I. CERTIFICAREA CALITĂŢII.

Definiţii, obiective, etape

1.1 Certificarea reprezintă activitatea unei organizaţii autorizate, independente, în

vederea determinării, verificării si atestării scrise a conformităţii calitaţii unei entiţati (produs,
serviciu sau proces) prin confirmarea superiorităţii tuturor caracteristicilor acesteia, în
comparaţie cu un referenţial prestabilit.

1.2 Obiectivul esenţial al certificării este de a garanta calitatea unui produs.

Recunoasterea oficială a competenţei unui organism de certificare se realizează
prin acreditare. Scopul principal al acreditării este de a ţine sub control organismele de
certificare din punctul de vedere al capacităţii acestora de a stabili corect caracteristicile unei
entităţi.
În economiile moderne, cumpăratorii publici sau privaţi sunt din ce in ce mai interesaţi
să obţina garanţii obiective privind calitatea produselor pe care le achiziţionează sau a
serviciilor la care apeleaza.
Certificarea produselor industriale este, in general, o actiune voluntara. Ea are ca obiect
atestarea, prin intermediul unui certificat de calificare (conformitate sau calitate), eliberat de
catre un organism tert si independent, ca un produs industrial sau un echipament este conform
cu standardele sau cu alte specificatii tehnice. Certificarea conduce la aplicarea unei marci de
conformitate pe produs.
Certificarea obligatorie se referă la produsele care sunt sub incidenţa unor reglementări
naţionale referitoare la protecţia vieţii, sănătaţii consumatorului sau protecţia mediului
inconjurator.
Certificatul trebuie sa contina o parte informativă, care sa descrie caracteristicile
impuse, informaţii asupra organismului care a efectuat controalele si marca de certificare,
însoţită de sigla sa. Aceasta marca permite să se distingă, pe plan comercial, diferitele aplicaţii
ale certificării.
 1.3 Etapele certificării produselor:
Adresarea unei cereri, insoţită de un dosar tehnic, unui organism de certificare. Odata
cu aceasta cerere, se prezintă şi angajamentul întreprinderii privind respectarea cerinţelor din
reglementarea tehnica de referinţă;
Instrumentarea dosarului de către organismul de certificare. Se verifică, în special, dacă
produsele şi sistemul de producţie răspund specificaţiilor şi criteriilor definite printr-o
reglementare tehnica. În acest scop, se efectuează o serie de încercari, într-un laborator
acreditat, pentru testarea unor asemenea produse;
Efectuarea unei vizite (audit) la întreprindere, pentru a se constata condiţiile concrete in
care se efectueaza producţia produselor supuse certificării. Se urmăreşte, cu aceasta ocazie,
daca procesele de fabricaţie sunt ţinute sub control. De asemenea, se pot face o serie de corecţii,
pe care producatorul este obligat sa le realizeze;
Acordarea (sau refuzul) certificatului de conformitate şi a dreptului de utilizare a mărcii
de conformitate. Dacă certificarea este refuzată, se vor preciza toate caracteristicile care nu sunt
satisfăcute sau motivele care au condus la această hotarare. Procedura de certificare se poate
relua din faza de instrumentare a dosarului, atunci cand producatorul considera ca a luat toate
masurile pentru ca producţia produselor sale sa se facă respectând toate specificaţiile cerute;
Supravegherea intreprinderii şi a calitaţii produselor certificate. Periodic, organismul de
certificare, pe baza autocontrolului fabricantului şi a verificărilor în intreprindere, reînnoieşte
dreptul de a deţine certificatul sau marca de conformitate. În situaţia cand constata deficienţe
în fabricaţie, care se pot remedia, face recomandările necesare şi suspendă dreptul de a deţine
certificatul sau marca de conformitate pana cand acestea se vor remedia.
În cazuri extreme, când se constată deficienţe imposibil de evitat sau cand producătorul
refuză remedierea acestora, organismul de certificare poate retrage dreptul de a deţine
certificatul sau marca de conformitate.
Propagarea, ca reacţie în lanţ, a certificării, reprezintă o caracteristică a acesteia. La
început, într-un anumit domeniu, nu exista sau există puţine produse certificate. După
certificare, aceste produse concurează puternic pe cele necertificate, determinand şi alţi
producători sa-şi certifice produsele. Mai mult, un producător certificat va deveni mult mai
exigent cu furnizorii săi şi, nu de puţine ori, va solicita acestora să i se livreze produse
certificate, ceea ce conduce la apariţia şi propagarea certificării şi în alte domenii.
În figura urmatoare se prezintă, în sinteză, procesul de certificare al unui produs.
 II Normele de calitate

