Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

REFERAT

Sistemul fiscal al Suediei

Studentul: Crăciun Dorin


Profil : Administrarea Afacerilor Internaționale Euroregionale

Anul: I

1
Cuprins

1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL ŞI LOCULACESTUIA ÎN CADRUL


FINANŢELOR PUBLICE...................................................................................................3
1.1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL.................................................................3
1.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A SISTEMELOR
FISCALE.........................................................................................................................4
1.3. PRINCIPIILE POLITICII FISCALE.......................................................................5
2.PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI FISCAL SUEDEZ.......................................8

2
1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL ŞI LOCULACESTUIA ÎN
CADRUL FINANŢELOR PUBLICE
1.1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL

Sistemul se defineşte ca un ansamblu de elemente dependente între ele, care


formeazăun întreg organizat. Datorită relaţiilor reciproce dintre elementele componente,
„întregul estemai mult decât suma părţilor”, aşa cum a afirmat, cu peste două mii de ani
în urmă, filosofulgrec Aristotel. Prin această afirmaţie, Aristotel este considerat drept
precursor al definiriiconceptului de sistem ca un ansamblu de părţi coordonate în vederea
atingerii unui ansamblude obiective.Abordarea sistemică a unei secţiuni a realităţii
reprezintă o modalitate de a analizaaceastă secţiune atât global, ca întreg, cât şi în
structura sa, în vederea evidenţierii modului încare funcţionează „secţiunea-sistem”, în
scopul realizării obiectivelor fundamentale aleansamblului.Conceptele specifice ale
teoriei fiscale sunt extrem de diverse, iar încercările de astabili o seamă de semnificaţii
standardizate au învederat complexitatea deosebită a sarcinii desistematizare şi de
standardizare.În acest context, definirea fiscalităţii ca un „sistem de percepere a
impozitelor” – potrivit abordării financiare sau ca „sistem de legi referitoare la fisc, la
percepereaimpozitului” – conform abordării juridice, relevă utilizarea mai mult figurativă
a conceptuluide „sistem”.

Cercetarea sistemică a vastei şi complicatei problematici fiscale vizează definirea


şidispunerea într-un tot unitar şi organizat a conceptelor, procedeelor şi metodelor
specificeteoriei şi practicii fiscale. În acest fel se ajunge la înţelegerea interconexiunilor
dintreeconomia de schimb, prelevările fiscale şi economia publică, la identificarea
distorsiunilor, precum şi la restrângerea influenţei negative a acestora sau la eliminarea
lor, prin reglareacomplexului domeniu fiscal.
Economia de schimb sau reală cuprinde o pluralitate de fluxuri reale (de bunuri
şiservicii) şi băneşti, generate de producerea, schimbul şi consumul bunurilor şi
serviciilor denatură economică, un ansamblu de fluxuri băneşti din sfera repartiţiei, care
vizează formareali distribuirea veniturilor legate de proprietate, prin plata dividendelor, a
dobânzilor sau arentelor şi a celor aferente utilizării forţei de muncă, prin plata salariilor,
la care se adaugăfluxurile financiare şi băneşti specifice formării şi utilizării fondurilor
agenţilor economici.Obiectivul economiei de schimb este acela al satisfacerii nevoilor
individuale, prinoferirea pe piaţă a unei diversităţi de bunuri şi servicii economice, iar
funcţionarea acesteia serealizează prin mecanismul cererii şi ofertei, pe baza căruia se
formează preţurile.
Economia publică este organizată de autorităţile publice în vederea satisfacerii
unor nevoi cu caracter social, vizând asigurarea apărării naţionale, menţinerea ordinii
interne şi asecurităţii civile, păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială. În acest
context, economiei publice îi sunt specifice fluxurile financiare constituite din veniturile
prelevate la buget pe baza deciziei publice şi fluxurile băneşti care apar ca urmare a
relaţiilor de creditare bancară,în scopul acoperirii deficitelor pe termene foarte scurte ale
trezoreriei publice, precum şi arelaţiilor de credit public, menite să acopere deficitul
bugetar.Economia publică se situează în afara sferei de cuprindere a forţelor pieţei, astfel

3
căajustarea nevoilor şi a resurselor destinate satisfacerii acestora se realizează pe baza
decizieiautorităţilor publice.

