Sunteți pe pagina 1din 97

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE

PARTEA A I-A

Lector univ. drd FLORIN BOBIN


DREPT CONSTITUTIONAL

Disciplina de studiu de drept constitutional si institutii politice isi propune sa


analizeze ramura dreptului unitar roman alcatuita din normele juridice cu forta juridica
suprema prin care sunt reglementate relatiile sociale fundamentale ce apar in stansa
legatura cu fenomenul puterii de stat, precum si actiunea acestor norme in viata
institutiilor si autoritatilor publice.

NOTIUNEA DE DREPT CONSTITUTIONAL SI NOTIUNEA DE


INSTITUTII POLITICE.

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduita, instituite sau sanctionate de


stat, reguli ce exprima vointa poporului ridicata la rangul de lege,a caror aplicare este
realizata de buna voie si,in ultima instanta,prin forta coercitiva a statului.
Dreptul romanesc se prezinta ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,
cuprinzand mai multe ramuri de drept, precum dreptul constitutional, dreptul
administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principala a dreptului romanesc este
dreptul constitutional prin care normele sale consacra si ocroteste cele mai importante
valori economice, sociale si politice.
In procesul aparitiei si dezvoltarii dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor si vointei guvernantilor, ramura dreptului constitutional se
cristalizeaza mult mai tarziu si anume o data cu aparitia primelor constitutii scrise din
lume . Este stiut ca inaintea sfarsitului secolului al XVIII – lea nu existau constitutii, iar
guvernantii se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constitutional este deci o
prezenta mai tarzie in sistemul de drept, neavand vechimea dreptului civil, dreptului penal
etc. De aceea si conceptul clasic de drept constitutional se formeaza mult mai tarziu, el
fiind de origine italiana, dar format sub impulsul ideilor franceze.
Prima catedra expres denumita „ drept constitutional” s-a creat la Ferrara in 1797,
fiind incredintata lui Giseppe Campagnoni di Luzo. In Franta,prima catedra de drept
constitutional s-a creat in 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul constitutional era
Pellegrino Rossi, tot un italian. Notiunea de drept constitutional se raspandeste cu timpul
si in alte tari. In unele state precum Austria, Germania si Rusia acesta disciplina( si
implicit ramura de drept) este raspandita si cunoscuta sub denumirea de drept de stat.
In tara noastra, dreptul constitutional s-a predat initial impreuna cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public,dar la 1864 A. Codrescu isi intituleaza
2
cursul publicat „Dreptul constitutional”, iar la 1881 la Braila apar „ Elemente de drept
constitutional” de Christ I. Suliotis. Concepul de drept constitutional se considera
incetatenit prin predarea (si publicarea) la Facultatea de Drept din Iasi a cursului de Drept
constitutional al profesorului Constantin Stere (1910) si la facultatea de Drept din
Bucuresti a cursului de Drept constitutional al profesorului Constantin Dissescu (1915).
Trebuie sa observam ca exista o diversitate de pareri cu privire la definirea dreptului
constitutional ca ramura a unui sistem normativ statal.
Dreptul constitutional este definit ca fiind alcatuit din norme juridice care
reglementeaza forma statului, organizarea, functionarea si raporturile dintre puterile
publice, limitele puterilor publice, organizarea politica a statului etc. Definitiile date au
elemente comune dar si unele nuante specifice . In acest sens trebuie sa observam ca
unele definitii includ drepturile si libertatile omului si cetateanului, altele nu.
Apoi,asemenea nuantari rezulta din intelesul diferit ce se da unor notiuni, aceasta
avand ca efect restrangerea sau, dimpotriva, extinderea sferei dreptului constitutional.
Retinem in acest sens ca unii considera ca dreptul constitutional reglementeaza relatiile
sociale ce apar in procesul organizarii si exercitarii puterii, alti ca organizarea puterii se
cuprinde in exercitarea puterii, in timp ce altii sustin ca relatiile sociale reglementate de
dreptul constitutional sunt cele care apar in infaptuirea puterii.
Daca unele definitii se marginesc la prezentarea elementelor definitorii general,
altele cuprind si enumerari de institutii ale dreptului constitutional. De asemenea, unele
definitii exprima ideea ca anumite norme ale dreptului constitutional nu ar fi veritabile
norme juridice deoarece nu ar cuprinde sanctiuni pentru incalcarea lor. Mentionam ca
aceasta din urma opinie este contrazisa de realitatea juridica din zile noastre.
Vom defini astfel dreptul constitutional ca acea ramura a dreptului unitar roman
formata din normele juridice care reglementeaza relatile sociale fundamentale ce apar in
procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii.
Trebuie sa adaugam ca notiunea dreptului constitutional nu trebuie confundata cu
notiunea de constitutie. Constitutia este o parte a dreptului constitutional, e drept cea mai
importanta, dar drept constitutional exista chiar si acolo unde nu exista o constitutie, sfera
sa normativa fiind, in mod firesc, mult mai larga decat cea a constitutiei.
Expresia institutii politice cunoaste multe acceptiuni si sensuri.In sens restrans, in
drept, prin institutie se intelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect
comun de reglementare, obiect care ii asigura unitatea si permanenta. Astfel, institutia
denumita si juridica este o parte a unei ramuri de drept si vorbim, de exemplu, de
institutia casatoriei, institutia proprietatii,etc.
3
Pentru disciplina noastra prezinta interes institutiile referitoare la putere. Astfel
determinate, instutiile politice cuprind organele insarcinate sa realizeze puterea politica
si normele privitoare la aceasta realizare, precum Presedintele Romaniei, Primul
Ministru, Parlamentul etc.

Indentificarea raporturilor de drept constitutional

Relatiile sociale specifice dreptului constitutional sunt cele care apar in procesul
instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii de stat. Prin urmare, elementul comun si
propriu doar relatiilor sociale care formeaza obiectul de reglementare al dreptului
constitutional este faptul ca ele apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii
statale a puterii.
S-a considerat ca normele din constitutie care privesc sistemul economic, relatiile
de proprietate, sistemul social, nu reglementeaza relatii sociale, ci consfintesc esenta
statului, bazele acestuia (economica si sociala), ele fiind reglementate de alte ramuri ale
dreptului. Costitutia oferra doar o definitie pentru aceste concepte, scotand in evidenta
ceea ce este fundamental pentru insasi existenta puterii de stat. Se ajunge astfel la
concluzia ca toate dispozitiile constitutionale in discutie au doar un caracter de consacrare
a unor fenomene sociale obiective, care stau la temelia puterii statale; prin urmare, aceste
dispozitii nu pot fii cuprinse, in totalitatea lor, decat in acea ramura a dreptului care
reglementeaza organizarea si exercitarea puterii de stat, adica dreptul constitutional.
Obiectul de reglementare al dreptului constitutional cuprinde doua categorii de
relatii sociale:
a) relatii cu o dubla natura juridica, adica acele relatii care fiind reglementate si de
alte ramuri de drept sunt reglementate in acelasi timp si de catre constitutie, devenind
implicit si raporturi de drept constitutional;
b) relatii specifice de drept constitutional, care formeaza obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constitutional.
Comun tuturor acestor relatii este faptul ca se nasc in procesul complex de
instaurare, mentinere si exercitare a puteri. Exercitarea puterii de stat este o activitate
specifica desfasurata de organele reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o
conducere de nivel superior tuturor activitatilor de conducere desfasurate de alte organe
ale statului (vezi art. 2 din Constitutie)

4
Specificul normelor de drept constitutional

In explicarea specificului normelor dreptului constitutional trebuie sa se plece de


la teoria clasica a normei juridice, urmand ca apoi sa regasim elementele generale in
norma de drept constitutional si, totodata, sa observam ce anume trasaturi proprii are
aceasta din urma. Norma juridica este definita in teoria dreptului ca fiind o regula sociala
de conduita, generala si obligatorie, instituita sau sanctionata de puterea de stat in diferite
forme, menita sa asigure consolidarea si dezvoltarea relatiilor sociale in conformitate cu
interesele si vointa guvernantilor, determinata, in ultima instanta, de conditiile vietii
materiale din societate si a carei respectare este impusa, la nevoie, prin forta coercitiva a
statului.
Orice norma juridica este, in ultima instanta, un comandament impus de puterea
publica, formulat uneori chiar sub forma supletiva sau de recomandare. Normele
constitutionale, pe langa dispozitii care reglementeaza nemijlocit unele relatii sociale, au
si prevederi care contin formularea unor principii, consfintesc bazele puteri, definesc
unele institutii. Prevederile care contin formularea unor principii sau definitii "nu pot fi
excluse din sfera notiunii normei juridice", deoarece "si ele au un caracter normativ".
In dreptul constitutional pot fi identificate mai multe particularitati ale
sanctiunilor normelor acestei ramuri. In primul rand, pentru mai multe dispozitii este
prevazuta o singura sanctiune. Apoi sanctiunile in dreptul constitutional sunt sanctiuni
specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat,
declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem ca pot fi regasite sanctiuni,
chiar in normele constitutionale, pentru incalcarea oricarei dispozitii, cu conditia de a fi
indentificata exact obligatia sau indrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept.
In fine, credem ca aprecierea structuri logico-formale a unor norme din
constitutie trebuie facuta prin raportarea lor la intregul sistem de drept. Aceasta duce la
concluzia ca pentru reglementarile de principiu, de larga generalitate cuprinse in
constitutie, unele sanctiuni se regasesc in alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil,
dreptul penal, dreptul admistrativ.

Subiectele raporturilor de drept constitutional

Subiecte ale raporturilor de drept constitutional sunt oamenii luati individual sau
grupati pe colective.
Cu privire la subiectele raporturilor de drept constitutional trebuie sa subliniem
5
inca de la inceput doua trasaturi specifice si anume ca unul din subiecte este totdeauna fie
detinatorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) si ca aceste subiecte
actioneaza in mod necesar intr-un raport juridic aparut in activitatea de instaurare,
mentinere si exercitarea a puterii.
Unitatile administrativ-teritoriale sunt sau nu subiecte ale acestor raporturi ?
Unitatile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept
constitutional, dar nu intelese ca parti de teritoriu, ci ca grupuri de populatie organizate pe
teritoriu.

Poporul

Impartasind opinia ca poporul este subiectul al raporturilor juridice de drept


constitutional, vom observa ca ea isi gaseste fundamentul in chiar dispozitiile Constitutiei
potrivit carora suveranitatea nationala apartine poporului roman, care incredinteaza
exercitiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat
Apare deci evident ca poporul roman concentreaza in mainile sale intreaga putere
si, singur, are dreptul sa decida asupra sortii sale, lucru ce-l face cu prisosinta in procesul
de instaurare, mentinere si exercitare a puterii.Poporul isi exprima, in multe probleme,
vointa sa in mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate aparea mai direct ca
subiect al raporturilor de drept constitutional cu ocazia stabilirii formei de guvernamant, a
structurii de stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului si statului
nu exclude ca poporul si statul sa fie subiecte de sine statatoare in raporturilor de drept
constitutional, cu atat mai mult cu cat poporul este detinatorul puterii politice, iar statul
capata plenitudinea imputernicirilor sale conform vointei poporului

Statul

Un alt subiect al raporturilor de drept constitutional este statul. El poate aparea ca


subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca intreg, apare direct ca
subiect al raporturilor juridice privitoare la cetatenie si in raporturilor privind federatia

Organele statului (autoritatile publice)

Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constitutional cu indeplinirea


conditiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constitutional. Organele legiuitoare
6
apar intotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constitutional, cu conditia ca
raportul juridic la care participa sa fie de drept constitutional.
Celelalte autoritati ale statului (executive, judecatoresti), pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constitutional numai daca participa la un raport juridic in care
celalalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare si daca raportul se naste in
procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi si ele subiecte ale raporturilor de
drept constitutional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care desi nu
pot emite acte de conducere obligatorii, indeplinesc unele atributii de propunere, avizare
si control. Tot aici pot fi mentionate birourile permanente si grupurile parlamentare.

Partidele, formatiunile politice, alte organizatii

Ca forme organizatorice prin care cetatenii participa la guvernare, partidele


politice si organizatiile pot fii subiecte ale raporturilor de drept constitutional.
De altfel, Constitutia si unele legi (izvoare de drept constitutional) stabilesc expres
posibilitatea acestora de a fii participante la raporturile ce privesc instaurarea, mentinerea
si exercitatea puterii. Astfel, partidele si formatiunile politice au dreptul de a propune
candidati in alegeri.
Totodata, pentru conducerea alegerilor de deputati si senatori se constituie birourile
electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constitutional.

Cetatenii

Pot aparea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constitutional. Ei pot
aparea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnitati sau functii
intr-un organ de stat (deputat, senator) sau organizati pe circumscriptii electorale. In
primul caz ei intra ca subiecte ale raporturilor de drept constitutional,pentru realizarea
drepturilor lor fundamentale,in al doilea apar ca subiecte ale raportului de reprezentare,
care este un raport de drept constitutional, iar in ultima situatie apar ca subiecte cu ocazia
alegerilor de deputati, senatori sau a sefului de stat.

Strainii si apatrizii

Se considera ca si aceastia pot aparea ca subiecte ale raporturilor de drept


constitutional in raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetateniei romane, a azilului

7
politc etc.
Izvoarele formale ale dreptului constitutional roman

Cel putin doua criterii sunt in masura sa ajute la identificarea izvoarelor formale
ale dreptului constitutional roman si aceastea sunt :autoritatea publica emitenta si
continutul normativ al actului.
In principiu, sunt izvoare ale dreptului constitutional roman numai actele
normative care sunt adoptate de autoritatile publice reprezentative. In al doilea rand,
aceste acte normative trebuie sa indeplineasca cumulativ si conditia de a contine norme
juridice care se reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii,
mentinerii si exercitarii puterii.
Obiectul juridic (cutuma), trebuie sa aratam ca el a fost si este unul din izvoarele
principale ale dreptului si implicit deci este considerat in unele sisteme constitutionale ca
fiind si izvor al dreptului constitutional.
Cutuma constitutionala este laudata deoarece supletea sa permite corijarea
rigiditatii textelor scrise si adaptarea la circumstantele momentului, deoarece modul sau
de formare garanteaza oportunitatea sa intr-un domeniu unde experienta este adesea mai
fecunda decat dogmatismul, deoarece ea este actuala, in timp ce textul contrazis este
vechi.
Constitutia actuala a Romaniei repune obiceiul in randul izvoarelor dreptului,
valorificand rolul si importanta sa aparte in reglementarea relatiilor sociale.Aceasta
rezulta din nominalizarea obiceiului in art. 44 (protectia proprietatii private) atunci cand
se arata ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia
mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului
Teoretic, este greu de admis obiceiul in randul izvoarelor dreptului constitutional.
In ce priveste hotararile guvernului, in aprecierea lor ca izvoare de drept trebuie
sa se plece de la pozitia guvernului in sistemul autoritatilor publice. Guvernul este o
autoritate a administratiei publice centrale, investita cu menirea de a executa sau de a
organiza executarea legilor. Fata de cerinta ca relatiile sociale importante sa fie
reglementate prin lege nu se poate admite ca guvernul ar putea adopta acte normative care
sa fie izvoare ale dreptului constitutional. O alta solutie ar fi de natura sa duca la
concluzia ca prin actele sale, guvernul ar putea adauga la lege, ceea ce nu intra in
activitatea de executare a legii.
Cat priveste regulamentele de organizare si functionare ale camerelor
8
Parlamentului, dispozitiile constitutionale actuale duc la concluzia ca regulamentele
parlamentului sunt acte distincte, de natura juridica proprie si ca atare trebuie
nominalizate distinct in ierarhia izvoarelor dreptului constitutional.
Vom adauga ca frecvent apar ca izvoare de drept constitutional si actele cu putere
de lege (legislatia delegata) in statele in care asemenea acte se edicteaza. In sistemul
nostru constitutional asemenea acte sunt ordonantele Guvernului, care, in masura in care
ar reglementa relatii sociale de natura constitutionala, evident trebuie considerate izvoare
ale dreptului constitutional.
Ar putea fi avute in vedere si conventiile colective reglementate prin art. 41 din
Constitutie, conventii ce au un caracter obligatoriu si sunt garantate.

Constitutia si legile de modificare a Constitutiei

Constitutia este izvorul principal al dreptului constitutional. Asa cum am mai


precizat, deoarece toate normele cuprinse in Constitutie sunt norme de drept
constitutional, Constitutia este in totalitate izvor al dreptului constitutional. Aceleasi
constatari sunt valabile si pentru legile de modificare a Constitutiei.

Legea ca act juridic al Parlamentului

Imediat dupa constitutie, izvor al dreptului constitutional este legea, inteleasa in


acceptiunea sa restransa de act juridic al Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale
dreptului constitutional, ci numai unele dintre ele, in timp ce celelalte sunt izvoare ale
altor ramuri de drept.
Legile, atat cele organice cat si cele ordinare, sunt izvoare ale dreptului
constitutional cu conditia sa reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul
instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Sunt izvoare ale dreptului constitutional, printe
altele, legea privind cetatenia romana, legile electorale etc.

Regulamentele parlamentare

Regulamentele de organizare si functionare ale camerelor Parlamentului sunt


izvoare de drept constitutional pentru ca sunt emise de principala autoritate reprezentativa
a statului si reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii,
mentinarii si exercitarii puterii. In sistemul nostru parlamentar exista trei categorii de
9
regulamente si anume: Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului si
Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.

Ordonantele Guvernului

Temeiul constitutional al legislatiei delegate in tara noastra este art.115 din


Constitutie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constitutional daca indeplinesc conditia de a
reglementa relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitatrea
puterii. Cat priveste cealalta conditie ea se considera indeplinita ca urmare a delegarii
legislative date de Parlament

Tratatul international

Un alt izvor de drept constitutional este tratatul international. Pentru ca un tratat


international sa fie izvor al dreptului constitutional trebuie sa fie de aplicatie directa,
nemijlocita, sa fie ratificat conform dispozitiilor constitutionale si a cuprinda reglementari
ale relatiilor specifice dreptului constitutional. De asemenea, tratatul trebuie sa licit caci
numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Pot fi date ca exemple conventiile incheiate
cu alte state privind reglementarea cetateniei, precum si tratatele in domeniu drepturilor si
libertatilor cetatenesti (pactele si conventiile privitoare la drepturile omului).
Constitutia acuala a Romaniei acorda tratatelor internationale o atentie sporita.
Din examinarea dispozitiilor constitutionale urmeaza a fi retinute cinci reguli importante
si anume :
a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
b) statul roman se obliga sa respecte intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce ii
revin din tratatele la care este parte;
c) in cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde
dispozitii contrare Costitutiei ratificarea lui poate avea loc numai revizuirea legii
fundamentale;
d) interpretarea si aplicarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile publice se
va face in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si
celelalte tratate;
e) se acorda prioritate reglementarilor internationale in cazul unor neconcordante
intre acestea si reglementarile interne, cu exceptia cazului in care legile interne contin
dispozitii mai favorabile.
10
Merita subliniat in acest context ca prioritatea reglementarilor internationale se
limiteaza doar la domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale si opereaza doar cu
privirea la legislatia interna, fara a aduce atingere principiul suprematiei Constitutiei.