Certificarea semnifică faptul că sistemul managementului calităţii a fost recunoscut ca

răpunzând criteriilor de eficacitate prezentate prin normele de referinţă ISO.
Certificare este un mijloc de calorificare pentru firme, dar aceasta nu înseamnă
sfârşitul. Certificarea presupune parcurgerea mai multor etape:
• Identificarea câmpului de certificare,
• Identificarea clienților și a exigențelor acestora,
• Definirea proceselor,
• Evaluarea riscurilor în cadrul diferitelor procese,
• Revederea opțiunilor conducerii firmei,
• Stabilirea planului de acțiune,
• Urmarirea activitățolor,
La începutul anilor 90, standardele din familia ISO 9000 au trecut printr-un proces de
revizuire, prin care s-a dorit să se corecteze unele discrepanțe și erori ce au fost puse în
evidența în cursul aplicării sale în lumea intreaga, sa se îmbunatațească limbajul standardului
și să-l facă aplicabil și organizațiilor ce nu activează în domeniul producției. Revizia familiei
de standarde ISO 9000 a fost adoptată oficial în 1994 de Organizația Internaționala pentru
Standardizare (ISO).
În 2000 la nivel internațional a aparut ultima revizie a familiei de standarde ISO 9000.
Această ultima formă are o cu totul altă structură, familia de standarde ISO 9000 fiind
dezvoltată din perspectiva abordării procesuale a organizației. Astfel, familia de standarde
ISO 9000 a devenit mult mai acesibilă organizațiilor, punându-se accentul pe îmbunatațirea
continua a calității, pe modalitatile de creștere a sastifacției aduse de organizație clienților sai.
ISO 9001: 2001 este un standard ce stabilește cerințele pentru un sistem de
management al calitații, care prevede:
• identificarea proceselor desfașurate, a modului de desfașurare și a legăturilor dintre ele
(procese de management, de asigurare a resurselor, de realizare a serviciilor și de
monitorizare);
• documentarea Sistemului de Management al Calității prin Manualul Calității,
proceduri de sistem, proceduri și instructiuni de lucru;
• stabilirea modului de elaborare, verificare, aprobare a documentelor și nivelele de
responsabilitate implicate, precum și a regulilor de difuzare și retragere a
documentelor;
• stabilirea regulilor de efectuare a modificărilor în documente și date;
• stabilirea regulilor privind documentele externe;
• cerințe referitoare la identificarea, păstrarea, protecția, retragerea și arhivarea
înregistrărilor calității, a caror menținere demonstrează funcționarea Sistemului de
Management al Calității.
• În noua editie, acesta este standardul cerut pentru asigurarea calității si pentru a evalua
aptitudinea organizației de a îndeplini cerințele clientlui. Standardul este utilizat de
către organizațiile care doresc:
• Să demonstreze „abilitatea de a furniza consecvent produse care sa satisfacă cerințele
clientului și cerințele reglementărilor aplicabile”;
• Să măreasca „satisfacția clientului prin aplicarea eficace a sistemului de management
al calității, dezvoltarea proceselor de îmbunatatire continua, prevenirea
neconformitaților.
• Standardul stabilește cerintele unui sistem de management al calității. Aceste cerințe
pot fi avute în vedere pentru certificarea sau pentru scopuri contractuale. Certificarea
în baza acestui standard urmarește să furnizeze încredere în conformitatea produselor
realizate cu cerințele implicite sau specificate. Standardul urmarește, în același timp,
să asigure creșterea eficacitații sistemului de management al calitații în ceea ce
priveste satisfacerea cerințelor clienților.

Principalele procese descrise prin norme sunt:

• Clienţii,
• Revederea direcţiunii,
• Concepţia şi dezvoltarea,
• Cumpărarea,
• Producția.
 III STANDARDIZAREA

Istoric, Concept, Obiective

3.1 Primele încercări de standardizare au aparut înca din antichitate, când, pentru o
serie de produse, din rațiuni productive, comerciale sau edilitare, s-a resimțit nevoia tipizării
materialelor din care se confecționau, a dimensiunilor și chiar a greutații.
Dezvoltatea din ce în ce mai puternica a industriei, comerțului și transportului a impus
necesitatea unor reglementări tehnice și calitative complexe, obligații pe plan național sau
grupări economice de stare.
Def : Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare și implementare a unor
documente de referință (standarde) cuprinzând soluții ale problemelor tehnice și comerciale,
referitoare la procese și rezultatele acestora, care au un caracter repetitiv în relațiile dintre
partenerii economici, știintifici, tehnici și sociali.

