Biomecanica - Recapitulare

Dr. Ioana Ghiorghiu

 Osul

 reprezintă elementul de bază al scheletului

vertebratelor, caracterizat prin structura
lui dură, solidă și rezistentă.
 Cel mai lung os este femurul, de obicei de
peste 50 cm, iar cel mai mic este „scărița”
din ureche.
 oasele se leagă prin articulații și sunt
mobilizate de mușchi.
 Structurile de prim ordin
 Se pot vedea cu ochiul liber. Din observarea directiei traveelor osoase,
se poate deduce o buna parte din functiile biomecanice, pe care le va
indeplini segmentul de os respectiv. Structurile de prim ordin reflecta,
pe plan functional, rolul de sustinere pe care il are osul studiat, precum
si modul in care sunt exercitate asupra lui fortele mecanice.
 Arhitectura structurilor de prim ordin este diferita dupa zona pe
care o studiem. De exemplu, la un os lung se pot observa (.4):
 · epifizele
 · metafizele
 · diafiza.
 Pe sectiune frontala, osul lung prezinta:
 · periostul
 · cartilajul articular
 · tesutul compact
 · tesutul spongios
 · canalul medular
 · cartilajul de conjugare diafizo-epifizar (cartilajul de crestere).
 Maduva osoasa
 este o substanta moale, semifluida, buretoasa, bogata in elemente
sanguine. Se deosebesc 3 varietati de maduva osoasa: rosie, galbena si
gelatinoasa.
 · Maduva rosie se gaseste mai ales la oasele de fat si copil, iar la adult
in vertebre, coaste si stern. Contine numeroase capilare sanguine si
elemente figurate ale sangelui. Are important rol hematopoietic.
 · Maduva galbena se gaseste in cea mai mare parte in oasele
adultului. Culoarea se datoreaza rezervelor de grasime pe care le contine.
 · Maduva gelatinoasa se gaseste la batrani, contine multe elemente
conjunctive.
 Dintre functiile maduvei amintim:
 - participa la edificarea tesutului osos in perioada osteogenezei
(procesul prin care se nasc si se formeaza oasele, dobandind progresiv
forma si dimensiunile ce le caracterizeaza;
 - dezvoltarea scheletului incepe din sapt. 6-7 intrauterine, cu
formarea claviculei si se termina in jurul varstei de 23-25 ani)
 - participa la procesele de reparare osoasa la adult
 - are rol hematopoietic
 - reprezinta una din rezervele de grasime ale organismului
 Clasificarea articulatiilor

 Dupa: - functie (miscarea pe care o

permit)
◦ - formatiunile de legatura
◦ - modul de dezvoltare
 TIPURI:
 - SINARTROZE (articulatii fibroase) – fixe
 - AMFIARTROZE (articulatii cartilaginoase)
– semimobile
 - DIARTROZE (articulatii sinoviale) –
mobile
 Sinartrozele