Controlul constitutionalitatii legilor

Garantie juridica a suprematiei constitutiei specifica legii fundamentale, control


constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a conformitatii legii cu
constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional, el cuprinde regulilele privitoare la
organele competente a face aceasta verificare, procedura de urmat precum si masurile ce
pot fi luate dupa realiazarea acestei proceduri. In general, controlul constitutionalitatii
legilor este considerat o garantie a suprematiei constitutiei, folosindu-se desigur formulari
diferite precum sanctiunea suprematiei (Georges Burdeau), garantia caracterului de
suprematie a constitutiei (Andre Hauriou), sanctiunea violarilor regulilor constitutionale
(Marcel Prelot) etc.
Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicatii teoretice si
practice, referitoare la suprematia constitutiei este controlul constitutionalitatii legilor.
Este necesara existenta unui sistem de garantii, in masura sa permita ca intr-adevar
constitutia sa se manifeste ca actul normativ cu forta juridica suprema. In acest sistem de
garantii trebuie sa existe si un sistem de sanctiuni aplicabile in cazurile in care
constitutia este incalcata. Existenta sanctiunilor pentru incalcarile constitutiei este de
majora importanta caci aceste, alaturi de alte elemente, bineinteles, dau dispozitiilor
constitutionale caracterul de norme juridice.

Notiunea controlului constitutionalitatii legilor

Definitia controlului constitutionalitatii legilor

Doctrina juridica este, in principiu, de acord cu includerea principiului


constitutionalitatii legilor in principiul legalitatii, ca parte componenta a acestuia din
urma. Acesta presupune ca elaborarea actelor normative sa se faca de organele
competente, dupa procedura prestabilita, cu respectarea dispozitiilor din actele normative
emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupa o pozitie
superioara celor emitente in sistemul statal respectiv. Este in mare masura admis ca
principiul legalitatii, ca principiu fundamental de organizare si functionare a sistemului
11
organelor statului, implica respectarea tuturor actelor normative. Fata de aceasta situatie si
legea ordinara trebuie sa fie conforma constitutiei, pentru a indeplini conditia de
legalitate. Constitutionalitatea legii nu inseamna in fond altceva decat cerinta de legalitate
a legii, in sensul ca legea sa se adopte cu respectarea normelor constitutionale, atat in
spiritul cat si in litera lor.
Controlul constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a
conformitatii legii cu constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional cuprinde
regulile privitoare la autoritatile competente a face acesta verificare, procedura de urmat
si de masurile ce pot fi luate dupa realizarea acestei proceduri.

Obiectul controlului constitutionalitatii legilor

De princiupiu, control constitutionalitatii legilor priveste numai legea ca act juridic


al parlamentului sau actele normative cu forta juridica egala cu a legii. Sunt acte
normative cu forta juridica egala cu a legii acele acte juridice care, desi sunt emise de alte
autoritati decat parlamentul, intervin si reglementeaza relatii sociale de domeniul legii si
pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea actele se regasesc in mai toate
sistemele constitutionale, de regula sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de
lege sau ordonante. Celelalte acte normative, provenind de la autoritatile executive, sunt
emise in executarea legilor si nu pot fi supuse aceluiasi regim juridic ca si legile. Actele
administrative nu pot contine reglementari primare (reglementari cu caracter
independent), iar controlul legalitatii lor (si implicit al constitutionalitatii) se realizeaza
prin mijloace obisnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Cat priveste actele organelor judecatoresti, regimul lor juridic este iarasi diferit,
problema controlului constitutionalitatii lor nepunandu-se in aceiasi termeni ca si pentru
actele normative legislative sau de executare. Organele judecatoresti nu emit norme
juridice; de principiu, ele doar aplica legea, iar controlul legalitatii, (si implicit al
constituonalitatii) actelor juridice emise de aceste autoritati se efecteueaza in cadrul
controlului judiciar, care le este spefic.

Functiile controlului constitutionalitatii legilor

Controlul costitutionalitatii legilor este rezultatul unor realitati statale si juridice,


dar in acelasi timp el este si garantia unor structuri si principii constitutionale. Functiile
acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmarindu-se, in principal, garantarea
12
suprematiei constitutiei.
Controlul constitutionalitatii legilor apare ca o garantie pentru pacificarea vietii
politice si autentificarea schimbarilor si alternatelor politice.

Aparitia controlului constitutionalitatii legilor

Cauzele aparitiei unor necorcondante intre legea ordinara si cea fundamentala


trebuie cautate in contrandictiile sociale, in raporturile dintre fortele sociale. In afara
acestora au existat si pot exista oriunde puternice contradictii intre anumite grupuri care
formeaza guvernantii, pot chiar exista mai multe centre de putere in cadrul unui stat.
Atunci cand la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat
constitutia, s-a urmarit sau se poate urmari adoptarea unor legi care sa-i aduca acestuia
anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor - manifestate in textele
constitutionale - grupului care a fost la putere (sau mai influent) in momentul adoptarii
constitutiei.
Unele necorcondante dintre constitutie si legile ordinare se datoreaza si rigiditatii
exagerate a unor constitutii. Neputand fi modificate perioade lungi, constitutiile nu mai
sunt in acord cu unele interese care apar pe parcus, interese ce se exprima prin legile ce
se adopta si care, astfel, sfarsesc prin a fii in contradictie cu legea fundamentala.
In fine, anumite necorcondante se datoreaza, in principiu, neobservarii regurilor
de tehnica legislativa. Este posibil ca uneori nu continutul normativ al legi sa fie in
contractie cu legea fundamentala, ci procedura adoptarii acesteia sa nu fi respectat
prevederile constitutionale.
Controlul constitutionalitatii legilor se justifica, de asemenea, in statele federative
prin exigenta de a realiza o buna armonizare a intereselor generale ale federatiei cu
interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, nu pot fi supuse contolului de
constitutionalitate la nivel federal atat legile adoptate de statele membre ale federatiei, cat
si legile statului federal.

Clasificarea controlului constitutionalitatii legilor

Utilitatea controlului constitutionalitaii legilor explica extinderea sa in lume, mai


ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Cu toata acestea mai exista si astazi state ale
caror constitutii nu prevad un asemenea control. In functie de consacrarea sa in legea
fundamentala, controlul constitutionalitatii legilor a fost clasificat de doctrina in control
13
explicit si control implicit. Suntem in fata unui control explicit atunci cand in mod expres
constitutia il prevede. In aceasta situatie, constitutia poate numai sa inscrie in mod expres
obligatia verificarii constitutionalalitatii legilor sau poate pe langa aceasta, sa indice si
organul competent si eventual procedura de urmat. Cu titlu de exemplu pentru controlul
explicit prevazut in legea fundamentala putem cita Constitutia Germaniei, a Italiei, a
Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a Romanie. Suntem in prezenta unui control
implicit atunci cand constitutia nu-l prevede in mod expres, dar el exista implicit, ca
urmare a principiului legalitatii. Firesc, atunci cand se verifica indeplinirea conditiei de
legalitate se verifica si constitutionalitatii legii. Ca exemple pentru controlul implicit al
constitutionalitatii legilor pot fi aduse cazul SUA sau controlul existent in dreptul
romaneasc in perioadele 1912-1923 si 1944-1965.

Criteriul organului competent sa eferctueze controlul

Un alt criteriu de clasificare a controlului constitutionalitatii legilor este si cel al


autoritatii statale investita cu acesta competenta. In functie de acest criteiu au fost
stabilite chiar mai multe clasificari.
Intr-o opinie ar exista trei forme de control:
♦controlul prin opinia publica;
♦control politic;
♦ control judecatoresc.
Controlul prin opinia publica este controlul elementar, cuprinde reactia opiniei
publice la violarea constitutiei. Aceasta forma de control, doctrinarii o considera
primitiva, deoarece se apeleaza la violenta.
Cat despre contolul politic, acesta este realizat de autoritatile constituite ale
statului (mai ales de adunarile legiuitoare sau organele interne ale acestora), altele decat
cele judecatoresti.
Intr-o doua opinie, controlul constitutionalitatii legilor ar cunoaste trei forme si
anume:
♦controlul parlamentar;
♦controlul politic;
♦controlul jurisdictional.
In aceasta opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-
statal si care functioneaza independent si in afara parlamentului. Controlul jurisdictional
se realizeaza sau prin instantele ordinare sau prin jurisdictiile speciale.
14
Intr-o a treia opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare a controlului
constitutionalitatii legilor, in raport cu organele care il exercita, cea mai conforma cu
exigentele stiintifice, este aceea care distinge intre controlul exercitat de adunarile
legiuitoare si cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea ca pot lipsi de efecte
votul acestor adunari, apar ca fiindu-le supraordonate; in cadrul organelor supraordonate
adunarilor legiuitoare se face distinctie intre organele politice, cele judecatoresti si cele
politico-jurisdictionale.
In sfarsit, intr-o a patra opinie, in functie de organul competent, controlul
constitutionalitatii legilor cunoaste doua forme :
♦controlul politic;
♦ controlul judecatoresc.
Aceasta clasificare ar avantajul de a evoca si procedura diferita dupa care se
realizeaza controlul si permite o abordare sistematica a institutiei analizate.
In cadrul acestei clasificari, prin control politic se intelege atat controlul exercitat
de catre organele legiuitoare, cat si cel exercitat de organe de stat, altele decat cele
legiuitoare, fie ca li s-a incredintat alaturi de menirea lor de baza si aceasta sarcina, fie ca
sunt special infiintate in acest scop
Astazi in lume controlul constitutionalitatii legilor printr-un organ politic si mai
ales prin parlamente se realizeaza mai rar.
Controlul zis jurisdictional poate fii exercitat fie de organe, altele decat cele
judecatoresti, care folosesc insa o procedura de lucru asemanatoare cu cea judecatoreasca,
fie de catre organele judecatoresti propiu-zise.
Interes deosebit a prezentat si prezinta controlul judecatoresc al al
constitutionalitaii legilor. Controversat, cat priveste fundamentarea sa stiintifica, controlul
judecatoresc al constitutionalitatii legilor sa impus in practica multor state, astazi
exercitandu-se sau in temeiul unor dispozitii legale clare, sau pur si simplu in temeiul
dreptului pe care pe care organele judecatoresti singure l-au arogat.

Criteriul temporal

In functie de momentul in care se efectueza, controlul constitutionalitatii legilor


se clasifica in control anterior adoptarii legilor si control posterior adoptarii lor.
Control anterior adoptarii legilor, denumit si control prealabil, preventiv sau a
priori, se exercita in faza de proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie sa observam
ca el nu este un veritabil control al constitutionalitatii, caci atat timp cat legea nu este
15
adoptata, proiectul poate fi imbunatatit chiar de initator sau poate fi abandonat. Mai mult
Parlamentul poate fi investit cu dreptul de a decide chiar el, in ultima instanta, asupra
constitutionalitatii textului in discutie. Acest control este mai mult o garantie de legalitate
si deci de contitutionalitate.
Controlul posterior adoptarii legilor, denumit si ulterior sau a posteriori, se
exercita supra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forta juridica egala cu a legii. In
aceasta situatie, in cadrul controlului explicit, de regula, se prevad organele de stat care
pot sesiza neconstitutionalitatea, organele de stat care pot decide cu privire la
constitutionalitatea, procedura de urmat si sanctiunile. Acesta este veritabilul control al
constitutionalitatii legilor .

Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991

Elaborarea Constitutiei a fost unul din punctele formulate in programele si


platformele fortelor politice. Guvernamantul de fapt insituit in decembrie 1989, desi s-a
legitimat ca o veritabila putere constituanta si a abolit vechile structuri de putere, nu a
elaborat si constitutia, dar a organizat alegerea unei Adunari Constituante care sa faca
acest lucru.
Odata legal constituita in urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990,
Adunarea Constituanta a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului
Constitutiei Romaniei, potrivit regulamentului sau. Comisia formata a cuprins 12
deputati, 11 senatori si 5 specialisti, desemnati, in mod obisnuit in dezbaterile din comisie
si Parlament prin termenul experti. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de
radactare a proiectului Constitutiei Romaniei a fost o comisie parlamentara speciala,
subordonata numai Adunarii Constituante.
Principiile si structura Constitutiei au fost discutate pana la detalii si votate in
Adunarea Constituanta in perioada 13 februarie 1991 - 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea
Constituanta a adus imbunatatiri documentului prezentat. Cat priveste votarea, ea s-a
realizat prin vot deschis. Totusi s-a folosit sistemul votului secret cu bile pentru un
amendament la textul privind alegerea sefului de stat.
Dezbaterea proiectul de Constitutie in Adunarea Constituanta a inceput in ziua de
10 septembrie 1991, textul in intregime fiind votat in ziua de 21 noiembrie 1991.
Pentru Constitutie au votat mai mult de doua treimi din numarul total al
membrilor Adunarii Constituante. Constitutia a fost supusa referendumului national,
16
organizat in ziua de 8 decembrie 1991 si, fiind aprobata, a intrat in vigoare.
Continutul Constitutiei
Continutul normativ al Constitutiei este structurat, din puct de vedere juridic, in
156 de articole, care sunt grupate in 8 titluri, unele titluri avand capitole si sectiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura
unitara a statului, la forma sa republicana de guvernamant. Statul roman este caracterizat
ca un stat de drept, democratic si social, in care suveranitatea nationala apartine poporului
care o exercita prin organele sale reprezentative sau prin referendum. In legatura cu
teritoriul, acesta este organizat administrativ in comune, orase si judete. Tot in acest titlu
exista dipozitii prin care se recunoaste si garanteaza dreptul persoanelor apartinand
minoritatilor nationale la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice,
culturale, lingvistice si religioase. In acelasi timp este stabilita obligatia statului roman de
a sprijini intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si de a actiona pentru
pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si
religioase, desigur cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt. De asemenea,
in acest titlu exista dispozitii privitoare la partidele politice si la sindicate, la dobandirea si
pierderea cetateniei romane. Sub acest ultim aspect trebuie retinuta regula in sensul careia
cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dabandit-o prin nastere. Unele
dispozitii privesc relatiile internationale ale Romaniei - definite ca relatii pasnice si de
buna vecinatate - si valoarea juridica a tratatelor internationale. In acest sens se stabilesc
doua reguli de mare importanta si anume: Romania se obliga sa indeplineasca intocmai si
cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tot in primul titlu sunt dispozitii privitoare la simbolurile nationale (drapel, ziua
nationala, imnul, stema si sigilul statului), la limba oficiala in stat - care este limba
romana- si la capitala, care este municipiul Bucuresti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile,libertatile si indatoririle fundamentale.
El este structurat in patru capitole.
In capitolul I, purtand denumirea Dispozitii comune sunt stabilite principii
constitutionale aplicabile domeniului drepturilor si libertatilor.
In capitolul 2, Drepturile si libertatile fundamentale, sunt consacrate:
inviolabilitatile (dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica,
libertatea individuala, dreptul la aparare, dreptul la libera circulatie, dreptul la ocrotirea
vietii intime, familiale si private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile si libertatile
social-economice si culturale (dreptul la invatatura, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul
17
la munca si la protectia sociala a muncii, dreptul la greva, dreptul de proprietate, dreptul
de mostenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la casatorie, dreptul copiilor si
tinerilor la protectie si asistenta, dreptul persoanelor cu handicap la o protectie sociala);
drepturile exclusiv politice ( dreptul la vot si dreptul de a fi ales); drepturile si libertatile
social-politice (libertatea constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie,
libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondentei); drepturile-garantii
(dreptul de petitionare si dreptul celui vatamat de catre o autoritate publica);
In capitolul III sunt stabilite Indatoririle fundamentale si anume: indatorirea de
fidelitate fata de tara; indatorirea de aparare a patriei; indatorirea de a satisface serviciul
militar; indatorirea de a contribui la cheltuielile publice; indatorirea de exercitare cu buna-
credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlati.
Capitolul IV reglementeaza Avocatul Poporului, ca un garantat al drepturilor si
libertatilor cetatenesti.
Titlul III, denumit Autoritatile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole
au si sectiuni. Mai intai sunt reglementarile privitoare la Parlament. Acesta este organizat
ca un Parlament cu structura bicamerala (Camera Deputatilor si Senatul), ales prin vot
universal, egal, discret, secret si liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi
reglementate: drepturile si obligatiile deputatilor si senatorilor; procesul de legifirare;
domeniul rezervat legii organice etc.
In capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementarile prinvind Presedintele
Romaniei, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, pentru un
mandat de 4 ani, Sunt stabilite atributiile, incompatibilitatile, imunitatea si raspunderea
sefului de stat.
Guvernul este reglementat in capitotlul III, care contine norme privitoare la
compozitia, investitura, incompatibilitatea si actele acestuia.
Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul:
obligatia informarii Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune intrebari, si de a se
adresa interpelari, angajarea raspunderii Guvernului si motiunea de cenzura, delegarea
legislativa.
Capitolul V, Administratia publica, reglementeaza administratia publica centrala
de specialitate si administratia publica locala, iar capitolul VI Autoritatea judecatoreasca.
Dispozitiile din acest capitol se refera la instantele judecatoresti, Ministerul Public si
Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct (IV) denumit Economia si finantele cuprinde norme referitoare la
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public national, impozitele si taxele,
18
Curtea de Conturi
Titlul V, Curtea Constitutionala, reglementeaza controlul constitutionalitatii;
Titlul VI se refera la integrarea euroatlantica;
Titlul VII, Revizuirea Constitutiei reglementeaza initiativa revizuirii, procedura si
limitele sale, conturand de altfel, caracterul rigid al Constitutiei;
In fine, titlul VIII, purtand denumirea Dispozitii finale si tranzitorii cuprinde
regulile referitoare la intrarea in vigoare a Constitutiei, conflictul temporal de legi,
institutiile existente si cele viitoare.

