Substanțele nutraceutice și alimentele funcționale - o noua abordare

în prevenția bolilor cronice

Termenul de nutraceutice a fost inventat de către Stephen DeFellce în 1979, fondator şi

preşedinte al fundației pentru inovaţie situată in Cranford, New Jersey şi combină cuvântul nutriţie cu
farmaceutic. Este definit ca un aliment care oferă beneficii medicale sau de sănătate, inclusiv în
prevenirea şi tratamentul bolilor [1] .
Prevenţia bolilor cronice este o problemă pentru ţările dezvoltate. Factori cum ar fi
îmbătrânirea populaţiei şi creşterea costurilor de îngrijire a sănătăţii subliniază necesitatea de prevenire
a bolilor în lumea dezvoltată. Terapiile nutriţionale, cum ar fi alimentele funcţionale şi suplimentele
alimentare reprezintă o abordare pentru prevenirea bolilor cronice [2].
Deşi există multe definiţii ale alimentelor funcţionale, o temă comună este faptul că alimentele
funcţionale pot oferi beneficii pentru sănătate „dincolo de hrana de bază” [3]. Aceste beneficii pentru
sănătate sunt de obicei asociate cu încorporarea unuia sau mai multor compuşi bioactivi [4] .
Nutraceutice şi ingrediente bioactive:
- prebiotice: inulina, oligozaharidele –susţin sănătatea intestinului şi ajută la refacerea microflorei
intestinale;
- probiotice: lactobacili, bifidobacterii- îmbunătăţesc sănătatea intestinului [5];
- substanţe fitochimice: beta-caroten, licopen, flavonoizi, proantocianidine, polifenoli, alicina: reduc
riscul apariţiei bolilor cardiovasculare, cancer, diabet, boli degenerative [6];
- lanţuri lungi de acizi graşi omega-3: acid dodecahexaecanoic (DHA), acid eicosapentaenoic
(EPA)- susţin îmbunătăţirea sănătaţii cardiovasculare [7];
- peptide bioactive: peptide derivate din lapte-reduc presiunea sangelui [8];
- carotenoizii: beta-caroten, licopen, luteina, zeaxantina, astaxantina- reduc riscul bolilor de ochi şi
cancerul [9];
- ierburi şi condimente: uleiuri esenţiale, diverse preparate de ierburi-au o gamă largă de beneficii
[10];.
Cei mai mulţi compuşi bioactivi se încadrează în una din cele trei clasificări si anume: lipide,
proteine sau carbohidraţi. Dintre aceste trei categorii compuşii biologic activi lipofili ridică o serie de
provocări în ceea ce priveşte încorporarea lor în produsele alimentare. În special, aceşti compuşi
hidrofobi sunt dificil de încorporat în produsele alimentare apoase, şi ele sunt de multe ori extrem de
sensibile la deteriorarea oxidativă [11].
De aceea există o mare nevoie de a dezvolta sisteme de eliberare pentru industria alimentară
care pot fi utilizate pentru a încapsula şi proteja componenţii bioactivi. Sistemele de eliberare pentru
alimente funcţionale cu componenţi bioactivi lipofili trebuie să posede unele calităţi importante. O
calitate esenţială a acestor sisteme este aceea că trebuie să fie compatibile atât cu componentul
bioactiv cât şi cu produsul în care vor fi încorporate pentru a crea un aliment funcţional sau o băutură
funcţională. Alte atribute ale sistemelor includ creşterea stabilităţii sau eliberarea controlată a
componenţilor bioactivi. Sistemele de eliberare pe bază de emulsii sunt cele mai potrivite pentru a crea
sisteme de transport a lipidelor bioactive [12]. Sistemele de încapsulare care sunt utilizate în alimente
includ lipozomi, sisteme de eliberare variate, coacervate, particule, geluri si complecşi de incluziune
moleculară [13, 14].
Deşi polimerii sunt des utilizaţi, pentru a crea hidrogeluri pentru aplicaţii farmaceutice şi
biomedicale, mulţi dintre aceşti polimeri nu sunt permişi în alimente şi băuturi [15]. În locul
polimerilor sintetici, polizaharidele şi unele proteine alimentare pot fi utilizate pentru a crea
hidrogeluri de tip alimentar.
