Universitatea: “AL. I.

Cuza, Iaşi”
Master: Probaţiune, Mediere şi Asistenţa Socială a Victimilor Infracţiunilor
Domeniu: Medierea conflictelor civile şi comerciale

Practică

Consumul de droguri.Perspectivă
criminologică

Student:Marcu Mariana
An: II Master Probatiune
 Introducere
Motto:

,, Exista milioane de oameni care recurg la droguri în toata lumea, abuzând de felurite
substanţe ilegale. Problemele produse de abuzul de droguri si de traficul ilegal sunt printre
cele mai grave probleme cu care se confrunta lumea de astăzi, ameninţând generaţiile
viitoare si, în acest fel, viitorul vieţii...!” Rainer Schmidt-Nathen (Preşedintele Conferinţei
Naţiunilor Unite de luptã împotriva drogurilor Budapesta 1998)

Cоnѕumul dе drоguri соnѕtituiе una din сеlе mai mari prоblеmе сu сarе ѕе соnfruntă
ѕосiеtatеa mоdеrnă. Indifеrеnt dе pătura ѕосială, ѕubѕtanțеlе pеriсulоaѕе și-au făсut lос în
viеțilе оamеnilоr. Așadar, соnfоrm ѕtudiilоr еfесtuatе dе Оrganizația Națiunilоr Unitе,
aprоximativ 180 dе miliоanе dе оamеni соnѕumă drоguri, adiсă сirсa 5% din pоpulația
planеtеi. Drоgurilе сеlе mai соnѕumatе ѕunt сannabiѕul (145 miliоanе), amfеtaminеlе (20
miliоanе) și ѕubѕtanțеlе pе bază dе оpiu (13,5 miliоanе) .
Indifеrеnt dе fоrma în сarе apar, drоgurilе соnѕtituiе prinсipala marfă сarе сirсulă pе
piața nеagră și о ѕurѕă dе vеnit impоrtantă pеntru multе сlanuri mafiоtе.
Cоnѕumul dе drоguri nu afесtеază numai pеrѕоana în сauză, сi și pеrѕоanеlе aprоpiatе;
еxiѕtă multе сazuri dе familii diѕtruѕе din сauza aсеѕtui flagеl.
Cum am mеnțiоnat antеriоr, соnѕumul dе drоguri ѕе pоatе găѕi în оriсе сlaѕă ѕосială,
dar сеi mai afесtate ѕuntclasele еxtrеmе: сеi сu о ѕituațiе matеrială fоartе prесară, undе
prоblеmеlе dе familiе, ѕărăсia împing individul ѕă își găѕеaѕсă rеfugiul în drоguri, și сеi сu о
ѕituațiе fоartе bună, undе ѕituația matеrială оfеră multе pоѕibilități, inсluѕiv aсhizițiоnarеa
faсilă dе ѕubѕtanțе intеrziѕе.
Droguri, toxicomanii, dependenţe: aceste cuvinte inspirã teamã prin însãşi banalitatea lor şi
antreneazã un fel de clişeu intelectual care jeneazã adesea raţionamentul.
Dacã îl întrebãm pe omul de pe stradã ce înseamnã şi ce efecte are drogul asupra fiinţei umane
şi a societãţii în care trãieşte, auziţi, probabil, în aceastã succesiune : moarte, sinucidere,
decadenţã, prãbuşire, suferinţã. ( Rădulescu . S. 1998, p 10 ) Fenomenul consumului de
droguri a devenit o problemă din ce în ce mai acută pentru societatea românească. În ultimii
ani s-a constatat faptul că România a devenit dintr-o ţară de tranzit a drogurilor de provenienţa
asiatică către Europa Centrală şi de Vest într-o ţară consumatoare. Acest lucru este evidenţiat
şi de confiscările care au fost făcute de autorităţile române. În plus, s-a constatat o creştere
alarmantă a consumului în rândul populaţiei tinere, pragul de vârstă la care începe consumul
de droguri scăzând din ce în ce mai mult, ajungând în jurul vârstei de 11 – 12 ani( Rădulescu
Sorin, Dâmboveanu Cristina, 2006, p 245)
Problematica drogurilor în lumea de astãzi o reprezintã caracterul complex şi dinamic al
fenomenului şi nu în ultima rând extinderea sa pe întreaga plenetã. Aceastã problemã s-a
extins din trei mari motive şi anume: profiturile bãneşti ( cifra de afaceri pe plan mondial într-
un singur an fiind de 65 milioande de dolari) , folosirea conştientã a drogurilor ca armã
teroristã pentru subminarea unei forme de civilizaţie , consumal de individualcare este generat
de o infinitate de motive pur personale. ( Rădulescu S., Dâmboveanu Cristina, “, Bucureşti,
2006, p 17)
Toate aceste lucruri arată amploarea fenomenului ce se desfăşoară în România şi de
aceea este foarte important să se acţioneze cât mai rapid şi mai eficient posibil în găsirea şi
implementarea unor acţiuni concrete împotriva consumului de droguri, şi în special
consumului în rândul adolescenţilor care sunt cei mai vulnerabili şi mai predispuşi să
experimenteze lucruri noi fără să cunoască consecinţele acţiunilor lor.
Problematica drogurilor are un impact negativ asupra funcţionãrii societãţii în general.
Aceasta pune obstacole în calea programelor de dezvoltare şi poate compromite eforturile de
instaurare a pãcii şi de reconstucţie în ţãrile destabilizate de rãzvoiul civil. Nivelul de trai
scãzut şi problemele unei guvernãri fragile constitue un teren favorabil pentru producerea,
traficul şi consumul abuziv de droguri. Aceste aspecte diverse impun adoptarea unei abordãri
globale.