Reviziurea Constitutiei din 1991

In cei doisprezece ani de aplicare a constitutiei din 1991 s-au facut remarcate si
unele dificultati de aplicare a sa, care au fost puse sa fie pe seama unei eronate interpetari
a unora din texte constitutionale, fie pe seama neadaptarii unora din solutiile legislative
gasite in 1991 la contextul social si politic contenporan, aflat in plina evolutie. Ideea
necesitatii unei revizuiri a legii fundamentale a intrat in dezbatere publica, una din
formele cele mai eficiente prin care societatea civila a paticipat la proces fiind Forumul
constitutional organizat in vara anului 2002.
Primul pas in directia efectuarii uneri revizuiri constitutionale l-a reprezentat
constituirea la data de 25 iunie 2002 a Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative
privind revizuirea Constitutiei prin Hotararea Parlamentului nr 23 din 25 iunie 2002,
comisie ce urma sa redacteze un prim proiect al viitoarei Constitutii modificate. Pe baza
propunerilor si sugestiilor venite din partea Guvernului, a partidelor politice si a societatii
civile Comisia de experti a redactat o prima versiune a proiectului legii de revizuire a
Constitutiei, care, in aprilie 2003 a facut obiectul unei prime verificari din partea Curtii
Constitutionale, sesizata din oficiu cu privire la proiectul legii de revizuire.
Avizul consulativ al Curtii Constitutionale (Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003,
publicata in M. Of. Nr 317/12.05.2003) a indentificat unele probleme de redactare a
proiectului legii constitutionale si a ajutat la procesul de perfectionare a textului
proiectului de lege. Curtea a considerat ca procedura urmata pentru initierea actualei
modificari a Constitutiei Romaniei respecta prevederile in vigoare.
Proiectul legii de revizuire a Constitutiei a fost apoi dezbatut si adoptat de cele
doua camere ale Parlamentului dupa care urmeaza: Camera Deputatilor a inceput
dezbaterile in data de 17 martie 2003 si le-a finalizat prin adoptarea legii in cadrul unei
sesiuni extraordinare pe data de 30 iunie 2003, iar Senatul a inceput dezbaterile in cadrul
19
unei sesiuni extraordinare pe data de 25 august 2003 si le-a finalizat prin adoptarea legii
pe data de 1 septembrie 2003. Cum intre versiunile adoptate de cele doua camere ale
Parlamentului au existat unele diferente de redactare, legea de revizuire a fost supusa unei
proceduri de mediere, initiata la 2 septembrie 2003 si finalizata printr-un text comun la 8
septembrie 2003. Legea de revizuire a constitutiei a fost adoptata in sedinta comuna a
celor doua camere, cu votul a doua treimi din numarul membrilor Parlamentului, la data
de 18 septembrie 2003 si a fost supusa referendumului in zilele de 18 si 19 octombrie
2003, conform Legii nr. 375/2003 pentru organizarea si desfasurarea referendumului
national privind revizuirea Constitutiei. publicata in M.Of.nr. 171/22.09.2003. Constitutia
Romaniei a fost republicata in Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dandu-se
textelor o noua numerotare.
Finalitatile procesului de revizuire constitutionala pot fi grupate in trei principale
categorii: sporirea garantiilor institutionale si constitutionale ale drepturilor si libertatilor
fundamentale, indeplinirea conditiilor constitutionale pentru intregrarea Romaniei in
Uniunea Europeana si pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord si rezolvarea unor
disfunctionalitati remarcate in cadrul procesului decizional al autoritatilor publice
Principalele modificari aduse regimului juridic al drepturilor si libertatilor
fundamentale se refera la egalitatea cetatenilor indiferent de sex ; la posibilitatea
cetatenilor romani cu dubla cetatenie de a avea acces la functiile si demnitatile publice; la
dreptul la un proces echitabil, desfasurat intr-un termen rezonabil; la emiterea mandatului
de arestare si de perchezitie domiciliara numai de catre judecator; la consacrarea unor noi
drepturi fundamentale, precum dreptul de liber acces la cultura, dreptul la un mediu
inconjurator sanatos, sau libertatea economica; la garantarea proprietetii private; la
asigurarea raspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale si civile; la
posibilitatea folosirii limbii materne in justitie si administratia publica de catre persoanele
apartinand minoritatilor nationale etc.
Principalele prevederi incluse in textul constitutional in vederea integrarii Romaniei
in structurile euro-atlantice vizeaza: ratificarea tratatelor internationale care ar fi
incompatibile cu Constitutia numai dupa revizuirea corespunzatoare a acesteia; extradarea
si expulzarea cetatenilor romani in statele membre ale Uniuni Europene numai dupa
momentul integrarii si numai in conformitate cu legislatia interna si regulile specifice UE;
drepturile cetatenilor Uniunii Europene rezidenti pe teritoriul Romaniei de a vota in
alegerile organizate pentru alegerea Parlamentului European si de a alege si de a fi alesi in
autoritatile administratiei publice locale; drepturile exclusiv politice ale cetatenilor romani
care pot alege si pot fi alesi in Parlamentul European; dreptul de proprietate pentru straini
20
si apatrizi cu privire la terenuri in Romania, numai dupa integrarea tarii in UE, in
conditiile specifice UE; participarea Armatei Romane la operatiuni de mentinere a pacii
in cadrul si limitele stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectiva incheiate de
Romania; exercitarea in comun cu alte state a competentelor precizate in tratatele
fondatoare ale U.E., care este posibila doar in urma aprobarii exprese a Parlamentului
,data in sedinta comuna cu o majoritate de 2/3; moneda unica europeana, etc.
In sfarsit, principalele imbunatatirii aduse reglementarilor privitoare la functionarea
autoritatilor statului se refera la : mentionarea expresa a principiului separatiei puterilor in
stat; la metionarea expresa a solidaritatii poporului roman; la restrangerea imunitatii
parlamentare; la diferentierea atributiilor celor doua Camere ale Parlamentului; la intrarea
in vigoare a legilor la trei zile de la data publicarii; la prelungirea mandatului prezidential;
la procedura punerii sub acuzare a Presedintelui Romaniei; la procedura de urmat in cazul
schimbarii structurii Guvernului; la angajarea raspunderii Guvernului; la regimul juridic
al ordonantelor de urgenta; la precizarea rolului prefectului ; la cresterea indepententei
justitiei si mai buna sa functionare; la transformarea Curtii Supreme de Justitie in Inalta
Curte de Casatie si Justitie; la statutul Ministerului Public si la Consiliul Superior al
Magistraturii; la eliminarea atributiilor jurisdictionale ale Curtii de Conturi si la sporirea
atributiilor Curtii Constitutionale etc.

Cetatenia Romana

Cetatenia intereseaza nu numai dreptul constitutional, ci in egala masura si


dreptul international (public si mod deosibit cel privat), dreptul familiei etc. fiind prin
excelenta o notiune interdisciplinara. Constitutia si legile confera cetatenilor toate
drepturile (inclusiv cele politice), in timp ce persoanelor care nu au aceasta calitate nu le
confera decat o parte din aceste drepturi. Strainii si persoanele fara cetatenie nu se pot
bucura de toate drepturile politice, deoarece numai cetatenii exercita puterea la nivel
statal, prin urmare ei pot participa la guvernarea societatii din care fac parte si de destinele
careia sunt legati. Totodata, numai cetatenilor le incumba anumite obligatii, cum ar fi
obligatia de aparare a patriei sau de aparare a tarii.

Notiunea de cetatenie

Sensurile notiunii de cetatenie

21
Notiunea de cetatenie poate fii utilizata in doua sensuri: unul eminamente juridic
si unul politic, de expemplu, atunci cand este privita ca o apartenenta a unui individ la o
colectivitate umana (natiune, popor) organizata in stat. Desi pentru stiinta dreptului
constitutional intereseaza, in primul rand, sensul ei juridic, analiza cetateniei trebuie totusi
facuta pornindu-se de la legatura insidolubila ce exista intre aspectele sale politice si cele
juridice.
Notiunea de cetatenie are in stiinta dreptului constitutional doua acceptiuni. In
primul rand, notiunea de cetatenie este utilizata pentru a desemna o institutie juridica,
adica o grupare de norme juridice cu un obiect comun de reglementare. Dar, notiunea de
cetatenie este folosita si pentru a caracteriza conditia (starea) juridica ce se creeaza acelor
persoane care au calitatea de cetatean. In aceasta a doua acceptiune, cetatenia ce axeaza in
jurul ideii de subiect de drept si numai aici se vorbeste de cetatenia unei persoane,
dobandirea si pierderea cetateniei.
In literatura juridica cetatenia a fost conceputa ca o "legatura intre individ si stat"
sau ca o "legatura politica si juridica", o "apartenenta juridica" sau o calitate a persoanei.
Intr-o opinie, cetatenia era privita ca legatura care uneste un individ, un grup sau
anumite bunuri cu un stat anumit. Aceasta opinie este caracteristica unor autori care
considerau ca raporturile juridice se pot stabili numai intre persoane si bunuri, nu numai
intre persoane. Teza era principial gresita, nestiintifica, intrucat raporturile juridice se pot
stabili numai intre oameni, uneori ele incheindu-se cu privire la bunuri. Niciodata
raporturile juridice nu pot lua nastere intre oameni si bunuri.
Intr-o alta opinie, se pleaca la definirea cetateniei de la teza conform careia statul
ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populatie si suveranitate. Intre parerile acestor
autori nu exista decat deosebiri de nuanta, in esenta, ei definind cetatenia ca o legatura
politica sau juridica sau ca o calitate a persoanei, in virtutea careia persoana face parte din
populatie, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului.
O definitie considerata corecta priveste cetatenia ca fiind lagatura politica si
juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta legatura se
exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre o persoana si statul al
carui cetatean este; in plus, aceasta este o legatura juridica speciala, reflectata si pe plan
extern, pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine, in alt stat,
pe mare, in cer sau in cosmos.

Definitia cetateniei romane


Titlul de cetatean dovedeste apartenenta cetateanului la statul roman, stat in care
22
suveranitatea nationala apartine poporului. Cetatenii romani se bucura de drepturi si
libertati democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci si garantate in exercitarea
lor efectiva. Beneficiari ai drepturilor si libertatilor cetatenii romani sunt in acelasi timp si
titularii unor indatoriri. Titlul de cetatean roman impune devotament si fidelitate fata de
patrie, slujirea intereselor poporului precum si indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor
inscrise in Constitutie si legile tarii. Egali in drepturi si indatoriri, cetatenii romani sunt
raspunzatori deopotriva pentru dezvoltarea economica si sociala a tarii, pentru apararea
suveranitatii si independentei nationale
Astfel, cetatenia romana trebuie considerata ca acea calitate a persoanei fizice ce
exprima relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre persoana fizica
si stat, dovedind apartenenta sa la statul roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea
de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de Constitutia si legile
Romaniei.

Regimul juridic al cetateniei romane


Normele juridice prin care se reglementeaza cetatenia sunt norme ale dreptului
constitutional, ele formand o insitutie specifica a acestei ramuri de drept. Asa cum am
precizat anterior, norme juridice privitoare la cetatenie se regasesc si in alte ramuri de
drept, dar principapelele coordonate juridice ale insitutiei cetateniei apartin dreptului
constitutional, alte reglementari referindu-se in special la efectele juridice pe care
cetatenia le poate avea cu privire la statutul juridic al persoanei.
Prin urmare, in sistemul normativ roman, izvoarele juridice ale institutiei
cetateniei sunt Constitutia (art. 5), izvorul principal al dreptului constitutional si Legea
cetateniei romane. Desigur, la aceste reglementari trebuie adaugate si cele cuprinse in
Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Conventiei europene asupra cetateniei, adoptata la
Strabourg la 6 noiembrie 1977. Prin aceasta ratificare, potrivit art. 11 din Constitutie,
Conventia face parte din dreptul intern. Legea pleaca de la realitatea ca cetatenia romana
inseamna apartenenta persoanei fizice la patria romana, ca ea implica pentru cetatean atat
drepturi cat si obligatii.

Principiile cetateniei romane


1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilot prevazute in
Constitutie si legi. Acest principiu, sugereaza ca persoanele care nu au calitatea de
cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o parte din drepturile si
indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii noastre. Din drepturile inscrise in
23
constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii
neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita
cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate
si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale cat si drepturi subiective
obisnuite. In grupa acestor drepturile sunt incluse:
a). Dreptul de a alege si dreptul de a fi ales in organele reprezentative nationale.
Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice prin care se exprima si se exercita
puterea statala, apartin in exclusivitate numai cetatenilor. Revizuirea Constitutiei din 2003
a facut posibila exercitarea drepturilor de a alege si a fi ales si pentru cetatenii Uniunii
Europene, care indeplinesc conditiile legale, dar numai in cadrul alegerilor locale, alegeri
prin care nu se exprima suveranitatea de stat;
b). Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit pe acest
teritoriu;
c). Dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie precizat insa ca
aceasta regula mai are acum doar un catacter tranzitotiu, pana la aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana. Spre deosebire de anterioara redactare a legii fundamentale, conform
careia cetatenii straini si apatrizii nu puteau dobandi dreptul de propritate privata asupra
terenurilor, art 44 alin. (2) din Constitutia revizuita precizeaza ca cetatenii straini si
apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile
rezultate din aderarea Romaniei la U.E. si din alte tratate internationale la care Romania
este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de o lege organica, precum si
pe calea mostenirii legale;
d). Dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica puntru care
indeplineste condiitile cerute de legile tarii. Trebuie aratat ca, prentru anumite functii,
legile cer in mod expres ca persoana sa aiba calitatea de cetatean roman (de exemplu,
pentru ocuparea functiei de judecator). Revizuirea legii noastre fundamentale din 2003
nu a facut decat sa intareasca aceasta idee atunci cand a adaugat la art. 16 alin. (3)
precizarea ca statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru
ocuparea functiilor si demnitatilor publice;
e). Dreptul de a nu fii extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman nu poate
fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau judecarii intr-o cauza penala
ori in vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania.
Prin derogare de la acest principiu general, recunoscut si respectat in practica multor alte
state ale lumii, art. 19 alin. (2) din Constitutia Romaniei revizuita in 2003, dispune ca
24
cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care Romania este
parte, numai pe baza de reciprocitate si in conditiile ce urmeaza a fi precizate printr-o
lege;
f). Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate. Cetatenia
romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja cetatenii atunci cand acestia,
aflandu-se in afara granitelor, au nevoie de asemenea ajutor impotriva incalcarii
drepturilor lor.
2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin Constitutie si
legile tari.
Retinand aceleasi remarci pe care le-am facut la primul principiu, vom arata ca
cetateanul roman, titular de drepturi si libertati, este in acelasi timp obligat sa
indeplineasca si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat
mai mult cu cat cetatenia romana presupune responsabilitate civica. Conform acestui
principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate
cetatenilor romani, caci numai ei pot fi titularii tututor drepturilor si obligatiilor.
Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce
revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea economica si
sociala a Romaniei, pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii sale. Aceste
obligatii sunt fidelitatea fata de tara si indatorirea de aparare a patriei.
3. Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa,
nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere sau
origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia. Asa cum am mai
aratat, ideea egalitatii de sanse intre cetateni a fost intarita in ceea ce priveste accesul la
functiile si demnitalite publice prin adaugarea la art. 16 alin. (3) din Constitutia revizuita a
garantarii de catre stat a egalitatii dintre femei si barbati.
4. Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Aceast principiu se
desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale conform carora
stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a modurilor de dobandire si de
pierdere a cetateniei romane, constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Acest
principiu se desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora
incheierea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un efect asupra
cetateniei sotului care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei. Invers, nici
schimbarea cetateniei unuia din soti nu produce efecte juridice asupra cetateniei romane a
celuilat sot.
25
Modurile de dobandire a cetateniei romane

1. Dobandirea cetateniei romane prin nastere .


Facand explicatia principiului ius sanguinis, Legea cetateniei romane stabileste
ca este cetatean roman copilul care se naste din parinti cetateni romani. De asemenea, este
cetatean roman copilul nascut dintr-un parinte cetatean roman si un parinte strain sau fara
cetatenie. In toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a nascut sau unde domiciliaza unul
sau ambii parinti, nu influenteaza, in nici un fel cetatenia copilului.
2. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere.
Un alt mod de dobandire a cetateniei romane, prevazut de lege in varianta sa initiala,
dar care a disparut in urma modificarii din 1999 (vezi Legea nr.192/1999 pentru
modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991 publicata in M. Of. nr.
611/14.12.1999) este repatrierea. Desi aceasta modalitate nu mai este enumerata in art. 4
al legii, o regasim la art. 10, unde se face vorbire despre ea ca despre o varianta a
dobandirii cetateniei la cerere, ce beneficieaza de unele reguli proprii (vezi art. 19 si 36
din legea republicata).
Regimul sau juridic a ramas insa neschimbat de aceasta modificare a textelor
legale. Astfel, persoana care a pierdut cetatenia romana o redobandeste ca efect al
repatrierii. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul roman si
care, din diferite motive, au intrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu
societatea romaneasca. Asa se explica de ce legea considera repatreirea ca un mod de
dobandire a cetateniei romane.
Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din soti nu are
nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca sotul cetatean strain poate
cere dobandirea cetateniei romane in conditiile legii.
Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotaresc
pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de 14
ani trebuie sa isi exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va
decide tribunalul de la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.
In ceea ce priveste procedura, cererile de dobandire a cetateniei pe calea
repatrierii se depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea lor revine Guvernului, la
propunerea ministrului justitiei (vezi procedura dobandirii cetateniei romane la cerere).
3. Dobandirea cetateniei romane prin adoptie.
Cetatenia romana se dobandeste ce catre copilul cetean strain sau fara cetatenie,
26
prin adoptie, daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci cand adoptia se face de o
singura persoana, iar acesta este cetatean roman, iar in toate cazurile, cel adoptat nu a
implinit 18 ani. In cazul in care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetatean roman,
cetatenia va fi hotarata, de comun acord, de catre ei, iar in caz de dezacord va decide
instanta de judecata in functie de interesul adoptatului. Desigur, copilului care a implinit
varsta de 14 ani i se cere consimtamantul.
Cetatenia si in aceasta situatie ramane o problema de stat deoarece adoptia unui
strain de catre parinti cetateni romani nu se poate face decat cu incuviintarea unei
autoritati statale.
4. Dobandirea ( acordarea) cetateniei romane la cerere.
Cel de-al patrulea mod de dobandire a cetateniei romane este acordarea la
cerere. Acest mod de dobandire priveste pe cetatenii straini sau persoanele fara cetatenie
care isi manifesta dorinta de a se integra in societatea romaneasca.
Persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
a) S-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori desi nu s-a
nascut pe acest teritoriu, domicilieaza in conditiile legii, continuu si statornic pe teritoriul
statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani in cazul in care este casatorit si
convietuieste cu un cetatean roman. Aceste termene pot fi reduse, daca solicitantul este o
personalitate recunoscuta pe plan international.
b) Doveste, prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul roman;
declara ca nu intreprinde sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins sau sprijinit actiuni
impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;
c) A implinit varsta de 18 ani;
d) Are asigurate mijloace legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de
legistia privind regimul strainilor;
e) Este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in
strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie
romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;
g) Cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.
Legea cetateniei romane (art. 8 si art. 10) reglementeaza doua situatii in cazul
acordarii cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a
avut aceasta cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea cetateniei straine si
domiciliul in strainatate sau cu stabilirea domiciului in tara.
27
In al doilea rand, se relementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu
avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere. Existenta acestor doua categorii de persoane
care cer (redobandirea si dobandirea) cetatenia romana, nu ramane fara efecte juridice
cat priveste conditiile ce trebuie indeplinite. Astfel, poate dobandi cetatenia romana
continuand sa domicilieze in strainate numai persoana care a mai avut aceasta cetatenie,
dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De asemenea, aceasta persoana depune juramant de
credinta in fata sefului misiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din tara in care
domiciliaza. In situatia persoanelor care cer acordarea cetateniei romane si nu au mai avut
aceasta calitate legea impune domicilierea in tara si obligatia depunerii juramantului in
tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana si se produc toate efectele sale juridice
este cea la care s-a depus juramantul de credinta.
Legea reglementeaza toate situatiile posibile in cazul cererii de acordare a
cetateniei romane. Astfel, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani, nascut din parinti
cetateni straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana o data cu parintii sai. Daca
insa numai unul din parinti dobandeste cetatenia romana, cetatenia copilului o vor hotara
parintii de comun acord, iar in caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului,
tinand cont de interesele acestuia. Consimtamantul copilului care a implinit varsta de 14
ani este necesar, iar cetatenia se dobandeste pe aceeasi data cu parintele sau.
Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar cu
procura speciala si autentica si se adreseaza comisiei pentru constatarea conditiilor de
acordare a cetateniei, de pe langa Ministerul Justitiei. Comisia, in urma examinarii
documentelor va intocmi un raport pe care-l va inainta mistrului justitiei. Daca in raport
se arata ca nu sunt intrunite conditiile legale pentru acordarea cetateniei ministrul justitiei
va counica aceasta petitionarului. Daca sunt indeplinite conditiile, ministrul justitiei va
prezenta Guvernului proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei. Aprobarea cererilor
de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare a Guvernului care precizeaza, in
acest sens, asupra propunerilor misnistrului justitiei si se publica in M. Of.
5. Cetatenia copilului gasit pe teritoriul Romaniei
Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman daca
nici unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeieaza tot pe principiul ius
sanguinis, in baza unei prezumtii legale relative in conformitate cu care cel putin unul din
parinti a fost cetatean roman. In cazul in care filiatia copilului gasit pe teritoriul Romaniei
a fost stabilita inainte ca acesta sa implineasca varsta de 18 ani, fata de ambii parinti, iar
acestia sunt de cetatenie straina el pierde cetatenia romana. Acest lucru se intampla in
cazul in care filiatia copilului gasit a fost stabilita numai fata de un parinte cetatean
28
strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.
6. Juramantul de credinta fata de Romania. Efecte juridice
Doua sunt situatiile in care solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna
juramantul de credinta fata de Romania, anume in cazul dobandirii cetateniei romane la
cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin continutul sau, juramantul de credinta este o
afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi devotata patriei si poporului
roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a respecta constitutia si legile.
Procedural, juramantul de credintita trebuie depus in termen de 6 luni de la data
comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se depune in fata
ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa
depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau
consulatare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator.
Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se dobandeste pe
data depunerii sale. Nedepunerea juramantului de credinta in termenul prevazut din vina
persoanei careia i s-a acordat cetatenia romana conduce la incetarea efectelor hotararii
Guvernului de acordare a cetateniei fata de persoana in cauza.

