Introducere

Cucerită și transformată în provincie romană o mare parte a Daciei a fost desprinsă de

lumea populațiilor libere de la nordul Dunării inferioare și integrate în comunitatea social-
politică, politico-militară, de cultură și civilizație a Imperiului Roman. La fel ca în alte provincii
mai vechi, romanii au introdus și aici relațiile sociale, formele proprii de organizare politică,
militară și administrative, cultura și civilizația lor limba latină și modul lor de viață roman
provincial.

În anul 15 d.Hr. s-a creat o nouă provincie romană Moesia. În anul 86 d. Hr. Împăratul
Dominițian a împărțit această provincie în Moesia Superior și Moesia Inferior (Bulgaria dintrea
Dunăre și Balcani precum și Dobrogea). În anul 297 împăratul Dioclețian a despărțit Dacia
Pontică(Dobrogea) de Moesia Inferior fînd provincia Scytia Minor.

Odată cu încadrarea regiunilor nord-vest-pontice în provincia Moesia Inferior se va

începe derularea procesului de integrare defi nitivă a acestor spaţii în Imperiul Roman.
Romanizarea, ca orișice proces, prezenta o complexitate multilaterală, complicată și de lungă
durată. Una din principalele forţe de romanizare a indigenilor a fost armata, care a acţionat pe
mai multe căi și sub mai multe forme asupra vieţii urbane și rurale: prezenţa unităţilor militare,
construirea de așezări civile оn apropierea taberelor militare, оmproprietărirea veteranilor și
fondarea vilae rustica, sistemul de оnrolare a barbarilor în armata romană.

În aceste condiţii istorice comunităţile tracilor și ale popoarelor conlocuitoare din

teritoriile aferente provinciilor Moesia Inferior și Dacia, continua să-și dezvolte cultura materială
și spiritualitatea relativ independent. Dar și aici, tot mai insistent, se resimte prezenţa romană.

Dacia fiind un bastion înaintat al imperiului înaintat în lumea „barbară” avea nevoie
pentru apărarea de numeroase trupe. Se apreciază că în tot timpul stăpînirii romane armata aflată
în Dacia număra aproximativ 30-40000 de oameni. Între trupele de aici trebuie menționate
Legiunea XIII Germina, așezată încă din 106 la Apulum (Alba Iulia) și Legiunea V Macedonica,
adusă prin 167-168 de la Troesmis

Creștinismul, creat ca un produs al uneia dintre cele mai profunde ideologii, care egala în
faţa Domnului toată lumea, indiferent de origine, rasă și stare socială, prin propovăduirea celor
mai înalte principii de morală și umanism, a contribuit considerabil la răspîndirea modului de
viaţă roman.
Creștinismul se vede nevoit să încorporeze sărbătorile, obiceiurile ce se înrădăcinaseră în
viaţa cotidiană, prezentând numeroase reminiscenţe păgâne. Astfel, se constituie creștinismul
popular, care devine unica forţă de consolidare a comunităţilor conlocuitoare de diferite origini
etnice. Comunităţile laice, graţie forţei de coeziune a creștinismului popular, se transformă în
comunităţi creștine.
Desigur că pînă la retragerea administrației romane din Dacia, desi numărul creștinilor a
fost unul redus, totuși au existat o bază care au dus la continuitatea creștinității fiind dovedită și
prin descoperirile arhiologice.

Căile de pătrundere
Creștinizmul capătă o amploare mare în marele Imperiu, tot odată el apare și ca un
pericol față de credința romană și tot odată este prezentată ca și un pericol față de măreția
Împăratului. Cu toate că creștinizmul a recunoscut de la început necesitatea absolute a
organizației statale predicînd ca tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, el na putut adduce
împăratului roman un cult al lui Dumnezeu. Acestg refuz a fost socotit ca o crimă. Apar marii
persecutori ai creștinității acește fiind înpărații Nero (54-64), Domițian (81-96), Traian (98-117)
e.t.c. acestă persecuție duce la îndepărtarea de centrul periculos și căutarea unui loc mai sigur.
Din această cauză creștinii ajung și în teritoriul amintit mai sus găsind adăpost în peșteri și locuri
mai retrase, intrînd în contact cu populația autohtonă a Daciei.