 TIPURI
 1.SINDESMOZA - in care suprafetele osoase
sunt legate printr-un ligament interosos
 2.SUTURILE - oasele sunt unite intre ele,
dar despartite prin tesut fibros - aceste
articulatii se gasesc numai la craniu
◦ TIPURI:
 • DINTATE(fronto-parietala)
 • SCUAMOASE(parietotemporala)
 • PLANE(internazala)
 3.GOMFOZA(dintre radacinile dintilor si
alveole)
Proprietatile fibrei musculare
 Contractilitatea: nici un alt tip de celule din
corpul uman nu au aceasta proprietate.
Reprezinta capacitatea muschilor de a-si
scurta lungimea (a se contracta).
 Extensibilitatea: capacitatea fibrelor musculare
de a se intinde (extinde),adica de a-si mari
lungimea.
 Elasticitatea: capacitatea muschiului dea reveni
la lungimea initiala in starea de relaxare.
 Excitabilitatea: proprietatea muschiului de a
raspunde la un stimul.
Functiile muschilor scheletici:
 • miscarea
 • mentinerea posturii (tonusul muscular);
tonusul muscular se refera la starea de
contractie partiala prezenta in muschi, in
repaus. Tonusul metine postura corpului si
asigura capacitatea organismului de a
raspunde rapid la un stimul extern.
 • producerea de caldura;
caldura se obtine in urma reactiei de scindare
a ATP, alaturi de energia necesara contractiei
 Tipuri biomecanice de
activitate statică
 Activitatea statică, de asigurare posturală, foarte complexă
din punct de vedere biomecanic, este strict legată de tipurile
de echilibru în care corpul omenesc se poate afla, adică în
echilibru stabil sau instabil. Analizată astfel, activitatea
statică este de trei feluri: de consolidare, de fixare sau
echilibrare şi de menţinere.
 1) Activitatea statică de consolidare se întâlneşte în
toate cazurile în care corpul sau segmentele sale, luate
separat, se află în echilibru stabil. Un corp se află în echilibru
stabil atunci când centrul său general de greutate se află sub
baza de sprijin, cum sunt toate poziţiile atârnat la diverse
aparate. Caracteristica sa mecanică principală este că, dacă
o forţă acţionează asupra corpului aflat în echilibru stabil, el
pendulează până ce revine în poziţia de plecare. În aceste
situaţii, musculatura corpului se contractă izometric cu
scopul de a proteja, de a consolida articulaţiile, faţă de
forţele care tind să întindă sau să rupă ligamentele.
 Contracţia statică de acest tip se numeşte de
consolidare şi este îndeplinită cu participarea tuturor
grupelor şi lanţurilor musculare antagoniste. Valoarea
forţei contracţiei statice de consolidare este mai mare în
vecinătatea bazei de sprijin (inele, bară etc.) şi descreşte
către extremitatea care atârnă liber. În mişcările de
rotaţie ale corpului la bara fixă valoarea forţei de
consolidare este maximă la 180o, când corpul trece pe
sub bară, ajungând să depăşească de două, trei ori
greutatea sportivului.
 Activitatea statică de consolidare poate fi folosită cu
succes pentru creşterea globală a forţei musculaturii,
chiar la copii şi şcolari, întrucât, aşa cum am arătat, ea
solicită static toate grupele şi lanţurile musculare
antagoniste, iar valoarea solicitării nu este mare decât
când poziţiile atârnat se fac cu îngreuiere. Poziţii diverse
în atârnat, mai ales la scara fixă, se folosesc în
gimnastica terapeutică pentru corectarea unor deficienţe
fizice.
 2) Activitatea statică de fixare (echilibrare)
se întâlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale se găsesc în poziţie de echilibru
nestabil. Un corp se află în echilibru nestabil atunci
când centrul său general de greutate se află situat
deasupra bazei de sprijin, (poziţia stând, şezând
etc). Întreaga activitate de educaţie fizică este
desfăşurată în imensă majoritate din poziţii de
echilibru nestabil. Chiar pe parcursul mişcărilor, pe
lângă activitatea dinamică, există o componentă
de efort static de valoare diferită, în funcţie de
particularităţile mişcărilor. Există deci o infinitate
de situaţii în care corpul sau segmentele sale se
află în echilibrul instabil, care este asigurat prin
activitate statică de fixare, care se mai numeşte şi
de echilibrare, deoarece efortul static al
musculaturii are acest scop.
 3) Activitatea statică de menţinere este al
treilea tip de efort static; el se întâlneşte atât în
poziţiile de echilibru stabil cât şi în cele cu
echilibru nestabil, ori de câte ori membrele
superioare sau inferioare, prin poziţia lor, se
depărtează de verticala centrului general de
greutate. Astfel, membrul superior, care atârnă
liber în poziţia stând se află în echilibru stabil,
cu sprijinul în articulaţia scapulohumerală, iar
activitatea statică este “de consolidare”. Dacă
ducem membrul superior întins în anteducţie,
activitatea musculară care asigură această