Modurile de pierdere a cetateniei romane

1.Retragerea cetateniei romane


Trebuie sa remarcam ca retragerea cetateniei romane apare ca o sanctiune.
Trebuie avut in vedere ca potrivit art. 5 alin. (2) din Constitutie, cetatenia romana nu
poate fi retrasa aceluaia care o dobandeste prin nastere.
Se poate retrage cetatenia romana celui care:
a) aflandu-se in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama
interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;
b) aflandu-se in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care
Romania a rupt relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;
c) a obtinut cetatenia romana in mod fraudulos;
d) este cunoscut ca avand legaturi sau a sprijinit, sub orice forma, grupari teroriste
ori a savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala.
Se constata ca nu se poate retrage cetatenia romana decat persoanelor care se afla in
afara granitelor tarii. Cetateanului roman care domicilieaza pe teritoriul Romaniei nu i se
poate retrage cetatenia decat atunci cand a obtinut-o in mod fraudulos.
Retragerea cetateniei romane se pronunta numai impotriva persoanei vinovate, aflate
29
in una din situatiile prevazute de lege si mentionate mai inainte si nu produce nici un efect
juridic asupra cetateniei sotului sau copiilor.
Retragerea cetateniei romane se pronunta de catre Guvern, prin hotarare, la
propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale pierderii cetateniei se produc de la
data publicari in M. Of. a hotararii de retragere.

Renuntarea la cetatenia romana


Renuntarea la cetatenia romana a fost inscrisa ca mod de pierdere deoarece se pot
ivi situatii in care o persoana, cetatean roman, doreste sa se stabileasca in strainatate si sa
obtina cetatenia statului unde se stabileste.
Legea stabileste ca se poate aproba renuntarea la cetatenia romana numai
cetateanului roman care a implinit varsta de 18 ani si numai pentru motive temeinice.
Poate cere renuntarea la cetatenia romana cel care:
a) nu este invinuit sau inculpat intr-o cauza penala ori nu are de executat o pedeapsa
penala;
b) nu este urmarit pentru debite catre stat sau fata de persoane juridice ori fizice din
tara sau, avand asemenea debite le achita ori prezinta garantii corespunzatoare pentru
achitarea lor;
c) a dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.
Aprobarea cererii de renuntare la cetatenia romana ( cerere care trebuie sa fie
individuala) revine Gurvernului, la propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale
pierderii cetateniei pe aceasta cale se produc de la data publicari in M. Of. a hotararii
Guvernului de aprobare a renuntarii la cetatenia romana. Fiind o cerere individuala,
cererea de renuntare la cetatenia romana nu produce efecte decat fata de cel ce o face, nu
si fata de sot sau copii. Cu toate acestea, dovedind grija pentru integritatea familiei, legea
romana prevede ca in cazul cand ambii parinti (sau unul, daca numai acesta e cunoscut
sau in viata) obtin aprobarea renuntarii la cetatenia romana o data cu parintii sau, daca
aceastia au pierdut cetatenia romana la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul
minor care, pentru a domicilia in stainatate paraseste tara dupa ce ambii parinti au pierdut
cetatenia romana, pierde cetatenia romana pe data plecarii sale din tara. Legea cere si
constimantul minorului care a implinit varsta de 14 ani.

Alte cazuri de pierdere a cetateniei romane


Sunt situatii care privesc insa numai copiii minori, adica pe aceia care, de regula,
urmeaza conditia juridica a parintilor.
30
a) Adoptia
Adoptia unui copil minor, cetatean roman, de catre cetateni straini. In cazul in care
un copil minor cetatean roman este adoptat de un cetatean strain, legea prevede ca el
pierde cetatenia romana daca adoptatorul solicita aceasta in mod expres si daca adoptatul
este considerat, potrivit legii straine, ca a dobandit cetatenia straina. Data pierderii
cetateniei romane este data dobandirii de catre minor a cetateniei adoptatorului. Daca
adoptia a fost declarata nula sau anulata, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani este
considerat ca nu a pierdut niciodata cetatenia romana.
Anularea, declarata nulitaii sau desfacerea adoptiei unui minor de care cetateni
romani. Daca un copil strain a fost a adoptat de cetateni romani, iar aceasta adoptie a fost
anulata sau declarata nula este firesc ca sa piarda si cetatenia romana pe care o dobandise
ca efect al adoptiei sale. Anularea sau declarerea nulitatii adoptiei in cazul in care copilul
nu a implinit varsta de 18 ani si domiciliaza in strainatate sau paraseste tara pentru a
domicilia in strainatate, duc la consecinta ca minorul e considerat ca nu a fost niciodata
roman. Situatia sa prezinta in acelasi mod si in cazul desfacerii adoptiei, singura deosebire
fiind ca de aceasta data copilul pierde cetatenia romana pe data cand adoptia a fost
desfacuta.
In sfarsit, stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei duce la
pierderea cetateniei romane, daca parintii (sau doar cel cunoscut) sunt cetateni straini.
Dovada cetateniei romane
Legea cetateniei romane stabileste clar ca anume inscrisuri fac dovada cetateniei
romane in tara si in afara hotarelor. Prima regula este ca dovada cetateniei se face prin
buletinul sau cartea de identitate. Prin exceptie, dovada cetateniei se poate face si cu
certificatul constatator.
Cat priveste copiii pana la varsta de 14 ani, ei dovedesc cetatenia cu certificatul
de nastere insotit de buletinul sau cartea de identitate al oricaruia dintre parinti sau, in
cazul in care copilul este inscris in buletinul de identitate al unuia dintre patinti, numai cu
acest buletin.
In strainatate, dovada cetateniei romane se face prin actul valabil de trecere a
frontierei emis de autoritatile romane (pasaportul). Misiunile diplomatice sau oficiile
consulare ramane pot elibera, in caz de nevoie, dovezi de cetatenie pentru cetatenii
romani aflati peste hotare.
Cetatenia de onoare
Potrivit legii, straini care au adus servicii deosebite tarii si natiunii romane pot
dobandi cetatenia de onoare. Aceasta se acorda de catre Parlamentul Romaniei, la
31
propunerea Guvernului, fara nici o alta formalitate. Beneficiarul cetateniei de onoare se
bucura de toate drepturile civile si politice recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia
drepturilor exclusiv electorale si a celui de a ocupa o functie publica.
Strainii si apatrizii
Pe teritoriul romaniei exista si straini precum si apatrizi. Strain in Romania este
persoana care are cetatenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o
cetatenie, fiind desemnata in general prin expresia cetatean al lumii. Regimul juridic al
strainilor in Romania rezulta atat din Constitutie, cat si din legea speciala privitoare la
acestia (Legea nr. 123/2001 privind regimul strainilor in Romania, publicata in M. Of. nr.
168/2001). Legea stabileste pana la detalii conditia juridica a strainilor.

DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE


FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR

Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea


intregii activitati umane, bineinteles a aceleia democratice. Drepturile si libertatile
omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar mai ales practice,
reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si in ale comunitatii
umane internationale.

32
Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului este o
misiune permanenta indeosebi a juristilor pentru ca limba in care ele sunt formulate este,
mai intai, cea a dreptului si deci juristilor le revine, in primul rand, misiunea de a analiza
toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile necesare
(notiunile, vocabularul folosit), sa permita evidentierea progreselor dar si a ramanerilor in
urma, sa ofere solutii legislative care sa permita o reala promovare a respectului pentru
aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a lor.
Drepturile fundamentale consacra la nivel normativ acele drepturi ale omului pe
care guvernantii doresc sa le garanteze; prin urmare forta lor juridica si garantiile lor vor
fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Prin urmare, drepturile
fundamentale sunt, in egala masura, atat garantii obiective cat si drepturi subiective,
opozabile puterii statale si protejand individul inclusiv in raporturile sale cu ceilalti
membri ai colectivitatii din care face parte. Consacrarea lor la nivel normativ
constitutional, le asigura cea mai eficienta garantare juridica, intrucat astfel ele
beneficiaza atat de mecanismele de garantare a suprematiei normelor constitutionale, cat
si de mecanismele juridice specifice protectiei drepturilor subiective.
Definitia drepturilor fundamentale
Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;
c) datorita importantei lor sunt inscrise, in acte deosebite, cum ar fi declaratiile de
drepturi, legi fundamentale (constitutii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind in ultima instanta
facultati ale subiectelor raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si
sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Aceasta este
cea mai importanta trasatura. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea
ce le deosebeste de acestea este tocmai aceasta trasatura. Ea explica de ce din sfera
drepturilor subiective numai un anumit numar de drepturi sunt fundamentale, inscrise, ca
atare, in constitutie. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi
consacrate de Constitutie care sunt determinante pentru statutul juridic al cetateanului.
Anumite drepturi subiective, datorita importantei lor sunt selectate pe criteriul valoric si
inscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom
retine ca ele sunt drepturi esentiale pentru cetateni, pentri viata, libertatea, personalitatea
33
lor.
Caracterul de drepturi esentiale il capata un raport cu conditiile concrete de
existenta ale unei societati date. Un drept subiectiv poate fi considerat esential si deci
fudamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate. Mai
mult decat atat, chiar in cadrul aceleiasi societati, in diferite etape istorice, acelasi drept
subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit conditiilor
concrete economice, sociale, politice si bineinteles conform vointei guvernantilor, a carei
expresie nu este altceva decat legea ce stabileste chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta
explica destul de clar de ce intr-o anumita perioada istorica numarul drepturilor
fundamentale este mai mare sau mai mic decat in alta perioada istorica. Drepturile
fundamentale pot fi explicate numai vazute in interdependenta lor cu celelalte fenomene
si indeosebi cu realitatile economice, sociale, si politice concrete din fiecare tara.
Datorita importantei lor, drepturile fundamentale, sunt inscrise in acte cu forta
juridica suprema, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Inscrierea in
constitutie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de
a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Inscrise in Constitutie, li se recunoaste caracterul
de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor, atat
la nivel normativ cat si institutional.
La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca drepturile fundamentale sunt
acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi
stabilite prin Constitutie si garantare prin Constitutie si legi.

efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplu motiv ca legea se
adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si, bineinteles sactionand
atitutinile

Inviolabilitatile

1. Dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica


Aceste drepturi sunt reglementate de catre Constitutie in acelasi articol si anume
art. 22.

34
Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, in
sistemul juridic, fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur prin
constitutii. Este un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului in cele
mai importante acte internationale in acest domeniu. Astfel, Declaratia Universala a
Drepturilor omului stabileste in art 3 ca "Orice om are dreptul la viata, libertate si la
inviolatilitatea persoanei". Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale consacra in art. 2 ca "Dreptul oricarei persoane la viata este
protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat, decat in executarea unei
sentinte capitale pronuntate de catre un tribunal in cazul in care infractiunea este
sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa", iar Pactul privitor la drepturile civile si politice
stabileste in art. 6 pct. 1ca "Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitar".
Intr-o acceptiune restransa larga viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o
acceptiune larga viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte, cerinte, si
dorinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica, in aceasta acceptiune larga,
dreptul la viata este asigurat prin intreg sistemul constitutional. Art. 22 din constitutie se
refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta solutie fiind mai eficienta din
punct de vedere juridic. Art. 22 alineatul (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind
contrara drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a
drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit
dreapta si niciodata eficienta. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca
de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit
ceea ce trebuie asfel pedepsit. Interdictia prevazuta de art 22 al. (3) este absoluta, nici
exceptie nefiind posibila.
Dreptul la integritatea fizica este clar definit prin chiar formularea
constitutionala. Stransa sa legatura cu dreptul la viata a determinat reglementarea in
acelasi articol. Respectul integritatii fizice este garantat chiar prin Constititutie, rezultand
astfel obligatia autoritatilor publice de a o asigura. Orice atingere adusa interegritatii
fizice a persoanei va trebui sanctionata de catre lege, iar daca ea se impune, totusi, din
considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, in conditiile articolului 53
din Constitutie (de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de
sange pentru dovedirea intoxicatiei alcoolice, efectuarea unui operatii chirurgicale cu
acordul pacitentului etc.)
Dreptul la integritate psihica este ocrotit si considerat de valoare constitutionala,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente in care fizicul si
35
psihicul nu pot fi despartite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integritati este contrare
drepturilor umane.
Respectul vietii, integritatii fizice si a integritatii psihice implica in mod firesc
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradate, ceea ce face in
mod expres articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor asemenea precedee si tratamente
este o incalcare a demnitatii si personalitati omului. Prevederile privind interzicerea
torturi, a pedepselor sau tramentatelor inumane ori degradante, se regasesc in Declaratia
Unirversala a Drepturilor Omului (art.5), in Pactul international relativ la drepturile civile
si politice (art.7), si mai ales in Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984). Aceasta Conventie defineste
tortura ca un act prin care o durere sau suferinta ascutite, fizice sau mentale, sunt produse
intentionat unei persoane cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persona
informatii sau marturisire, de a pedepsi un act pe care ea sau o terta persoana l-a comis
sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a
intimida sau face presiuni asupra unei terte personae, sau pentru oricare alt motiv fondat
pe o forma de discriminare indiferent care este, daca o asemenea durere sau asemenea
suferenta sunt produse de un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana avand o
imputernicire oficiala sau la instigarea sa sau cu consimtamantul sau expres sau tacit.
Conventia cuprinde angajamentul statelor de a lua masurile legislative, administrative,
judiciare si orice alte masuri eficiente pentru a impiedica comiterea de acte de tortura,
aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se afla
sub jurisdictia lor.
Drepturile prevazute in articolul 22 sunt ocrotite de Constitutie fata de toate
subiectele de drept, deci atat fata autoritatile publice cat si fata de ceilalti cetateni.

