Despre Mistogogia Sfantului Duh

Profesor Alexandru Tudorie

Despre mistagogia Sfântului Duh

și

Despre faptul că Fiul

Se naşte numai din Tatăl,

după cum spun Sfintele Scripturi,

şi despre aceea că Sfântul Duh purcede

numai din Aceeaşi singură

cauză, după cum s-a teologhisit,

şi după cum a spus, cu adevărat, Fiul,

cu Care este deofiinţă

şi de către Care a fost trimis

1. Există[1] multe dovezi, împrăştiate în foarte lungi scrieri, care coboară sprânceana[2] celor
iubitori de ceartă, care se leagă cu nedreptate de adevăr.

De aceea, prea marea ta râvnă şi iubire de Dumnezeu te-a făcut să ne ceri un lucru de mare zel,
ca acele dovezi să fie adunate într-un sinopsis[3] şi în mod concis, [acele dovezi] bine întocmite
nouă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, lucru care nu este nevrednic de iubirea ta
dumnezeiască şi nici de dorinţa ta, care îşi caută împlinirea desăvârşită.

2. Căci, într-adevăr, există, mai presus de altele, un cuvânt al Stăpânului ca o ţepuşă şi ca o

săgeată necruţătoare, [care loveşte] orice fiară[4] şi vulpe lacomă şi o omoară cu mare răsunet.

Şi care este acesta? Acela că: Duhul purcede de la Tatăl [In. 15, 26]. Fiul ne-a învăţat[5] aceasta:
că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.

1
Iar dacă tu vrei să fii desăvârşit şi nu nedesăvârşit, atunci cum amesteci ceea ce este
supradesăvârşit cu păgânătatea şi mitologia, vorbind de o ieşire a Duhului de la Fiul?[6]

Iar dacă pui la un loc pe Mântuitorul şi Creatorul şi Dătătorul dogmelor [ta dogmata] cu nebiruita
ta nebunie violentă [paranias ormin], nu te sperii şi nu te dai înapoi, ca nu cumva să iei altceva
decât ceea ce cauţi şi, în loc să domneşti, să fii alungat, în grabă, ca un necuviincios [dissevi]?

Iar dacă tu dispreţuieşti legea Stăpânului, ce evlavie ai, dacă ţi-e scârbă de slava Sa?

Ce altă cădere [ptomatos][7] mai inventezi? La ce vindecare te mai gândeşti, dacă întregul tău
trup trebuie vindecat de răni? De ce nu strigi cu cuvântul după Mântuitorul, dorind ca să scapi de
boală [nosos]?

Căci învăţătura Stăpânului este vindecare [to iama] de negrăit şi te scoate din neascultarea
[apitias] iubirii de otravă [dilitirion].

Fiindcă ce luptă mai mare şi ce sabie mai rea este, decât aceea de a ni se schimba viaţa [în rău],
lucru care atacă pe cel care caută [binele]?

De aceea şi minciuna ta ordinară împotriva Duhului, ca o sabie cu două tăişuri, nu e de nebiruit,

pentru că noi suntem împreună cu Stăpânul nostru, Cel iubitor şi grabnic biruitor şi atât de mult
ne va umple pe noi de gânduri sfinte [loghismi tis ieras], dându-ne astfel puterea ca să luptăm,
încât nu vor mai putea fi ascunse jignirile tale şi nici gândirea care le-a dat curs.

3. Căci dacă Duhul purcede din două cauze, de la Tatăl şi de la Fiul, atunci de la Unul purcede,
pe când de la Celălalt Se naşte.

Iar dacă Fiul e cauza din care purcede Duhul – o, ce gând plin de blasfemie! – nu urmează să
spui şi aceea, că Duhul este Cel care naşte pe Fiul ca în mitologie?

Căci fiind amândoi egali după cauza din care ies, dacă Unul este Celuilalt cauza care Îl
împlineşte, adică şi pe Unul şi pe Celălalt, atunci nu se schimbă neschimbata lucrare a faptului
de a fi născut[8], dacă el cere să le unim pe cele opuse?[9]

4. Iar dacă Fiul nu schimbă simplitatea [aplotitos] mai presus de cuvânt a Tatălui, atunci Duhul,
având o dublă cauză din care iese[10] şi constituindu-se printr-o dublă ieşire, cum se poate
susține atunci, că nu este compus [sinteton]?

Cum nu este lovită egalitatea Fiului şi a Duhului prin această blasfemie? Cum poate Treimea cea
simplă [în acest caz] – o, limbă a îndrăznelii necuviincioase! – să aibă ca fundament o slavă
adulterină?

2
5. Aceştia spun: „Sfinţii şi vestiţii [ton Ieron che perionimos] noştri Părinţi spun, că „Duhul
purcede de la Fiul””.

Care Sinod Ecumenic a stabilit şi a vorbit în mod desăvârşit despre această mărturisire?

Câți preoţi şi episcopi dumnezeieşti s-au pus de acord cu acest gând şi, mai înainte de toate,
arătaţi-i pe aceşti Sfinţi, care au stabilit aceasta sub insuflarea Duhului?

Căci Duhul e al Tatălui după mistagogia[11] desăvârşită a Stăpânului şi cei care sunt luminaţi
de Cel care purcede de la Tatăl spun cu glas tare, că aceasta este de nesusţinut[12].

Şi, într-adevăr, conştiinţa Bisericii soborniceşti şi apostolice a dat anatemei obrăznicia [ivristas].

Căci din timpuri străvechi, vederile mai înainte ale Prorocilor au judecat, mai înainte, pe primii
născuţi ai neevlaviei, pentru multele lor apostazii din cărţile, predicile şi din gândirea lor.