Dar pentru ca măsurile preventive să fie eficiente trebuie să se cunoască factorii care
contribuie la narcomanie, mecanismele de formare a dependenţei ets, ceea ce ne-am propus să
facem în lucrarea de faţă.
 Formele criminalităţii
Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repartizate în anumite
grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungându-se la un sistem de categorii
relativ unitar şi coerent.
Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în criminologie sunt analizate
următoarele forme ale criminalităţii :
1. Criminalitatea contra siguranţei statului, care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime,
dintre care amintim: trădarea, atentatul contra statului, complotul, subminarea puterii
de stat, sabotajul, spionajul etc.
2. Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de
crime, repartizate în mai multe subgrupe, şi anume: crime contra vieţii
(omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, uciderea din
culpă), crime contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovituri,
vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracţiuni)
contra libertăţii persoanei (lipsire de libertate, violare de domiciliu,
şantaj), crime cu privire la viaţa sexuală (viol, raport sexual cu o minoră)
şi infracţiuni sau crime contra demnităţii (insultă, calomnie).
3. Criminalitatea contra autorităţii, ce cuprinde un număr de 10 infracţiuni, dintre care
putem aminti: defăimarea unei organizaţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale,
sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a
frontierei;
4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale, cu un număr de 15 specii de
infracţiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înşelăciunea etc.
5. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni, cum sunt: falsificarea de
monedă, fals în înscrisuri sub semnătură privată.
6. Criminalitatea economică, ce cuprinde infracţiuni de tipul concurenţei neloiale, divulgării
secretului economic, falsificării de mărfuri.
7. Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat, organizaţii publice şi alte
organizaţii cuprinzând 32 de infracţiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei
mincinoase, luării de mită, etc.
8. Criminalitatea contra convieţuirii sociale, în care se înscriu 29 de infracţiuni, ca:
infracţiuni contra familiei (bigamia), infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de
stupefiante), infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie, infracţiuni care
aduc atingere convieţuirii sociale, infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice,
infracţiuni de parazitism social (cerşetorie, vagabondaj, prostituţie).
9. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. Această formă de criminalitate
include 29 de infracţiuni specifice activităţii militare, de tipul dezertării, sustragerii
de la serviciul militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare.
Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii, unele
dintre ele fiind dezincriminate.
 Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale
criminalităţii, şi anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor şi a
vârstnicilor.
1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii generale şi
cuprinde totalitatea delictelor săvârşite de persoanele care nu au împlinit
vârsta de 18 ani. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent
infracţiuni ce privesc disciplina familială şi şcolară, ca de exemplu
vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită
infracţiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violuri, infracţiuni
contra avutului şi contra normelor de convieţuire socială.
2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile
comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani. Conform unor opinii
avizate, în România, la un total de 100 infracţiuni săvârşite, într-o perioadă de 5 ani,
au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100
infracţiuni de omor şi tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 şi 20 de
ani. Din punct de vedere statistic, tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte
de tipul infracţiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri, contra bunurilor şi
infracţiuni cu privire la legea circulaţiei pe drumurile publice.
3. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul
criminalităţii, datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-
60 de ani), iar în totalul populaţiei, aceştia ocupă ponderea cea mai mare. Această
formă a criminalităţii nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani,
21-25 ani, 25-30 ani etc.). Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la
infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între
35-55 ani.
4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus,
îmbrăcând forme deosebite, sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare, în
comparaţie cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori şi majorilor.