poziţie este “de menţinere” şi este îndeplinită
de anteductori sau abductori, fără participarea
antagoniştilor.
 Vieţuitoarele şi corpul omului, spre deosebire de
corpurile inerte, pot păstra echilibrul - în anumite limite -
chiar când verticala centrului general de greutate nu
cade în perimetrul bazei de sprijin; corpurile inerte cad
în momentul când înclinarea lor scoate verticala
centrului general de greutate din limitele sprijinului. La
vieţuitoare şi la om acest lucru este posibil datorită
contracţiei statice de echilibrare a musculaturii; efortul
va fi cu atât mai mare, cu cât verticala centrului de
greutate depăşeşte mai mult baza de sprijin. De
asemenea, în poziţia stând, cu trunchiul aplecat înainte,
activitatea statică pentru trunchi este de menţinere, fiind
asigurată de muşchii şanţurilor vertebrale. Importanţa
practica a acestui tip de activitate musculară statică,
rezultă din faptul că poziţiile sunt asigurate numai de
către anumite grupe sau lanţuri musculare, fără
participarea antagoniştilor. În felul acesta, pot fi
antrenate, selectiv, pentru creşterea forţei prin efort
izometric, numai anumite grupe sau lanţuri musculare
care ne interesează.
 Tipurile biomecanice de
activitate dinamică
 Contracţia izotonă a muşchilor produce mişcare, adică
deplasarea segmentelor osoase; în timpul contracţiei
muşchiul îşi scurtează lungimea, îşi schimbă forma, însă
volumul rămâne acelaşi.
 Segmentele osoase pe care se fixează muşchiul se
apropie, iar tensiunea dezvoltată prin contracţie rămâne
neschimbată (izotonia).
 Studiul mai aprofundat al mişcării a arătat că ea se
produce şi când muşchiul care s-a contractat îşi cedează
treptat scurtarea, iar segmentele osoase se depărtează
lent. Este un nou aspect al asigurării mişcării, tot
izotone, dar printr-un mecanism invers.
 Astăzi este admis, în biomecanică, că muşchiul poate
dezvolta două tipuri de activitate dinamică, unul “de
învingere” şi altul “de cedare”.
 Se înţelege prin activitate dinam ică de învingere ,
mişcarea produsă prin scurtarea muşchiului, care
apropie segmentele osoase. Din acest motiv, ea mai
poartă numele de activitate concentrică.
 Activitatea dinam ică de cedare produce mişcarea
prin cedarea treptată a scurtării - segmentele osoase se
depărtează încet - din care motiv această activitate a
fost denumită excentrică. Este important de subliniat că
nu trebuie să se confunde activitatea dinamică de
cedare cu relaxarea muşchiului; în timpul cedării,
muşchiul se alungeşte treptat prin cedarea progresivă a
scurtării sale.
 Precizarea acestor două tipuri de activitate musculară
dinamică a determinat schimbarea unor opinii mai vechi
din anatomia funcţională referitor la acţiunea muşchilor
somatici, care erau împărţiţi, în raport cu acţiunea lor, în
muşchi flexori, extensori, abductori, adductori etc.
 Unul şi acelaşi muşchi poate produce atât acţiunea lui clasic
cunoscută, cât şi acţiunea antagonistă acesteia. Astfel, în
anatomia clasică, muşchii şanţurilor vertebrale sunt
cunoscuţi ca extensori ai coloanei vertebrale, asigurând, prin
contracţia lor dinamică, “de învingere”, poziţia verticală a
corpului. În prezent se ştie că aceiaşi muşchi ai şanţurilor
vertebrale asigură şi flexia coloanei vertebrale, înclinarea
înainte a corpului, însă prin activitatea dinamică “de cedare”.
 De asemenea, muşchii pereţilor abdominali asigură, din
poziţia culcat, flexia trunchiului prin activitate dinamică “de
învingere” şi extensia trunchiului, însă prin activitate
dinamică "de cedare".
 Bicepsul brahial este flexor al cotului, prin activitatea
dinamică “de învingere” şi extensor al antebraţului, prin
activitate dinamică “de cedare”. În felul acesta se pot
demonstra, pentru fiecare muşchi în parte, cele două tipuri
de activitate musculară dinamică. Deci, noţiunea clasică de
muşchi flexori, extensori etc. a devenit relativă, ea
exprimând numai un aspect al capacităţii lui motrice.
Noţiunile de activitate dinamică “de învingere” şi “de cedare”
au o mare importanţă practică.
 Umărul este o regiune anatomică structurată pentru a
realiza o mare mobilitate, în toate direcţiile, orientând în acest
fel mâna în cea mai bună poziţie de lucru.
 Umărul îşi datorează această mobilitate celor cinci articulaţii
(3 adevărate şi două false), care permit trei grade de libertate
–mişcare în trei planuri sau pe trei axe, la care se adaugă şi
combinarea lor în cadrul circumducţiei.
 Articulaţiile adevărate sunt:
◦ Scapulohumerală;
◦ Acromioclaviculară;
◦ Sternoclaviculară.
 Articulaţiile false:
◦ Scapulotoracică;
◦ Planul de alunecare subdeltoidian.
 Articulatiile centurii scapulare
Art. Acromio-claviculara Art. Sterno-claviculara
= articulatie satelita = articulatie satelita