Acea nouă religie a fost îmbrățișată în primul rind de militari și de acei membri din
familia lor, dar și de negustori făcînd din localnicii geto-daci adepți ai creștinizmului, baza fiind
pusă în timpul stăpînirii romane. Avem mărturii că în armata romană existau și creștini. În
faptele Apostolilot este relatat că primul roman încreștinat a fost un military, sutașul Corneliu
(Fapte X)

Romanizarea ca parte fundamental a procesului de etnogeneză a romanicilor de est nu

poate fi actualmente concepută fără aportul considerabil al noii credinţe a creștinismului,
pătrunsă în spaţiul danubiano-carpatopontic și prin intermediul trupelor romane și în primul rând
al legiunii V Macedonene aduse din regiunile Palestinei. Amplasată la Troesmis între anii 107-
167, ea a ţinut sub control nu numai teritoriul dobrogean, dar și pe cel de la nord de Dunăre.
Lagărul permanent a fost fixat la Potaissa (Turda), pe platoul numit „Cetate” de la marginea
orașului unde ocupa o suprafață de peste 23 ha. Legiunea a rămas aici fără întrerupere pînă la
retragerea aureliană din Dacia cînd a fost mutată la Oescus (Gigen), în vechea sa garnizoană de
pe malul drept al Dunării.

Dacia care era o provincie mai tîrziu întemeieiată, recrutarea locală s-a aplicat pentru
completarea efectivelor din legiuni abia la sfîrșitul domniei lui Anronius Pius. Prin aplicarea pe
scară tot mai largă a recrutării teritoriale mai ales după reforma din 193 a lui Septimus Severus,
orașele și alte centre mai importante aale Daciei devin principalele surse de recruți pentru
legiuni. Situația materială bună a militarilor din legiuni de la soldați pînă la corpul ofițeresc,
posibilitățile de avansare constituiau un stimulent puternic și o atracție spre viața și cariera
militară. Mai multe inscripții adeveresc faptul că în legiune intrau diferite straturi sociale deaici
ne dăm foarte bine seama că acea adunătură de populație este atît diferită din punct de vedere
material cît și spiritual, astfel observăm extinderea creștinizmul în întreaga legiune.

Unul din elementele efective ale procesului de romanizare l-au constituit veteranii. Prin
înzestrarea acestora cu pămînt ei s-au răspîndit în diferite regiuni, chiar și оn afara provinciilor,
fiind în contact permanent cu localnicii și activînd alături sau împreună cu ei. La ieșirea din
armată după 20-25 de ani și uneori chiar mai mult, veteranii primeau premii militare de 3000 de
denari și se stabileau de obicei în orașul de garnizoană al legiunii sau prin înprejurimile lui în
provincial unde a făcut serviciul military. În unele cazuri veteranii se așezeau în mediul rural
unde se bucura de prestigiu, răspîndind știința de carte, limba străină modul de viață roman și
religia sa.

Pe lîngă creștiniii geto-daci, militarii din armata romană sau acei negustori din Imperiul
Roman care au primit noua religie se află și prizonerii care au fost aduși ei fiind deasemenea unii
dintre ei creștini. Rolul acestor prizonieri creștini a fost destul de important îndeosebi pentru
regiunile răsăritene ale Munteniei și ale Moldovei. O relatare a poetului Comodius din Carmen
„Apologeticum” este aceiea că triburile barbare și dacii liberi au transferat la nordul dunării un
mare număr de prizonieri romani dintre care erau creștini și de alte naționalități, venind cu ideiea
că acei creștini au desfășurat o bugată activitate misionară.