3.3.Teoriile criminalitatii juvenile

A.Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate
biologică cauzată de mai mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor
teorii susţin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante de natură
patologică, deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de
împrejurările care au declanşat sau au precipitat actul criminal.
a.Teoria atavismului evoluţionist (a criminalului înnăscut). Creatorul acestei teorii
este criminologul Cesare Lombroso. Criminalul este o victimă a propriei sale înzestrări
biologice acumulate pe cale ereditară. Influenţa psiho-socială este minimă şi orientată în
sensul scopurilor urmărite de individ.
Detaliind aspectele delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru
apărare, uciderile războinice), Lombroso consideră că aceste acţiuni nu sunt criminale, ci sunt
rezultatele necesare ale eredităţii sau ale concurenţei vitale, de alegere sexuală, de necesitatea
socială a împiedicării neînţelegerilor şi de nevoia de hrană. Crima în societăţile animale oferă
explicaţia pentru crima din societatea umană – trăsăturile anatomo-fiziologice transmise din
generaţie în generaţie: anomalii cerebrale, bătrâneţe, antipatii, accesul de turbare, răutatea
perversă, pasiunile, interese, teama, durerea, dragostea, adulterul, acte sodomice, delicte
temperamental-sangvinice, pruncucideri, furt, asocierea răufăcătorilor, escrocherie,
alcoolismul, consumul de alte substanţe, alimentaţie, educaţie, climă, aversiune faţă de nou,
toate cu valoare patologică ereditară. Explicaţia omuciderii (existentă sub forma
pruncuciderii, uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru
rituri funerare sau sacrificii, din răutate brutală, cucerirea de renume precum şi pentru
răzbunarea sângelui), în teoria lombrosiană se explică prin invocarea primitivismului tribal
stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc
de evidenţiere individuală. De asemenea, canibalismul este apreciat ca fiind "ultimul grad al
fericirii umane".
În cadrul teoriei criminalului înnascut cauza principală a devianţei este ereditatea. Biologicul
reacţionează în mod spontan în virtutea unor deprinderi, a unor reflexe, indiferent de fondul
acţiunii mediului ambiental. Condiţiile mediului nu sunt şi condiţionale pentru apariţia
devianţei, care se reduce la structura genetică individuală. Individul moşteneşte tarele
strămoşilor. Lombroso exemplifică ideea de ereditate şi prin citarea unui studiu a lui E. Ferri,
care a identificat 22 de tipuri de crime în lumea animală asemănătoare cu cele descrise de
codurile noastre penale.
b.Teoria eredităţii a lui Goring (preluată şi de Beirne şi Messerschmidt) nu face
altceva decât să înlocuiască teoria criminalului înnăscut. Potrivit acestui autor
comportamentul social este un comportament moştenit, valenţele lui fiind transmise ereditar
de la o generaţie la alta. Delincvenţii moştenesc predispoziţii deviante, în consecinţă ei sunt
incapapibili să se adapteze la o viaţă socială normală. El ajunge la concluzia că un procent de
68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi înfractori, chiar dacă ar fi izolaţi de mediul
familial delincvent. În concluzie, conduita deviantă nu se datorează mediului social, ci
caracterelor ereditare.
c.Teoria biotipurilor criminale. În explicaţia antropologiei criminale cauzalitatea
singulară este determinată de constituţia biologică a criminalului, stabilindu-se şi o anumită
tipologie a individului infractor: astenicul, atleticul, displasticul. Astenicul este un individ cu
o constituţie fizică slabă, dar şi ca forţă, suferind de un complex de inferioritate. Nu se poate
baza pe forţă, astfel încât mijloacele sale sunt insidioase, înşelătoare, prefăcute. Dimpotrivă,
atleticul este o brută înclinată spre violenţă, cu dendinţe dominatoare, fără a avea un simţ
moral şi raţional prea dezvoltat. Displasticul este un adevărat complexat, care tinde să
