Am descoperit întâmplător (aşa cum fac mai mereu cu poezia) volumul Debaraua cu simţuri,

publicat de Ciprian Măceşaru în 2013, la editura Tracus Arte din Arad, al doilea volum de poezie
semnat de Ciprian Măceşaru pe care-l citesc, după Numele meu este Bryan Ruiz (Next Page, 2015, pe
care, de asemenea, l-am recenzat) şi Locul în care n- am ajuns niciodată (Charmides, 2015) (deşi
ordinea apariţiei este inversă).

A fost deja remarcat de critici( de exemplu, Radu Vancu în prefaţa la Locul în care n-am ajuns
niciodată) faptul că poemele lui Ciprian Măceşaru nu se încadrează foarte bine în rama douămii-istă,
că le lipseşte furia şi ostentaţia generaţiei, deşi autorul nu este străin de procedeele noii poezii, pe
care le foloseşte copios şi bine. Versurile lui Măceşaru provin dintr—o interioritate care are
capacitatea rară de a se pune în paranteze, în sensul epoché-ului husserlian, pentru a revela o
experienţă originară sau pentru a suspina nostalgic în umbra absenţei ei. Cine mai poate viza astăzi,
după toată deznădejdea şi ironia adunate de postmodernism, o experienţă originară? Cine mai poate
încerca să descrie articularea originară dintre limbaj şi lume? Cine mai poate viza un miez ontologic
dincolo de text? Şi, cu toate acestea, poezia lui Măceşaru tocmai asta face. Numai că epoché-ul nu se
realizeează prin intelect, ci prin simţuri: “Sunt un animal cald/simt în tălpi/rădăcinile de sub
asfalt”(“Lichide”). Poezia devine veche alchimie, în care umbrele nu devin aur ci se descărnează
câştigând forţă, se esenţializează, devin simboluri, după ce au perforat şi au străbătut realitatea.
“Când noaptea se va termina/eu mă voi micşora încet,/la gâtul tău voi deveni/un colier de oase.”(“Un
colier de oase”). Dragostea însăşi e o chestiune care ţine de kairos, sincronicitatea perfectă care nu
mai are nevoie de cuvinte: “Mi-e sete/umplu paharul/cu apă/şi tu te trezeşti/ţi-e sete.”(“Dragoste”).

Limitele cuvintelor sunt testate într-o manieră mai degrabă modernistă, expresionistă, de
şcoală veche. Poetul se joacă doar pentru a revela seriozitatea lumii, vorbeşte pentru a indica
inefabilul, erotizează pentru a exaspera simţurile, ia cuvintele de pe lucruri brutal, ca şi cum ai lua o
piele, vânează în mijlocul fiecărei vorbe micul ghem nervos care le face să pulseze. Iar când îţi propui
asta (imposibil totuşi fără o umbră de ironie, fără o distanţă), te plasezi în plin paradox: locuirea
limbajului şi totodată distanţarea critică faţă de el. Cuvintele sunt, în poezia lui Măceşaru, revelate în
chiar indeterminarea lor esenţială: când simple onomatopee conjuncturale aproape de surpriza
primatei în al cărei creier începe să se facă lumină, când dictoane slefuite, concise şi ferm evocatoare,
mici depozite de înţelepciune încărcate cultural şi personal: “Sufletul nu e comparabil/şi nici
compatibil/cu nimic./O vulpe vie/purtată la gât/e tot ce ne încălzeşte.”(“Vulpea”)

Fiecare vers al lui Ciprian Măceşaru este ispăşit profund, e o spunere la capătul unui proces intens şi
semnificativ de (auto)exasperare, este un “hăulit”ginsbergian, dar stilat, concis, sclipitor. E durere şi
tandreţe, e duioşie şi deznădejde gnostică. Poezia din acest volum este expresia simplă a unei lumi
interioare complicate, este, în termeni brâncuşieni, complexitate rezolvată. Ea dezvăluie, dar nu
salvează nimic (nici viitorul şi nici trecutul): “Ambulanţa aleargă/înnebunită/de la unul la altul/dar
ajunge mereu/prea târziu.”(“Scrisoare către tata”).

Există de asemenea un punct de conexiune între limbaj şi lume, care este pură intensitate şi
pe care Măceşaru îl descoperă şi îl pune la lucru. Transpunerea în cuvinte a acestei intensităţi de
graniţă este aici sursa poeticului. O lume dezabuzată care se îndreaptă spre moartea termică şi în
care nu mai pot fi savurate decât fluctuaţiile vidului. Paradoxal, însă, o lume savurată cu plăcerea
perversă cu care rupi coaja de pe o rană sau cu care dai cu limba peste ciotul sângerând al unui dinte.
Iar peste toate, laptele dens al nostalgiei, dorul pentru ceea ce n-a fost, seva eternă a tristeţii:
“Uneori,/sticlele de alcool/se termină/înaintea/alcoolului,/însă capetele de pod/au întotdeauna/o
poveste/de spus/despre oamenii/care ar fi putut să mai treacă/dintr-o parte în alta.”(“Epilog”).

O lume la capătul nopţii, o lume atroce, locuită contradictoriu, transpusă în versuri în care
golul se aude ca vuietul tăcut din naosul pustiu al unei catedrale.