Căci s-a dogmatizat cu tărie, de două ori, în al Şaptelea Sinod Ecumenic şi Sfânt: că Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl.

Acelaşi lucru s-a spus şi în Al treilea, a fost întărit în Al patrulea, a fost recunoscut în Al cincilea,
a fost mărturisit în Al şaselea şi pecetluit de Al şaptelea prin mărturisire[13] strălucită.

Căci fiecare dintre ele[14] a arătat, în mod desluşit şi cu multă tărie[15], cele ale evlaviei şi a
teologhisit că Duhul purcede de la Tatăl şi nu de la Fiul.

Cum poţi să înveţi atunci pe acestea – păstorule fără de evlavie! – care sunt împotriva celor
spuse de Stăpânul şi să dai slavă celor nelegiuite?

6. Căci dacă eşti găsit făcând acestea ale neevlaviei, atunci eşti unul plin de sine[16], care luptă
împotriva lui Dumnezeu.

Căci fiecare persoană [a Treimii] este unită cu celelalte două fără împărţire şi fără despărţire,
printr-o unire nestricată şi unitară. Iar dacă întreaga fiinţă este a Acestora, a Duhului şi a
Tatălui, atunci aceasta aparţine şi Fiului.

La fel, dacă în fiinţă se vede numai Duhul şi Fiul, nu se mărturiseşte deopotrivă inexistenţa
Tatălui? Căci, cu adevărat, dacă fiinţa nu este a Fiului şi a Tatălui, nu este şi Duhul jefuit de
aceasta?

Fiindcă ştiu că împărăteasca bunătatea a lui Dumnezeu, a Fiinţei Celei mai presus de fiinţă, a
Puterii Celei mai presus de orice minte, veşnică şi netrupească, Care este lăudată de mii de
glasuri care Îi stau înainte, adică Preadumnezeiasca Dumnezeire, a fost teologhisită de către cei
evlavioşi, ca una care a aparţinut dintru început Tradiţiei.

3
Şi dacă nu se contemplă aceasta[17], atunci aceştia nici nu sunt creştini, ci sunt unii care luptă şi
se împotrivesc ca şi diavolul.

Căci aceasta este mărturisirea juvenilă[18] a ereticilor, cum că Duhul purcede, împreună, de la
Tatăl şi de la Fiul (cine poate asculta această prea mare obrăznicie lipsită de evlavie?) şi că
Duhul are o dublă purcedere, şi că El este şi Cel ce produce şi Ceea ce este produs, că este şi
Cauzator şi ceea ce e cauzat, şi alte multe cuvinte de acest fel [se spun], care luptă împotriva lui
Dumnezeu.

7. Fiindcă aceasta se petrece dacă Duhul purcede de la Fiul. Când aşadar s-a petrecut
aceasta[19], dacă nu a purces de la Tatăl?

Iar dacă e să luăm de bune cele pe care tu le spui, cel care te împotriveşti [adevărului], cum de nu
e separat [Duhul de Tatăl şi de Fiul], ca unul care a primit fiinţa în mod nedesăvârşit [ateles]?

Însă cum o primeşte[20] după aceea? Iar dacă nu e nicio neconcordanţă aici (dacă producerea
[Duhului], şi cele care decurg de aici, adică dualitatea [cauzelor] şi compunerea lor, se
împotrivesc simplităţii şi necompunerii fiinţei [dumnezeieşti]), ce motiv există, ca să nu aibă
tărie purcederea?

8. Căci tu urmăreşti aceste raţionamente: dacă Fiul este născut din Tatăl iar Duhul purcede de la
Fiul, atunci la ce altă situaţie să ne gândim, decât la o altă ieşire [proagoghis] din Sine a Duhului
pentru a-şi păstra atributul[21] [personal]?

Căci dacă [Duhul] are şi conţine aceeaşi fiinţă [dumnezeiască], [atunci] de ce are cinste inegală
[faţă de Celelalte două persoane]?

9. Căci tu gândeşti acestea: Dacă Duhul purcede de la Tatăl şi purcede şi de la Fiul, atunci de ce
nu desfiinţăm, din acelaşi motiv, de care nu avem nevoie (o, minte înceţoşată de beţia
necuviinţei!) şi celelalte însuşiri neschimbabile [ton idiomaton ametaptoton][22], şi Tatăl cel
iubit (să ne miluiască, şi blasfemia mai multor cauze[23] să cadă pe capul lor!) să rămână doar
cu numele, ca unul care Îşi dă Sieşi însuşirea personală care Îl caracterizează, dacă tearhia
persoanelor se ascunde într-o persoană din două persoane?

Căci această [erezie] ne răsare nouă ca un alt Sabelie[24], mai bine-zis, ca o altă monstruozitate
semi-sabeliană.

4
10. Căci aceştia[25] nu ar fi gândit despre Fiul şi nu s-ar fi extins folosindu-se de subterfugiul
acestei naşteri absurde, dacă nu li se părea mult mai insuportabilă şi cu totul demnă de calomniat
însuşirea Tatălui, fapt pentru care spun, că [prin purcederea de la două principii] se face evidentă
cauza purcederii.

Dar din aceste două fabule neevlavioase [tus ton dissevon mitus] reiese faptul că şi Fiul şi-a
schimbat şi comprimat însuşirea [personală], căci avem o comprimare [a Tatălui şi a Fiului
pentru purcederea Duhului], apoi o împărţire [de fiinţă a Lor] şi o împărţire a celor neîmpărţite.