Prin activitatea de misionarism a unui număr considerabil de propovăduitori, mulţi dintre

care s-au sacrificat pentru cuvântul Domnului, devenind martiri ai credinţei în Hristos. Prin
intermediul dezertorilor din armata romană, care, fi ind persecutaţi ca adepţi ai creștinismului, se
refugiau în regiunile de la nord de graniţele Moesiei Inferior.

Odată cu părăsirea Daciei de către romani și începutul așezării goților în regiunile de est
de carpați, organizarea nucleielor creștine autohtone în comunitățile religioase au putut fi
posibile datorită noilor condiții politice și militare dintre goți și daco-romani.

Creștinizmul în lumea izvoarelor scrise

Deși populația autohtonă este rar menționată în prezența sau acțiunilr militare ale
migranților pătrunși pe acest teritoriul, cronicarii timpului totuși oferă destulă informație care se
referă la viața creștină.Cum marea majoritate a populație primeau creștinizmul pe cale populară
neoficial menținînd mereu relațiile cu Imperiul.

În cee ace privește începuturile răspîndirii creștinizmului la nordul Dunării de Jos și în

teritoriul la est de Carpai, unele informații scrise au înregistrat și transmis tradiția potrivit căreiea
noua religie s-ar fi răspîndit în aceste părți ale Europei, încă din primul secol al erei creștine, ca
urmare a activității de misionar a Apostolului Andrei.

În așa mod în pătimirile Sfîntului Apostol Andrei, păstrată în Sinaxarul

Constantinopolitan relatează că Apostolul Andrei a predicat în regiunea Bitiniei și Pontului în
provinciile romane Tracia și Sciția. O altă variant a aceleiași Pătimiri ale SAfîntului Andrei este
că ar fi răspîndit cuvintele Evangheliei în „Bitinia, părțile Pontului Euxit, Macedonia, Tracia și
regiunile care se întind pînă la Dunăre”.

În prima jumătate a secolului trei Ipolit Romanul în lucrarea „Despre cei doisprezece
Apostoli” menționează că „Apostolul Andrei a cenit sciților și tracilor” Despre o asemenea
misiune este relatat și la Eusebius din Cezarea în „Istoria Bisericească” în care se prezintă că:
„cînd sfinții apostolic și ucenici ai Mîntuitorului … s-au răspîndit în toată lumea, Toma după
cum spune tradiția, a primit prin tragere la sort Parția, iar Andrei Sciția„.

Potrivit tradiției privind căreiea Apostolul Andrei a propovăduit cuvîntul Evangheliei la

sciți a fost reluată și de alți scriitori bisericești ca: monahul Epifanie din secolul al VIII-lea care
în lucrearea „Viața faptelor și sfîrșitul Sfîntului și lăudatului Apostol Andrei cel dintîi chemat”,
se referă la faptul că sciții au fost încreștinați de apostolul amintit, deasemenea este relatat si mai
tîrziu la Nichifor Calist sec XIV-lea care adaugă că Apostolul Andrei a predicat Evanghelia în
pustiurile sciției, în care se poate include și regiunile răsăritene ale Daciei dintre Siret și Nistru și
în deosebi zonele de sud ale acestui teritoriu.

În această prezentare se poate de relatat și activitatea misionară apostolică care este

deasemenea confirmată și pe calea tradițională popuară, prin folclor și toponimile specific care
sunt păstrate pînă astăzi ca exemplu peștera Sfîntului Andrei , pîrîiașul Sfîntului Andrei în sudul
Dobrogei. De aici ne dăm seama că creștinizmul pe acest teritoriu este de origine apostolică.

Acele informații care prezintă răspîndirea creștinizmului pe acest teritoriu încă din
secolul I este confirmată nu numai prin „Faptele Apostolilor” ci și din Epistola SF. Apostol
Pavel către Coloseni care remarcă că „oricine care crede în Dumnezeu poate devein un bun
creștin neavînd importanța dacă ești Grec, Iudeu, barbar, rob sau Scit- Hristos fiind totul și în
toți”, lăsînd clar că și pe acest teritoriu s-a propovăduit Evanghelia.
 O altă relatare a răspîndirii creștinizmului în Dacia este prezentat și de Origen, în care
acesta menționează că: „cei mai mulți dintre britani, germani, daci, sarmați și sciți n-au auzit
cuvîntul Evangheliei” prin aceasta a încercat să se înțeleagă că desi nu cunoșteau mulți despre
creștinizm totuși prima bază era pusă nefiind străini de noua religie.

