coeficient liniar de atenuare;
d1 / 2
d1/2 – grosime de semiatenuare (de înjumătăţire);
A, a – coeficienţi tabelaţi, caracteristici filmului şi radiaţiilor utilizate;
1
 a – coeficient de contrast relativ.
a

Curba sensitometrică a filmului radiografic

Curba sensitometrică sau caracteristica filmului sau curba de înnegrire reprezintă modul de variaţie a
densităţii de înenegrire a filmului developat în funcţie de logaritmul zecimal al expunerii relative
suferite de emulsia fotosensibilă.
Trasarea acestei curbe se face experimental (fig. 7.1). Se disting mai multe porţiuni.
Curba caracteristică este descrisă de formula:

1
D  G D log E 0  k  G ln E 0  k ,
2,3 D
unde:
13
GD este gradientul filmului (panta curbei);
I ×t Lt
E0    sau   – expunerea relativă (doza de radiaţii);
r r
k = Dv – densitatea de voal.

D
d
c
e

D a

lo g  E r

Figura 4. Curba sensitometrică tipică a filmului radiografic.


a-b – piciorul curbei – zonă de subexpunere, densitatea de înnegrire creşte
lent cu expunerea; b-c – zonă cvasirectilinie – zona expunerilor normale,
utile; c-d – umărul curbei – zonă de supraexpunere; d-e – zona de solarizare;
Dv – densitatea de înnegrire iniţială denumită şi densitate de voal.

a) Gradientul filmului, GD este definit prin tangenta unghiului format de tangenta la curba
sensitometrică şi axa absciselor.
Deci
D
G D  2,3  2,3 a × D.
a
b) Contrastul filmului sau contrastul imaginii radiografice developate reprezintă diferenţa dintre
densitatea de înnegrire (D) corespunzătoare a două puncte de pe curba sensitometrică a filmului (fig.
6.2, segment c)

c = f × b,

unde f este factorul de contrast sau gradientul mediu al filmului

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
D

lo g  E

Figura 5. Determinarea contrastului filmului.

c) Rapiditatea fluxului reprezintă viteza unui film de a fi impresionat la o expunere dată pentru a
se obţine o anumită densitate de înnegrire. Sunt de preferat filmele care obţin aceeaşi densitate de
înnegrire la expuneri minime şi, implicit, timpi de expunere minimi.
Rapiditatea filmului se mai defineşte prin iradierea sau expunerea (XR) evaluată în röntgeni care
este necesară pentru obţinerea unei anumite densităţi de înnegrire (de exemplu D = 2) şi o grosime de
material nulă:

It Lt
XR  N  2    sau X R  N  2  ,
 r  D  2  r  D  2

unde N este numărul de röntgeni.


Adeseori un film rapid are un contrast slab, ca urmare alegerea filmului de lucru se va selecţiona
dintr-o gamă tipică:
– filme lente cu contrast foarte înalt;
– filme rapide cu contrast puţin înalt;
– filme foarte rapide cu contrast scăzut.

Accesorii ale filmului radiografic

1. Ecrane intensificatoare
Din radiaţiile X sau g care au traversat piesa, doar 1% produc efect fotochimic în emulsie, restul
traversând filmul. Pentru amplificarea efectului fotochimic şi reducerea timpului de expunere se
folosesc ecrane intensificatoare, cu ajutorul cărora se valorifică procesele secundare ale interacţiunii
dintre radiaţii şi material.
Tipuri de ecrane:
– metalice (Pb, Cu, Al);
– fluorescente (saline, săruri de Ba, Ca etc.).
De regulă, ecranele intensificatoare se aplică pe ambele feţe ale filmului şi pot avea grosimi
diferite.
Ecrane de plumb (Factor de amplificare: 50 ori)