Iar dacă aceste însuşiri sunt puse pe seama Tatălui şi sunt ale Sale, acestea fiind o caracteristică a
persoanei Sale, adică unirea neamestecată, cum de nu vedem din însuşirea pe care o are [Tatăl],
inventarea unei însuşiri [tin chetonomia tu idiomatos] prin împărţirea Amândurora? Căci este
înfricoşător faptul, că blasfemia acestora noi o facem cunoscută prin dezbaterea ei.

11. În afară de cele zise până acum, dacă vedem două principii în Treimea cea preadumnezeiască
şi mai presus de fiinţă, unde mai este monarhia [Tatălui] cea prea lăudată şi stăpânirea [Sa] cea
peste toate? Cum de nu arată aceştia cele ale politeiştilor şi cele ale ateismului? Cum de nu se
arată [în aceasta][26], sub formă creştină, superstiţiile rătăcirii eline, despre care am vorbit în
introducere?

12. Iar dacă admitem că sunt două principii în monarhia Treimii, cum de nu s-au gândit şi la
existenţa unui al treilea [principiu] producător?

Căci prima cauză este fără de început şi mai presus de început, fiind de sine stătătoare. Însă cei
neevlavioşi, care stau la masa [Stăpânului], au tăiat dumnezeirea şi au format o diadă din unitatea
Treimii dintru început.

Însă Dumnezeirea cea mai presus de orice început, neîmpărţită şi simplă, este mult mai evident
fiinţa Treimii decât a diadei, pentru că însuşirile [personale sunt în acest caz ] în armonie.

13.Cum pot să sufere urechile creştinilor [hristianon acois] unele ca acestea? Nu sunt mânia şi
lacrima, patimile şi toate cele care nu pot sta la un loc cu ele[27], adunate cu forţa în îndrăznelile
lor neevlavioase[28]?

Căci mânia este aceea prin care ne umplem de toată nebunia [aponian], pe când lacrima distruge
lipsa de ajutor pe care o purtăm în noi[29]. Iar când cei evlavioşi sunt mâniaţi [de către alţii],
plânsul din fiinţa lor nu e trecut cu vederea[30].

5
14. De aceea este nelegiuit lucru să nu vezi, cât de explicită este multa neevlavie a acestora.
Căci, dacă după [principiul] anarhiei[31], cauza paternităţii şi cauza [în Treime] este stabilită
dintru început la cei de o fiinţă, atunci şi Fiul este cauză [în Treime].

Căci cum am [putea] scăpa altfel, de cele aşa-zise două cauze interschimbabile [parallattusas] în
Treime? Căci, pe de o parte, avem anarhia şi confirmarea ei în aceasta[32] iar, pe de altă parte,
avem, în acelaşi timp, o cauză [în Treime] şi o reîntoarcere la cauză, cât şi posesii simultane fără
distincţie [diafora][a fiinţei dumnezeieşti].

15. Căci dacă Tatăl este cauza Celui care Se naşte din El, nu după raţiunea firii, ci după raţiunea
ipostasului[33], atunci acesta[34] [predică] în mod nelegiuit, că în ipostasul Fiului constă
raţiunea ipostasului paternal (lucru pe care nici Sabelie nu l-a îndrăznit, adică să vorbească
despre o monstruoasă filialopaternitate[35]). Însă Fiul nu poate fi în niciun fel cauza [vreunui
ipostas] din Treime.

16. Căci nu numai aceasta trebuie spus ci şi următorul lucru: că această neevlavioasă [învăţătură]
împarte ipostasul Tatălui în două.

Însă prin aceasta se amestecă ipostasul paternal, al Dătătorului Legii cu ipostasul Fiului, ca părţi
ale unui întreg. Însă, după cum s-a spus, nu după raţiunea firii, ci după raţiunea ipostasului Tatăl
este cauza celui [născut] din El.

Însă gura cea luptătoare cu Dumnezeu [i teomahia voa] spune că şi Fiul este cauza Duhului,
spunând astfel că Tatăl şi Fiul împart împreună acelaşi ipostas. Din aceasta rezultă faptul, că Fiul
împlineşte[36] ipostasul Tatălui, ca unul care avea nevoie de un supliment prin aşa-zisa legătură
împlinitoare[37]. Iar Fiul este considerat a fi o parte din Tatăl, fiind astfel transformată în diadă
taina înfricoşatei Treimi.

17. Şi alte multe lucruri drăceşti [zizanion] [vin de aici], căci multe rele au ieşit la suprafaţă
dintru început. Căci nu numai în somn eşti înşelat [de către demoni], ci şi treaz fiind.

Dar privegherile sufletului şi atenţia noastră [sunt îndreptate spre a ne scăpa] de rănirile de
moarte ale minţii noastre, pentru ca nu cumva naşterea noastră cea de sus şi mântuirea noastră, să
fie însămânţate cu sămânţa celui de alt neam[38] şi să avem războaie [atlies] în sufletele noastre.

Căci, într-adevăr, fiecare lucru are o anumită însuşire proprie. Însă atunci când luăm la propriu
două lucruri şi vrem cu adevărat să vorbim despre unul dintre ele şi nu despre altele, atunci cele
două se arată a fi diferite. Spre exemplu: râsul [to ghelasticon] este un lucru caracteristic omului.

6
Iar dacă proprietatea de a fi conducătorul lui Israel aparţinea lui Iisus [Navi][39], dar nu era
proprie puterii Arhanghelului Domnului, care se arăta întru toate, atunci se observă în mod
evident că conducătorul nu era identic cu Arhanghelul şi nici nu putea fi perceput ca fiind
deofiinţă cu acesta.