= amfiartroza = amfiartroza

sissarcoza scapulo-toracica si
planul de alunecare subdeltoidian
= articulatii NUMAI d.p.d.v. functional

Art. Umarului
= art. Scapulo-Humerala
= diartroza tipica
 Suprafetele articulare
Cavitate glenoida

Suprafata mai mica

decat a capului humeral

Cap humeral

Labrum glenoidal:
- Corecteaza (completeaza) incongruenta suprafetelor articulare
- Baza aderenta la marginea cavitatii glenoide
- Marginea libera se continua cu capsula articulara
= 1/3 dintr-o sfera
 Musculatura cotului
Pozitia antebratului Muschii flexori ai Muschi accesori
antebratului 140-150º
Pronosupinatie Brahioradial Supinator
Supinatie Biceps brahial
Pronatie Brahial

Extensorii antebratului - 120-140º, hiperextensie 0-15º

Triceps Brahial
Anconeu
 Musculatura pumnului
Flexorii pumnului – 80-90º
Flexor ulnar al carpului
Flexor radial al carpului
Abductorii pumnului (inclinarea
radiala) – 20-30º
Flexor radial al carpului
Extensor scurt radial al carpului
Extensor lung radial al carpului
Extensorii pumnului – 70-90º
Extensor ulnar al carpului
Extensor scurt radial al carpului
Extensor lung radial al carpului
Muşchi accesori: extensorul comun al
degetelor, extensorul propriu al
auricularului, indexului, extensorul lung al
policelui.
Adductorii pumnului (inclinarea
cubitala) – 40-45º
Flexor ulnar al carpului
Extensor ulnar al carpului
Abductor lung al policelui
Extensor scurt al policelui
 STABILITATEA COLOANEI VERTEBRALE:

a. Stabiliatea intrinseca :
- presiunea intradiscala
- articulatii, ligamente si capsula
b. Stabilitatea extrinseca :
- musculatura
- presiunea intraabdominala
- fascia toracolombara
Stabilitatea intrinseca :

- Presiunea intradiscala este mai mica in ortostatism decat in pozitie sezanda deoarece
in pozitie sezanda curbura lordotica lombara se aplatizeaza indepartandu-se de centrul de
greutate
- Articulatiile, ligamentele si capsula, orientararea articulatiilor ghideaza si limiteaza
gradul de miscare

Stabilitatea extrinseca :
- Muschii sunt foarte importanti deoarece actioneaza in toate directiile
- Presiunea intraabdominala prin cresterea sa ofera sprijinul extern pentru stabilitate
prin scaderea incarcarii lobosacrate. Acest mecanism poate actiona doar cateva secunde,
astfel se descarca fortele de forfecare ale discului cu 5-30%
 Marginea anterioară a coxalului prezintă următoarele elemente
anatomice:
- spina iliacă antero-superioară;
- spina iliacă antero-inferioară;
- creasta pectineală;
- tuberculul pubian;
- creasta pubelui.

Marginea posterioară a coxalului prezintă următoarele elemente

anatomice:
- spina iliacă postero-superioară;
- spina iliacă postero-inferioară;
- marea incizură ischiadică ;
- spina ischiadică;
- mica incizură ischiadică ;
-tuberozitatea ischiadică.
Flexorii genunchiului 140 activ, Extensorii genunchiului 135,
160 pasiv hiperextensie 15
Semitendinos Cvadriceps:
Semimembranos Vast lateral
Biceps femural Vast medial (ultimele grade)
Mm accesori: Gastrocnemieni, Drept anterior
Popliteu, Croitor Vast intermediar
Mm accesori: Tensor al fasciei lata
 Musculatura gambei şi
piciorului