15
Acţiunea lor intensificatoare este datorată electronilor şi radiaţiilor secundare emise de plumb la
iradiere cu radiaţii X sau g.
Pe de altă parte, plumbul absoarbe radiaţiile împrăştiate de slabă energie care provin de la piesa
iradiată/radiografiată obţinându-se o bună definiţie a imaginii.
Ecranele intensificatoare trebuie să fie în contact intim cu filmul, pentru că altfel se poate
produce un voal general pe film, ca urmare a interacţiunii radiaţiilor secundare cu aerul, mărind
neclaritatea imaginii. In unele cazuri, casetele se videază.
Ecranul din faţa filmului
– are rol de acţiune intensificatoare pentru că electronii rezultaţi prin efect fotoelectric şi efect
Compton tind să se deplaseze în acelaşi sens cu radiaţia primară;
– se comportă ca filtru pentru radiaţiile împrăştiate care ar conduce la mărirea neclarităţii
imaginii;
– se comportă ca filtru pentru radiaţiile mari din fascicul şi deşi aceasta conduce la mărirea
timpului de expunere, măreşte contrastul filmului;
– de regulă este mai subţire decât ecranul din spatele filmului.
Ecranul din spatele filmului – reduce efectul radiaţiilor retro-împrăştiate asupra filmului prin
absorbţia acestora.
Efectele intensificatoare ale ecranelor de plumb apar la min. 87,5 kV, adică la energia de pe care
se desprind electronii de pe pătura K. Sub această tensiune nu se recomandă utilizarea lor.
In radiografia industrială grosimea ecranului este:
Ecran faţă: 0,02¸0,15 mm grosime,
Ecran spate: 0,10¸0,15 mm grosime.
.
2. Filtre
Se folosesc pentru absorbţia radiaţiilor de energii mici din fasciculele polienergetice. Se
ameliorează contrastul şi calitatea imaginii, se măreşte timpul de expunere.
Filtrele pot fi realizate din Al, Cu, Pb etc.

5. Sensibilitatea de detecţie

Sensibilitatea de detecţie (S) se defineşte ca fiind dimensiunea celui mai mic element detectabil
şi identificabil (d) în procente din grosimea de materie examinată (d)
d
S 100%.
d
Este foarte importantă aprecierea pragului de perceptibilitate, prag care depinde şi de experienţa
şi calităţile persoanei care face examinarea radiografică, deci implică şi un anumit grad de
subiectivism.
Sensibilitatea de detector a diferitelor elemente identificabile este determinată de caracteristici şi
mărimi interdependente, măsurabile ca:
– sensibilitate radiografică,

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
– contrastul,
– neclaritatea,
– granularitatea.
Sensibilitatea de detecţie este dependentă de calitatea imaginii radiografice, adică capacitatea
acesteia de a furniza maximum de informaţii asupra structurii interne a materiei/substanţei examinate
radiografic.
Calitatea imaginii radiografice se poate aprecia pe baza valorilor şi factorilor următori:
– contrast,
– neclaritate,
– granularitate
– condiţii de examinare a imaginii

Factori privind contrastul imaginii

a) Contrastul imaginii radiante este determinat de:


– calitatea radiaţiei incidente;
– absorbţia diferenţiată în piesă (compoziţie, grosime, densitate etc.);
– radiaţiile împrăştiate ce pot fi reduse prin: diafragme, filtre, ecrane;
– orientarea elementelor de identificare faţă de direcţia de iradiere;
– natura, dimensiunile şi poziţia elementelor de identificare în grosimea substanţei cercetate.
b) Contrastul filmului este determinat de:
– natura şi proprietăţile emulsiei fotosensibile;
– natura ecranelor intensificatoare;
– condiţiile de developare: – timp de revelare, – temperatura revelatorului, – activitatea
revelatorului, – agitaţia revelatorului;
– densitate optică de înnegrire;
– tipul sursei de radiaţii.

Factori privind neclaritatea

Se pot deosebi:
a) factori geometrici. Aceştia sunt determinaţi prin:
– dimensiunea petei focale;
– distanţa sursă – filtru şi subiect de investigaţie – filtru;
– caracteristicile fizice ale elementelor de identificare (natură, compoziţie, stare de agregare);
– caracteristicile geometrice ale elementelor de identificare (dimensiune, orientare, formă);
– contact filtru – ecran intensificator;
– natura ecranelor intensificatoare;
– mişcarea piesei.
b) granularitatea filmului; aceasta este influenţată de:
– natura şi proprietăţile emulsiei fotosensibile;
– calitatea radiaţiilor;
17
– natura şi tipul ecranelor intensificatoare;
– condiţiile de developare;
– densitatea optică de înnegrire.

Factori care intervin la examinarea imaginii radiografice


Se pot enumera următorii factori:
– luminanţa suprafeţei filmului examinat;
– luminanţa camerei de interpretare;
– timpul de acomodare al ochiului;
– compoziţia spectrală a luminii emergente şi a mediului ambiant în timpul examinării;
– valorile minime şi maxime a luminaţiei emergente;
– durata şi suita timpilor de interpretare şi repaus;
– viteza de interpretare;
– dimensiunea suprafeţei discului examinator;
– depărtarea unghiulară a axei de privire de centrul suprafeţei examinate;
– neregularitatea imaginii radiografice (zgomotul de fond).