Principalele metode pentru a crea particule de hidrogel sunt următoarele: ruperea gelului
macroscopic, coacervarea simplă, injecția și emulsionarea. În scopul de a elabora sisteme de eliberare
potrivite nutraceuticele şi suplimentele nutritive pot fi împărţite în componente hidrofile, lipofile,
amfifile şi componente care nu sunt solubile nici în ulei nici în apă (ex. probiotice). Cele hidrofile pot
fi transportate într-o matrice formată din biopolimeri, în timp ce componentele lipofile sunt în general
transportate într-un sistem pe bază de emulsie [16].
Particulele de hidrogel pot fi create pentru a furniza atributele reologice dorite pentru un
anumit produs cum ar fi grosimea, structura sau pot fi elaborate pentru a avea un impact neglijabil
asupra produsului. Factorii care includ concentraţia, marimea, forma şi compoziţia acestor particule
joacă un rol important în modul cum reologia alimentelor sau băuturilor este afectată. Pentru orice
sistem de eliberare, este esenţial ca sistemul să rămână stabil pentru întregul ciclu de viaţă al
produsului. Mai mult, particulele de hidrogel nu ar trebui să influenţeze negativ termenul de
valabilitate al produsului în sine.
Particulele de hidrogel pot deveni instabile în produsele alimentare printr-o varietate de
mecanisme, incluzând separarea gravitaţională, agregarea, schimbări volumetrice (umflare si
contractare) si disocierea (eroziunea sau dezintegrarea). Este absolut necesar ca mecanismele fizico-
chimice majore care promovează instabilitatea particulelor să fie identificate, astfel încat să poată fi
inhibate sau prevenite cu succes [17].
Proprietăţile particulelor de hidrogel pot fi modificate pentru eliberarea controlată a unui
component alimentar funcţional specific, cum ar fi aroma, un agent antimicrobian, un antioxidant sau
un nutrient bioactiv. Eliberarea controlată poate fi importantă pentru sisteme de transport elaborate
pentru a elibera un component bioactiv într-un loc ţintă din corp. Multe din abordarile pentru
eliberarea medicamentului la ţintă din industria farmaceutică pot fi aplicate şi în industria alimentară
pentru elaborarea de alimente funcţionale şi suplimente alimentare cu proprietaţi superioare cum ar fi
îmbunătăţirea eliberării şi a absorbţiei [18].
Există o mare nevoie în industria alimentară de a elabora sisteme noi de transport pentru
componenţi bioactivi. Mulţi dintre aceşti componenţi bioactivi cum sunt acizii graşi omega 3,
carotenoizii, vitaminele liposolubile în grăsimi şi fitosterolii sunt lipofili, făcând ca încorporarea lor în
alimentele apoase şi băuturi să fie o provocare. În plus multe dintre aceste componente lipofile sunt
chimic instabile şi tind să se degradeze în timpul depozitării când sunt încorporate în alimente [13, 18].
Teste in vitro şi in vivo au fost des utilizate pentru a testa biodisponibilitatea.
Evaluarea in vitro poate include teste de dizolvare prin simularea conditiilor gastrointestinale,
teste de culturi celulare pentru a evalua permeabilitatea şi fluxul, şi teste pentru evaluarea adeziunii
sistemului de eliberare la ţesutul intestinal [19]. Testele in vitro permit intelegerea mecanismelor,
viteza şi gradul de eliberarea componentelor bioactive dar există şi limitări deoarece testele nu ţin cont
de schimbările biologice, asimilarea activă, răspunsul metabolic şi de influenţa altor alimente în timpul
consumului. Pentru o validare ulterioară a eficienţei sistemului de eliberare, testele in vivo sunt
necesare pentru a identifica locul de eliberare şi profilul de eliberare a componenţilor bioactivi,
asimilarea, biodistribuţia în ţesut şi răspunsurile fiziologice [20].