găsească un vinovat pentru situaţia lui în orice persoană. Teoria este susţinută de autori ca: E.
Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie.
d. Teoria arborelui genealogic. Studiile pe baza cărora s-a întemeiat această teorie
pleacă de la încercarea de a demonstra că în familiile ai căror ascendenţi au avut antecedente
penale există un număr mai mare de infractori. Această metodă a fost aplicată de americanul
Goddard unui pescar olandez pe nume Kallikak. Acesta a avut mai mulţi copii din două
căsătorii, prima cu o femeie provenind dintr-un mediu infracţional, ce-a de a doua provenind
dintr-un mediu "sănătos". Studiul s-a bazat pe observarea descendenţilor proveniţi din cele
două căsătorii pe mai multe generaţii, ajungându-se la concluzia că cei care au devenit
delincvenţi au provenit din prima căsătorie a subiectului de caz. Teoria a fost criticată pentru
două mari vicii: disocierea eredităţii de influenţele mediului şi generalizarea unui caz
particular.
e.Teoria gemenilor. Studiile lui Langen şi Cristiansen au încercat să demonstreze că
predispoziţia ereditară în comiterea actului criminal constituie în cazul gemenilor
monozigotici un factor foarte puternic. Astfel, în cazul gemenilor monozigotici asemănările
dintre cei doi sunt foarte mari, aproape identice, iar dacă unul dintre ei are un comportament
deviant sunt toate şansele de "contaminare" şi pentru celălalt geamăn. În cazul gemenilor
heterozigotici predispoziţia deviantă a unuia în raport de celălalt este doar relativă. Rezultatele
acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Crima ca un destin, lucrare criticată pentru lipsa
unor fundamente ştiinţifice foarte clare.
f.Teoria copiilor adoptaţi. Unele studii mai recente au încercat să stabilească o
corelaţie între comportamentul delincvent al unora din copii adoptaţi şi comportamentul
părinţilor biologici. S-a constatat că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici pot
determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să
devină infractori. Nu se poate stabili, însă, o legătură de cauzalitate directă şi nici o
certitudine, comportamentul final depinzând şi de relaţionarea individului cu mediul
înconjurător.
g. Teoria diferenţei "de natură" între delincventul de obicei şi nondelincvent. În
concepţia lui N. Mailloux, autorul acestei teorii, delincventul de obicei este un fenomen
patologic identificând două momente cruciale în dezvoltarea personalităţii: apariţia identităţii
autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.
h.Teoria structurilor dobândite. Şcoala biologică de la Graz (Austria) a ajuns la
concluzia că prin ereditate nu se transmit genele criminale ale ascendenţilor, ci numai
tendinţele care se regăsesc la baza lor şi care pot fi considerate ca fiind criminogene:
excitabilitatea, agresivitatea etc., şi care dau "fragilitatea terenului" personalităţii tânărului.
Structurile dobândite se regăsesc pe două planuri: biologic şi psihiatric. Planul biologic este
redat de iadaptările fizice sau infirmităţi diverse, care pot determina insuccesul şcolar,
profesional şi social şi, pe cale de consecinţă, sunt de natură să dezvolte într-un individ
sentimente de inferioritate sau de frustrare. Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă
de psihoze sau psihopatii ereditare şi de debilitatea mentală care, la rândul său, poate fi de
origine ereditară, ginecologică sau infecţioasă. Ambele planuri pot avea o influenţă asupra
socializării normale a individului, sau chiar o influenţă criminogenă.Se subliniază, de
asemenea, că aceste structuri dobândite nu au o valoare criminogenă prin ele însele, iar
individul care a dobândit astfel de stări biologice nu va deveni în mod necesar un infractor,
aşa cum nu este sigur că un individ perfect sănătos nu va săvârşi niciodată un act criminal.
Structurile dobândite pot avea valoare criminogenă numai în funcţie de dezvoltarea ulterioară
a individului şi de influenţa factorilor externi din mediul ambiant.