În cadrul economiei naţionale, sistemul fiscal are drept scop asigurarea


finanţăriieconomiei publice pe calea prelevărilor fiscale, precum şi intervenţia în
economie a autorităţii publice, în vederea corectării fluctuaţilor nedorite ale ciclurilor
economice care apar în cadruleconomiei de schimb .
Prelevările fiscale au fost instituite începând de la apariţia puterii publice a
Statului,în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia şi al realizării sarcinilor de satisfacere a
nevoilor publice sau colective.Formele concrete de manifestare în prezent a prelevărilor
fiscale sunt impozitele şi taxele percepute de bugetul public, precum şi contribuţiile
mobilizate pentru constituireafondurilor speciale ale macrosistemului economico-social.
Luând în considerare cele menţionate, se poate reţine că, sistemul fiscal cuprinde
unansamblu de concepte, principii, metode şi procese referitoare la o mulţime de
elemente(materia impozabilă, cotele de impunere, subiecţii fiscali, capacitatea
contributivă, presiuneafiscală etc.), între care se manifestă o multitudine de relaţii
rezultate din proiectarea,legiferarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor şi care sunt gestionateconform prevederilor din legislaţia fiscală, în scopul
realizării obiectivelor ce-i sunt proprii.

1.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂA SISTEMELOR


FISCALE

Diversitatea sistemelor fiscale, ca rezultat al condiţiilor istorice şi geografice


diferitede dezvoltare a statelor, la care se adaugă influenţa deciziilor politice, determină
nerelevanţaunor comparaţii între acestea. De aceea, se impune găsirea unor elemente de
referinţă, înfuncţie de care să se analizeze dintr-un punct de vedere spaţial şi temporal
evoluţia sistemelor fiscale ale unor ţări cu structuri economico-sociale asemănătoare.
Luând în considerare concepţiile care au stat la baza conturării lor, sistemele
fiscale seclasifică în :
•sisteme fiscale utopice;
•sisteme fiscale funcţionale;
•sisteme fiscale teoretico-proiective.

I. Sistemele fiscale utopice sunt creaţii teoretice prin care se susţine ideea utilizăriiunui
impozit unic, avându-se în vedere:
•credinţa că este posibilă standardizarea prelevărilor fiscale, apărută în perioada în
careeforturi substanţiale erau depuse pentru introducerea unui sistem unic de măsurare
atimpului şi a lungimii, precum şi a unei monede unice la nivelul statelor în formare;
•influenţa curentelor teoretice ce încercau să explice modul de formare a veniturilor;
•cerinţa eliminării numărului mare de impozite stabilite injust.
Primul promotor al acestei idei a fost Vauban, care, în lucrarea sa „Dime royale”, propune
introducerea unei dijme unice şi eliminarea tuturor celorlalte obligaţii fiscale,urmărind
suprimarea privilegiilor şi asigurarea egalităţii obligaţiilor. Însă, prin propunereaunor

4
excepţii, vizând menţinerea impozitului pe sare (gabela) şi a unor taxe vamale lafrontiere,
ideea impozitului unic este distrusă.

II. Sistemele fiscale funcţionale sunt întemeiate pe funcţiile şi sarcinile care


revinstatului pentru satisfacerea nevoilor publice şi în ce priveşte corectarea unora
dindisfuncţionalităţile economiei reale.Sistemele fiscale funcţionale au existat şi există în
diverse forme de concretizare,corespunzătoare evoluţiei societăţii omeneşti, gradului de
dezvoltare economico-socială şinaturii regimurilor politice.
Clasificarea acestor sisteme fiscale este realizabilă prin luarea în considerare a naturii
impozitelor predominante şi a intensităţii presiunii fiscale, cum ar fi:
1) În funcţie de natura impozitelor predominante:
o Sistemele fiscale în care predomină impozitele directe
o Sistemele fiscale în care predomină impozitele indirecte
o Sistemele fiscale cu predominanţă complexă
o Sistemele fiscale axate pe impozitele generale
o Sistemele fiscale în care predomină impozitele particulare
2) În funcţie de intensitatea presiunii fiscaleŞ
o Sistemele fiscale grele
o Sistemele fiscale uşoare

III. Sistemele fiscale teoretico-proiective sunt cele orientate spre înfăptuirea


programelor de reformă fiscală, avându-se în vedere dinamica dezvoltării structurilor
socialeşi economice, cerinţele mobilizării resurselor destinate finanţării nevoilor sociale
alecomunităţilor, pe plan naţional şi local, în condiţiile asigurării randamentului scontat al
prelevărilor fiscale şi ale promovării echităţii fiscale.