 Musculatura piciorului este formată din:

◦ Muşchi extrinseci (ai gambei)
◦ Muşchi intrinseci (propriu-zişi ai piciorului)
 A. Musculatura extrinsecă realizează o activitate importantă atât în statica
cât şi în dinamica piciorului. Din musculatura extrinsecă fac parte muşchii:
 Tibialul anterior este principalul flexor dorsal al piciorului, ajutat fiind de extensorii
degetelor şi al halucelui. El nu este un inversor al piciorului decât atunci când se
execută simultan şi dorsiflexial. În faza de balans a piciorului în mers, tibialul
anterior este singurul muşchi puternic contractat. Rolul atribuit tibialului anterior
în menţinerea bolţii plantare este astăzi total infirmat, ca şi cel al lungului peronier
(Basmajian, Smith); în schimb în timpul pedalajului la bicicletă este în plină
activitate.
 Tibialul posterior este un clasic flexor plantar şi un inversor numai atunci când
glezna este în flexie plantară.
 Peronierii sunt inactivi în dorsiflexie, dar se activează în flexia plantară. Se pare că
forţa peronierilor se transmite articulaţiilor tarsale transversale şi nu gleznei.
Acţionează în faza de sprijin al mersului, după unele păreri având şi rolul de
muşchi posturali. În statica pe tocuri înalte, peronierii înregistrează o activitate
continuă şi net marcată.
 Tricepsul sural este un clasic flexor al piciorului, când piciorul este liber în mişcarea
lui din gleznă. Când piciorul este pe sol tricepsul sural este stabilizator, acţionând
în special spre sfârşitul fazei de sprijin, când piciorul se ridică pe vârf.
 B. Musculatura intrinsecă este studiată mai atent în ultima vreme, acţionează
ca un grup muscular în multe mişcări ale piciorului, ca şi în mers, dar nu pare să
aibă o activitate în timpul ortostatismului, deşi încercarea de a mări bolta plantară
face ca brusc să crească activitatea acestei musculaturi. Un rol important îl joacă
în stabilitatea piciorului în momentul propulsiei, acţionând în principal asupra
articulaţiei subtalară şi tarsală transversală.
 Muşchii proprii ai piciorului în număr de 20 sunt
dispuşi în patru regiuni dinstincte:
 Muşchii regiunii dorsale
 În regiunea dorsală se găseşte un singur muşchi,
pediosul care este sinergist al lungului extensor al
degetelor şi extinde primele patru degete pe
metatarsiene.
 Muşchii regiunii plantare interne
 Regiunea plantară internă corespunde eminenţei
tenare a mâinii, dar nu prezintă decât trei muşchi:
adductorul halucelui, scurtul flexor al
halucelui şi abductorul halucelui. Cel de-al
patrulea muşchi al eminenţei tenare, în cazul nostru
al regiunii plantare interne, opozantul, lipseşte.
Acţiunea acestor muşchi este indicată de însuşi
numele lor.
 Muşchii regiunii plantare mijlocii
 Sunt:
◦ scurtul flexor plantar
◦ accesoriul lungului flexor
◦ lombricalii piciorului
◦ interosoşii piciorului
 Scurtul flexor plantar este un flexor al falangelor mijlocii pe primele falange
a ultimelor patru degete şi un flexor al degetelor pe metatarsiene.
 Accesoriul lungului flexor flectează ultimele patru degete pe metatarsian.
 Lombricalii piciorului flectează prima falangă, extinzând concomitent
celelalte două falange ale ultimelor patru degete.
 Interosoşii piciorului sunt în număr de şapte: trei plantari şi patru dorsali.
Sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene şi extensori ai falangei a
doua şi a treia pe prima falangă, deci sinergişti ai lombricalilor.
 Muşchii regiunii plantare externe
 Prezintă trei muşchi care poartă denumirea ca şi cei ai mâinii:
◦ abductorului degetelui mic
◦ scurtul flexor al degetului mic
◦ opozantul degetului mic
 Acţiunea acestor muşchi este indicată de însăşi numele lor.
 Comportamentul complexului
gleznă-picior în ciclul mersului
 Mersul, constând într-o alternanţă de poziţii
de sprijin şi mişcări ale unui membru ce se
repetă apoi şi la celălalt membru, are 3
momente funcţionale de bază :
◦ Sprijin pe ambele picioare.
◦ Sprijin pe un picior.
◦ Avansarea unui picior.
 Derularea plantei în timpul mersului