B.Teoriile psihologice-În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice.

Pentru o parte dintre cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca
şi cei sociali. În consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie
ţinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi
comportamentală, ca şi de egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta
adolescenţei, factori care influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea
adulţilor. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul
dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia
precedentă, reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele
ereditare etc.
a.Teoria inadaptării biologice. Teoria este descrisă de criminologul suedez O.
Kinberg, pentru care structura biopsihică a individului determină modul acestuia de reacţi la
stimulii mediului ambiant. Pentru Kinberg personalitatea individului este formată din trei
elemente: nucleul constituţional, variantele patologice eventuale şi funcţia morală.
Nucleul constituţional desemnează ansamblul reacţiilor individului la stimulii externi,
existând patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: capacitatea – nivelul maxim pe care
îl poate atinge inteligenţa unui indivis; validitatea – cantitatea de energie cerebrală de care
dispune individul; stabilitatea – gradul în care se păstrează echilibrul emoţional; soliditatea –
gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului. Aceşti factori – radicalii constituţionali –
pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari şanse de a deveni delincvent le
are minorul subcapabil, supervalid, superstabil şi subsolid. Variantele patologice sunt
accidentale spre deosebire de radicalii constituţionali, şi sunt formate din boli mentale,
eventuale tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stări
patologice pot determina o deficienţă a funcţiei morale care constituie în mod natural un
factor de rezistenţă a minorului faţă de delincvenţă. Funcţia morală reprezintă capacitatea
individului de a evalua normele morale şi promptitudinea cu care reacţionează la stimulii
externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru trepte graduale de rezistenţă la
fenomenul infracţional.
b.Teoria personalităţii criminale este o altă explicaţie a delincvenţei juvenile care
doreşte concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel,
consideră că între delincvent şi nondelincvent nu există neapărat o diferenţă de natură
(Mailloux), ci una de grad. Diferenţa de grad ar consta în faptul că personalitatea
delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar fi dominată de anumite trăsături
care ar determina comportamentul criminal, şi care alcătuiesc "nucleul central al personalităţii
criminale".Nucleul este alcătuit din patru elemente: egocentrismul – tendinţa de a raporta totul
la sine; labilitatea – instabilitatea comportamentului; agresivitatea – componenta care elimină
barierele din calea actelor umane; indiferenţa afectivă – adică absenţa emoţiilor. Cele patru
componente se încadrează în două grupe: pe de o parte agresivitatea, care joacă un rol
determinant în trecerea la actul criminal şi care este, deci, o componentă activă, şi, pe de altă
parte, celelalte trei componente, având un rol pasiv, respectiv de a neutraliza inhibiţia în
momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte, componentele pasive au rolul
de a lăsa agresivitatea să se manifeste liberă. De aceea aceste componente au un rol negativ.
Cu toate că, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu
comportament agresiv, în realitate este un comportament devenit posibil datorită absenţei
unor bariere care, în mod obişnuit, inhibă agresivitatea.