1.3. PRINCIPIILE POLITICII FISCALE

Conform legii finanţelor publice, principiile generale bugetare se adaptează la


specificul fiecarui buget. Aplicarea lor diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta în
cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de condiţiile concrete ale economiei respective cât şi de
prioritatile şi obiectivele politicii acestuia.

Principiul universalitatii presupune inscrierea in buget a sumelor globale ale


veniturilor si cheltuielilor publice, chiar in conditiile in care realizarea veniturilor publice
presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile. Cu alte cuvinte, nu pot fi compensate
veniturile bugetare cu cheltuielile aferente acestora. In buget veniturile trebuie sa figureze
cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale, astfel incat sa se ofere
posibilitatea puterii legislative (Parlamentul) sa cunoasca veniturile totale pe care statul
urmeaza sa le incaseze precum si destinatia pe care acestea o vor primi.

5
In practica, cerintele acestui principiu nu sunt intotdeauna respectate astfel ca, in
unele cazuri s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, unde veniturile si cheltuielile unor
institutii figureaza cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile dintre veniturile
posibile si cheltuielile aferente lor. Astfel de venituri si cheltuieli ce se pot inscrie in
buget numai cu soldul pot fi urmatoarele:

□ veniturile de la intreprinderi publice si subventiile catre acestea;

□ varsamintele catre buget si subventiile primite de la acesta in cazul relatiilor


bugetelor locale cu bugetul de stat;

□ subventiile primite de unele institutii din sfera nemateriala, care realizeaza


venituri pe care le retin pentru acoperirea unei parti din cheltuielile lor.

Universalitatea presupune unitate bugetara adica toate veniturile si cheltuielile


bugetare sa fie inscrise intr-un singur document care sa reuneasca, printr-o prezentare
clara, veniturile cu sursele lor de provenienta si cheltuielile cu destinatia lor. Unitatea
bugetara are ca efect elaborarea unui buget unic care sintetizeaza ansamblul relatiilor
financiare publice.

Ca si in cazul universalitatii, unitatea bugetara admite derogari, dictate de


complexitatea relatiilor in cadrul economiei, precum si de unele evenimente ce apar in
anumite conditii date. Astfel, pe langa bugetul general (ordinar), se mai intocmesc si alte
bugete cum ar fi: bugete autonome, bugete extraordinare, bugete anexe si conturi speciale
de trezorerie.

Bugetele autonome se intocmesc de catre colectivitati locale si de intreprinderi


publice cu personalitate juridica si autonomie functionala. Concret, intocmesc bugete
autonome:

□ unitatile administrativ-teritoriale (judete, orase, comune) pentru care autonomia


bugetara este reala, fara ca ele sa aiba si o autonomie financiara deoarece veniturile
proprii nu sunt suficiente acoperirii cheltuielilor; de aceea bugetele locale sunt corelate cu
bugetul administratiei centrale de stat in masura in care primesc de la acesta subventii;

□ intreprinderile publice cu caracter industrial sau comercial care realizeaza


venituri ce le permit in mare masura acoperirea cheltuielilor aferente.

Bugetele extraordinare se intocmesc in situatii speciale cum sunt: crize


economice, calamitati naturale, razboaie etc. Veniturile inscrise in aceste bugete provin
din impozite special instituite, imprumuturi sau emisiune monetara.

Bugetele anexe sunt bugete distincte de bugetul ordinar al statului, care se


anexeaza la acesta si se voteaza separat de catre Parlament. Ele se elaboreaza pentru
veniturile si cheltuielile unor institutii publice sau intreprinderi proprietate de stat care nu
au in mod obligatoriu personalitate juridica. Bugetele anexe se coreleaza cu bugetul

6
ordinar al statului, prin evidentierea soldului lor la partea de venituri (daca acestea sunt
mai mari decat cheltuielile) sau la partea de cheltuieli (in caz contrar) primind astfel
subventii bugetare.

