Sunteți pe pagina 1din 2

Vleju Marina-Gabriela

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială - Resurse Umane

Grupa 3

E Foucault, Michel - A supraveghea si a pedepsi: nasterea inchisorii,-rezumat-

În studiul “A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii” Michel Foucault face o prezentare


critică a conceptului de “pedeapsă”. Autorul urmăreşte evoluţia acestui concept din punct de
vedere istoric: de la tortură, la sclavie, până la practicile moderne. Prin lucrarea de faţă se doreşte
o analiză a modului în care tratamentul disciplinar şi pedeapsa în cadrul penitenciarelor sunt
corelate cu sfera politică. În partea I, “Supliciul”, a lucrării “A supraveghea şi a pedepsi” a lui
Michel Foucault începe printr-o analiza a evolutiei istorice a pedepsei. Autorul face o comparatie
intre doua evenimente petrecute in Paris: o tortura fizica cumplita aplicata in anul 1757 unui
criminal si un program zilnic de activitate al unui cenatru de detinuti din acelasi oras, scris
aproape mai tarziu.

Capitolul II al primei părţi, “Fastul supliciilor”, începe printr-o definire a termenului de


“supliciu” din perspectiva sistemului juridic şi penal al Inchiziţie. Practica pedeapsei corporale
era reglementată prin lege sub toate aspectele lor. Astfel intensitatea pedepsei, de la schingiure
până la moartea condamnatului, depindea de natura şi gravitatea crimei, luandu-se în considerare
inclusiv statutul social al condamnatului. Faptul că supliciul nu era aplicat la întâmplare, ci
reprezenta suma unui calcul riguros de factori dă un indiciu important asupra obiectivelor
instanţei din acele vremuri: stabilirea adevărului. Prin torturile aplicate se dorea obţinerea unei
mărturisiri a crimei comise de către condamnat. Recunoaşterea faptei era ultimul pas al unei
anchete şi valida sentinţa de vinovăţie. Practic, supliciul juca într-adevăr rolul unei pedepse (ca
atunci când vinovăţia condamnatului se presupunea a fi clară), dar şi al unui procedeu
deminstrativ. Tortura era aplicată în mod raţional şi după un ritual bine stabilit – pedeapsa ca un
spectacol stradal, iar acest lucru evidenţiază relaţia strânsă poltică-pedeapsă. Elementul central al
teoriei privind rolul supliciului este corpul uman – atât obiectul sistemului punitiv, cât şi cheia
anchetei; sentinţa de vinovăţie sau nevinovăţie depinde de declaraţia condamnatului. Corpul
inculpatului suferă în continuare în cazul în care judecătorul decide că s-a săvârşit o infracţiune
de orice fel. Partea a doua a cărţii lui Foucault analizează apariţia tipurilor de pedepse în funcţie
de gravitatea crimei săvârşite. De asemenea, întemniţarea începe a fi considerată în sine o formă
de pedeapsă. Este esenţial de subliniat în acest capitol faptul că începând cu secolele XVIII –
XIX ţinta pedepselor încetează a fi trupul, ci spiritul condamnatului. Capitolul doi al acestei părţi
analizează trecerea de la expunerea publică a supliciului la instituţionalizarea pedepsei: apariţia
închisorilor. În general, toate infracţiunile ce nu erau pasibile de pedeapsa cu moartea se încadrau
în regimFoucault sesizează interesul deosebit ce se acordă corpurilor docile în secolul al XVIII-
lea. În această perioadă formele de disciplină au devenit forme de dominaţie generală. Autorul
sugerează faptul că disciplina a dus la dezvoltarea unui nou tip de angrenaj politic pentru individ;
sistemul acordă atenţie corpului manipulat, modelat, docilul de detenţie. Foucault sesizează
interesul deosebit ce se acordă corpurilor docile în secolul al XVIII-lea. În această perioadă
formele de disciplină au devenit forme de dominaţie generală. Autorul sugerează faptul că
disciplina a dus la dezvoltarea unui nou tip de angrenaj politic pentru individ; sistemul acordă
atenţie corpului manipulat, modelat, docil.

Una dintre cele mai mari realizări ale unei instituţii disciplinare a fost ”Panoptismul” – o
construcţie ce permitea supravegherea constrantă şi controlul fiecărui individ în parte. Permaneta
senzaţie de urmărire creştea gradul de docilitate al fiecărui deţinut în parte. Acest tip de insituţie
disciplinară, alături de toate celelalte instituţii formate după aceeaşi tipologie, reprezentau
modelul ideal de pedeapsă al epocii moderne.