c. Teoria complexului individual. Agresivitatea generează structuri şi funcţii
biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate în interacţiune şi
integrate în sistemul personalităţii agresorului. Psihicul individului, mediat între instinct şi
inhibiţie (inhibiţia fiind factorul psiho-biologic care determină calitatea şi gradul reacţiei
individuale la factorii declanşatori, interni sau externi, ai actului criminogen), realizează
manifestări instinctuale neomogene, determinate de afectivitate, intelect, cultură şi mediu
social, sub forma unor complexe: păpuşismul – lipsa de control cortical, care psihic generează
violenţa sexuală împotriva copiilor; complexul lui Dracula – generat de infirmitate mentală
sau de lipsa inhibiţiei şi caracterizat prin plăcerea de a vedea sânge sau scene violente,
suferinţă; complexul brâncovenesc – generat de intoleranţa faţă de condiţiile ambientale în
ceea ce priveşte respectarea şi impunerea propriilor reguli şi principii, indiferent de urmările
actului individual.
d.Teoria psihomorală. Cu ocazia celui de al doilea Congres Internaţional de
Criminologie (Paris – Franţa, 1950), E. Greeff a prezentat în Raportul asupra criminogenezei
o adevărată teorie a cauzalităţii actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale
individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de
simpatie. De aici o posibilă explicaţie a delincvenţei juvenile, întrucât, când primele
experienţe de viaţă ale individului minor sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot altera,
instalându-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.
Personalitatea infractorului se naşte de-a lungul unui proces lent de degradare morală care, în
final, îl duce la comiterea actului criminal.
Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima fază, denumită a asentimentului
temperat, este cea în timpul căreia se naşte ideea de crimă, individul suferind o degradare
progresivă a personalităţii ca urmare a unor experienţe eşuate. A doua fază este cea a
asentimentului formulat, în care individul acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări şi un
mediu social tolerant. Ultima fază este cea a crizei, în timpul căreia individul trece prin aşa-
numita "stare periculoasă" când, acceptând rezultatul, caută numai ocazia favorabilă trecerii la
actul criminal.
e.Teoria "derivei". Urmând modelul lui Greeff, sociologul american D. Matza oferă o
explicaţie originală delincvenţei juvenile, în lucrarea Delincvenţă şi derivă. Acţiunea
criminală a minorilor apare ca produs al unei alegeri libere, la capătul unui proces de
interacţiune mai mult sau mai puţin intens, de alunecare, de abandonare de sine în "derivă",
care devine posibil prin două mecanisme psihologice: contestarea culpabilităţii şi apariţia
sentimentului de injustiţie. Voinţa şi decizia delincventului minor de a săvârşi actul criminal
sunt activate de doi factori importanţi, şi anume pregătirea şi disperarea.
Matza a plecat în expunerea mecanismelor derivei de la teoria subculturilor delincvente, dar
contestă faptul că delincvenţa juvenilă s-ar explica prin existenţa unei subculturi delincvente
pentru tinerii provenind din clasele sociale defavorizate, şi că modificarea comportamentelor
acestora se produce datorită imposibilităţii lor de a accede la statutul "clasei mijlocii".
f.Teoria arborelui este expusă de A. K. Cohen în lucrarea Devianţă şi control.
Modelul explicativ s-a dorit a avea un caracter foarte general, autorul acordând o autonomie
relatvă persoanei delincventului pentru a demonstra procesul interacţiunii dintre personalitatea
individului şi circumstanţele exterioare favorizante ale actului agresional. Actul delictuos nu