In stransa legatura cu universalitatea si unitatea bugetara, functioneaza sintagma


neafectarii veniturilor bugetare. Aceasta inseamna ca veniturile incasate la buget se
despersonalizeaza, adica, veniturile in ansamblu, se utilizeaza pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor. Nu se admite ca un anumit venit bugetar sa fie folosit pentru acoperirea unei
anumite cheltuieli. Si de la acest principiu exista abateri care sunt aceleasi cu cele de la
principiul unitatii bugetare. Astfel, pentru finantarea anumitor activitati si servicii ale
statului se scot in afara bugetului ordinar anumite venituri care fac obiectul unor bugete
autonome, extraordinare, anexe sau conturilor speciale de trezorerie.

Principiul publicitatii bugetului este principiul care presupune ca dupa dezbatere


si aprobare, bugetul si contul privind inchiderea exercitiului bugetar sa fie publicate in
Monitorul Oficial sau in culegeri de legi. De asemenea datele inscrise in proiectul de
buget sunt date publicitatii in presa, radio si televiziune.

Publicarea bugetului este o necesitate in conditiile participarii la relatiile


economice, financiare si monetare internationale.

Principiul anualitatii bugetului se refera la perioada de timp pentru care se


intocmeste si la perioada in care se incaseaza veniturile si se efectueaza cheltuielile.
Ratiunile pentru care acest principiu functioneaza sunt de ordin politic si tehnic. Astfel,
ratiunile politice se refera la eficienta controlului parlamentar asupra gestionarii
bugetului, iar cele tehnice au in vedere gradul mai mare de realitate al previziunii anuale
a veniturilor si cheltuielilor.

Referitor la perioada in care se executa bugetul, aceasta poate sa coincida sau nu


cu perioada pentru care a fost aprobat, aceasta deoarece unele venituri se incaseaza, iar
unele cheltuieli se efectueaza dupa expirarea anului bugetar. Problematica veniturilor
neincasate si a cheltuielilor neefectuate se poate solutiona prin:

□ sistemul de gestiune prin care, la sfarsitul anului bugetar, bugetul se incheie, iar
contul de inchidere a exercitiului bugetar va cuprinde numai veniturile incasate si
cheltuielile efectuate; veniturile neincasate urmeaza a figura in bugetul anului
urmator, iar cheltuielile se vor inscrie in bugetul anului in care se vor efectua;

□ sistemul de exercitiu prin care, executia bugetara se prelungeste pana la incasarea


veniturilor prevazute si efectuarea cheltuielilor bugetate. Acest sistem prezinta
inconvenientul functionarii paralele a doua bugete.

Principiul specializarii bugetare are in vedere inscrierea in buget si aprobarea de


catre Parlament a veniturilor pe surse de provenienta si a creditelor bugetare pe categorii
de cheltuieli. Credit bugetar inseamna suma inscrisa in buget si aprobata de Parlament, in
limita careia se pot efectua plati in contul fiecarei cheltuieli. In vederea asigurarii

7
cerintelor acestui principiu este necesar ca veniturile si cheltuielile sa fie inscrise in buget
dupa o schema unitara. Aceasta schema poarta denumirea de clasificatie bugetara si
cuprinde gruparea veniturilor si cheltuielilor intr-o anumita ordine si pe baza unor criterii
precis determinate.

Principiul echilibrului bugetar presupune acoperirea integrala a cheltuielilor din


veniturile ordinare ale bugetului. Echilibrul bugetar are in vedere elaborarea unor bugete
balansate, precum si pastrarea echilibrului in perioada de executie a bugetului.

Acest principiu a fost, pana nu demult, considerat “principiul de aur al gestiunii


bugetare”. In prezent, insa, el nu mai figureaza ca principiu bugetar explicit in noua lege
a finantelor publice din cauza practicii tot mai raspandite, de elaborare de bugete
deficitare, ca urmare a cresterii mai rapide a cheltuielilor publice. Principalii determinanti
ai acestei cresteri sunt: majorarea cheltuielilor cu aparatul de stat, cursa inarmarilor,
cresterea cheltuielilor cu datoria publica etc.

Principiul realitatii bugetare este unul implicit, el nu apare in legea finantelor


publice, si are in vedere doua aspecte:

□ inscrierea in buget a veniturilor bugetare posibile de realizat, deci cu un grad de


certitudine cat mai mare si a cheltuielilor necesare perioadei bugetate, prioritare in
conditiile perioadei date;

□ modul de elaborare si executia bugetului sa aiba la baza date verificabile si usor de


identificat.