•1. amortizarea; 2. momentul verticalei piciorului de sprijin; 3. impulsia; 4. pasul posterior;

• 5. Momentul verticalei piciorului oscilant; 6. pasul anterior
CINETICA MERSULUI

Exemplificarea forţei de gravitaţie ca forţă exterioară

 Funcţiile muşchilor care iau parte în
efectuarea mersului

 Muşchi care reduc forţele de ciocnire:

 Toate cele patru părţi ale m. quadriceps
femoris
◦ m. rectus femoris
◦ m. vastus medialis
◦ m. vastus intermedius
◦ m. vastus lateralis
 Muşchi care iau parte în echilibrarea
torsului :
◦ m. gluteus maximus
◦ m. gluteus medius
◦ m. gluteus minimus
◦ m. tensor fasciae latae
◦ m. erector spinae
 În faza de împingere a mersului:
◦ m. flexor digitorum longus
◦ m. flexor hallucis longus
◦ m.triceps sural
◦ m. peroneus longus
◦ m. peroneus brevis
◦ m. tibialis posterior
 Acceleratori:
◦ m. adductor longus
◦ m. adductor magnus
◦ m. iliopsoas
◦ m. sartorius
 Dorsalflexorii piciorului:
◦ m. extensor digitorum longus
◦ m. extensor hallucis longus
◦ m. tibialis anterior
 Deceleratori:
◦ m. gracilis
◦ m. semimembranosusm. semitendinosus
◦ m. biceps femoris (caput longum et brevis)
Muschii flexori dorsali 20-25 Muschii flexori plantari 45
Tibial anterior Triceps sural
Extensor lung al degetelor Peronier lung
Extensor lung haluce Peronier scurt