Căci dacă aplicăm aceeaşi metodă la mai multe lucruri diferite vom ajunge la acelaşi rezultat de
mai sus. Astfel, dacă această metodă se susţine şi se verifică în toate cazurile, iar dacă purcederea
Duhului din Tatăl este propovăduită ca fiind o proprietate a Tatălui, vin ereticii şi nechează că
aceasta este o proprietate şi a Fiului, dar nu şi a Duhului.

Însă, să nu fie aceasta blasfemie pe care au gândit-o ei! Iar cele care vin de aici [să cadă] pe
capul lor, al acelora care s-au pretat să introducă[40] astfel de mari rele.

Căci, dacă spun că purcederea Duhului nu este o proprietate a paternităţii, atunci, în mod evident,
nu este nici a Fiului şi, implicit, nici a Duhului.

Căci aceştia spun cu îndrăzneală ceea ce spun, în faţa tuturor, cum că aceasta[41] nu este proprie
Treimii şi nici comunului [fiinţei dumnezeieşti]. Însă acesta este un lucru pe de-a-ntregul menit
să fie contemplat în ipostasurile dumnezeieşti.

18. Astfel, ce zic aceştia de fapt? Căci dacă însuşirea Tatălui este transmutată în proprietatea
Fiului, atunci şi ceea ce era caracteristica evidentă a Fiului va fi transmutată în proprietatea
Tatălui.

Căci, în primul rând, după vorbirea nesfârşită a celor neevlavioşi, vrednică de anatematizare,
caracteristicile personale ale ipostaselor se opun şi se transferă [unul altuia] după cum se doreşte.

Iar Tatăl [O, adâncime a neevlaviei!], ajunge să aibă calitatea de a fi născut, pe când Fiul devine
născător. Căci toată această îndrăzneală [păcătoasă] de aici nu este decât o luptă neîncetată şi
nesuferită cu Dumnezeu.

19. În general, dincolo de toate însuşirile proprii [unui ipostas], când există, în mod real, unele
caracteristici ipostatice la cineva, altele decât la prima [persoană], care i le-a împărtăşit şi de la
care le are cu adevărat [pe celelalte], dacă nu se întoarce spre aceea, de la care are cinstea
[axioma] aceasta[42], atunci acela trebuie să aibă o altă însuşire împărtăşită de la cineva, dacă e
să reducem la fiinţă pe cele care se văd.

Astfel, dacă există acum cineva, care a cunoscut pe cele proprii, care, dintru început, sunt ale
Tatălui, atunci acela poate avea şi îndrăzneala [de a preciza faptul, că prin] vedere şi auz [le
cunoaşte] pe cele care Îi sunt proprii şi Fiului. Pentru că ura de Dumnezeu [teostighes] conduce
spre un astfel de sfârşit [telos][43].

7
Şi în acest fel, un astfel de om, se face următor al celor care iubesc minciunile, înfuriindu-se atât
pe însuşirile Tatălui, dar dezlegând şi acea deplină [legătură] dintre ipostas şi fire şi întregul
început al ipostaselor dumnezeieşti.

20. Da, cineva poate zice, că Mântuitorul a spus ucenicilor Săi şi i-a învăţat pe cele tainice, cum
că Duhul din al Meu va lua şi vă va vesti [In. 16, 14].

Și[44] cine nu vede [aici], că tu alergi la cuvântul Mântuitorului, nu ca să-ți găsești un sprijinitor
[în el][45], ci ca și pe cel al Stăpânului, izvorul veșnic al adevărului[46], să-l acuzi [că este] întru
dezacord [cu sine]?

Căci astfel este limba ta, îndrăznește toate, este nerușinată [aselghis] și se ia de cele
uluitoare[47], [care sunt mai presus] de cele create și mai presus de gândire.

Căci dacă Însuși Acela, Făcătorul [Dimiurgos] neamului [nostru omenesc] și Proniatorul
[Pronoitis] [nostru], acum[48], învață că Duhul purcede de la Tatăl, nicidecum adăugând că [El
purcede] și din Sine, ci din acea singură cauză [etion monon][49], atunci Acela[50] Îl naște [pe
Fiul], după cum Îl purcede și pe Duhul, introducându-ne [astfel] în cele ale teologiei.

Dar acum, tu zici astfel: că [El[51] este din] fire[52]. Căci din al Meu va lua [ar însemna că] a
învăluit în tăcere profundă prima mistagogie. Deși tu trebuia să vii către a doua [mistagogie]
desăvârșită și [astfel] să ți-o amintești pe prima și să le unești una cu alta pe acestea [două], [într-
o singură] vedere, [deși sunt] diferite.

Dar el, ceea ce trebuia să facă, nu face!

Ci, dimpotrivă, [el] transferă purcederea Duhului din Tatăl întru Sine[53], [văzându-L și pe Fiul
ca] purcezător al Duhului.

Cum nu, [cum] nu vei lua pedeapsă [așa cum] trebuie, [pentru] nelegiuita contradicție inventată
de tine, [cu privire la] Adevărul enipostazit și imuabil [tis enipostatu Alitias che analliotu]?

21. Căci de aceea, încercând să privezi [cu] îndrăzneală [pe Fiul], tu nu cunoști [nici] cele pe care
copiii le cunosc.

Astfel, măcar acum, dacă mai înainte nu [ai putut], ar trebui să înțelegi că nimic nu stă mai
strălucit împotriva nebuniei tale [sis aponias], ca acel cuvânt al Stăpânului și Mântuitorului
[nostru].

Căci chiar dacă [Domnul] ar fi spus: din Mine va lua, nici astfel n-ar fi pus hotar grabei tale[54].
Dar cel puțin ai fi avut o oarecare scuză [pentru] eroarea [ta].