2. Libertatea individuala
Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea individuala in articulul 23, articol
cu un continut complex.
Articolul 23 din Constitutie foloseste doua exprimari si anume cea de libertate
individuala si siguranta persoanei. Aceste doua notiuni nu sunt unul si acelasi lucru, nu
formeaza o categorie juridica unica, desi sunt si trebuie folosite si explicate impreuna.
Explicarea constitutionala este rezultatul faptului ca libertatile apartinand persoanei
trebuie reglementate nu numai in totalitatea lor, ca fiind esentiale, pentru individ si
indivizibile, ci si fiecare in parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o libertate, astfel
incat prin simpla nominalizare s-o indentifici fara retineri, desi practicile constitutionale
36
in acest domeniu al drepturilor din prima generatie sunt indelungate si edificatoare.
Libertatea individuala, in contextul articolului 23 din Constitutie, priveste
libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea comporta si misca libera, de a nu fii
tinuta in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fii retinuta, arestata sau detinuta decat
in cazurile si dupa formele expres prevazute de Constitutie si legi. Libertatea individuala
este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul nascandu-se liber. Societatea
are obligatia de a respecta si proteja libertatea omului.
Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul, garantiilor care protejeaza
persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si legilor, iau
anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii, care asigura ca aceste masuri
sa nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de regula) permite realizarea represiunii
faptelor antisociale (nelegale, infractiunilor), dar in acelasi timp asigura inocentilor
ocrotirea juridica necesara.
Articolul 23 din Constitutie stabileste conditiile in care se pot realiza perchezitii,
retineri si arestarii si anume ca aceastea pot fi dispuse numai in cazurile si cu procedura
prevazute de lege.
Perchezitia este o masura reglementata in Codul de procedura penala in capitolul
denumit "Mijloace de proba" si precizata astfel: "Cand persoana careia i s-a cerut sa prea
vreun obiect sau vreun inscris... tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori
de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire
penala sau instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia
poate fi domiciliara sau corporala". Prin ea insasi perchezitia priveste direct libertatea
individuala si mai ales siguranta persoanei in acceptiunea pe care am formult-o mai
inainte. De aceea perchezitia se poate efectua numai in cazurile si conditiile prevazute de
lege. Trebuie sa adaugam ca revine procedurii penale stabilirea de reguli, pana la detaliu,
privind incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor.
Retinerea este o masura procesual-penala, preventiva, prin care persoana fata de
care exista unele indicii ca a savarsit o fapta, prevazuta si pedepsita de lege, este privata
de libertatea sa, de catre autoritatile competente pe o durata strict limitata. Fiind o masura
care priveste libertatea individuala, retinerea este reglementata prin Constitutie si in
detaliu prin legislatia penala.
In legatura cu durata maxima a retinerii care nu poate depasi 24 de ore, ea trebuie
interpretata ca o durata ce nu poate fi depasita si nu ca o durata practicata in orice caz de
retinere. Aceasta inseamna ca retinerea poate dura si mai putin de o ora si cinci ore, in
functie de motivele retinerii si de operativitatea in rezolvarea problemelor pe care le ridica
37
fiecare caz in parte. Nimic nu impiedica juridic raspunderea autoritatii pentru o retinere
pana la limita maxima daca se dovedeste ca aceasta retinere a fost abuziva si ca deci ea
nu era necesara.
Arestarea este o masura care atinge grav libertatea individuala, ea avand
consecinte mari, uneori nebanuite, asupra reputatiei persoanei, a vietii sale intime si
familiale, a fericirii sale. Persoana arestata suporta banuiala de culpabilitate, masura
putand produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusa unor reguli
constitutionale clare si ferme, luarea sa revenind unor autoritati care actioneaza numai din
ordinul legii, independent si impartial si anume judecatorilor. Doua reguli constitutionale
cheie sunt prevazute, explicit, in articolul 23 si anume ca arestarea se face numai pe baza
unui mandat de arestare, si ca aceasta masura o poate dispune numai judecatorul.
Coborand alineatul (4) cu alineatul (2) rezulta ca arestarea poate dispune numai in
cazurile si cu procedura prevazute de lege.
In cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru maxim 30
de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data, fara ca durata totala a
arestului preventiv al unei persoane sa poata depasi un termen rezonabil, si in nici un caz
sa nu fie mai mare de 180 de zile. In cursul judecatii, pe durata arestarii preventive nu
poate fi mai mare de 60 de zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care il are la
dispozitie instanta de judecata pentru a verifica periodic legalitatea si temeinicia luarii
masurii arestarii. Evident ca acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate
opera si pentru termene mai mici decat cele precizate in textul constitutional.
In toate situatiile, cel arestat are posibilitatea de a cere punerea sa in libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Controlul judiciar si cautiunea sunt doua
institutii procesual penale care garanteaza ca persoana pusa in libertate provizorie va
raspunde tuturor solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari legate desigur de procesul
penal in care este implicata.Aceasta regula a libertatii provizorii incearca sa valorifice la
maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa reduca la minimum riscul unei erori
judiciare si, in general, al unor acte ireparabile. Cel arestat are oricand posibilitatea de a
ataca incheierile judecatoresti referitoare la arestarea sa prin caile de atac prevazute de
lege.
Deoarece atat retinerea cat si arestarea privesc libertatea individuala ele se pot
ordona numai atunci cand exista motive legale, iar in ideea de respect al libertatii si
sigurantei persoanei si ea are dreptul sa cunoasca aceste motive care impun masuri atat
de grave si care desigur o privesc. Autoritatea care efectueaza retinerea sau arestarea, are
obligatia constitutionala de a comunica de indata persoanei retinute sau arestate motivele
38
masurii luate. Comunicarea se face in limba pe care o intelege cel in cauza. Invinuirea se
aduce la cunostinta in cel mai scurt termen, dar si acest lucru este esential, numai in
prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu, prezenta avocatului in aceasta secventa
procesuala este obligatorie, de aceea autoritatea publica trebuie sa ia masurile eficiente
pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocat
ales. Regula constitutionala este atat de clara si desigur imperativa incat nu admite nici
un subterfugiu juridic, incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.
Retinerea si arestarea unei persoane se justifica prin existenta unor motive,
desigur legale. Daca aceste motive au disparut, spune Constitutia, cel retinut sau arestat
trebuie in mod obligatoriu eliberat. Desi textul nu stabileste un termen in care eliberarea
sa se produca, el trebuie sa fie cel al constatarii legale si oficiale a disparitiei motivelor.
Articolul 23 din Constitutie stabileste doua reguli fundamentale, de mare traditie
in sistemele juridice si de incotestabila actualitate, anume prezumtia de nevinovatie si
legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constitutionala a adaugat inca o regula
devenita cu timpul traditie in mai multe state dezvoltate, aceea a imposibilitatii de a
prevede prin lege sau aplica sanctiuni privative de libertate in alte domenii decat in cel
penal.
3. Dreptul la aparare
Dreptul la aparare este un drept fundamental cetatenesc, de traditie in istoria
institutiei drepturilor si libertatilor cetatenesti. Cele doua alineate ale articolului 24
surprind corect continutul dreptului la aparare, sub cele doua acceptiuni ale sale. Intr-o
acceptiune larga dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale
care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa
conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa. In procesele civile, comerciale, de
munca, de contencios administrativ, dreptul la aparare ca totalitate de drepturi si reguli
procedurale ofera partilor posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sale de a dovedi
netemeinicia pretentiilor adversarului. In aceasta acceptiune larga se include si
posibilitatea folosirii avocatului. In acceptiunea sa restransa dreptul la aparare cuprinde
doar posibilitatea folosirii unui avocat.
4. Dreptul la libera circulatie
Dreptul la libera circulatie este un drept care asigura libertatea de miscare a
cetateanului. Constitutia reglementeaza ambele aspecte care formeaza continutul dreptului
la libera circulatie si anume: libera circulatie pe teriroriul Romaniei si libera circulatie in
afara teritoriului. Este firesc insa ca libera circulatie nu poate fi absoluta, ea trebuie sa se
desfasoare potrivit unor reguli, cu indeplinirea si respectarea unor conditii, stabilite de
39
lege. De regula, aceste conditii privind exercitarea dreptului la libera circulatie urmaresc
ocrotirea unor valori economice si sociale, a drepturilor si libertatilor fundamentale,
normala desfasurare a relatiilor cu alte state etc. De astfel chiar Pactul international
privitor la drepturile civile si politice stabileste prin art. 12 ca libera circulatie poate face
obiectul unor restrictii daca sunt: a) prevazute de lege; b) necesare pentru protejarea
sigurantei nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice; c) compatibile cu
celelalte drepturi recunoscute.
In legatura cu libera circulatie pe teritoriul Romaniei, prin articolul 25 se asigura
posibilitatea pentru orice cetatean de a circula nestanjenit pe teritoriul statului nostru si de
a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice localitate.
Cat priveste libera circulatie a cetatenilor romani in strainatate ea este de asemenea
garantata prin permiterea emigrarii si revenirii in tara. Documentele juridice
internationale prevad ca nimeni nu poate fi privat, in mod arbitrar, de dreptul de a intra in
propria sa tara si ca strainul aflator legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat
in executarea unei decizii, luate in conformitate cu legea si, daca ratiuni imperioase de
securitate nationala nu se opun, el trebuie sa aiba posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledeaza impotriva expulzarii sale si de a obtine examinarea cazului
sau de catre autoritatea competenta, ori de catre una sau mai multe persoane special
desemnate de aceasta autoritate, fiind reprezentat in acest scop
5. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private
Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private are un continut compex. El
este un aspect al respectarii personalitatii omului, proclamata prin articolul 1 din
Constitutie ca valoare suprema.
Constitutia impune autoritatilor publice obligatia de a respecta si ocroti viata intima,
familiala si privata, recunoscandu-se de fapt ca orice persoana fizica, orice om, are dreptul
la propria sa viata intima, familiala si privata.
Constitutia obliga autoritatile publice la respectul vietii intime, familiale si
private si la ocrotirea impotriva oricaror atentate din partea oricarui subiect de drept (om
sau autoritate, grup atc.). Nimeni nu poate sa se amestece in viata intima, familiala sau
privata a persoanei fara consimtantul acesteia, consimtamant care desigur trebuie sa fie
explicit (sau sa reiasa ca a fost explicit) si exprimat liber.
Autoritatile publice trebuie sa ia toate masurile posibile si rezonabile pentru a ocroti
viata intima, familiala si privata a persoanei. Astfel judecatorii au obligatia de a declara
sedinta secreta de judecata in procesele in care publicitatea ar afecta aceste valori, fara sa
aduca vreun serviciu legii sau justitiei. Se considera de asemenea ca este un atentat la
40
viata intima a persoanei ascultarea, inregistrarea sau trasmiterea prin aparat oarecare a
imaginilor sau a vorbelor pronuntate de o persoana, fara consimtamantul acesteia, asa
cum procedeaza unii fotografi de presa care utilizeaza teleobiective pentru a surprinde
scene din viata particulara a unor politicieni sau actrite si a le specula.
Intra de asemenea in dimensiunile vietii intime, familiale si private, dreptul exclusiv
al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine si respectul intimitatii sunt
inseparabile. Este de asemenea interzisa si desigur sanctionata aducerea la cunostinta
publica a aspectelor din viata conjugala a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi este de fapt un aspect al vietii intime
si private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile si imprescriptibile drepturi ale
omului. Acest drept este cunoscut si sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de
corpul sau sau ceea de libertate corporala. Multa vreme aceasta libertate a fost refuzata
din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare implicit in
legislatii mult mai tarziu decat alte drepturi si libertati.
Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi cuprinde cel putin doua aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea sa; prin
exercitarea acestui drept persoana nu trebuie sa incalce drepturile altora, ordinea publica
sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viata si libertatea persoanei.
Omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigatii, cercetari
sociologice, psihologice, medicale sau de alta natura, de a accepta sa se supuna unor
experimente medicale, stiintifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe si
tesuturi umane, de a participa ca subiect la operatiile de inginerie genetica etc. Uneori
acest drept se confunda cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decat o amuzanta
eroare, pentru ca sinuciderea prin ea insasi este in afara oricarei reglementari
conventionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi isi gaseste temeiul
juridic si in art. 7 din Pactul international privitor la drepturile civile si politice, potrivit
caruia nimeni nu poate fi supus torturii si unor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante si care interzice in special "ca o persoana sa fie supusa, fara
consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice".
In mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta limitele
determinate de protectia celorlalti, a grupui social. Fara a intra in detalii in aceasta
privinta, vom mentiona, printre alte limitari: examenul sanatatii impus pentru exercitiul
unor activitati, pentru casatorie; examenele medicale instituite in mediile scolare si
studentesti pentru depistarea unor maladi contagioase; masurile medicale pentru
combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinarile obligatorii.
41
Respectul si ocrotirea vietii intime, familiale si private, consacrate prin art. 26 din
Constitutie se coreleaza cu dispozitiile art. 17 din Pactul international privitor la drepturile
civile si politice care arata ca nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau
ilegale in viata sa privata,in familia sa, in domiciliul sau corespondenta sa, sau atingerilor
ilegale in onoarea si reputatia sa. Orice persoana, spune art.17, are dreptul la protectia
legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalitatii umane implica si respectul domiciliului sau, care cuprinde
doua aspecte si anume: inviolabilitatea domiciului si libera alegere, schimbare sau
folosire a domiciliului. Cat priveste cel de al 2-lea aspect el si-a gasit exprimarea juridica
in art. 25 din Constitutie privind libera circulatie.
Inviolabilitatea domiciului exprima juridic interdictia patrunderii in domiciliului
unei persoane. Desi in institule-ul sau articolul 27 marcheaza acest drept prin expresia
inviolabilitatea domiciliului, in continutul alineatului (1) se vorbeste de domiciliu si
resedinta. Ambele exprimari sunt desigur corecte. Trebuie sa avem in vedere ca in dreptul
Constitutional (si in cel public in general) notiunea de domiciliu are o acceptiune diferita
de cea pe care i-o da dreptul civil. Se stie ca in dreptul civil, domiciliul unei persoane
fizice este acolo unde ea isi are locuinta sa statornica si principala. In dreptul
constitutional notiunea de domiciliu are o acceptiune larga, cuprinzand practic atat
domiciliul in sensul dreptului civil cat si resedinta unei persone fizice.Aceasta acceptiune
larga este utilizata si in alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal. In dreptul
constitutional prin domiciliu se intelege de fapt locul (locuinta) unde traieste o persoana si
famili sa (desigur daca are o familie). Cuprinde nu numai camera in care doarme,
camerele unde traieste persoana fizica ci si dependentele, curtea, gradina, garajul, sau
orice alt loc imprejmuit tinand de ele. In unele situatii insa si in dreptul constitutional se
utilizeaza conceptul de domiciliu ca in dreptul civil (vezi de exemplu, ocuparea functiilor
publice). Notiunea de domiciliu nu se confunda cu acea proprietate, sau de proprietar. De
astfel inviolabilitatea domiciliului se fundamenteaza mai mult pe respectul personalitatii
umane, decat pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativa a
dispozitiilor sale, Constitutia utilizeaza si notiunea de resedinta.
Din examinarea art. 27 rezulta cu claritate doua situatii dinstinte privind
patrunderea in domiciliul unei persoane. O prima situatie este aceea cand se poate
patrunde in locuinta unei persoane cu consimtamantul acesteia, mai exact cu invoirea
acesteia. Cea de a doua situatie, derogatorie, este situatia in care se poate patrunde in
locuinta unei persoane si fara invoirea acesteia, dar numai in cazurile prevazute de art. 27
42
alin.(2) din Constitutie.
Prin alin. (2) textul constitutional urmareste limitarea situatiilor in care prin lege
se poate deroga de la principiul constitutional de baza in sensul caruia nimeni nu poate
patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei persoane, fara invoirea acesteia.
Examinand aceste situatii putem observa ca acestea sunt necesare, legale si exceptionale;
ele sunt, de asemenea, limitativ enumerate, nici o lege neputand adauga situatii noi la cele
deja stabilite de Constitutie.
Situatiile prevazute in alin. (2) sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Daca in
ce priveste situatiile prevazute la literele a), c) si d) ele sunt exclusiv acelea in care legea
ordona, pentru aplicarea ei, sa se patrunda in locuinta unei persoane (perchezitiile
domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silita a hotararilor judecatoresti, luarea
masurilor asiguratorii), situatia prevazuta in litera b) cuprinde si cazurile in care, desi
legea nu ordona, nu sanctioneaza totusi patrunderea in domiciliul unei persoane fara
invoirea acesteia.
Aceste masuri formeaza in drept starea de necesitate. Asa cum s-a aratat deja in
literatura juridica, in desfasurarea vietii social-umane se ivesc uneori situatii de fapt,
provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun in pericol valori sociale ocrotite
de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibila decat prin savarsirea unei
fapte care in mod obisnuit este socotita ca ilicita. In aceste situatii fapta savarsita pentru
salvarea valorilor aflate in pericol se considera comisa in stare de necesitate.Iar starea de
necessitate constituie in anumite conditii cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei
care exclude existenta infractiunii si a raspunderii penale. Se considera a fi de necesitate
in caz de incendiu, inundatii, cutremure de pamant. In asemenea situatii nu numai
autoritatile dar si cetatenii pot pantrunde in locuinta unei persoane in scopul de a inlatura
primejdia privind viata, integritatea sau bunurile unei persoane. De asemenea se mai poate
patrunde in locuinta unei persoane, fara invoirea acesteia si pentru salvarea unei persoane
care a incercat sa se sinucida sau a unei persoane accidentate sau, bineinteles si in caz de
strigate de ajutor dinauntru. Asemenea fapte, comise in atare situatii beneficieaza de
efectele starii de necesitate.
Avand in vedere implicatiile juridice, morale dar si sociale ale perchezitiilor,
Constitutia consacra acestora doua alineate distincte. Intr-unul dintre alin. (3) este stabilita
autoritatea competenta sa dispuna perchezitii, precum si procedura de efectuare.
Autoritatea competenta este exclusiv judecatorul, precizare introdusa in urma revizuirii
Constitutiei, iar in ceea ce priveste procedura, se lasa legii posibilitatea de a o stabili, stiut
fiind ca regulile procedurale nu pot aduce atingerea substantei dreptului.
43
Intr-un alt alineat (4) textul constitutional interzice perchezitiile in timpul noptii, in
afara de situatia flagrantului delict.

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale


1. Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice 326 om
are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de
muncă.
Dreptul la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în
realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea
elementelor componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii
cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt
ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc.). Acest
conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi bineînţeles
legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie astfel organizat
încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu
prioritate a criteriului competenţei profesionale şi interzicerea discriminărilor sau
privilegiilor.

44
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a
avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească
deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei
şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii
de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină reglementările
constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele
internaţionale în domeniu.
Constituţia prin articolul 32 stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu,
învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur
Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele
principale, tradiţionale de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi
perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la
învăţătură se va putea realiza.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba
oficială a statului. Potrivit articolului 13, în România limba oficială este limba
română.
2. Accesul la cultură
Accesul la cultură este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii
Constituţiei din 2003, adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în
legea fundamentală şi, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educaţie
văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces
la informaţia cu caracter educativ şi cultural.
Noua reglementare constituţională pune accentul pe posibilitatea persoanei de
a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de
autorităţile publice, dar nici de alte persoane.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în
Constituţia României, îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei

45
la securitate socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează
dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală.
Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul
ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, articolul 34 stabileşte
obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce
se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
4. Dreptul la mediu sănătos
Articolul 35 din Constituţie precizează că statul recunoaşte oricărei persoane
dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că
titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de
drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ţinut să instituie şi să asigure cadrul
legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului.
5. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic
de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în articolul 41 dreptul la muncă este un
drept cu un conţinut juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea
constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept subiectiv la muncă,
precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Acest
drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o viziune ştiinţifică îndeobşte
admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele
necesare vieţii prin munca sa. Intr-o asemenea viziune, dreptul la muncă este un
drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii
locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de
majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi
asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii include
aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din
acest domeniu.
Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena
muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim brut pe ţară;

46
repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele
etc. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat şi formarea profesională.
Textul constituţional face doar o enumerarea exemplificativă, precizând „precum şi
alte situaţii specifice", marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii
legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală exprimă, în
domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin
articolele 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent
observată şi desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice
privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte) de muncă,
încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării
nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
În fine, articolul 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul
muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective de muncă.
Nu constituie muncă forţată activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor
militare sau activităţile desfăşurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu
prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate,
prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, în
legătură cu aceste din urmă prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se
referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.
Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de
calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile
normale stabilite de lege. Privitor la situaţiile create de calamităţi ori alt pericol,
vom observa că este vorba de situaţii care pun în pericol viaţa, securitatea sau
sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie. Numai o asemenea interpretare este
în concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale.
6. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un
drept social-politic.