Muschi eversori Muschi inversori

Peronier scurt Tibial posterior
Peronier lung Flexor lung al degetelor
Extensor lung al degetelor Flexor lung haluce
 Mersul patologic
 Devierile genunchiului sunt descrise sub patru forme principale:
 Genu varum, este o deviere in plan frontal a genunchiului, membrul inferior
formeaza o curba cu concavitatea interna, punctul maxim al curburii fiind la
nivelul genunchiului. Acesata deformare ce modifica mersul normal se gaseste in
rahitism, in artropatia tabetica, in fracturile platoului tibial intern, in fracturile
condilului femural intern.
 Genu valgum, este o deviere in plan frontal a genunchiului, membrul inferior
formand o curbura cu concavitatea in exterior. Se intalneste in rahitism, sechele
de polimielita, luxatia recidivanta de rotula,fracturile de platou tibial extern,
fracturile de condili femurali externi. La examenul clinic un genu valgum este
de180-170º fiziologic, daca unghiul este mai mic de 170º avem dea face cu un
genu valgum patologic.
 Genu flexum, gamba se afla intrun anumit grad de flexie pe coapsa. Mersul normal
nu poate fi efectuat. Apare in gonartroza, poaliartrita cronica, T.B.C.
osteoarticular, paralizii spastice, etc.
 Genu recurvatum, este deformarea in care gamba nu se afla in prelungirea coapsei
in timpul extensiei maxime,ci formeaza cu acesta o curba cu concavitatea
anterioara. Se intalneste mai des in sechele dupa fracturi ale condililor femurali,
hiperlaxitati capsulo ligamentare, in neuropatii, etc.
 Modalităţi de măsurare a
amplitudinii de mişcare
 • Prin evaluare directă, subiectivă, „din ochi". Se trasează un imaginar unghi drept
(90°) şi bisectoarea lui (45°); se apreciază unghiul făcut de această bisectoare cu
una din laturi (135°) şi se evaluează, faţă de aceste linii virtuale, poziţia segmentului
care se mişcă.
 • Prin măsurarea unghiului de mişcare cu un goniometru - unul din multele tipuri
existente. În general, nu este important cu care dintre ele se lucrează, dar se
recomandă ca în cadrul unui colectiv toţi membrii lui să utilizeze acelaşi tip de
goniometru, pentru a evita unele diferenţe de citire.
 • Prin măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente care
alcătuiesc unghiul de mişcare. Compararea în timp a acestei distanţe dă valoarea
modificării amplitudinii de mişcare. Se poate calcula şi valoarea unghiului prin
cosinusul său
 • Prin măsurători cu ajutorul pendulului (firului cu plumb). Poziţia pendulului
fixează verticalitatea, iar unghiul măsurat semnifică deplasarea maximă a
segmentului de la verticalitate. Subiectul testat se află în ortostatism, iar
măsurătorile cu acest sistem nu pot fi desigur posibile pentru toate articulaţiile şi
toate tipurile de mişcări. Există şi goniometre încorporate în circuite electronice,
cu care se pot măsura unghiuri în mişcare în cazul studiilor telemetrice.
 • Executarea a două radiografii la nivelul excursiilor maxime
ale unei mişcări permite, de asemenea, măsurarea amplitudinii
acestei mişcări.
 Scopul bilanţului muscular este
multiplu :
 ajută la elaborarea atât a diagnosticului complet
funcţional, cât şi la precizarea nivelului lezional
(măduvă, plex, trunchi nervos) al bolii
neurologice ;
 stă la baza alcătuirii programului de recuperare
şi stabileşte, secvenţial, rezultatele obţinute
prin aplicarea acestui program ;
 determină tipul unor intervenţii chirurgicale de
transpoziţii tendomusculare;
 conturează deseori prognosticul funcţional al
pacientului.
 Sistemul postural
 este o „structură unitară” cu intrări
multiple şi având mai multe funcţii
complementare:
◦ să lupte contra gravitaţiei prin menţinerea unei
staţiuni erijate;
◦ să se opună forţelor exterioare;
◦ să situeze individul în spaţiu şi timp;
◦ să echilibreze corpul în mişcări, să le ghideze şi
să le întărească.
 Postura
 este condiţionată de predispoziţiile
ereditare care se manifestă prin:
◦ caracterele constituţionale
◦ gradul de tonicitate al musculaturii
◦ gen
 depinde şi de alţi factori:
◦ starea de sănătate
◦ vârstă
◦ greutatea corporală
◦ caracterul deprinderilor profesionale şi habituale
◦ preocupările individului pentru formarea şi
menţinerea unei posturi corecte
 Factorii care contribuie la
instalarea modificărilor de
postură sunt:
 predispozanți– poziții incorecte, prelungite;
 favorizanți: boli cronice, privațiuni alimentare,
condiții de igienă necorespunzătoare;
 determinanți: deprinderi greșite de postură
(postura în bancă, pe scaun).
 Atitudinile greșite și deficințele fizice pot fi
rezultatul:
◦ unei insuficiențe funcționale (laxitate articulară,
hipotonie musculară);
◦ unei rigidități sau încordări exagerate (redoare
articulară, tonus muscular crescut);
◦ unei inegalități sau asimetrii funcționale.
 Deficiențe posturale
funcționale
 Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan sagital
 Studiul curburilor coloanei are la bază poziția de ortostatism, iar consolidarea
acesteia poate fi considerată după terminarea procesului de creștere. Sunt
evaluate ca fiziologie următoarele curburi în plan antero-posterior: curbura