8
Căci nu, nici a lua de la cineva în folosul unui scop și nici a purcede spre ființă nu se unesc întru
aceeași înțelegere! Ci e mare [diferență între ele] și trebuie [înțeleasă această diferență].

Dar fiindcă Mântuitorul a văzut-mai-înainte [prooron] gravitatea unei asemenea mari neevlavii,
nu a rostit un astfel de cuvânt[55]. Ca nu [cumva] să-i mănânce [pe și mai] mulți, prin tine,
reaua-lucrare a Celui-rău [tu Poniru cacurghia].

Cum, în loc să-L acuzi pe Stăpânul, nu îți cauți refugiul întru Stăpânul, în iubirea-Lui-de-oameni
[filantropian], prin îngăduința [Lui] și nu îți deschizi, în mod tainic, urechile inimii [tis cardias
ota] la învățătura Sa?

22. Căci Mântuitorul a spus nu din Mine va lua ci din al Meu va lua!

Căci cunoștea, Cel care venise să-i învețe pe toți a fi în simfonie cu adevărul, [că trebuie] cu atât
mai mult să păstreze, fără pată, simfonia cu Sine[56].

[Căci El a spus]: Din al Meu va lua!

Multă și mare diferență este între din al Meu va lua și din Mine va lua, chiar dacă cuvintele se
diferențiază puțin. Căci din Mine introduce [în discuție] pe Cel care a spus cuvântul[57]. Dar din
al Meu [se referă] la cu totul o altă persoană[58] decât cea Care a vorbit.

Dar cine ar putea fi acea [persoană], din Care Duhul să ia [har], dacă nu din Tatăl? Căci nici cei-
care-se-luptă-cu-Dumnezeu [teomahuntes] nu plăsmuiesc altceva. Căci Duhul nu ia [har] din alt
Fiu, dar nici din Sine.

Vezi cum nu iubești, ce nu neglijează copiii? Căci până și copiii cunosc, ajungând întru cele ale
gramaticii, că din Mine introduce pe Cel care ne pune înainte cuvântul pericopei. Dar [că] din al
Meu arată o altă persoană, însă unită, prin legături de apropiere, cu Cea care a vorbit. Însă
[Aceasta fiind] cu totul diferită [din punct de vedere] ipostatic.

Către Aceasta[59] trimite și poartă, fără greșeală, mintea ascultătorilor. Astfel, refugiul tău, dacă
ai alege evlavia în locul neevlaviei, ți s-ar face refugiu al pocăinței, iar nicidecum o ocazie pentru
a-lupta-cu-Dumnezeu [to teomahin].

23. Ce [să mai spun] acum? Nu trebuia [ca] tu [să cunoști] acestea, dacă nu și altele? Înainte de a
blasfemia, [nu trebuia] să cauți să cunoști, ce și copiii cunosc? Dar cum [de] nu ai avut frică[60],
deși ești priceput în a-ți ascunde reaua-lucrare, [ca în mod] liber, să insulți și să falsifici aceste
cuvinte ale Stăpânului?

Nu te faci roșu[61], arătând dispreț [față de] aceste cuvinte ale Stăpânului, [afirmând ceea ce]
nici continuarea cuvântului și nici mintea [întreagă] nu permite?

9
Căci e clar că [Domnul] nu a spus din Mine. Dar tu, dacă nu [vrei] cuvântul [Lui], atunci [afirmi]
invenția relei tale lucrări, transformând pe din al Meu întru din Mine.

Și prin aceasta te folosești, în mod explicit, de învățătura pusă înainte de Mântuitorul, astfel
aducându-i Acestuia trei acuze false.

[Adică faptul] că a spus ce nu a spus, că nu a spus ce a spus și [că] învață o idee, pe care, în mod
clar, nu numai că nu a spus-o dar care este și împotriva mistagogiei Lui. Este împotrivă, în mod
clar, [după cum] se vede.

Și a patra [acuză e aceea], de a introduce [învățături] împotriva Legii Sale.

Cum și în ce fel?

Căci el a spus: din al Meu va lua și nu: din Mine. Dar tu insiști, [spunând că] El învață, de fapt,
din Mine, spunând ce ți se pare ție că expune.

Însă ceea ce spui nimicește. Căci nu spui, decât ceea ce s-a spus ticluit.

Căci mintea[62] strigă, că nu a dogmatizat glasul Lui [aceasta] Ucenicilor și prin aceasta să-i
învețe ce nicidecum nu știm să fi pus înainte[63] prin buzele Sale fără prihană.

Însă Înțelepciunea enipostatică [enipostatos] a lui Dumnezeu[64] ne-a mistagogizat/ ne-a inițiat
[în adevărul, că] Duhul purcede din Tatăl. Dar tu arăți toată graba ca să I te împotrivești, vorbind
împotriva Lui. [Și] strigi [că El][65] învață că Duhul purcede din El[66]. Și în acest fel [vorbești
despre Fiul, ca și când] El a schimbat prima teologie [proteras teologhias][67] și a făcut-o să stea
pe aceasta, a doua. Însă nici acesteia nu-i păstrezi tăria.

Căci odată ce teologia, [scrisă] în har, o scoți de sub har, nimic nu se mai găsește care să rămână
ferm.

24. Dar e timpul să ascultăm din nou și cuvintele stăpânești[68], [care au fost] rostite și
înțelegerea [lor], pentru a explica scopul [ton scopon] celor rostite.

Căci nu sunt mai mici [ca importanță], ci prin acestea este înfierată și mai mult nerușinarea
neevlaviei [asevias to anedes].