47
Constituţia României reglementează în articolul 43 dreptul la grevă. Este
îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de
către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care
se urmăreşte obţinerea prin constrângere (obligarea patronatului) a modificării
condiţiilor de munca şi de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu
alte drepturi şi libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor
colective, dreptul de asociere şi mai ales cu asocierea în sindicate. De altfel este
uşor de observat că potrivit articolului 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la
apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale
ale salariaţilor, iar potrivit articolului 43 alineatul (1) greva are ca scop apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă
intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au
eşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia) trebuie
convins să satisfacă revendicările salariaţilor.

7. Dreptul de proprietate privată


Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantat fiecărui cetăţean.
Constituţia României garantează în articolul 44 dreptul de proprietate privată,
precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,
indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi
absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele
drepturilor reglementate prin articolul 44.
8. Dreptul la moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în
temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii,
orice bun. Acest drept este reglementat prin articolul 46 din Constituţie care
stabileşte că „Dreptul la moştenire este garantat".
9. Libertatea economică
În legea noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă abia ca
urmare a revizuirii constituţionale din 2003, deşi despre dezideratul unei economii
de piaţă se făcea vorbire şi anterior modificării Constituţiei, în articolul 134 (vechea

48
numerotare). A fost astfel consacrată la nivel constituţional nu doar libertatea de
asociere (vezi articolul 40), ca expresie particulară a libertăţii conştiinţei (vezi
articolul 29), ci şi libera exercitare a unor activităţi lucrative, prin care se urmăreşte
obţinerea sau împărţirea de beneficii. Articolul 54 din Constituţie reglementează
acest drept ca pe c libertate din prima generaţie, precizând că dreptul oricărei
persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar
accesu neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia.
10. Dreptul la un nivel de trai decent
Articolul 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc 351
receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. El este. În mare
măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti nu
numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin eforturile colective ale
comunităţii internaţionale. Prin conţinutul său. dreptul la un nivel de trai decent,
include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi
familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi şi aici suntem în
prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile
de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi
locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca
cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea
condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia
obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie şi
asistenţă socială corespunzătoare.
11. Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale (art.10) familia este elementul natural şi
fundamental al societăţii. Articolul 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin
garantarea libertăţii căsătoriei liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine
bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

49
Articolul 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept 356
fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie
şi asistenţă.
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor 357
constatări.
a) Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat,
vârsta fiind criteriul natural şi cert.
b) Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special
de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutul chiar al unor dispoziţii
constituţionale. Am arătat deja că potrivit articolului 41 tinerii au dreptul la măsuri
speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult chiar alineatul (4) din articolul 49
din Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15
ani. Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională
în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă
nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici
într-un caz sub 15 ani.
c) Complexitatea şi împrevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc
regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice
costituţionale. În primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe,
domenii în care obligaţiile statului sunt clar concretizate, în acest sens se stabileşte
obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale
spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi a posibilităţilor, mai ales
materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi
alte forme de protecţie socială, în al doilea rând, textul constituţional interzice
acţiunile care ar contraveni acestui drept, în acest sens se interzice exploatarea
minorilor. Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul (3) din Pactul
internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale potrivit cărora
copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale. De
asemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor în
activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală, în fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului

50
obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor
la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în articolul 50 din Constituţie.
Acest drept priveşte o categoric de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie
sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o
politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu handicap în toate
domeniile vieţii şi, desigur, egalitatea şanselor.

Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca


obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare.
În categoria drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale
ale cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul de vot, prevăzut de articolul 36 din
Constituţie şi dreptul de a fi ales, prevăzut de articolul 37 din Constituţie în ceea ce
priveşte autorităţile prin care se exprimă suveranitatea naţională şi de articolul 38 în
ceea ce priveşte Parlamentul European. Analiza conţinutului acestor drepturi
fundamentale se face la sistemul electoral.

Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei
Din examinarea articolului 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei
este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în
public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o
credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult rehgios, de a îndeplini sau nu
ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală
cetăţenească are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai
multe „libertăţi". Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru că

51
există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează din punct
de vedere juridic un singur drept, o singură libertate.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi
conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea
asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a
gândurilor, religiei, opiniilor. Articolul 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei
persoane de a avea o concepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare.

2. Libertatea de exprimare
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi
mijloace se poate realiza un asemenea lucru, în legătură cu primul aspect, vom
observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile de orice
fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât şi
imposibilitatea nominalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care
mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind
nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul
constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător.
Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect)
formularea constituţională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai,
scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere
constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă
suprimarea publicaţiilor
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) 383 de
a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile,
opiniile, credinţele etc;

3. Dreptul la informaţie
Dreptul la informare este un drept receptat de Constituţia României din marile
instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. el este un adevărat drept
fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea
libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă

52
gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi
posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică,
economică, ştiinţifică şi culturală.

4. Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi
exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află
într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţe: precum şi cu libertatea de
exprimare. Este şi motivul pentru care în moc tradiţional şi constant aceste libertăţi
sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi, cele social-politice, denumite şi
libertăţi de opinie.
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace Dintre
acestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea
formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul
deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale, îi determinat ca după
nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea “orice alte întruniri”.
Astfel, articolul 39 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii
întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile
şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic al întrunirilor; c)
interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter
constituţional.

5. Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de
regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea
de exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest
drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în
partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică,
socială şi culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.

53
6. Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare
gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice
este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu este rezultatul unei
îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate.
Formulat simplu, prin articolul 28 din Constituţie, secretul corespondenţei are
totuşi un conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri
poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi
alte mijloace legale de comunicare. Formularea articolului 28 încearcă să surprindă,
şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei.

Drepturile garanţii

1. Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul 401
juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept
este încadrat în clasificările de drepturi în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi
o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate 402 fi
exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de
către organizaţii legal constituite.
Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic
stabilit prin articolul 51 din Constituţie, se fac numai în numele petiţionarilor sau în
situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le
reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi deci, trebuie să conţină
datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional

54
nu priveşte şi deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime. Aceasta dă
dispoziţiei constituţionale şi un evident caracter moral.
1. Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă
constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline

2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică


Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental,
încadrat tradiţional în marea categorie a drepturilor garanţii, alături de dreptul de
petiţionare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelata Articolul 52 din
Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru
vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea săi nesocotirea drepturilor şi
libertăţilor acestora. Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au
suportul juridic în articolul 52 din Constituţie cu care trebuie corelate.
Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 52 intervine în 406
situaţii clar definite şi anume: a) când emit un act administrativ prin care vătăma o
persoană; b) când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, c)
când prin erori judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii.
Articolul 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate 408
formula cetăţeanul, acestea fiind: a) recunoaşterea dreptului pretins, b) anularea
actului, c) repararea pagubei. Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se
poate obţine repararea pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără
a intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu
are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii
publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea
publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sa doar proba
legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă
persoanei.
În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alineatului (3), care stabilesc
răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare.
Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce
rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin procedurile

55
legale privind raporturile de muncă. Statul are acţiune în regres şi faţă de
magistraţii cărora li se impută erorile judiciare pe motiv de rea-credinţă sau gravă
neglijenţă.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri


fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o
societate democratică, în această ordine de idei, este evidentă legătura indisolubilă
ce există şi trebuie să existe între drepturi şi îndatoriri, îndatoririle asigurând şi ele
prin conţinutul lor dezvoltarea personalităţii -umane, realizarea scopurilor
societăţii.

1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară


Această îndatorire, prevăzută prin articolul 54 din Constituţie, este urmarea
firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate
funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de
a depune jurământul cerut de lege.

2. Îndatorirea de apărare a patriei


Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin articolul 55 din Constituţie,
impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în
cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără
deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională. Datorie
sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită ireproşabilă şi
fidelitate faţă de poporul român.
Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea, potrivit legilor,
călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului,
aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi
sunt pedepsite.

56
3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Articolul 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a
contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească,
mai ales dacă ţinem seama de numeroasele prestaţii, în special cu caracter social, pe
care acelaşi stat este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi. Merită
precizat şi faptul că obligaţia se referă la orice fel de cheltuieli publice şi nu doar la
cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor
sociale de stat.

4. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor


şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
1. Articolul 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor
locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna-credinţă
(bonafides), principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă
constituţională. Această transformare de natură juridică va avea consecinţe
deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca
drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere), obligaţia firească ce ţine de
chiar conceptul de drept şi de libertate.

57
ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE

PARTEA A II-A

1
Caracterele statului român
Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constituţionale în vigoare.
Astfel, în articolul l al Constituţiei României adoptată prin referendum la 8 decembrie
1991 aşa cum a fost reformulat acest text în urma revizuirii din cursul anului 2003,
statul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil, stat de drept, democratic şi social.

1. România - stat naţional


Caracterul naţional al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează
unul din elementele sale constitutive, anume populaţia. Aşa cum am arătat deja,
naţiunea reprezintă unul din elementele constitutive ale statului, ea putând fi definită
ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai
ales comunitatea spirituală şi materială, în cadrul populaţiei unui stat, de regulă,
distingem trei categorii de persoane şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii; aceste două
categorii de la urmă nu sunt incluse în categoria naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric
îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă,
pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român a fost mult
timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai
târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel
otoman. Un moment important în formarea statului naţional unitar român 1-a constituit
unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar
român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România. Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregii naţiuni române.
Trebuie însă precizat că, în decursul istoriei, anterior formării statului naţional
unitar, pe teritoriul ţării noastre alături de români s-au aşezat şi maghiari, evrei, romi şi
germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au
muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de
drepturi egale cu românii. Caracterul naţional al statului român nu urmăreşte decât să
sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române. Prin această subliniere nu se
poate aduce nici un prejudiciu nici unei persoane care deţine cetăţenia română,
întrucât, aşa cum am arătat, populaţia unui stat este alcătuită din totalitatea persoanelor
care au cetăţenia unui stat, indiferent de originea lor, de naţionalitate sau de orice alte
criterii.

2. România - stat suveran şi independent

2
Redactarea articolului l din Constituţie poate ridica unele semne de întrebare
dacă se are în vedere faptul că, după cum am arătat, suveranitatea prezintă două
aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic: independenţa şi supremaţia.
Supremaţia constă în aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre
toate colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de drept
existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci aspectul pozitiv al
suveranităţii, faptul că ea este apreciată prin comparaţie cu tot ce este interior şi
inferior sferei statale.
Astfel, în zbuciumata sa istorie, poporul român a fost lipsit de dreptul de a decide
liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat secole în şir, iar cucerirea
independenţei de stat în urma războiului româno-ruso-turc din 1877, deşi a permis
afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a însemnat
numai un pas spre cucerirea suveranităţii. România a continuat să fie aservită
economic şi politic puterilor străine. Evenimentele istorice, printre care cele două
războaie mondiale nu pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi urmările
lor, suveranitatea României.
Începând cu secolul al XlX-lea, constituţiile române au consacrat în formulări din
ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa statului. Astfel, Statutul desvoltător al
Convenţiei de la Paris din 7/9 august 1858, primul text cu valoare de lege
fundamentală din istoria modernă a Românei, a suferit în 1862 unele „modificări
îndeplinitorii" printre care, subliniată în chiar textul vremii, este menţionarea faptului
că „Principatele Unite pot în viitor a modifica şi a schimba legile care privesc adminis-
traţiunea lor din launtru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o
intervenţiune". Acest veritabil sâmbure de independenţă a fost ulterior reluat în toate
textele constituţionale referitoare la caracterizarea statului român.
Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească
garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de
apărare a ţării. Totodată se constituie în puternice garanţii eficiente pentru
suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin urmare, şi pentru România,
climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele
internaţionale (O.N.U.) organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte
organisme internaţionale) la care participă şi ţara noastră.
Articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Suveranitatea puterii de stat a României se fundamentează pe conceptul de
suveranitate naţională, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.

3
Puterea de stat nu se poate exercita direct de către popor, ci numai prin organele
reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală a înţeles să combine regimul
juridic al suveranităţii naţionale exprimată în forma statală cu unele avantaje ale
conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii de stat
de către popor prin modalitatea referendumului.

România - stat unitar şi indivizibil


Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează unul
din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat,
România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o
singură formaţiune statală. Pe cale de consecinţă, există un singur rând de autorităţi
publice centrale, adică un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for
judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română.
Sub aspectul organizării administrativ-teritoriale, aşa cum am văzut, România
este organizată în judeţe, oraşe şi comune, iar autorităţile publice administrative din
aceste unităţi funcţionează pe baza principiilor descentralizării, autonomiei locale şi al
desconcentrării serviciilor publice locale (vezi articolul 120 din Constituţie).
întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Forma unitară
corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de
Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale
statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Nici unul din cele trei
elemente - teritoriu, populaţie şi suveranitate - nu poate fi împărţit, în sensul de a fi sub
stăpânirea altor state.

România - stat de drept, democratic şi social


România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus
mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi
autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident
că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul secolului al
XVlII-lea şi începutul secolului al XlX-lea s-a formulat şi teoretizat idcca potrivit
căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului şi că
oamenii care deţin puterea (guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
Statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că starul de drept nu se
confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o
simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care

4
să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de
drept trebuie efectiv să se auto-limiteze prin drept.
Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că
suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă;
conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor
publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat democratic, ceea ce exprimă realitatea că regimul politic
al României este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, această
ultimă trăsătură întregeşte caracterizarea statului român cu precizarea modului în care
se exercită puterea de stat în raport cu elementul statului care este populaţia.
Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază
pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea implică
proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată democraţia implică: un sistem
pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor,
exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili.
Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc.
Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde
supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond democraţia poate fi definită
şi ca domnia dreptului.
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura (esenţa)
statului, cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime
tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe
valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii
cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi
un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să
intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea
binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă,
trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabile
promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de
protecţie şi intervenţie socială, înţelegerea caracterului social al statului ne permite
explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din:
art. 32 privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 34 privind obligaţia statului de a
lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia
socială a muncii; art. 47 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării

5
unul nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor; art.
50 privind protecţia persoanelor cu handicap.

Parlamentul

Caracterizarea parlamentului
Apariţia parlamentului, ca instituţie politico-juridică fundamentală într-o
societate organizată în stat, a fost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului şi
tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariţia parlamentului trebuie considerată ca
exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt
prima dintre legile democraţiei.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau
mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare alcătuită dintr-un număr de membri
(deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de
decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile, care, de regulă,
sunt create de către camerele parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi
nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie.

Funcţiile parlamentului

1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului


Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De
aceea şi competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răspundă necesităţii de a se crea
condiţiile exprimării voinţei poporului care 1-a ales şi pe care-1 reprezintă direct,
nemijlocit.
Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel a
conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare funcţiile parlamentului
sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni,
prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante
drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

1. Funcţia deliberativă
Ceea ce face unicitatea şi specificitatea parlamentului este că în exercitarea
variatelor sale funcţii el procedează prin aceeaşi operaţiune de voinţă, care este
deliberarea. Se adaugă că avantajul definirii unei puteri publice prin modul său de
operare este că puterea rămâne deasupra funcţiilor pe care le îndeplineşte şi că, în

6
speţă, puterea deliberativă nu este absorbită de funcţia de a face legi, nici de altfel de
cea de control al guvernului.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli
că parlamentul are - şi trebuie să aibă - funcţii legislative, precum şi funcţii de
control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate îndeplini şi funcţia de
constituantă precum şi funcţia jurisdicţională.

2. Funcţia constituantă
Trebuie să menţionăm că funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se
confundă, în principiu parlamentul legiferează. Au fost situaţii, şi mai pot fi, în care
parlamentul poate primi funcţii constituante.
Astfel, Parlamentul României ales la 20 mai 1990, a fost organizat prin legea
electorală, act cu caracter constituţional, ca adunare constituantă. Rolul său stabilit prin
lege a fost de a elabora Constituţia. Până la adoptarea Constituţiei el a îndeplinit,
potrivit legii electorale şi rolul de adunare legiuitoare. Tot un element constitutiv al
funcţiei constituante poate fi considerată şi atribuţia Parlamentului de a revizui
Constituţia (a se vedea art. 150-152 din Constituţie). Această atribuţie îi este conferită
de puterea constituantă, care îi poate stabili şi limitele. Parlamentul României a
exercitat această funcţie în anul 2003.

Clasificarea funcţiilor
Vom distinge următoarele funcţii: a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea
direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d)
controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi funcţionarea
proprie.

1. Funcţia legislativă a parlamentului


Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai
importantă funcţie în cadrul celor trei. Într-o viziune simplă funcţia legislativă
înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi
pentru puterea jurisdicţională. Vom observa însă că legea are două accepţiuni,
deopotrivă corecte şi des utilizate. O accepţiune largă de act juridic normativ şi o
accepţiune restrânsă de act al parlamentului. Pentru înţelegerea corectă a funcţiei
legislative, trebuie să precizăm că ne referim la sensul restrâns al conceptului de lege,
adică la sensul de act juridic normativ al parlamentului, în această accepţiune
adoptarea legilor aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o asemenea viziune

7
trebuie interpretat şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României potrivit căruia Parla-
mentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic numai parlamentului, care o
exercită singur, în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale
acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă,
legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73, care
stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar
legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral şi Autoritatea Electorală
Permanentă; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul
deputaţilor şi senatorilor şi drepturile acestora; organizarea şi desfăşurarea
referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
regimul stării de mobilizare parţială sau totală şi al stării de război; regimul stării de
asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarului public;
contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a
învăţământului; regimul general al cultelor; statutul minorităţilor naţionale;
reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de
legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora
legislativul poate hotărî.

2. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale,


statale şi juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către
popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste
împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.
Revin, în general, parlamentului următoarele atribuţii; adoptarea bugetului,
aprobarea programului guvernului; declararea mobilizării generale sau parţiale;
reglementarea alegerilor; reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
organizarea şi funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice;

8
organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea regimului juridic al stării
de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea infracţiunilor şi pedepselor; acordarea
amnistiei; reglementarea cetăţeniei; stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea
persoanelor fizice şi juridice; stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
emisiunea de monedă; stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii; stabilirea
regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
organizarea învăţământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea
statutului funcţionarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc. Desigur cele
mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici avem în vedere conţinutul
funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului României de această
natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (a se vedea de exemplu art.
73, precum şi art. 65 care nominalizează: primirea mesajului Preşedintelui României;
aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea
mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea
ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi
ale Curţii de Conturi etc.)

3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor


autorităţi statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă la un
sistem constituţional la altul.
Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie
Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii liste
a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113),
numeşte judecători la Curtea Constituţională prin votul Camerei Deputaţilor şi al
Senatului (art. 142), numeşte directorii serviciilor de informaţii, numeşte Avocatul
Poporului etc.

4. Controlul parlamentar
Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă. Acest
control este necesar şi deplin şi se manifestă diferenţiat.
Ei este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi delegă
funcţia deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate şi aplicate
Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-1 au în mecanismul
statal.

9
Controlul exercitat de către parlament este un control deplin. De principiu, el se
întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit constituţiei şi legilor, Parlamentul
având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca organe de stat sau înalţi funcţionari, a
căror activitate este nesatisfăcătoare.
Acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate, cât şi
de poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El
se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de către una din camerele sale (în
sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României
conţine multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului
Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60),
răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a prezenta în
cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc.
Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de seamă,
mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat prin
comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d) dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e) controlul exercitat
prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul exercitat prin avocatul poporului
(ombudsman).
a. Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte,
programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.
Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta parlamentului sau
uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.
Astfel Parlamentul României, ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constituţie); ascultă şi
aprobă programul Guvernului (art. 103 din Constituţie); ascultă anual raportul Curţii
de Conturi (art. 140 din Constituţie), ascultă rapoartele Avocatului Poporului (art. 60
din Constituţie).
b. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Acesta este un control eficient, practicat destul de des. în sens larg toate comisiile
parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor
comisii de anchetă sau comisii speciale.

c. Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

10
Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat în Constituţia
României.
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat
(îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament
sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer
anumite informaţii, precizări etc.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin
regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă,
obiectul interpelării se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o
supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care
anume şedinţă. De asemenea, dacă se socoteşte necesar, discuţiile asupra interpelării se
încheie printr-o moţiune [art. 112 alin. (2) din Constituţie], în mod obişnuit,
interpelarea presupune un vot, ea putând avea drept consecinţă chiar punerea în joc a
responsabilităţii guvernului în faţa parlamentului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere formulată
fie de un grup parlamentar, fie de unul sau mai mulţi deputaţi, adresată Guvernului,
prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activităţii sale interne şi externe. Regulamentul Senatului defineşte interpelarea ca o
cerere adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia.
d. Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi
senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le
furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că, în cadrul
controlului parlamentar al activităţii lor, Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora.
e. Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor
Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor şi ca
atare pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern. Deputaţii şi senatorii trebuie să se
preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţioneze şi să intervină pentru ei la
administraţie, la miniştri. Este un mijloc prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte
doleanţele cetăţenilor, este deci un aspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea
petiţiilor de către Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor
probleme rezultând din petiţii, au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilor

11
parlamentare, faptul că guvernul trebuie să se explice în public, publicarea dezbaterilor
în M. Of, difuzarea lor prin presă, radio, televiziune.

f. Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)


Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766) şi a cunoscut o rapidă
răspândire, mai ales la nivelul continentului european, în special după cel de-al doilea
război mondial. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisar parlamentar,
apărător al poporului, apărător public, mediator public, avocat al poporului, procuror
parlamentar.
Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către
Parlament pentru a supraveghea administraţia.
Denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România este
Avocatul poporului. Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în
articolele 58-60.
Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, în genere în raport cu autorităţile publice şi în special în raport cu cele
executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra
birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.
Avocatul poporului este numit în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Această modalitate de numire,
precum şi prelungirea mandatului de la 4 la 5 ani sunt rezultatul revizuirii textului
constituţional. Anterior revizuirii Constituţiei din 2003 Avocatul Poporului era numit
doar de Senat, această atribuţie specială a Camerei superioare fiind singura ce
diferenţia competenţele celor două Camere ale Parlamentului. Pe durata mandatului
său avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată,
regimul incompa-tibilităţilor fiind modificat în urma revizuirii Constituţiei în sensul că
este permis cumulul unor funcţii didactice în învăţământul superior.
O altă noutate introdusă prin revizuirea Constituţiei o reprezintă şi posibilitatea
numirii de adjuncţi ai Avocatului Poporului, specializaţi pe domenii de activitate.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea
persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituţia obligă
autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar.
Avocatul poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a
prezenta acestuia rapoarte, în aceste rapoarte avocatul poporului poate face şi
recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor
publice.

12
5. Conducerea în politica externă
Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce
ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt:
ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de
suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din Constituţie).

6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa


În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii
parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne
de lucru; aprobarea bugetului propriu: unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.
a.Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Atunci când se întrunesc în prima şedinţă după alegeri, separat, Camera
Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru,
hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea alegerii, în acest sens, fiecare
Cameră îşi alege o comisie de validare care să reflecte configuraţia sa politică, aşa cum
rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare. Verificând legalitatea alegerii,
comisia întocmeşte un raport, în ultimă instanţă decizia privind validarea sau
invalidarea alegerii aparţinând respectivei Camere. Camera Deputaţilor sau, după caz,
Senatul sunt legal constituite numai după validare. Potrivit Regulamentelor Camerei
Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal constituite după validarea a două treimi din
mandate.

b. Adoptarea regulamentului de funcţionare


Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a parlamentului
şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. Atât Camera Deputaţilor cât şi
Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii, în sistemul
bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului parlament, mai ales când
Camerele reunite funcţionează ca adunare constituantă sau, în Constituţie se prevede
realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică (validarea alegerii
şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat, exercitarea altor atribuţii).

c. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului


În cadrul acestei atribuţii, care exprimă autonomia organizatorică a Camerelor,
sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului
pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea Constituantă în România);
formarea comisiilor parlamentare etc.

13
d. Stabilirea bugetului propriu
Această atribuţie exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului.
Astfel potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie resursele financiare ale Camerelor sunt
prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

e. Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor


Dacă statutul senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea acestora face
obiectul unei legi organice [conform art. 73 alin. (3) litera c) din Constituţie] adoptată
în şedinţa comună a celor două Camere [conform art. 65 alin. (2) litera j) din
Constituţie], există şi unele atribuţii legate de statutul parlamentarilor care ţin exclusiv
de competenţa fiecăreia din Camere (de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare -
art. 72 din Constituţie).

Funcţionarea parlamentului
1. Mandatul sau legislatura
Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales
parlamentul (sau camerele) şi îşi exercită împuternicirile sale.
Cât priveşte Parlamentul României, art. 63 din Constituţia revizuită prevede ca
mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la
încetarea acestora. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel mult
trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul
nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de
la alegeri. Pentru a atenua influenţa parlamentarilor în funcţie în alegerile ce urmează
expirării mandatului sau dizolvării acestuia şi desigur pentru a găsi o soluţie de
asigurare a continuităţii conducerii la acest înalt nivel statal, Constituţia stabileşte că
mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Această prelungire nu dă însă Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul
mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei prelungiri a mandatului, Parlamentul nu
poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice. Tot în
ideea garantării unei necesare continuităţi în activitatea parlamentară, Constituţia a
prevăzut şi că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
2. Sesiunea

14
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, principala formă de
lucru fiind sesiunea.
a. Categorii de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare. Sesiunile
ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se
întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. Potrivit art. 66 alin. (1) din
Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni
ordinare pe an.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este
nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile extraordinare se realizează
acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitată. Potrivit art. 66 alin. (2) din
Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni
extraordinare.

b. Convocarea sesiunilor parlamentare


Conform art. 66 alin. (3) din Constituţia României, convocarea, în orice tip de
sesiune, revine preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. In legătură cu
acest aspect trebuie reţinute însă şi dispoziţiile art. 63 alin. (3), potrivit cărora
Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult
20 de zile de la alegeri. Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a
Parlamentului, ipoteză ce rezultă din art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) din Constituţie.
Astfel potrivit art. 92 alin. (3) Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul
declanşării unei agresiuni armate împotriva României, iar potrivit art. 93 alin. (2)
convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu
sau a stării de urgenţă. De asemenea Parlamentul se convoacă obligatoriu în sesiune în
situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă, prevăzute la art. 115 alin. (5) din
Constituţie.
c. Durata sesiunilor
Durata sesiunilor este fie stabilită explicit prin lege, fie, de regulă, durează până
la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor când se hotărăşte
închiderea sau suspendarea lor.
Dispoziţiilor Constituţiei României în acest domeniu valorifică procedee
eficiente şi practice, în ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea
sunt două pe an, menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Astfel,
prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie.

15
Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii decembrie.
Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot fi convocate la iniţiativa
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

3. Şedinţele
În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe, care se
desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut
în vedere că potrivit Constituţiei Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 alin. (2) situaţiile
în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este
stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice, cu excepţia situaţiilor când se
hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de membri
ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor
Parlamentului României, conducerea lucrărilor aparţine Preşedintelui Camerei sau, în
lipsa acestuia, unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor
comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de
preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la fiecare Cameră.
Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea, în
plen, în comisii, şi în grupurile parlamentare, pe parcursul a patru sau cinci zile
consecutive din săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la propunerea Biroului
permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit programului este rezervată
activităţii în circumscripţiile electorale în care deputaţii au fost aleşi. La propunerea
Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un alt program.
Cât priveşte Senatul, acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii, de
regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea Biroului permanent se
vor putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt
program. La şedinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor,
membrii sau reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi
televiziunii, precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul
general al aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt 783 prezen şi
cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi, adică dacă este întrunit
cvorumul de şedinţă. De aceea, deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la
lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari.

16
Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de
voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele care îl
împiedică să participe.

Puterea executivă
Precizări terminologice

În cadrul „puterilor" statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice,


puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în
constituţie în primul rând) fie prin expresia „putere executivă", fie prin cea de
„autoritate administrativă", fie prin cea de „administraţie de stat". Constituţia
României, sub titlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine,
Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III),
Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând, de regulă, denumirea
de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de
guvernământ.
Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de
Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul
constituţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două structuri.
Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi
miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 alin. (3) al Constituţiei României,
Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile
în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort.
Ele se subordonează guvernului.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ-teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de
organele executive superioare, dar şi (uneori) o subordonare pe orizontală faţă de
organele locale alese prin vot de către cetăţeni.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
În România, potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de
încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

17
Programul şi lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat
în şedinţă comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al
senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul. Primul-ministru şi
ceilalţi miniştri vor depune individual, în faţa Preşedintelui, jurământul de credinţă,
acesta fiind momentul începând cu care membrii Guvernului îşi încep exercitarea
mandatului, (art. 104 din Constituţia revizuită)
Preşedintele României are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea
primului ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului. Articolul 107 alin. (2) din Constituţia revizuită prevede că
Preşedintele nu poate totuşi să îl revoce pe Primul-Ministru. Doar în cazul în care
Primul-Ministru se află într-una din situaţiile enumerate la art. 106 din Constituţie
(demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte
cazuri prevăzute de lege) şeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului ca
prim-ministru interimar, până la formarea noului Guvern.

Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora


În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor.
Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de
identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a
executivului.
Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură
să elaboreze politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este
de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja şi realiza negocieri, de a
recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi
problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune.
Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de
vedere politic membrii executivului (a se vedea situaţia primului-ministru) sunt
conducători, lideri ai partidului majoritar, în fine, din punct de vedere instituţional
executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este
indispensabilă executării legilor.

Intervenţia legislativului în activitatea executivului

Aceasta se realizează prin mai multe căi:


a. Adoptarea legilor

18
Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care
puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.

b. Aprobarea programul executivului


Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este
aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă,
neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.
c. Aprobarea delegării legislative
În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice în
domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea
delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul în care
va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (a se vedea şi art. 115 din Constituţia
României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe).

d. Controlul activităţii guvernului


Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această funcţie
pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea
rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Dar existenţa parlamentului şi
dreptului său de control, explicit prevăzut în constituţii, constituie un avertisment
permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.

2. Intervenţia executivului în activitatea legislativului


Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă implică şi intervenţii ale
executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării
legilor şi al referendumului.

a. Cu prilejul iniţiativei legislative


Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată
că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă
legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este revelator aici, guvernul îşi
exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativă legislativă.

b. Cu prilejul promulgării legilor


Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a
aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu

19
este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme
constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în
cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are
drept de veto, putând practic bloca o lege.

c. Cu prilejul referendumului
În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina
executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive


Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt
sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerat ca
incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament.
Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi
colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).
Există un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu sunt obligaţi să
fie şi parlamentari.
În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este
compatibilă cu cea de parlamentar.

Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe


Există tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în
sistemele pluraliste de guvernământ.
Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte
explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai
importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus
acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri,
desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da
guvernului misiunea, dar posibilitatea luării marilor decizii politice care se traduc prin
legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de
organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această fundamentare
teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat parlamentului fiindcă nu
rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului
sistem politic" (Pierre Pactet). în relaţia legislativ-executiv guvernului nu i se mai
rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere
a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale,

20
şeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la
popor (SUA, Franţa, România).
Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor
atribuţii legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România),
în fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare
în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce evident la sporirea rolului
executivului.

Instituţia şefului de stat

Consideraţii generale

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în
contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari
colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin
frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat.
Această instituţie, a cunoscut o evoluţie cât priveşte formele, structurile,
împuternicirile, protocoalele.
Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-a numit sau se numesc regi,
principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.

2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească


de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 alin. (1) din
Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României:
a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat;
b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării. Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea
acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui
României, precum cele în domeniul apărării;
c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi
politice, Constituţia adăugând că, în acest scop, Preşedintele exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

21
De asemenea, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării.
Caracterizându-1 astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele
României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:
a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea
puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea
sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării
ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii.

1. Atribuţii privind legiferarea


Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură şi
alte autorităţi, mai ales executivul. De aceea şeful de stat are importante atribuţii în
acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77), având dreptul
de a cere, o singură dată. Reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor
în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconsti-
tuţionalitatea legilor, potrivit art. 146 lit. a) sau în legătură cu conflicte juridice de
natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia revizuită.

2. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice


Din caracterizarea instituţiei şefului de stat stabilită de art. 80 alin. (2) din
Constituţie rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi
constituţionale clar definite cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privesc
organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje
Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88);
consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.
86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art.
87; organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90).

3. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau


revocarea unor autorităţi publice
În sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este firesc ca
principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin
Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile
art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului

22
pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri
în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului-
ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională,
potrivit art. 142 alin. (3) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile
art. 125 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. c) din Constituţie;
acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral [art. 94 lit. b)], etc.

4. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice


În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, în situaţii
excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă
aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru
respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României. Printr-un mesaj
aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului această situaţie; instituirea stării de
asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri.

5. Atribuţii în domeniul politicii externe


În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor
negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului într-un termen
rezonabil; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor
diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului
misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor
state.

6. Alte atribuţii
În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
acordarea graţierii individuale.

Alegerea şefului de stat în România


România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef
de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Decretul-lege nr.
92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi consacrată prin
art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de
scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a
alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ca ales Preşedinte. Dacă nici unul

23
dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La
acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi
obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte, candidatul care obţine cel mai
mare număr de voturi.

Răspunderea şefului de stat


Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate
este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea
ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru
actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează multe prevederi
constituţionale, precum cele privind contrasemnarea actelor şefului de stat.
Astfel, Constituţia română din 1923 (art. 87) stabilea că „persoana regelui este
inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie
dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător
de acel act" (vezi şi art. 44 din Constituţia din anul 1938).
Desigur, şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice a guvernanţilor.
Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorită chiar modului de
succesiune la tron, în sistemele republicane răspunderea trebuie să existe. Aici
întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare depind de modalitatea de desemnare
a şefului de stat.
Astfel, atunci când şeful de stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde,
măcar aparent în faţa acestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului de
stat şi îl poate revoca.
Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunci parlamentul
are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderii şefului de stat.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea
şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea
penală.

1. Imunitatea
Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi
textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor,
printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că sunt aplicabile,
corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind lipsa răspunderii juridice
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [art. 84
alin. (2) trimite explicit la art. 72 din Constituţie], precum şi cele privind
inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.

24
2. Răspunderea politică
Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală,
pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere
îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele
României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, în
asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime
din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi
Preşedintelui României. Discutând propunerea, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale, pot hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută.
În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea
Preşedintelui României se poate decide numai prin referendum, care se organizează în
cel mult 30 de zile.

3. Răspunderea penală
Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de
înaltă trădare, în acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera
Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Constituţia revizuită a precizat cui revine competenţa de a
propune punerea sub acuzare a Preşedintelui, respectiv majorităţii senatorilor şi
deputaţilor. Acuzaţia se aduce la cunoştinţa celui interesat neîntârziat, pentru ca acesta
să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Între momentul punerii sub acuzare şi cel al demiterii Preşedintele este suspendat
de drept, conform art. 96 alin. (3) din Constituţia revizuită.
Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă s-a
pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept.
În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98
din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea
politică.

Actele şefului de stat


Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite
decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual. Decretele trebuie

25
contrasemnate de către primul-ministru. Contrasem-narea actelor şefului de stat s-a
practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului respectiv
o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a
contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către
şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o
condiţie de valabilitate a actului.
Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia
contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci
numai cele expres menţionate prin art. 100 alin. (2). Decretele Preşedintelui României
se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa
decretului.

Curtea Constituţională a României

Controlul constituţionalităţii în România


În România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în art. 142-
147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, cu modificările din anul 1997. în dezvoltarea dispoziţiilor
constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de
organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai
sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui
României.