cervicală, toracală, lombară și sacro-coccigiană.
 Curburile coloanei vertebrale se prezintă ca un tot funcțional deși fiecare curbură
este condiționată de curburile din vecinătatea ei. O exagerare a unei curburi într-
un anumit plan sau segment antrenează instalarea unei curburi în partea opusă,
astfel că în dinamica instalării deficiențelor fizice există curburi primare și
secundare.
 Cifozele pot fi funcționale sau patologice, cele funcționale fiind numite și atitudini
structurale. Cifozele funcționale sunt:
◦ Habituală
◦ De creștere
◦ Compensatorie
◦ Profesională
 Cifozele patologice se caracterizează printr-o evoluție mai rapidă și printr-o
amploare mai mare a curburilor. Sunt însoțite de modificări de structură, ceea ce le
face mai greu de corectat.
 Deficiențe posturale
funcționale
 Lordoza reprezintă o exagerare a unei curburi orientată cu
convexitatea anterior sau apariția unei asemena curburi la un alt nivel
unde în mod obișnuit există o curbură cu orientare inversă. Mecanismul
de instalare este, ca și în cazul cifozelor, prin inversare. De aici și
clasificarea lor în:
◦ tipice(se produc prin accentuarea lordozelor lombară și cervicală)
◦ atipice(se produc în regiunea cu cifoză fiziologică, prin inversarea curburilor și
prin extinderea lordozei la întreaga coloană lombară).
 Se disting:
 lordoze funcționale:
◦ habituale,
◦ de creștere,
◦ profesionale,
◦ compenatorii.
 patologice
 Cifolordoza reprezintă o curbare exagerată a coloanei vertebrale în
pal sagital. Se consider ca cifo-lordoza este atipică atunci când una
dintre curburi este mai scurtă sau depășește curbura fiziologică a
coloanei vertebrale.
 Deficiențe ale coloanei
vertebrale în plan frontal
 Scolioza poate apărea frecvent la copii de vârstă școlară dar destul de des se întâlnește și la
persoanle adulte, în cazul în care nu au putut fi corectate în perioada de creștere.
◦ o singură curbură - scolioză în C,
◦ cu două curburi - scolioză în S.
 Scoliozele funcționale denumite și atitudini scoliotice se clasifică astfel:
◦ habituală,
◦ profesională,
◦ statică
◦ a nou născutului
 scoliozele patologice au la origine o afecțiune și au la bază drept cauză declanșatoare o alterare
structurală vertebrală pe care scoliozele funcționale nu o au. Scoliozele patologice cu etiologie
necunoscută sunt:
◦ infantilă,
◦ juvenilă,
◦ adolescentină,
 iar cele cu etiologie cunoscută sunt:
◦ congenitală,
◦ rahitică
◦ paralitică
 Efectele exerciţiului fizic
asupra organismului
 Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi capacitatea de mişcare
a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.
 Exercitiile fizice au multiple efecte asupra organismului:
◦ morfogenetice (plastice);
◦ funcţionale;
◦ profilactice;
◦ terapeutice;
◦ educative;
◦ psihice;
 Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor:
◦ creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza;
◦ forma şi structura intimă aoaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor pe direcţia forţelor mecanice
care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi, răsuciri);
◦ previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările microstructurale ale ţesutului osos.
 Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele benefice asupra
dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea osteoporozei şi corectării
deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar. Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de
forţă, de rezistenţă) interesează scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii
metodice de aplicare specifice vârstei şi diagnosticului celor care le practică.
 Clasificări ale tipologiilor
constituţionale
 Hipocrate (460 – 377 î Ch.) este considerat primul mare morfo-fiziolog, care a
subliniat că între oameni există deosebiri, datorită predominanţei uneia sau alteia
dintre umori (echivalentul glandelor endocrine sau substanţelor lichide din
organism);
 A descris patru caractere diferite :
◦ sangvinici-la care domină sângele, de aceea sunt viguroşi, activi, optimişti dar
nervoşi
◦ melancolici-dominaţi bila neagră, de aceea sunt tăcuţi şi înclinaţi spre gânduri
negre
◦ colerici-dominaţi de bila galbenă, de aceea sunt permanent vioi
◦ flegmatici-dominaţi de flegmă, de aceea sunt nepăsători şi lenţi
 Hipocrate a observat că:
◦ → persoanele cu membre lungi şi subţiri sunt predispuse la tuberculoză
pulmonară şi reprezintă tipul ftizic, longilin
◦ → persoanele cu torace şi abdomen dilatate sunt predispuse la accidente
vasculare şi reprezintă tipul digestiv-apopleptic, picnic
 De-a lungul timpului au existat mai multe şcoli
antropologice direcţionate spre anumite laturi ale fiinţei
umane :
◦ - morfologică,
◦ - genetică,
◦ - antropometrică,
◦ - biochimică
◦ - comportamentală
 Prima sistematizare ştiinţifică aparţine lui C. Sigaud
(1905). El a pornit de la premisa că organismul dispune
de 4 sisteme fundamentale:
◦ - cerebro-spinal
◦ - bronho-pulmonar
◦ - gastro-intestinal
◦ - musculo-articular
Va multumesc!