Căci după ce [Domnul] a spus, că Mă duc către Tatăl [In. 14, 28], a spus următoarele cuvinte ale
Sale: „Dar, fiindcă v-am spus vouă acestea, mâhnirea [lipi] a umplut inima voastră. Dar Eu vă
spun vouă adevărul! Este de folos, ca Eu să mă duc! Căci dacă Eu nu mă duc, Mângâietorul [o
Paraclitos] nu va veni către voi” [In. 16, 6-7].

Și puțin [mai încolo, El a spus]: „Încă multe Eu am a vă spune vouă, dar acum nu puteți a le
purta! Dar când Acela va veni, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi întru tot adevărul! Căci nu

10
va vorbi de la Sine, ci câte va auzi, va vorbi și cele care vin vă va vesti vouă. Toate câte are
Tatăl, ale Mele sunt! De aceea am spus, că din al Meu va lua și vă va vesti vouă” [In. 16, 12-13,
15].

Oare nu sunt aceste [cuvinte] sfinte și [un] mesaj dumnezeiesc? Și nu lasă [ele] să se înțeleagă, în
mod limpede, taina evlaviei [to tis evsevias mistirion]? Și nu descoperă [aici și] cauza [tin etian],
pentru care a socotit a spune acestea? Și nu păstrează neamestecată/ intactă [achiraton]
mistagogia dintru început? Și nu rușinează toată acuza-falsă [sicofantian] și nu taie orice pretext
al neevlaviei [dissevias aformin]?

Dar întrucât cunoștea că Ucenicii [Săi] căzuseră întru descurajare [is atimian], pentru că, fiind
prezent printre ei, le-a vestit [cele despre] despărțirea după trup [ton cata soma horismon] și că
merge către Tatăl, de aceea, văzându-i pe aceștia adânciți întru gândul tristeții [is catifias
loghismon], ca să-i ridice și, [odată] cu [aceasta], să le conducă sufletele [după] adevăr, mai întâi
îi învață, că le este de folos ca El să plece.

Apoi le explică și cum le este de folos. [Căci] le spune: „Căci dacă Eu nu mă duc, Mângâietorul
nu va veni către voi”. Iar asemenea cuvinte clare i-au reîntărit și i-au făcut să se înalțe către
măreția Duhului.

La fel și [cuvintele]: „acum nu puteți a le purta”. Dar când? „Când va veni Duhul adevărului!
Căci Acela vă va călăuzi pe voi întru tot adevărul”.

Aceasta este, din nou, o altă măreție uimitoare a Duhului pe care le-o descoperă. Căci le-a
deschis[69] Ucenicilor mintea, ridicând-o întru înălțimea negrăită, în [care] le strălucea, peste
măsură, demnitatea Duhului [tu Pnevmatos to axioma][70].

25. Așadar ce [vom spune]? Era foarte ușor [ca] aceia[71], aici, [care fuseseră] conduși [spre
Duhul], să cugete [astfel] privitor la Duhul: „Tu, Învățătorule[72], deși ești de față, nu ne-ai
întărit să purtăm greutatea celor negrăite [to varos ton aporriton].

Dar Mângâietorul, venind [la] noi, [ne va face] mai buni și mai tari, pregătindu-ne întru a purta
cunoașterea lor fără greutate. Căci Tu ne-ai descoperit nouă adevărul în parte. Dar Acela[73] ne
va călăuzi pe noi întru tot adevărul. Iar dacă Tu ne mistagogizezi/ ne inițiezi în taine, cerem însă
și înțelepciune și putere și adevăr. Dar venind Acela ni le va da nouă pe toate, cu bucurie
îmbelșugată. Iar dacă Tu ne înveți aceasta, [Care ești] Înțelepciunea enipostatică[74] [a Tatălui]
și Adevărul, nu [trebuie] să ne îndoim, [ci] să venim către o mai mare cinste și slavă neschimbată
[aduse] Duhului, [după cum El] ne va învrednici”.

26. Astfel, Mântuitorul îi introduce pe Ucenici [în] cele înalte despre Duhul, îndepărtând de la ei
descurajarea dar, în același timp, și teologhisește [despre] Duhul în adevăr.

11
Însă era omenește ca mintea Ucenicilor, [pe când] ei erau agitați, [să nu aibă] gânduri deplin
luminoase. Căci sufletul care s-a umplut de întristare, [fiind] înfricoșat și [care] are învăluită
judecata [minții] în ceață, transformă schimbarea mântuitoare [tis metavolis to sotirion][75] întru
vătămare.

De aceea, ca nu cumva să înțeleagă că Duhul e mai mare [decât] Fiul, dacă dăruie [daruri] mai
mari și [să nu] le vină gândul să insulte unitatea ființei [Fiului și a Duhului] și egalitatea Lor de
cinstire să o transforme întru neegalitate, ca cel mai bun Doctor al sufletelor și al trupurilor, le-a
pus înainte medicamentul mântuitor [to sotirion farmacon].

27. Dar chiar dacă pe Ucenici nu i-ar fi cuprins, nici agitat, nici tulburat aceste gânduri (căci,
probabil, este mai bine să mărturisim, mai evlavios, că acea adunare sfântă [era mai presus de]
această confuzie și tulburare), născocitorul/ inventatorul răutății [o tis cachias evretis][76] și
meșteșugarul/ artizanul [cel] mai bun [tehnitis to veltion][77] în a îmbrăca fantezia în mai rău, ar
fi putut să-i aibă pe mai mulți în posesie [prin] capcana meșteșugirii/ a mașinațiunii [sale] și să
semene părerea eretică în sufletele oamenilor.

[Dar ca] pe aceasta să o lepede și s-o risipească[78] [și, dimpreună cu] ea, să rușineze [și] pe
artizanul [ei][79], Mântuitorul [adaugă] îndată și zice [aceste cuvinte], care sunt vrednice de
Dumnezeu: că „nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi, va vorbi”.