O altă formă de activitate misionară o observăm și la istoricul ecclesiast

Philostorgius(368-435d.H) prezentînd activitatea misionară în forma de prizonierat relatînd în a
sa „Istorie bisericească”:„Pe cînd domnea Vallerianus și Galenius, o parte din sciți de dincolo de
Istru au trecut în teritoriul romanilor și au pustiit o bună parte din teritoriile Europei. Apoi
trecînd în Asia au năvălit în Galia și Capadochia, luînd mulți prizonieri printer aceștea și clerici.
Acești prizonieri creștini trîind împreună cu barbarii au convertit la credința adevărată”.

Concluzie
Din cele expuse reiesă că învățătura creștină a putut fi cunoscută în Dacia încă din sec II-
II, iar în Dobrogea din a doua jumatate a sec. I. Lipsa a multor marturii epigrafice și arhiologice
se datorează faptului că noua învățătură creștină era considerate în statul roman de atunci ca o
religie nepermisă, deci creștinii nu-și ridicau asemenea monumente, pentru a nuși atrage
prigoana din partea autorităților. Se remarcă și faptul că primii creștini erau din oameni săraci
care nu aveau posibilitatea să ridice asemenea monumente.

Învățătura creștină era mărturisită de adepți izolați care n-au fost convertiți la noua
învățătură prin misionari oficiali, din inițiativa uror autorități superioare, ci prin predică de la om
la om, mai ales prin preoți sau creștini veniți din Sudul Dunării. Cu alte cuvinte această regiune
nu au primit creștinizmul official, așa cum îl v-or primi mai tîrziu popoarele slave, ci l-a acceptat
treptat ca o consecință firească a comunității de limbă și de civilizație romanică.

Despre o creștinare masivă a daco-romanilor putem vorbi numai după 271-275 la

părăsirea Daciei de către Aurelian. Odată cu legiunile și administrația imperiului s-a retras peste
Dunăre și religia imperiului, deci creștinii puteau de acum înainte să mărturisească învățătura
fără probleme.

Poporul de jos avea credința lui care erau mai mult obiceiuri sau datini locale în legătură
cu calendarul agricol și păstoresc care au putut fi înlocuite foarte ușor cu învățătura creștină. Ca
un exemplu a cultului popular păgîn adaptate la creștinizm ce s-au păstrat aproape dwe zilele
noastre este: jertfa cocoșolor albi care se dau preotului la înmormîntare ce închipuie jertfa adusă
la altarul zeilor. Se remarcă că schimbarea religiei nu s-a făcut prin lupte ca în alte părți cu
dărîmare de temple și de idoli căci poporul de la sate nu vedeau nici o contrazicere între vechea
și noua credință.

Bibliografie:
Dmitru Protase, „Istoria Românilor” Vol II, București, 2001.

Gh. Teodor „Creștinizmul la est de Carpați” Iași 1991.

Mihaela Iacob „Moesia Inferior între Occident și Orient” 2013

Maior Petru „Istoria bisericii românilor” Vol I, București 1995

Vicocean, Pr. Prof. Istoria Bisericii Ortodoxe Române in 2 volume, Iaşi 2004-2005.
 Universitatea de Stat

Facultatea de Istorie și Filosofie

Departamentul Istoria Romînilor, Istoria Universală și Arhiologie

Referat la: Creștinizmul la Nord de Balcani

Căile de pătrundere a Creștinizmului în Moesia Inferior și Dacia

Efectuat de: Repeșco Vladimir, Master anu I

Controlat de: dr.,prof.univ.Ion Niculiță