poate fi disociat în elementele sale componente, el se dezvoltă în timp şi în mai multe etape,
fiind un proces continuu de tatonare ce nu poate fi determinabil şi care se modifică în
permanenţă, în funcţie, fie de schimbările intervenite la nivel individual, fie de schimbările
factorilor exogeni, fie de amândouă.
g.Criza familială. Sub aspectul etiologiei delincvenţei juvenile, familia nu este doar
prima structură socială pe care o cunoaşte copilul, ci şi primul factor pentru dezvoltarea sa
psihică. Potrivit studiilor medicale relaţia copilului cu mama în primele 9-12 luni este
esenţială pentru copil, acesta neavând o personalitate proprie şi simţind nevoia identificării cu
persoana de lângă el. Începând cu al treilea an de viaţă copilul vede în tatăl său autoritatea
familiei şi, pe cale de consecinţă, se naşte nevoia de a asimila acest comportament exterior.
Comportamentul minorului depinde de integritatea funcţionalităţii familiei, nerealizarea
funcţiilor principale ale acesteia (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) determinând
comportamente deviante. Principalele mutaţii în structura familiei, reprezentând o ameninţare
pentru armonia sa, pot fi: abandonul copilului la naştere şi absenţa îngrijirii continue,
separarea mamei de copil ca urmare a unor împrejurări de forţă majoră, absenţa tatălui,
divorţul în unele cazuri, certuri grave şi repetate între părinţi, excesul de indulgenţă sau de
severitate faţă de copil din partea părinţilor. Nu se poate stabili o legătură de cauzalitate
directă între deficienţele procesului de socializare familială şi conduitele negative ale unor
minori, dar se poate stabili o legătură mediată de absenţa climatului afectiv în familie, de
prezenţa unor carenţe educative, de existenţa unor relaţii conflictuale între părinţi.În sfârşit,
aşa cum evidenţiază majoritatea cercetărilor de specialitate efectuate în acest domeniu,
diferenţele de comportament şi valori morale ale tinerilor de aceeaşi vârstă se explică,
adeseori, prin diferenţele înregistrate în practicile părinţilor în materie de educaţie. Din acest
punct de vedere există o mare varietate de atitudini şi concepţii familiale, care influenţează
sensibil comportamentul viitorului adult.
h.Abordarea psihopedagogică a delincvenţei juvenile. Şcoala reprezintă pentru orice
minor primul mediu exterior care îl obligă să se adapteze unor reguli de conduită şi în cadrul
căruia sancţiunile sunt aplicate de o altă autoritate decât familia. Este momentul în care
eventualele carenţe afective sau de educaţie în familie se fac simţite şi pot provoca foarte uşor
eşecul şcolar. Tendinţa spre delincvenţă este rezultatul eşecului asimilării normelor de
conduită de către elev.
 i.Teoria rezistenţei la frustrare (a înfrânării). Teoria încearcă să concilieze punctul de
vedere psihologic cu cel sociologic, acordând un rol principal structurii interne, psihice, a
individului.
j. Teoria psihanalitică. S. Freud, autorul acestei teorii, explică fenomenul agresional
folosind conceptele de inconştient, instinct, vis, refulare, libido. Actul agresional este
determinat de instinct, este o aventură a dorinţei, instinctul manifestându-se la nivelul
inconştientului şi având un pronunţat caracter arhaic. Individul este un subiect absolut pentru
care ceilalţi oameni sunt obiecte de satisfacere sau de frustrare. Prin reprimare individul
încearcă să identifice mijloacele concrete, directe de apărare împotriva agresiunilor pe care le
depozitează în afara conştiinţei, astfel încât să rămână ascunse, negând anxietatea. Crima
apare ca substitut al puterii pentru ceea ce agresorul nu a realizat în viaţă din cauza firii lui,
adică: putere, bogăţii, onoruri.