Căci și despre Sine vorbise mai înainte, că „toate cele pe care le-am auzit de la Tatăl Meu, vi le-
am făcut cunoscute vouă” [In. 15, 15]. [Și] astfel [a spus]: „Amândurora Ne este [dat] de la Tatăl
a învăța [didaschin] și a lumina [fotizin] mințile voastre”. Pentru această rațiune a spus mai
departe despre Tatăl, că „Eu Te-am slăvit pe pământ!” [In. 17, 4]. Dar și Tatăl Îl slăvește pe Fiul!
Căci [Tatăl] a zis: „L-am slăvit și Îl voi slăvi” [In. 12, 28].

Dar acum și pe Duhul Îl slăvește Fiul, prin cuvintele înalte și vrednice de Dumnezeu spuse mai
înainte.

Pentru aceasta spune puțin [mai încolo Domnul], că „Acela[80] Mă va slăvi” [In. 16, 14]. [Și
prin aceasta El] păstrează neamestecată, peste tot, deoființimea [Treimii] și unitatea de ființă [a
persoanelor dumnezeiești] și demnitatea unității de cinstire [a Lor]. [Căci], în alt cuvânt[81],
Treimii supraființiale și mai presus de orice cinstire Îi este comună slăvirea reciprocă cea de
negrăit.

Fiul Îl slăvește pe Tatăl, dar și Tatăl pe Fiul și [Tatăl] Îl slăvește și pe Duhul. Căci de acolo Îi
izvorăște Lui[82] bogăția harismelor [ton harismaton o plutos].

Dar și Duhul [Îl slăvește] pe Tatăl. Căci [El][83] cercetează sau, mai bine [zis], cunoaște
„adâncurile lui Dumnezeu” [I Cor. 2, 10]. Și le descoperă pe acestea, pe cât este firea umană în
stare să le cuprindă, celor ce s-au pregătit cum se cuvine, [ca] să primească din raza cunoașterii
lui Dumnezeu [ec tis teognosias afghin][84].

12
Aici s-a spus [de fapt], [că] Îl slăvește Fiul pe Duhul și Duhul pe Fiul. Iar după cum Le este
comună Împărăția și tăria și puterea, la fel Le este și slava. Și nu numai cea pe care noi Le-o
dăm, ci și cea pe care Ei Și-o dau reciproc.

[1] Am început traducerea cărții în data de 27 aprilie 2007 dar nu am tradus la ea constant.
Tocmai de aceea, până în august 2013, am tradus din ea doar primele 19 capitole.

[2] Îi smereşte pe oamenii mândri, pe încrezuţi.

[3] Sinopsisul [sinopsis] este o lucrare care oferă o privire generală asupra unei teme.

[4] Orice om care se comportă ca o fiară, care sfâşie şi calcă în picioare adevărul dumnezeiesc.

[5] Ne-a mistagogizat, ne-a iniţiat în marea realitate a Treimii, cum că Duhul purcede de la
Tatăl.

[6] Adică de Filioque.

[7] Cu sensul de erezie, de cădere de la bine. Orice cădere în erezie e o separare de viaţă, de
adevărata viaţă şi nu este numai vehicularea unei idei oarecare, care nu lasă urmări în noi. Când
credem o idee falsă drept bună, ortodoxă, atunci ne schimbăm după ea, devenim în alt fel decât
trebuie sau decât eram mai înainte.

[8] A Fiului.

[9] Adică să combinăm, să amestecăm caracteristicile personale ale persoanelor dumnezeieşti.

[10] Din care îşi ia fiinţa, adică, conform ereziei lui Filioque: de la Tatăl şi de la Fiul.

[11] Mistagogia înseamnă în limba greacă veche: iniţiere în taine. Aici e vorba despre învăţătura
Domnului, care este o iniţiere a noastră în taina Treimii. Fără Hristos nu putem şti nimic despre
Treime, pentru că Hristos, Domnul nostru, a spus că Dumnezeu e în trei persoane, că e Treime.

[12] Erezia lui Filioque.

[13] În subtext, se poate înţelege prin agonismasin că Sfântul Fotie are în vedere faptul, că în al
Şaptelea Sinod Ecumenic au venit şi au hotărât asupra credinţei Mărturisitorii, cei care au suferit
pentru credinţa lor în Sfintele Icoane. De aceea al Şaptelea Sinod Ecumenic e văzut de Părintele
nostru ca o pecete a mărturisirii dureroase pentru statornicia credinţei.

[14] Dintre Sinoadele Ecumenice.

[15] Cu multă îndrăzneală, folosindu-se aici verbul parrisiazome.

13
[16] Aşa am tradus aici pe avtonomon. Cel care este autonom, care se conduce pe sine după cum
vrea e unul care nu se supune voii lui Dumnezeu, pentru că şi-a făcut din propria lui voie, din
propria putere de a decide un idol. Tocmai de aceea un astfel de om este plin de sine, se gândeşte
numai la sine şi nu se vede supus altcuiva mai mare. El crede că este în stare să decidă asupra
vieţii lui fără nicio raportare la altcineva.

[17] Dacă nu se vede şi nu se înţelege astfel fiinţa lui Dumnezeu.

[18] Mărturisirea unor oameni tineri, fără prea multă înţelepciune.

[19] Purcederea de la Fiul.

[20] Cum primeşte desăvârşirea purcezând din Tatăl şi din Fiul, când purcederea din Tatăl,
potrivit ereziei, nu era desăvârşită?