3.2 Cadrul conceptual al standardizarii

Potrivit definiției date de Organizația Internaționala de Standardizare (ISO), in Ghidul
ISO/CEI/2, standardul reprezintă „un document stabilit prin consens și aprobat de un
organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune și repetate, reguli, linii
directoare sau caracteristici, pentru activități sau rezultatele acestora , garantand un nivel
optim pentru comunitate în ansamblul sau”.
Cu excepția cazurilor expres menționate (de exemplu a standardelor referitoare la
protecția vieții, sanătații și protecția mediului înconjurător), standardele nu trebuie să aiba
caracter obligatoriu , ele redând de fapt un acord liber consimțit între parteneri.
Organismul recunoscut , care elaborează standardele, poate sa fie național, regional
sau internațional. Aceasta recunoastere poate fi făcuta de autoritățile publice (prin contract,
printr-o reglementare), sau de către partenerii economici.
Activitatea de standardizare se desfășoara cu participarea tuturor parților interesate,
deoarece comitetele de standardizare, în cadrul cărora se elaborează proiectele de standarde
sunt, prin structura, deschise tuturor partenerilor.
Standardul fiind destinat unei aplicări repetate sau continue, se diferențiază de
documentele particulare, care stabilesc specificații acceptate pentru o singura utilizare.
 Prin activitatea de standardizare se urmărește garantarea unui nivel optim pentru
comunitate, standardele facilitând desfasurarea tranzacțiilor comerciale, prin asigurarea unei
mai bune identificări a produselor, a compatibilității acestora.

3.3 Obiectivele generale ale standardizării

În majoritatea sectoarelor industriale, standardele reprezintă un element esențial de
raționalizare economica. Realizarea acestui obiectiv depinde de capacitatea standardelor de a
promova constituirea unui mediu tehnic comun tuturor intreprinderilor.
Standardizarea a aparut, de fapt, din necesitatea de a asigura compatibilitatea și
interschimbabilitatea componentelor și produselor, indispensabile programului industriei,
mentinand la un nivel minim posibil diversitatea mijloacelor necesare pentru atingerea
scopului propus. Acest obiectiv este realizat, în principal prin tipizare.
1. Tipizarea
2. Unificarea
3. Modularea – este des întalnită la o serie de produse (mobila, produse electronice,
etc.). Aplicând concepția modulara se realizează lanțuri funcționale ale produselor, prin
fixarea unor dimensiuni ale acestora, în corelație cu dimensiunile ambalajelor și mijloacelor
de transport și depozitare.
Standardizarea contribuie la asigurarea și ridicarea calitații produselor și serviciilor. În
standarde se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor,
metodele de analiză și încercari, modalitațile de efectuare a recepției calitative a loturilor de
marfuri, condițiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură
premizele realizării acestui obiectiv.
Relația dintre calitatea produselor si serviciilor și calitatea vieții este reflectată de acele
prevederi ale standardelor care asigura protecția consumatorului și a mediului înconjurator,
prin limitarea stricta a nocivitatii unor produse sau procese ( de ex. Conținutul în pesticide al
produselor alimentare, noxe emanate în atmosfera etc.)
Facilitarea schimburilor de mărfuri și informații tehnico-stiințifice. Prin terminologia
tehnica adoptată, prin simbolizări, codificari etc., standardizarea contribuie la stabilirea unui
limbaj comun intre partile contractante, facilitând schimburile comerciale pe piețele naționale,
regionale și internaționale.
 CONCLUZII

Certificarea reprezintă activitatea unei organizaţii autorizate, independente, în vederea

determinării, verificării si atestării scrise a conformităţii calitaţii unei entiţati (produs, serviciu
sau proces) prin confirmarea superiorităţii tuturor caracteristicilor acesteia, în comparaţie cu
un referenţial prestabilit.

Certificarea semnifică faptul că sistemul managementului calităţii a fost recunoscut ca

răpunzând criteriilor de eficacitate prezentate prin normele de referinţă ISO.

Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare și implementare a unor documente

de referință (standarde) cuprinzând soluții ale problemelor tehnice și comerciale, referitoare la
procese și rezultatele acestora, care au un caracter repetitiv în relațiile dintre partenerii
economici, știintifici, tehnici și sociali.
 BIBLIOGRAFIE

1, Chiran Aurel, Gîndu Elena, Andy-Felix Jitareanu, 2015- Strategii de marketing

agrar, Editura ”Ion ionescu de la Brad”
2. Chiran A.şi colab., 1993 – ”Aspecte privind cererea de consum şi consumul pentru
produsele agroalimentare în condiţiile trecerii spre economia de piaţă .Lucr.şt.” U.S.A.B.
Timişoara, vol. XXVII, partea a III-a, Agronomie.
3. Chiran A., Gîndu Elena, 1997 –” Marketing agrar” . Ed. Periscop, Iaşi
4. Chiran A., Gîndu Elena, Ciobotaru Elena-Adina, 2001 – ”Consideraţii teoretice
privind strategia distribuţiei produselor zootehnice în perioada detranziţie la economia de
piaţă .Lucrări ştiinţifice” U.S.A.M.V. Iaşi, vol.44,
5. https://www.marketingromania.ro
6. https://www.institutuldemarketing.ro