2.PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI FISCAL SUEDEZ

Suedia ocupă locul al cincisprezecelea în analiza sistemelor fiscale a statelor


membre , urmarind criteriul stabilit: ordinea cronologica şi alinierea alfabetică , insa intr-
o clasificare după cele mai mari impozite ocupă pe de parte locul 1 in cadrul Comunităţii
Europene. Ţară UE din anul 1995, Suedia prezintă o politică fiscală influenţată de
evoluţia de ansamblu a economiei suedeze in general. Intrucăt la inceputul anilor '90 ,
Suedia a trecut printr-o perioadă de recesiune economică severă, politica fiscală a
inregistrat un proce major de reformă urmărind consolidarea fiscală. Procesul de reformă
fiscală a urmărit in principal din majorarea veniturilor din impozite, în paralel cu o
reducere a cheltuielilor publice. Rezultatul reformei fiscale, combinate desigur cu alte
măsuri de politică economică în general, a fost o evoluţie pozitivă a indicatorului suedez
al presiunii fiscale globale care atingea aproximativ 49% in anul 1995 si chiar 54% in
anul 2001 ( în 2005 valoarea era de 51,1 % ). De astfel , trebuie subliniat incă o dată că
Suedia deţine cel mai înalt nivel al presiunii fiscale din intreaga Comunitate Europeană,

8
media anilor 1990-2005 de 51,4% depaseste considerabil ( cu peste 10 procente ) media
comunitară peste aceeasi ani de doar 40,6%.
Pornind de la acestă scurtă descriere a politicii fiscale din Suedia, se continuă
analiya sistemului fiscal din acestă ţară cu o scurtă descriere a principalelor impozite şi
taxe suedeze, apoi cu o uşoară detaliere a reformei fiscale din ultimii ani şi cu o
comparare a presiunii fiscale suedeze cu media comunitară din perioada 1995-2005.
Structura sistemului fiscal arată că Suedia se bazează destul de mult ( până la 22% din
PIB ) pe impozitarea directă. Practic un indicator mediu de 40,3% din veniturile fiscale
totale suedeze defineşte impozitele directe pentru perioada 1995-2005. Pentru anul 2005,
structura fiscalităţii suedeze este urmatoarea: 39% din veniturile totale sunt asigurate de
impozitele directe, 30,7% provin din contribuţii sociale şi 30,3% sunt reprezentate de
impozitele indirecte. În aceste condiţii este evident că Suedia se caracterizează printr-o
fiscalitate ridicată asupra muncii.
Dintre Impozitele directe, impozitul pe venitul personal ocupă locul principal.
Circa 17 procente din PIB sunt realizate în Suedia din încasările din acest impozit .
Legislaţia fiscală suedeză grupează acest impozit pe trei categorii: impozitul naţional pe
venitul personal, impozitul municipal pe venitul personal şi impozitarea persoanelor
nerezidente. Impozitul naţional pe venitul persoanelor fizice are, desigur, ca beneficiar
statul suedez. Regelementat prin Legea impozitului naţional pe venit nr. 576 din 1947,
amendată de actul normativ nr. 1606 din 1998. Plătitorii acestui impozit sunt toate
persoanele fizice care locuiesc pe teritoriul statului suedez. Baza de impozitare este dată
de totalitatea veniturilor provenite din salarii , pensii, alte venituri similare (remuneraţii
de acelasi tip) şi veniturile din afacerile unicorporale. Impozitul se aşeaza asadar asupra
tuturor veniturilor de acest fel, mai puţin deducerile legale, realizate pe parcursul unui an
fiscal. Cotele de impunere la aceste venituri sunt două împărţite pe două tranşe de
venituri: 20% şi 25%. Alături de acestea se impozitează veniturile de capital, respectiv:
dividende, dobânzi, alte câştiguri de capital, practicându-se o cotă de impunere de 30 %.
Categoria a doua a impozitului pe veniturile persoanelor fizice se referă la cele
colectate de municipalităţi , reglementate de Legea impozitului municipal pe venit nr. 370
din anul 1928, modificat de actul normativ suedez nr. 1767 din 1998. Cota de impunere
pentru aceste venituri este in jur de 31% , această cotă depinzând de fiecare
municipalitate în parte.
Impozitarea veniturilor nerezidenţilor se stabileşte în conformitate cu legea nr.
586 din anul 1991, modificată de actul normativ nr. 252 din 1998. Incasările acestui
impozit se colectează în totalitate la bugetul statului suedez , practicându-se o cotă de
25% la venitul global realiyat de nerezidenţi pe teritoriul Suediei.
În 1995, impozitul statutar de stat asupra venitului in valoare de 20% a fost
crescut la 25% pentru o perioadă de 3 ani. Această creştere a devenit permanentă in 1999,
dar pentru veniturile cu un prag mai ridicat ( 4 420 € in 2001 ). Drept rezultat în prezent,
există 3 tranşe fiscale ale impozitului pe venit. Contribuţiile sociale ale angajatorilor au
fost de asemenea reduse în 1993, dar de atunci au fost mărite într-o anumită măsură.
Contribuţiile generale pentru pensii ale angajaţilor au fost introduse în 1993 fiind
introduse gradual şi crescute până în 1998, făcând parte în prezent din noul sistem de
pensii.
În ultimii ani, modificările majore ale politicii fiscale constrau în reducerea
impozitului pe venit în principal prin compensarea distribuţiei generale pentru pensii ale