Studiile in vitro şi in vivo au fost efectuate pentru a investiga cum încapsularea lipidelor
afectează digestia [21,22]. În sistemele de emulsie viteza de digestie a lipidelor este influenţată de mai
mulţi factori, inclusiv mărimea picăturilor de ulei (aria suprafeţei disponibilă pentru fixarea lipazei) şi
de proprietăţile interfaţei ulei-apa. Modificarea compoziţiei sau formularea sistemului de eliberare de
asemenea afecteaza lipoliza [23].
Testele in vivo au arătat că biodisponibilitatea unui ingredient activ este dependentă de tipul
sistemului de încapsulare, de mărimea particulei şi de structura alimentelor [24].
Studiile clinice la om sunt necesare pentru a stabili eficienţa in vivo a ingredientelor active
transportate cu diverse sisteme de eliberare. Aceste investigaţii furnizează o evidenţă clară asupra
eficienţei sistemului pentru transportul componenţilor bioactivi. Ultimul test este pentru a determina
dacă consumul ingredientelor încapsulate sau dacă sistemul ce conţine ingredientul activ încapsulat
furnizează beneficiul pentru sănătate final la populaţia ţintă [25].
Cu toate că un anumit grad de oxidare a lipidelor poate fi benefic în producerea aromelor
dorite în produsele alimentare, cum ar fi alimentele prajite, oxidarea lipidelor, în general, este asociata
cu schimbări nefavorabile, inclusiv pierderea aromelor, o reducere a proprietăţilor nutriţionale a
lipidelor şi crearea de radicali liberi [26].
Există dovezi substanţiale care promovează consumarea de alimente bogate în acizi graşi
omega-3 polinesaturaţi ce pot reduce riscul de boli cronice, cum ar fi bolile de inimă, artrita şi unele
tipuri de cancer [27]. Îmbogăţirea alimentelor cu lipide bogate în acizi graşi omega-3 este o strategie
pentru îmbunătăţirea profilului nutriţional a alimentelor pe bază de lipide.
Din pacate, nivelul ridicat de acizi graşi nesaturaţi în aceste lipide le face foarte susceptibile la
deteriorarea oxidativă şi la pierderea aromelor naturale având după oxidare arome de metal, peşte sau
râncede [28]. Strategii cum ar fi reducerea nivelului de oxigen, modificarea proprietăţilor interfaciale
sau adăugând un chelator de metal ar putea fi folosit pentru controlul oxidării lipidelor în aceste
alimente îmbogăţite cu omega 3 [29].
 Cercetările au arătat că proteinele alimentare pot inhiba oxidarea în emulsiile alimentare [71].
O gamă largă de mecanisme sunt asociate cu proprietăţile antioxidante ale proteinelor incluzând
inactivarea de specii reactive, reducerea hidroperoxidării, îndepărtarea enzimatică a oxidanţilor şi
crearea unei bariere fizice între reactanţi. Antioxidanţii sunt substanţele din alimente care sunt
proiectate pentru a inhiba sau întârzia oxidarea lipidelor în alimente. Antioxidanţii previn oxidarea
lipidelor printr-un număr diferit de mecanisme [30].
Există o cerere mare în industria alimentară de a elabora produse naturale care nu includ
antioxidanţi sintetici. Astfel, dezvoltarea şi integrarea de antioxidanţi naturali în produsele alimentare
a fost un domeniu major de cercetare pentru industria alimentară.
Majoritatea claselor de antioxidanţi alimentari naturali includ carotenoizii, componenţii
fenolici, acidul ascorbic, proteinele şi derivatele lor, produşii de reacţie Maillard, fosfolipidele şi
sterolii [30]. Cercetările recente au arătat de asemenea că polizaharidele sunt capabile de a inhiba
oxidarea emulsiei ulei în apă.
Din moment ce particulele de hidrogel cu componenţi bioactvi încapsulaţi sunt fabricate din
polizaharide, ar putea fi posibil sa luăm ca un avantaj proprietăţile naturale antioxidante a acestor
biopolimeri pentru a proteja lipidele bioactive. Integrarea picăturilor de lipide emulsionate în interiorul
unei particule de hidrogel pe bază de polizaharide ar fi o cale de a crea un mediu care teoretic ar inhiba
oxidarea lipidelor [29].