[21] În greacă era vorba de privilegiu, adică de pronomion. Privilegiul Duhului, atributul Său
personal este purcederea Sa din Tatăl. Sfântul Fotie vrea să spună prin această aserţiune faptul,
că dacă se doreşte o dublare a cauzei pentru producerea Duhului, de ce să nu vorbim şi de o
ieşire, o purcedere de la Sine a Duhului, dacă tot e să fantazăm în domeniul triadologiei.

[22] Ale persoanelor dumnezeieşti.

[23] În Treime.

[24] Sabellios.

[25] Cei care susţin erezia filioquistă.

[26] În erezia lui Filioque.

[27] Virtuţile şi faptele bune.

[28] În cărţile şi cuvântările lor.

[29] Lacrima curăţeşte păcatul, din cauza căruia nu simţim harul, ajutorul lui Dumnezeu în fiinţa
noastră. De aceea, spune Dumnezeiescul Fotie, că ne purtăm în noi lipsa de ajutor, pentru că ne
purtăm în noi păcatele, care ne fac insensibili la harul lui Dumnezeu.

[30] De către Dumnezeu.

[31] Pe care îl instituie Filioque.

[32] În Treime.

[33] A persoanei.

14
[34] Filioque.

[35] Adică Fiul ar fi născut pe Tatăl.

[36] Completează.

[37] Pe care o propune Filioque.

[38] A diavolului.

[39] Sfântul Iosua.

[40] În dogma Sfintei Treimi.

[41] Purcederea Sfântului Duh.

[42] Adică de la care şi-a luat fiinţă.

[43] Ura de Dumnezeu este începutul ereziei şi tot ea este şi sfârşitul ei, pentru că ajungi să faci
afirmaţii dintre cele mai nebuneşti, tocmai pentru ca să negi cele ale adevărului.

[44] Începând de azi, 26 august 2013, am cunoscut ediția românească: Fotie al

Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt. Exegeze la Evanghelii, ed. bilingvă, trad. de
Oana Coman, cu studiu introd. și tabel cronologic de Ionuț-Alexandru Tudorie, cu note
explicative de Oana Coman, Ionuț-Alexandru Tudorie și Adrian Muraru, ed. îngrijită de Adrian
Muraru, Ed. Polirom, Iași, 2013, 637 p. Care mi se pare o ediție tulbure, pentru că prezintă un
text lipsit de concizie teologică și lingvistică.

[45] În cuvântul Său.

[46] Pentru că cuvintele Sale sunt veșnic adevărate și nu există nicio minciună în ele.

[47] Ale lui Dumnezeu. Adică de însăși existența lui Dumnezeu.

[48] În Evanghelia după Ioan, din care a citat anterior.

[49] Adică din Tatăl, căci Tatăl e singura cauză a Treimii.

[50] Tatăl.

[51] Duhul Sfânt.

[52] Din firea Tatălui și a Fiului.

[53] Întru Fiul, făcându-L copărtaș și pe Fiul la purcederea Duhului.

15
[54] Grabei tale de a trage concluzii false. De unde vedem că erezia e o gândire în grabă, o
gândire fără adunarea și judecarea tuturor părților unui adevăr sau o înțelegere parțială și, în
același timp, defectuoasă a lui.

[55] Adică nu a rostit: din Mine va lua.

[56] Acordul cu Sine în tot ceea ce El a propovăduit.

[57] Pe Fiul.

[58] La Duhul Sfânt.

[59] Persoana Duhului Sfânt.

[60] Frică de Dumnezeu.

[61] Nu te înroșești la față?

[62] Întreagă, evlavioasă, care vede falsificarea Scripturii în cazul lui Filioque.

[63] Să fi rostit/ învățat.

[64] Adică Fiul lui Dumnezeu.

[65] Fiul.

[66] Din Fiul.

[67] Adică învățătura că Duhul Sfânt purcede din Tatăl.

[68] Cuvintele Stăpânului, ale Domnului.

[69] Aceasta face revelația dumnezeiască: ne deschide mintea spre înțelegeri dumnezeiești. Nu e
doar transmitere de adevăruri ci și înțelegere prin experiență a adevărurilor. O intimitate
anume, de un anumit grad, întotdeauna personal, cu cele revelate de Dumnezeu.

[70] Pentru că Sfinții Apostoli au înțeles că Măngâietorul despre care le vorbește e de aceeași
demnitate și ființă cu Sine. Adică e tot Dumnezeu. Tocmai de aceea Duhul îi va călăuzi întru tot
adevărul, pentru că El e Dumnezeu dimpreună cu Fiul și cu Tatăl.

[71] Sfinții Apostoli.

[72] Presupunerea unui dialog interior al Ucenicilor cu Domnul, pentru ca Sfântul Fotie să ne
explice cum au înțeles Sfinții Apostoli cuvintele Domnului.

[73] Duhul Sfânt.

16
[74] Personală.

[75] Căci schimbarea duhovnicească, continua curățire a noastră de patimi și umplerea de har e
schimbarea în bine, mântuitoare.

[76] Satana

[77] Tot el.

[78] Părerea eretică.

[79] Pe Satana. Căci el stă în spatele tuturor ereticilor.

[80] Sfântul Duh.

[81] În altă formulare.

[82] Duhului Sfânt.

[83] Duhul Sfânt.

[84] Și aici Sfântul Fotie vorbește despre cunoașterea extatică a lui Dumnezeu, pentru că raza,
care aduce cunoașterea lui Dumnezeu, este lumina Sa cea veșnică, necreată. Căci numai prin
vederi extatice și în urma lor, adâncind cele pe care ni le-a revelat Dumnezeu, le înțelegem cu
adevărat pe cele ale Sale.

17