9
angajaţilor, precum şi de strategia reformei impozitelor verzi . Ajustări continue
descrescătoare au fost de asemenea efectuate asupra impozitelor pe propritatea imobiliară
şi pe avere ca răspuns la creşterile suferite de preţurile proprietaţii.
Un al doilea impozit direct asupra căruia ne oprim în analiza noastră este
impozitul suportat de persoanele juridice ( aceasta atinge un procent multianual mediu de
doar 2,9% în PIB ): impozitul pe venitul net al societaţii comerciale, care deşi
inregistrează o evoluţie ascendentă a ponderii sale în PIB-ul suedez în ultima perioadă
(1995-2005) nu atinge aşadar decât maxim 3%. Baza legală a acestui impozit nr. 567 din
anul 1947, amendată de Legea nr. 1606 din anul 1998, beneficiar fiind statul. Acest
impozit se aplică la venitul net realizat pe parcusul unui an fiscal. O reducere fiscală de
20% din venitul anual este premisă pentru o perioadă de 5 ani. Legislaţia suedeza prevede
şi excepţii de la acest impozit pentru următorii : guverne, municipalităţi, Fondul Naţional
de Pensii, fundaţii, asociaţii nonprofit, asociaţii caritabile si religioase. Pierderile
înregistrate sunt deductibile pe parcursul mai multori ani succesivi. Acest impozit are o
colectare anuală şi cunoaşte doua rate: una statutară de 28%, iar pentru fondurile de
securitate de 30%.
Impozitele indirecte însumează aproximativ 30% din totalul impozitelor
suedeze. În perioada anilor 1995-2005 aceste impozite raportate la PIB ating valori
situate între 16 şi 19%. Dintre aceste taxa pe valoare adaugată reprezintă cel mai
important impozit indirect suedez colectând circa 9 procente din PIB în ultima perioadă
de timp (1995-2005). Reglementat prin Legea privind TVA nr. 200 din anul 1994,
modificată prin actul normativ nr. 1675 din 1998, acest impozit este colectat in totalitate
de statul suedez. Legislaţia suedeză prevede excepţii de la plata taxei pe valoarea
adaugată pentru servicii culturale şi educaţionale, servicii sociale şi de sănătate , servicii
financiare, tranzacţii de asigurări, tranzacţii imobiliare, evenimente sportive, organizaţii
de stat, autorizatii locale, organizaţii nonprofit, livrările de organe umane, sânge şi
lapte;producţia farmaceutică , livrările pentru misiunile diplomatice şi organizaţiile
internaţionale ale altor ţări din Uniunea Europeană; exporturile. Cotele de impunere sunt
următoarele: cota standard de 25 %; o cotă de 12% pentru transportul de pasageri,
cazările hoteliere, produsele alimentare, lucrările de artă ; o cotă de 6% ziare, cinema,
concerte , teatre , muzee private, evenimente sportive organizate de persoane juridice şi o
cotă de 6% pentru exporturi.
Alte impozite indirecte sunt accizele, toate fiind colectate de guvernul suedez,
din care amintim: accizele pe energie, pe tutun, pe bere si vin. Reglementate prin
următoarele acte legislative suedeze: Legea accizelor pe energie nr. 1776 din 1994, Legea
impozitului pe tutun nr. 1463 din 1994, Legea impozitului pe alcool nr. 1464 din 1994,
toate aceste impozite indirecte insumează circa 3-4 % din PIB .
Contribuţiile de asigurări sociale sunt circa 30% din totalul veniturilor fiscale.
Acest mixaj fiscal ( 40% impozite directe, 30% impozite indirecte şi 30% contribuţii la
asigurările sociale ) caracterizează Suedia începând din anul 1995 şi până la prezent.
În continuare se prezintă şi alte informaţii despre reforma fiscală din Suedia :
reforma fiscală a urmarit în principal extinderea bazei fiscale şi un tranfer de impozitare
indirectă catre impozitarea directă. Reforma fiscală majoră din 2001 a transformat
sistemul fiscal intr-un aşa-zis sistem fiscal ˝dual˝ al venitului , care combină o impozitare
extrem progresivă a venitului din muncă , cu o rată generală mai mică asupra venitului
din capital. Guvernarea locală impune o rată fixă de aproximativ 30% ( in funcţie de