Bibliografie:
1. H. K. Bieselskl in Nutraceuticals: the link between nutrition and medicine. 2nd Edition.
New York: Marcel Deckker, 2001. p. 1-26
2. M. A. Augustin and Y. Hemar, Chem. Soc. Rev, 38, 902-912 (2009)
3. C. J. Henry, European Journal of Clinical Nutrition, 64, 657 (2010)
4. F. Yangilar, Journal of Food and Nutrition Research, 1, 13 (2013)
5. M. De Vresee, J. Schrezenmeier, Adv Biochem Eng Biotechnol, 111,1(2008)
6. R. H. Liu, Am. J. Clin. Nutr.,78, 5184 (2003)
7. M. Y. Abeywardena and R. J. Head, Cardiovasc Res, 52, 361 (2001)
8. RJ FitzGerald, BA Murray and DJ Walsh, J Nutr, 134, 980 (2004)
9. N. I. Krinsky, E. J. Johnson, Mol Aspects Med, 26, 459 (2005)
10. L. C. Tapsell , I. Hemphill, L. Cobiac, C.S. Patch, D.R. Sullivan,M. Fenech, S. Roodenrys
,J.B. Keogh, P.M. Clifton, P.G. Williams ,V.A. Fazio and K.E. Inge, Med J Aust., 185, 4,
2006
11. P.de Vos, M. M. Faas, M. Spasojevic and J. Sikkema, Int Dairy J, 20, 292 (2010)
12. D. J. McClements, E. A. Decker and J. Weiss, J Food Sci, 72, 109 (2007)
13. M. A. Augustin and Y. Hemar, Chem. Soc. Rev., 38, 902 (2009)
14. D. J. McClements, E.A. Decker, Y. Park and J. Weiss, Crit Rev Food Sci Nutr, 49, 577
(2009).
15. L. Chen, G. E. Remondetto and M. Subirade, Trends Food Sci Tech, 17, 272 (2006)
16. D. J. McClements, Annual Review of Food Science and Technology, 1, 241 (2010)
17. D. J. McClements. Food Emulsions: Principles, Practice, and Techniques. (2nd ed ed.).
Boca Raton: CRC Press 2005.
18. D. J. McClements, E. Decker,Y. Park and J. Weiss, Food Biophysics, 3, 219 (2008)
19. E. Acosta, In Delivery and controlled release of bioactives in foods and nutraceuticals N.
Garti, Ed, Woodhead Publishing in Food Science, Technology and Nutrition, 2008 p. 53-
106
20. R. M. Faulks and S. Southon. In Delivery and controlled release of bioactives in foods and
nutraceuticals N. Garti, Ed, Woodhead Publishing in Food Science, Technology and
Nutrition , 2008, p. 3-25.
21. D. J. McClements and Y. Li, Food Funct., 1, 32 (2010).
22. C. Chung, L. Sanguansri and M. A. Augustin, Food Chem, 124, 1480 (2011).
23. C. Hoad, P. Rayment, V. Risse, E. Cox, E. Ciampi, S. Pregent, L. Marciani, M. Butler, R.
Spiller and P. Gowland, Food Hydrocolloids, 25, 1190 (2011).
24. C. J. Barrow, C. Nolan and B. Holub, Journal of functional foods, 1, p. 38 (2009).
25. E. Choe and D. B. Min, J Food Sci, 72, 77 (2007).
26. N. D. Riediger, R. A. Othman, M. Suh and M. H. Moghadasian, Journal of the American
Dietetic Association, 109, 668 (2009).
27. C. Jacobsen, M. B. Let, N. S. Nielsen and A. S. Meyer. Trends in Food Science &
Technology, 19, 76 (2008).
28. T. Waraho, D. J. McClements and E. A. Decker, Trends in Food Science & Technology,
22, 3 (2011).
29. R. J. Elias, S. S. Kellerby and E. A. Decker, Crit Rev Food Sci Nutr, 48, 430 (2008)
30. E Choe and DB Min, Comprehensive Reviews in Food Science and Food Safety, 8,345,
2009.