CUVÂNTUL FERMECAT

De Valentina Osseva

Un moşneag mărunţel, cu o barbă lungă, albă, şedea pe bancă şi

desena cu umbrela ceva pe nisip.
-Dă-te mai încolo, i-a spus Pavlik şi s-a aşezat lângă el, la margine.
Moşul s-a aşezat mai încolo, s-a uitat la faţa roşie şi supărată a
băiatului şi l-a întrebat:
-Ţi s-a întâmplat ceva?
-Şi dacă mi s-a întâmplat? Dumitale ce-ţi pasă? s-a repezit Pavlik la
el, uitându-se chiorâş.
-Mie nu-mi pasă. Dar adineaori ai ţipat, ai plâns, te-ai certat cu
cineva.
-Te cred! mormăi băiatul îmbufnat. În curând am să fug de acasă de
tot.
-Ai să fugi?
-Am să fug. Numai din pricina Lenei am să fug. Pavlik strânse
pumnii...
Cât pe-aici eram să-i arăt eu adineaori! Nici o vopsea nu-mi dă! Şi
are atâtea!
-Nu-ţi dă? Bine, dar din pricina asta nu face să fugi de-acasă!
-Nu numai din pricina asta. Bunica m-a alungat din bucătărie
pentru un singur morcov...
şi m-a lovit cu o cârpă...
-Fleacuri! spuse moşul. Unul te ocărăşte, altul te ceartă.
-Nimeni nu mă cruţă! strigă Pavlik. Fratele meu se duce să se
plimbe cu barca şi pe mine
nu mă ia. Îi spun: ”Mai bine ia-mă cu tine, că tot n-am să te las în
pace, am să-ţi şterpelesc lopeţile şi-am să intru singur în barcă.”
Pavlik dă cu pumnul în bancă. Şi, deodată tace.
-Ei, şi nu te ia frate-tău?
-Dar de ce mă întrebi dumneata mereu?
Moşul îşi netezeşte barba lungă, lungă, apoi murmură:
-Ştiu un cuvânt fermecat.
Pavlik deschide gura, mirat.
-Am să-ţi destăinui cuvântul, dar bagă de seamă, trebuie să îl
rosteşti încet, privind drept
în ochii aceluia cu care vorbeşti... Ţine minte: încet, privindu-l
drept în ochi...
-Dar care e cuvântul?
Moşul se aplecă la urechea băiatului. Barba lui moale atinge obrazul
lui Pavlik.
Şopteşte ceva şi adaugă cu glas tare:
-Acesta este cuvântul fermecat! Dar nu uita în ce chip trebuie să-l
spui.
-Am să încerc, zâmbeşte Pavlik; am să fac o probă numaidecât.
Se ridică şi fuge acasă.

Lena stă la masă şi pictează. În faţa ei se află vopsele verzi,

albastre, roşii.
Zărindu-l pe Pavlik, le adună în grabă şi le acoperă cu mâna.
“M-a înşelat moşul, gândeşte băiatul cu ciudă.
Una ca asta parcă poate să înţeleagă cuvântul fermecat...!”
Pavlik se apropie, stângaci, de sora sa şi o trage de mânecă. Ea
întoarce capul. Atunci, privind-o drept în ochi, băiattul îi spune
încet:
-Lena, dă-mi o vopsea... te rog...
Lena deschide ochii mari. Degetele se desfac, şi ridicând mâna de pe
masă, răspunde nehotărâtă:
-Pe care o vrei?
-Aş vrea-o pe cea verde, spune Pavlik sfios.
Ia vopseaua, o ţine în mână, se plimbă cu ea prin odaie şi i-o dă
înapoi surioarei.
Nu avusese nevoie de vopsea. Acum se gândeşte numai la cuvântul
fermecat.
“ Am să mă duc la bunica.Tocmai face mâncare. O să mă dea afară
sau nu?”
Pavlik deschide uşa bucătăriei. Bătrâna scotea din tavă plăcinţelele
fierbinţi.
Nepotul se apropie de ea, şi cu amândouă mâinile îi întoarce spre el
faţa roşie, zbârcită, o priveşte în ochi şi-i şopteşte:
-Dă-mi o bucăţică de plăcintă...te rog.
Bunica deschide mirată ochii mari.
Cuvântul fermecat străluceşte parcă în fiecare zbârcitură a feţei ei,
în ochi, în zâmbet...
- Chiar aşa fierbinte, fierbinte o vrei, drăguţul meu? spuse ea,
alegând plăcinta
cea mai bună, cea mai rumenă.
Pavlik sare în sus de bucurie şi o sărută pe amândoi obrajii.
“ Face minuni! Face minuni! se gândeşte el, aducându-şi aminte de
moşneag.
La masă Pavlik stă liniştit şi ascultă fiecare cuvânt al fratelui său.
Când îl aude că se duce să se plimbe cu barca, Pavlik îi pune mâna
pe umăr şi cere încet.
-Ia-mă şi pe mine, te rog.
La masă, toţi tăcură deodată. Fratele îşi ridică sprâncenele şi zâmbi.
-Ia-l cu tine, spune Lena deodată. De ce să nu-l iei?
-De ce să nu-l iei, zâmbi şi bunica: Ia-l!
-Te rog, repetă Pavlik.
Fratele râse tare, îl bătu uşor pe umăr, îi zbârli părul.
-Bine, pregăteşte-te!
“Mi-a ajutat! Iar mi-a ajutat” îşi spune copilul.
Pavlik sări de la masă şi fugi în stradă.

Dar moşul nu mai era în grădină. Banca era goală şi pe nisip au

rămas numai semnele neînţelese, desenate cu umbrela.”