10
municipalitate sau de judeţ ) asupra venitului câştigat (şi anume asupra venitului din
muncă şi a celui din afaceri unicorporale ). Un impozit de stat uniform mic (SEK 2000)
este aplicat tuturor tipurilor de venit şi asupra veniturilor peste 29.330 € (în anul 2001 )
reprezentând o tranşă adiţională cu o rată fiscală de 20%. Pentru venitul din capital există
o rată fixă de 30%. În general reforma a rezultat intr-un transfer de la impozitele directe
către cele indirecte, în combinaţie cu o lărgire a bazelor fiscale. De exemplu, baza TVA-
ului a fost lărgită pentru a include şi consumul de servicii şi de energie iar un impozit pe
dioxidul de carbon a fost inclus. Începând din anii 1999-2000 se observă reduceri ale
cotelor de impunere, în scopul procurării de venituri fiscale mărite ( în special în ceea ce
priveşte impozitele pe muncă) .
O strategie de reformă a impozitelor verzi pentru o perioadă de 10 ani a fost
începută în 2001, şi corespunde în total cu circa 1,4% din produsul intern brut ( 2001 ).
Creşterile fiscale au afectat în principal impozitele pe energie ale gospodăriilor şi
contribuţiilor sociale ale angajatorilor. Totalul impozitelor ecologiste se ridică la valoarea
de aproximativ 2,9% din produsul intern brut în 2001.
Rata fiscală implicită pentru capital a fost mărită in mod substanţial. La
începutul perioadei Suedia mai prezenta un nivel relativ scăzut al ratei fiscale implicite
pentru capital, în timp ce spre sfârşitul perioadei 1995-2005 nivelul se situa peste media
Uniunii Europene. Cea mai mare parte a acestei creşteri poate fi atribuită sarcinii fiscale
asupra capitalului şi asupra venitului din afaceri. Veniturile fiscale în procentaj din
produsul intern brut au crescut atât pentru gospodării , cât şi pentru societăţi. În ceea ce
priveşte numitorul ratei fiscale implicite ( care este calculat prin utilizarea datelor
contabile naţionale ), trebuie remarcat că societaţile comerciale au suferit unele reduceri
ale profiturilor în relaţie cu produsul intern brut datorită creşterilor costurilor muncii şi
impozitelor indirecte mari care nu au putut fi intregral transformate în preţuri mai mari în
timpul acelei perioade. Transferul relativ de la plăţile dobânyilor către dividende rezultat
în reduceri mai mici pentru baza impozabilă ar putea de asemenea explica sarcina fiscală
in creştere asupra capitalului şi venitului din afaceri între anii 1995 şi 2003. (Calculele
Ministerului Suedez de Finanţe pentru o rată fiscală medie efectivă comparabilă efectiate
utilizând microdatele generale ( baza de date Frida a Ministerului de Finanţe al Suediei)
arată de asemenea o tendinţă ascendentă până în 1998, deşi baza impozabilă in relaţie cu
produsul intern brut a crescut uşor până în anul 200. În 2000 acest indicator alternativ a
început să se decline . Ţinând cont de întârzierea temporară şi de influenţa asimetrică a
pierderilor cuprinse între balanţele naţionale, este posibil ca o caracteristică similară să fi
fost vzibilă în anii de după 2000 în cazul ratei fiscale implicite pentru capital).
Sarcina fiscală crescută a capitalului pentru gospodării poate fi parţial explicată
de impozitarea câştigurilor de capital mărite datorită expansiunii pieţelor financiare. (Nu
este posibilă contabilizarea câştigurilor de capital ca parte a venitului impozabil în cadrul
balanţelor contabile naţionale. Din acest motiv creşterea sarcinii fiscale a capitalului
pentru Suedia este supraestimată în acea perioadă). O altă explicaţie reiese din
diminuarea substanţială a plăţilor deductibile nete pentru dobânzi , datorită ratelor
descendente pentru dobănzi. Acest eveniment poate fi atribuit facilităţilor reformei
fiscale, în combinaţie cu perioade în care rata reală a dobânzilor a fost extrem de mare.
Suedia este, fără îndoială, o ţară cu o presiune fiscală ridicată.Situată pe primul
loc în Comunitatea Europeană, presiunea fiscală globală suedeză ( calculată ca medie
pentru perioada 1995-2005 ) cu o valoare de 51,4% este cu peste 10 procente mai ridicată