Factori calitativi ai examinatorului

Se pot enumera:

a) factori psihologici
– vârsta examinatorului;
– starea de oboseală;
– starea de sănătate;
– acuitatea vizuală;
– capacitatea de apreciere a contrastelor;
– capacitatea de apreciere a culorilor;
– câmpul periferic.

b) factori psiho-intelectuali
– starea de echilibru nervos;
– afectivitatea;
– nivelul tehnic de cunoaştere în domeniu;
– nivelul de experienţă;
– gradul de spirit critic;
– gradul de sinteză;
– gradul de mobilitate intelectuală.
Sensibilitatea de detecţie a elementelor de identificare se exprimă prin intermediul sensibilităţii
radiologice.

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II

Sensibilitatea radiologică experimental relativă

Pentru aprecierea sensibilităţii radiologice experimentale se recomandă utilizarea unor piese


etalon, denumite şi indicatori de calitate a imaginii (ICI) cu forme şi dimensiuni date, prezentând
anumite dimensiuni cunoscute.
.
Revenind la ICI, ei se aşează pe piesa ce urmează a fi radiografiată înaintea expunerii, sau alături
de aceasta pe un suport special, în zona de impresionare a filmului radiografic, astfel că pe radiografie
va apărea şi imaginea ICI.
ICI trebuie realizat din acelaşi material cu substanţa de studiat radiografic pentru a se păstra
comparabilitatea.
Se defineşte sensibilitatea radiologică experimentală ca fiind:

d
S × 100%,
d

unde: d reprezintă dimensiunea detaliului minim vizibil pe imaginea


ICI (în mm),

d – grosimea piesei radiografiate în locul unde este plasat ICI.

Factori care influenţează calitatea imaginii radiografice

Contrastul radiografic

Contrastul radiografic este definit ca o variaţie locală a densităţii optice de înnegrire produsă de
o variaţie a grosimii materialului absorbant:
D
C ,
d
şi se poate determina cu ajutorul curbei sensitometrice

C = GM × D,
unde:

GM este gradientul mediu dintre două puncte alese de pe curba sensitometrică,


D – diferenţa densităţilor de înnegrire între cele două puncte alese de pe curba sensitometrică.
Contrastul radiografic este dependent de:
– tipul filmului utilizat;
– grosimea şi natura substanţelor atenuatoare din componenţa materialului de cercetat;
– energia fasciculului de radiaţii;
– condiţiile geometrice de expunere.

19
Neclaritatea (definiţia)

Trecerea netă de la o grosime la alta îşi regăseşte imaginea radiografiată printr-o tranziţie
graduală de densitate de înnegrire, trecere graduală ce uneori poate fi un factor de perturbaţie în
interpretarea unei radiografii.
In funcţie de cauzele care au generat apariţia acestei treceri graduale, deosebim mai multe tipuri
de neclarităţi:
a) neclaritatea geometrică (ng) este determinată de elementele geometrice ale expunerii
radiografice, deci de caracteristicile imaginii radiante;
b) neclaritatea internă (ni) este determinată de efectul radiaţiilor împrăştiate asupra emulsiei
filmului şi care depinde de:
– energia radiaţiilor,
– de felul emulsiei,
– de materialul piesei,
– de grosimea piesei,
şi poate lua valori chiar de 0¸1 mm.
c) neclaritatea ecranelor identificatoare este cauzată de efectul radiaţiilor secundare împrăştiate
pe ecrane;
d) neclarităţi accidentale cauzate de factori de mediu, în principal.

Indicatoare ale calităţii imaginii (ICI)

Indicatoarele de calitate a imaginii (ICI) sunt piese de referinţă pentru aprecierea calităţii
imaginilor radiografice.
După Halmshaw [28], ICI trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
1) Trebuie să fie sesizabil şi interpretabil pe o radiografie;
2) Metoda de interpretare a radiografiei trebuie să fie cât mai simplă, fără ambiguităţi şi
reproductibilă;
3) ICI trebuie să fie uşor de mânuit şi aplicat pentru o gamă cât mai largă de grosimi şi geometrii
sau rugozităţi;
4) ICI trebuie să fie mici, astfel ca dimensiunile lor să nu afecteze sau să acopere un eventual
element de identificare din substanţa de studiu;
5) ICI trebuie să fie ieftine şi standardizate;
6) ICI trebuie să fie uşor de identificat pe radiografie;
7) ICI trebuie să fie din acelaşi material (sau apropiat) pentru a conferi comparabilitate
interpretării.