Caracterizarea Curţii Constituţionale


Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei autorităţi
publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi
pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei
de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia,
prin vot secret, pentru o durată de 3 ani.
Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competenţă
profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
superior juridic, în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe
durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate

26
la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi
arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului
permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după
caz, şi la cererea Procurorului General.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul
constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu
aplicarea şi respectarea Constituţiei.
De aceea având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii
Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea
poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic
rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din
natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi
funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii
şi proceduri. Caracterizarea Curţii Constituţionale rezultă din dispoziţiile art. 142 alin.
(1) din Constituţie, care arată ca ea este garantul suprem al Constituţiei. Trebuie avute
în vedere şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate
jurisdicţională constituţională din România şi este independentă faţă de orice altă
autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

Actele supuse controlului de constituţionalitate


Examinând dispoziţiile constituţionale vom observa că intră în sfera controlului
de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului;
tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare.
1. Legile
Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi
printr-un control posterior.
Controlul prealabil (a priori) se exercită asupra legilor votate de către
Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea
Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre
autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României,
preşedinţii celor două Camere, Guvernul, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul
Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus
controlul din oficiu.
Cea de a doua situaţie priveşte controlul posterior (a posteriori) al
constituţionalităţii legilor (adică legile intrate în vigoare). Acest control se realizează
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

27
2. Tratatele sau alte acorduri internaţionale
Atribuţie adăugată competenţei Curţii Constituţionale prin revizuirea Constituţiei
din 2003, verificarea constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
trebuie corelată cu prevederea art. 11 alin. (3), şi ea nouă, prin care se dispune
ratificarea unui tratat internaţional ce ar cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei numai
după revizuirea acesteia din urmă. Aceasta înseamnă că în cadrul procedurii de
ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaţionale o etapă obligatorie este
verificarea conformităţii acestora cu prevederile constituţionale anterior aprobării
acestora de către Parlament. Această verificare nu se exercită de Curtea
Constituţională din oficiu, ci numai la sesizarea unor subiecte de drept limitativ
enumerate de litera b) a art. 146, anume unul din preşedinţii celor două Camere sau un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, în cazul în care se
constată o contrarietate între dispoziţiile tratatului sau acordului internaţional şi cele
ale legii fundamentale pentru ca ratificarea să fie posibilă este necesară mai întâi
revizuirea Constituţiei.

3. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei


În limitele precizate prin art. 150 şi art. 152 din Constituţia revizuită, legile constituţionale
formează obiectul singurei atribuţii exercitate de Curtea Constituţională din oficiu.

4. Regulamentele Parlamentului
Sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Controlul constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din preşedinţii
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Faţă de procedura de adoptare a
regulamentelor Parlamentului şi deci de posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale,
urmează să constatăm că aici suntem în prezenţa unui control posterior (sancţionator).

5. Ordonanţele Guvernului
Potrivit art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe. Aceste
ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare, fiind cunoscută în
teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi
ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă
prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.

28
6. Iniţiativele legislative populare
Aşa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativa pot
avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea, desigur, a unor
reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul
iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale


În afara controlului constituţionalităţii unor acte normative Curţii Constituţionale
îi revin şi alte atribuţii prin care este împuternicită a se pronunţa asupra
constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice
situate la înalte nivele statale.

1. Atribuţia de a veghea Ia respectarea procedurii pentru alegerea


Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului

În exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un


exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile, rezolvă
contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie în
legătură cu împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice, ori a unui candidat
de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele-verbale privind rezultatele
alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anulează aceste
alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial;
prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în
vederea depunerii jurământului etc.

2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în


exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate
Parlamentului şi Guvernului

3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României

4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi


desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia

5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid


politic

29
6. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice
Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a adăugat competenţei Curţii
Constituţionale şi această atribuţie care priveşte toate autorităţile publice de la nivel
central prin care se realizează puterea legiuitoare, cea executivă şi cea judecătorească,
dar se limitează doar la conflictele juridice de natură constituţională, neincluzându-le
şi pe cele de natură politică sau pe cele care nu sunt de rang constituţional. Atribuţia se
exercită doar la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

7. Alte atribuţii
Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atribuţiilor constituţionale ale
acestei jurisdicţii s-a transformat din limitativă în enumerativă, adău-gându-se
posibilitatea ca prin legea organică a Curţii Constituţionale să fie prevăzute şi alte
competenţe decât cele expres menţionate în textul constituţional. Această modalitate
de reglementare permite o mai mare flexibilitate a legii fundamentale, prin aceea că, în
cazul în care ar fi necesară o eventuală adaptare a reglementării la realitatea socială în
permanentă schimbare, acest lucru nu ar mai necesita o revizuire a Constituţiei, ci s-ar
putea realiza prin modificarea legii organice a Curţii. Cu toate acestea, intervenţia
liberului arbitru al legiuitorului constituant într-un domeniu ce ţine exclusiv de
competenţa puterii constituante, în ultimă instanţă garantul independenţei jurisdicţiei
constituţionale, poate ridica unele semne de întrebare.

Procedura în faţa Curţii Constituţionale


Controlul constituţionalităţii actelor normative arătate şi exercitarea celorlalte atribuţii
prezentate aici se realizează potrivit unor proceduri stabilite pe larg în Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 16 din sus-menţionata lege procedura jurisdicţională se completează cu
regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa
Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către Curte. Regulile
procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile premergătoare
şedinţelor, examinarea şi deliberarea, comunicarea actelor Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se
face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă
sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul
majorităţii judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care, din motive
întemeiate, Curtea hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile

30
publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au
obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le
deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

1. Denumirea actelor Curţii Constituţionale


Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată
utilizată atât în Constituţie, cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie unde sunt
stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se pronunţă [lit. a),
b) şi c)], hotărăşte [lit. d) şi k)], soluţionează [lit. e)], veghează [lit. f) şi i)], constată
[lit. g)], dă aviz [lit. h)], verifică [lit. j)]. Indiferent de diversitatea acestor activităţi,
considerate într-o viziune generală, toate înseamnă sau presupun control de
constituţionalitate, care se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două
acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Faţă de realitatea că avizul
consultativ intervine numai în situaţia expres şi limitativ prevăzute de art. 144 lit. h)
din Constituţie (la propunerea de suspendare din funcţie) s-ar putea interpreta că toate
celelalte acte juridice ale Curţii Constituţionale îmbracă forma deciziilor. Mai mult,
într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), s-ar
părea că numai deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
După ce stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi
avizele, dezvoltând dispoziţiile constituţionale, Legea nr. 47/1992 arată şi care este
actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor.
Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când soluţionează
contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea
Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni sau soluţionează conflicte juridice de natură
constituţională, în fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize
consultative în cazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Trebuie, de asemenea, adăugat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele
legii.
Ca atare, în afară de decizii şi avize Curtea Constituţională mai emite şi hotărâri.
Soluţia Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect în afara discuţiei şi criticii

31
pentru că adaugă la Constituţie. Desigur exced acestei prelegeri universitare discuţiile
pe teme de rigurozitate juridică şi, ca atare, aici doar semnalăm aceste aspecte.

Autoritatea judecătorească
Terminologie şi noţiuni
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei
veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se
desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o
putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci
când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.
Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte,
învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi
imparţială.

Specificul activităţii jurisdicţionale


Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi
legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică
dreptul creat de către parlament, ci nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord
cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lexsedlex. Va
trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii
jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi. Justiţia (în general, activitatea
jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei
şi legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii,
victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia


Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, în cadrul acestor
exigenţe se enumera în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei;
accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului;
imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc.

1. Principiul legalităţii
Este un principiu ce în mod firesc exccde justiţiei, fiind de esenţa statului de
drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub două mari
aspecte; legalitatea instanţelor judecătoreşti şi, respectiv legalitatea infracţiunilor şi a

32
pedepselor. Cât priveşte primul aspect, vom reţine că pot îndeplini funcţii
jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc
asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot rezolva
procese numai în limita competenţei conferite de lege. în fine, procedura de rezolvare
a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.
Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este
prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.
Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art.
124 din Constituţia României.

2. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi


Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Constituţia României revizuită a adăugat
o nouă dimensiune acestui principiu, stabilind că justiţia este nu doar unică şi egală, ci
şi imparţială, [a se vedea art. 124 alin. (2)]
De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi
reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor
participanţilor.

3. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie


Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care
nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a
tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea Ii se asigură traducerea
printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens, ele
fiind îmbogăţite prin revizuirea ce a avut loc în cursul anului 2003.
Astfel, art. 128 alin. (1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba
română, pentru ca următoarele două alineate să stabilească în ce cazuri şi condiţii se
poate utiliza limba maternă în justiţie. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale vor avea dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor
judecătoreşti, în condiţiile ce vor fi stabilite printr-o lege organică. Modalităţile
concrete de realizare a acestui drept special al acestor subiecte de drept vor fi astfel
reglementate încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice
cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg
sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările
dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesele
penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

33
4. Dreptul la apărare
Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamcntal al
justiţiei.

5. Prezumţia de nevinovăţie
Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată
nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.
Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Este
prevăzut explicit în art. 23 alin. (11) din Constituţia României.

6. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii


Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în
activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în
rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni,
indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar
separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii
jurisdicţionale.
Constituţia României prin art. 124 alin. (3) stabileşte că judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii.

Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o


măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici
revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără
consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi
transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională.
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea
judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili,
dar în condiţiile legii. [art. 125 alin. (1)] Inamovibilitatea nu priveşte însă judecătorii
stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori judecătorii stagiari sunt
singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte. Dar în legătură cu aceştia, legea de
organizare judecătorească, arată că se bucură de stabilitate, ca şi procurorii.
O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte
numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească.
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie
avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină numai corpului magistraţilor (de

34
exemplu, Consiliului Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi
consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră, în
acest sens Constituţia României, prin art. 125 alin. (2) prevede că promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi propuse numai de Consiliul Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Pentru a nu crea prin avansare situaţii
nedorite se practică şi avansarea pe Ioc. Astfel, legea de organizare judecătorească,
prin art. 78, după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face
numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile
pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot
fi avansaţi pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are
controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe
judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale. Astfel realizate lucrurile se poate
vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.

2. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe
judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea judecătorească,
reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul
Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste organisme se integrează în
puterea judecătorească, în această putere intră numai instanţele judecătoreşti.
Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor
judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de
instanţe extraordinare. Iar Legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4 august
1992, cu modificările ulterioare) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe
judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Constituţia revizuită a precizat şi că prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din afara magistraturii.
De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare.
Compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile sale de funcţionare vor fi
reglementate printr-o lege organică [art. 126 alin. (4)].

35
Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în pachete, care în mod
generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei.
Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele
generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului
Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte funcţia de garant al
independenţei justiţiei. Această autoritate a fost creată în vederea exercitării a două
funcţii expres enumerate în textul constituţional şi anume: a) propune Preşedintelui
României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţie celor
stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile
stabilite prin legea sa organică. Articolul 134 alin. (4) din legea fundamentală lasă la
latitudinea legiuitorului organic stabilirea şi a altor competenţe în sarcina Consiliului
Superior al Magistraturii, numai în măsura în care prin acestea s-ar realiza rolul său
fundamental, acela de garant la independenţei justiţiei.
Constituţia revizuită a prevăzut o structură complexă pentru această autoritate,
care este formată din 19 membri, desemnaţi pentru un mandat de 6 ani, după cum
urmează: 14 aleşi de adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; 2
reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de
înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; ministrul justiţiei, preşedintele
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales
pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit dintre cei 14 magistraţi desemnaţi în
adunările generale ale magistraţilor.
În cazul în care Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului Superior
al Magistraturii el le şi prezidează.
Consiliul Superior al Magistraturii adoptă hotărâri definitive şi irevocabile prin
vot secret. O singură excepţie se stabileşte de la caracterul definitiv al hotărârilor,
anume situaţia prevăzută la art. 134 alin. (2) din Constituţia revizuită, atunci când
acesta îşi îndeplineşte rolul de instanţă de judecată a judecătorilor şi procurorilor; în
materie disciplinară înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte rolul de instanţă de
recurs.
Nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în
administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor legale prin care este organizat el „este
organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege
în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu
privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării

36
întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor
democratice ale statului de drept".

* * * Bibliografie la capitolul IX
1) Werner Bergengruen, Tiranul şi Judecata, Editura Univers, Bucureşti, 1983,
p. 174.
2) Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I,
Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1996, îndeosebi paginile: 19,26, 56, 65-
66,71,80, 132.
3) Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, 1988, p.
151, 197-200.
4) loan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţilor
notariale, Editura Lumina Lex, 1997.
5) Ion Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Bucureşti, 1994, p. 56-
87. Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal: legalitatea,
prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, rolul
activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea
demnităţii umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesual
penal, operativitatea procesului penal; limba în care se desfăşoară procesul penal,
folosirea limbii oficiale prin traducător (p. 59-87).
6) Pierre Pactet, op. cit., p. şi urm.
7) Rapport presente par M. le Conseiller federal Arnold Kollcr, President de la
Confederation, Ministre suisse de la justice, â la XVII-e Conference des Ministres
europeens de la justice, Istambul, 5-7 juin 1990, Le patrimoine juridique du Conseil de
l'Europe son role dans le rapprochement avec Ies pays de l'Europe de l'Est. Se
consideră că se regăsesc în dreptul intern al statelor europene o serie de exigenţe
fundamentale: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei; garanţia
unui proces echitabil; accesul la un tribunal, căci preeminenţa dreptului nu se poate
realiza fără posibilitatea accesului la tribunale; dreptul la proces public, care protejează
pe justiţiabil, împotriva unei justiţii secrete scăpând controlului public; imparţialitatea
judecătorilor; principiul proporţionalităţii, care reflectă expresia „măsuri necesare într-
o societate democratică".
8) Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1991. Este
interesantă constatarea de la p. 96 în sensul căreia „Puterea judiciară nu există în
Franţa spre deosebire de ţările anglo-saxone şi Constituţia a avut grijă să nu utilizeze
decât autoritatea judiciară".

37
9) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în M. Of. nr.
197/13.8.1992, cu modificările ulterioare.
10) Legea nr. 56/1993, Legea Curţii Supreme de Justiţie, publicată în M. Of. nr.
159/13.7.1993, cu modificările ulterioare.
11) Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, publicată în M. Of. nr. 140/1.4.2000. Prin această lege (art. 154) s-au
creat la instanţe secţii de asigurări sociale.
1) Bignc de Villeneuve Marcel (de la), La fin du principe de separation des
pouvoirs, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934.
2) Burdeau Georges, Droit constitutionnel el institutions politiques, op. cit., p.
136 şi urm.
3) Ceterchi loan, Luburici Momcilo, Teoria generală a statului şi dreptului,
Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1983.
4) Drăganu Tudor, Drept constituţional si instituţii politice, vol.II, Universitatea
Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept Târgu Mureş, 1995. Este
interesant chiar titlul cu care distinsul profesor explică noţiunea de organ de stat „Un
război al cuvintelor care ascunde o luptă de idei: organe sau autorităţi publice?" (p. 5)
şi apoi concluzia: „în ciuda inconsecvenţelor terminologice ale Constituţiei din 1991,
una din tendinţele ei fundamentale este de a identifica noţiunea de autoritate publică cu
cea de organ" (p. 9). Pentru clasificarea organelor statului a se vedea p. 12-21.
5) Duguit Leon, Manuel de droit public franqais, Droit constitutionnel, Paris,
1907, p. 316 şi urm.
Deosebit de semnificative sunt concluziile lui Leon Duguit în ce priveşte
separaţia puterilor. Voinţa naţională poate fi reprezentată prin mai multe organe. Este
mult mai bine ca ea să fie reprezentată prin mai multe organe decât prin unul singur,
pentru că aceste organe se limitează, se ponderează reciproc. Dar, dacă există multe
organe de reprezentare suveranitatea nu poate fi divizată în mai multe elemente şi nu
se poate atribui, sub numele de putere, fiecăruia din aceste organe un element parţial al
suveranităţii, ea rămânând în ciuda acestei diviziuni una şi indivizibilă. Această
concepţie a unei puteri suverane, una sau trei puteri, este o concepţie metafizică... dar
ea este inadmisibilă într-o construcţie cu adevărat pozitivă în dreptul public. Când
există mai multe organe de reprezentare, ele colaborează obligatoriu în întreaga
activitate generală a statului; dar modul lor de participare este natural diferit; el este
reglementat prin Constituţia fiecărei ţări şi ceea ce se denumeşte impropriu separaţia
puterilor, este diversitatea colaborării diferitelor organe în activitatea generală a
statului (p. 335-336).

38
6) Duverger Maurice, Institutions politiques et droit constitutionnel, 1988, p.
150-225.
7) Fell Martine, Bossuyt Dominique, Citoyen aujourd 'hui, Hachette, Paris,
1985, p. 26 şi urm.
8) Kelsen Hans, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928.
„După concepţia tradiţională puterea unitară a statului se împarte în trei -
închipuite reciproc coordonate - puteri: puterea legiuitoare, cea executivă, cea
judecătorească, în aceste trei puteri apar cele trei funcţiuni fundamentale ale statului:
legislaţia, administraţia, justiţia" (p. 69). Cele trei funcţiuni tradiţionale: legislaţie,
justiţie şi administraţie, se reduc la două, dat fiind că justiţia şi administraţia intră
amândouă în noţiunea mai largă a executării de legi..." (p. 70).
9) Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede (et de),
Despre spiritul legilor, voi. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964,p. 11-43; 195,196.
Dreptul ginţilor este format din legi privitoare la raporturile dintre popoare (p.
15), dreptul public este format din legile privitoare la raporturile dintre cei ce
guvernează şi cei guvernaţi, iar dreptul civil este format din legile cu privire la
raporturile pe care toţi cetăţenii le au unii cu alţii (p. 16).
Legile, spunea Montesquieu, trebuie să i se potrivească într-un asemenea grad
poporului pentru care sunt făcute, încât este o foarte rară întâmplare dacă legile unui
popor sunt nimerite pentru altul (p. 17).
10) Pactct Picrrc, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 22" edition,
Armând Colin, Paris, 2003, p. 110-113.
11) Rousseau Jean Jacques, Contractul social, Editura Cartea Noastră,
Bucureşti, arată că suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă (p. 21). „Dar oamenii
noştri politici, neputând împărţi suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o
împart în forţă şi în voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă; în drepturi de
impozite, de justiţie şi de război; în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu
străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă" (p. 27). „Ar trebui zei
pentru a da legi oamenilor" (p. 42). „De altminteri, oricum ar fi, un popor este
totdeauna stăpân să-şi schimbe legile, chiar cele mai bune; căci, dacă-i place să-şi facă
rău lui însuşi, cine are dreptul să-1 împiedice de la aceasta?" (p. 58). „în toate
vremurile au avut loc discuţii nesfârşite asupra celei mai bune forme de guvernământ,
fără a se ţine seamă că fiecare din ele este cea mai bună în unele cazuri şi cea mai rea
în altele (p. 72)". Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic, un
guvernământ atât de desăvârşit nu se potriveşte oamenilor" (p. 75).
12) Tocqueville Alexis (de), Despre democraţie în America, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 228.

39
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii politice,
vol. I şi II, Ediţia a XI-a Editura All Beck, Buc. 2004.

40