11
decât media EU25 pentru acelaşi interval de timp. Impozitele indirecte reprezintă, ca
procent în PIB, 17,3% , fiin de asemenea unele din cele mai ridicate din întrega Uniune
Europeană, unde media este de 14,2% ( Suedia este poziţionată pe locul 24 din 25 în
clasamentul acestui impozit- aşadar o presiune fiscală mare în Suedia determinată de
impozitele directe, singura ţară din UE cu o valoare superioară a acestui indicator fiind
Danemarca) . Dintre aceste TVA se remarcă cu un procent de 8,3% de asemenea peste
media comunitară din anii 1995-2005 cu circa un procent ( de asemenea locul 24 din 25 –
singura cu valori mai mari fiind de asemenea Danemarca). De astfel şi accizele suedeze,
depăşesc media UE (3,5% faţă de 3,1% ). Explicaţia acestui raport al impozitelor pe
consum faţă de produsul intern brut care situează Suedia mult peste media Uniunii
Europene este următoarea: deţinând una dintre cele mai ridicate rate standard pentru TVA
şi de asemenea rate peste medie pentru accize, Suedia aparţine în mod evident grupului
de ţări cu impozite pe consum relativ mari, alături de Danemarca si Finlanda. Rata fiscală
implicită pentru consum s-a menţinut la circa 28% între anii 1995-2005, valoare care se
situează cu 8 puncte procentuale peste media europeană.
Continuând cu impozitele directe, se observă că şi în acest caz, Suedia se
clasează pe primul loc în Uniunea Europeană ( cu o medie a impozitelor directe/PIB în
ultimii ani de circa 21% faţă de media EU25 de doar 12,7% pentru aceeasi perioadă).
Dintre acestea, impozitul pe venitul personal este aproape dublu ca procent în PIB-ul
suedez (17%) faţă de media comunitară de doar 8,9% . Evident că impozitele pe munca
angajată a demonstrat o tendinţă ascendentă până în 1998 în principal ca o consecinţă a
diferitelor măsuri fiscale adoptate pentru a mări resursele fiscale. Rata fiscală implicită
pentru munca ( angajată ) prezintă o tendinţă similară având un maxim de 51,3% în 1998.
De atunci, rata fiscală implicită a început să se diminueze lent. În 2001, a avut o valoare
de 49% apropiat de nevelul săau iniţial din 1995. Acest lucru oglindeşte diferitele decizii
politice luate în perioada 1995-2001. Iniţial, măsurile diferite au vizat impozitul pe venit
şi contribuţiile sociale, în timp ce în ultimii 2 ani, s-a renunţat la unele dintre aceste
măsuri. Impozitul suportat de societăţile suedeze este ca pondere în PIB aproximativ egal
cu cel din Comunitatea Europeană fiind de 2,9% faţă de media UE de 3,0%.
Concluzionând , Suedia este o ţară cu impozitele fiscale ridicate din care 59,4%
alimentează bugetul statului, 29,7% revin colectivităţilor locale şi 9,8% spre Fondurile de
Securitate Socială.

12