Tipuri de indicatoare

- ICI cu fire

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II
ICI cu fire (tip AFNOR) este confecţionat dintr-un set de fire cu diametre diferite şi de aceeaşi
lungime (fig. 7.6.).
D IN 6 2 F e

6 150 12

I C I  c u  f ir e

Figura 7.6. ICI cu fire.

In defectoscopie, Institutul Internaţional de Sudură (IIS) recomandă ICI din Fe, Al, Cu cu
diametre cuprinse într-o progresie geometrică cu rata:

  10 10 . 7.6.1

Asemenea indicatori sunt grupaţi în trei serii de câte 7 fire, paralele, echidistante introduse între
două folii transparente de material plastic împreună cu codul de recunoaştere, adică:
– norma (DIN sau ISO etc.)
– seria firelor: 1–7, 6–12, 10–16.

- ICI cu trepte şi găuri


Se deosebesc:
1) ICI cu trepte de grosimi diferite în corespondenţă cu diametrul găurilor (tip AFNOR) (fig.
7.6).

Figura 7.6. ICI cu trepte şi găuri.

2) ICI cu trepte variabile şi găuri de acelaşi diametru tip ASME (standard american) (fig. 7.7).

Figura 7.7. ICI cu trepte variabile Figura 7.8. ICI cu trepte şi

21
şi găuri de acelaşi diametru. simboluri.

3) ICI cu trepte variabile şi găuri simbol tip (BWRA) (standard britanic) (fig. 7.8).

- ICI cu şanţuri variabile (tip GOST – standard rusesc) (fig. 7.9)

d is c  d e  P b

Figura 7.9. ICI cu şanţuri variabile.

- Penetrametre tip ASME (standard american)

Penetrametre de tip ASME sunt reprezentate în figura 7.10.

M a rc a j M a rc a j

sau

Figura 7.10. Penetrametre tip ASME.

Codul ASME recomandă următoarele caracteristici ale ICI:


– materialul trebuie să fie identic cu al piesei;
– grosimea: 2% din grosimea piesei de studiu;
– 3 găuri;
– formă rectangulară de dimensiuni date;
– marcaj de plumb ce reprezintă utilizarea ICI;
– clase de precizie în funcţie de (grosimea T ICI):
clasa 1 – 4T – 3T – 2T;
clasa 2 – 4T – 1T – 2T.
In procesul de radiografiere prezintă o mare importanţă tipul de ICI care este utilizat, precum şi
poziţia elementelor de identificare (şanţuri, fire, găuri etc.) faţă de direcţia fasciculului de radiaţii cu
care se face analiza.

diametrul minim vizibil
S ´ 100%. 7.6.2
grosimea piesei
c) Indicele de calitate al imaginii (i) – numărul de ordine din şirul numerelor care formează
discontinuităţile artificiale de pe ICI vizibile pe film.

                                                                
Olteanu Sorin Ionut
IMST ­ ECMP Anul II

BIBLIOGRAFIE
D. R. Mocanu, ş.a. – Încercarea materialelor, vol. 3, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
V. Safta – Controlul îmbinărilor şi produselor sudate, Editura Facla, Timişoara, 1984.
N. Stanciu, ş. Năstase, P. Varlam, O. Junan, A. Petculescu, T. Răduleţ – Tehnica imaginii în televiziune şi
cinematografie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
A. Hellemans, B. Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1998.
V. Safta – Controlul îmbinărilor sudate, Editura Facla, Timişoara, 1986.
A. Gheorghiu – Contribuţii la studiul structurilor austenitice prin defectoscopie nedistructivă, Teză de doctorat,
Universitatea Bucureşti, 1998.
V. Popa – Probleme practice ale radiografiei industriale cu radiaţii C şi g, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.
Gr. M. Năstase – Bazele defectoscopiei radiologice, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
R. Halmshaw – Industrial Radiology. Theory and Practice, Applied Science Publisher Ltf, Barkingside, Essex,
1982.
R. Halmshaw – The Capabilities and Limitation, of NDT. Radiographic Methods, British Institute of Non-
Destructive Testing, Northampton, 1988.
W. N. Reynolds – The Capabilites and Limitation of Non-Destructive Testing Optical and Infra-Red Methods”,
British Institute of Non-Destructive Testing, Northampton, 1988.

23