Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicarea didactică este o formă de interacţiune profesor - elev, prin care profesorul
transmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare - învăţare - evaluare, în scopul
defineşte comunicarea didactică: „un transfer complex, multifazial, şi prin mai multe canale ale
informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv roluri
Codurile folosite de profesor în comunicarea didactică sunt: cuvântul, gestul, imaginea, sunetul,
mişcarea, pauzele logice şi psihologice, intonaţia, stările afective etc. Canalele de comunicare
un mesaj către un receptor, prin intermediul unui cod cu ajutorul unui canal de comunicare.
Cel mai frecvent model de comunicare întâlnit în tratatele de pedagogie este acest: mesajul
elevii, sub îndrumarea profesorului dobândesc noi cunoştinţe, reguli, formule, legi. Aceasta are
desfăşoară între doi sau mai mulţit agenţi: profesor-elev, având ca scop comun instruirea
didactic - este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de profesor, pe baza unor
obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare; 3.comunicarea se reglază şi
a lua decizii corecte, capacitatea de a evalua deciziile luate, iniţiativa şi independenţa gândirii,
intonaţiei ca pe un ,,comutator de sens”, vorbirea are farmec şi stil; 4.ritm - evitarea unei
vorbiri monotone care favorizează comunicarea intrapersonală, sau a vorbirii prea rapide care
vizual permanent cu elevii, utilizarea mimicii şi a gesturilor cât mai naturale; 9.asigurarea unui
eficient, el necesită atenţie sporită şi din parte elevilor care trebuie: să aibă capacitate de
concentrare, să asculte activ şi critic; să posede cunoştinţe necesare învăţării ce urmează; să fie
motivaţi pentru a învăţa; să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator).
În situaţiile şcolare de instruire, sursele comunicării pot fi: mesajul didactic şi educaţional
al profesorului, manualul şcolar, reviste, cărţi, atlase, hărţi, materiale didactice, filme şi diafilme
didactice, imagini proiectabile, trase de laborator, video-text şi video-disc, lecţii televizate sau
radio-difuzate etc.7
apare ca un model interactiv, profesorul şi elevul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor,
Tehnici folosite de Emiţător- care este un individ, un grup, o instituţie: posedă o informaţie
bine structurată, are o stare de spirit deosebită (motivaţie) şi are un scop bine precizat. El
declanşează actul comunicării, iniţiind şi formulând mesajul are. Calităţile care marchează
urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi autorului; o pronunţare corectă şi completă a
cuvintelor;
Acurateţe - presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite;
situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere; să încerce să le înţeleagă
situaţie naturală;
Atitudinea - evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora
Realizarea contactului vizual - este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la
dialog să se poată vedea şi să se privească, contactul vizual direct, fiind o probă a credibilităţii
şi a dispoziţiilor la dialog;
Înfăţişarea - reflectă modul în care te priveşti pe ţine însuţi: ţinută, vestimentaţia, trebuie să fie
Postura - poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui – toate acestea trebuie
Vocea - urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în
funcţie de sală, de distanţa până la interlocutor, faţă de zgomotul de fond ca şi faţă de tema şi
Viteza de vorbire - trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare pentru a
Pauzele de vorbire - sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul
îi este adresat mesajul sau care intră în posesia mesajului în mod întâmplător / conştient.
a) reacţie adaptativă (preia şi prelucrează mesajul de asemenea manieră încât să-şi sporească
imagine de sine acceptabilă şi pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalţi despre el;
demersului didactic, atât pentru fixarea cunoştinţelor, cât și pentru deprinderea elevilor de a
folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul anilor de studii, din surse diferite, pentru a-şi motiva
un punct de vedere în mod convingător şi pentru a-şi educa unele calităţi ale gândirii precum:
cale ştiinţifică. O astfel de exprimare (în scris sau oral) presupune a avea deprinderea de a ţine
și clară, pentru a convinge pe cel care ascultă sau citeşte opiniile cuiva.
tezei enunţate şi susţinerea lor cu exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de
autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută, citarea unor surse de referinţă
(filozofi, lingvişti, istorici, critici literari, etc.), folosirea unor contra-exemple, apelul la
un mod nuanţat.
fluieratul etc.), elementele vocale şi prozodice ale rostirii (înălţime, intensitate, timbru, tempo,
intonaţie, ritm, accent, tăcere etc.). Vocea trădează în mod evident starea vorbitorului: dacă e
crispat, reţinut, bucuros, stresat, vocea îl dezvăluie celor din jur, aşa cum fac ochii.
mijloace decât cuvântul: expresia feţei, privire, gesticulaţie, poziţia corpului, proximitate, mers,