C.Teoriile sociologice-Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe

particularităţile psihice de la vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor individuali,
psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant
elementelor cu caracter sociocultural şi condiţiilor vieţii sociale în general. Delincvenţa
juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la
mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienţelor structuriilor sociale şi al
conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianţă şi
conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, delincvenţa juvenilă fiind
o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea
adulţilor.
a. Teoria anomiei. Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim,
pentru care anomia însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie,
revoluţii, calamităţi – care suspendă temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte
autoritatea controlului social exercitat de instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de
sancţiuni ferme celor care încalcă legea.
b. Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist). Reprezentanţi: F.
Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman
etc. Potrivit acestei teorii delincvenţa nu este un anumit tip de comportament, ci o însuşire
conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care
apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuşi
conformist sau deviant. Devianţa, în general, şi delincvenţa, în special, nu există decât în
măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o "etichetează" şi îl
sancţionează pe cel considerat deviant. Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă
devine deviantă şi se va comporta ca atare. Individul conştientizează că este incriminat etic,
însă acceptat social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, îşi acceptă poziţia şi
se comportă ca atare. Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor
categorii de tineri proveniţi din categorii şi familii neprivilegiate, deşi comportamentul lor
nonconformist nu se deosebeşte de cel al tinerilor aparţinând unor categorii sociale
privilegiate sau care deţin puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor
ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o
generalizare abuzivă şi refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.
c. Criminologia critică. Reprezentanţi: I. Taylor, P. Walton, J. Young. Autorii explică
delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din criminologia reacţiei sociale şi explicarea
stărilor conflictuale dintre individ şi sistemul economico-politic. Dintre toate faptele sociale,
susţin ei, cele care privesc delincvenţa sunt limitate de următorii factori: originile îndepărtate
ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate ale reacţiei sociale, originile
îndepărtate ale reacţiei sociale.
Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea valorilor sociale în mod
diferenţiat, formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se
stabilească, prin acumularea unor date de "psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui
individ după temperament, în sensul adoptării sau respingerii "opţiunii criminale". Obiectul
general al studiului actului actului infracţional structurează relaţia dintre gândirea şi acţiunea
individuală, diferenţiată social în raport cu libertatea individuală şi demersul structurilor
sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracţional şi reacţia socială
de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea statală sau
socială asupra devianţei.
d. Teoria "asociaţiilor diferenţiale". Criminologul american E. A. Sutherland
elaborează teoria plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului
delincvent, alcătuită atât din circumstanţele de la momentul comiterii actului criminal, cât şi
din elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului (anamneza socială). Teoria lui
Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive
(conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament, care se învaţă în cadrul
relaţiilor de comunicare şi relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei nu este
liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze mobilurile,
scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau pozitive pe care le acordă
regulilor şi dispoziţiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul nonconformist, care
înclină spre violarea dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de
conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care se vor asocia (de
aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor deviante vor fi nevoiţi să înveţe şi să
experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului în care trăieşte pentru a supravieţui şi a-şi
îndeplini scopurile.
e.Teoria strategică. M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică
înţelege delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având raţiunea sa proprie,
ţinând cont de oportunităţile care se oferă autorului şi de conduita adversarului său.
Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiţi adolescenţi săvârşesc acte criminale.
Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât
sunt obişnuiţi. Aceasta ar fi o explicaţie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentaţi
ocazional să comită infracţiuni. Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru
"super-delincvenţi", minorii care se angajează mult mai activ şi mai profund în fenomenul
criminal, o asemenea atitudine caracterizând recidiva juvenilă.
f.Teoria conflictelor de cultură, cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau
a "grupurilor de la marginea străzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentanţi pe
A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F.
Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. şi Z. Gluek şi alţii.
Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând drept cauze prime ale
acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei societăţi, respectiv culturile şi
subculturile. Conflictul de cultură apare ca o consecinţă a condiţiilor economice precare în
comunităţile sărace de emigranţi sau în cele ale unor etnii minoritare.
g.Teoria dezorganizării sociale. Conform acestei orientări, geneza şi dinamica
delincvenţei sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale şi economice, de
fenomenele de urbanizare şi exod rural. Cercetătorii americani C. R. Shaw şi H. D. McKay au
dovedit, prin date statistice şi cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone cu
procese intense de dezvoltare economică şi socială, rata delincvenţei este mult mai ridicată
comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut schimbări sociale, economice şi culturale
atât de spectaculoase. Efectul este generat de constituirea unor comunităţi eterogene, cu grad
scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi
ineficace.
 h.Teoria controlului social. Controlul social poate corecta, în mare parte, deficienţele
şi lipsurile socializării şi integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea
controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariţia unor forme de
devianţă. Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca
finalitatea fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială, conformitate ce
se poate realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ şi societate, legătură dată de
patru variabile: 1. ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special familie. Parinţii
reprezintă modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de socializare
primară; 2. angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o
pregătire şcolară şi profesională desăvârşită; 3. implicarea individului în activităţi
convenţionale ce duc la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea
statusului social; 4. convingerea, credinţa validităţii morale a sistemului central de valori
sociale. Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puţin probabile
comportamentele delincvente

Consumul de droguri factor al criminalitatii

Drogurile nu ţin cont de cine le consumă. Copiii, adolescenţii sunt victime sigure.
Curiozitatea îi aruncă în ghearele dependenţei. Să scape, copilul are nevoie de ajutor. Însă, în
România, în afara urgenţelor, nu există niciun centru special de tratament pentru copiii care
consumă droguri
O parte din ce în ce mai importantă a criminalitatii juvenile este în legătură directă sau
indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu consumul de alcool. Fenomenul este
foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la colectivităţile din şcoli, facultăţi, cluburi
sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.
Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi
dependenţă fizică. Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de euforie, specifică
stupefiantelor, dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a
evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să
folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima
doză administrată. Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca
să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi dependenţii deseori
recurg la furturi în familie, înşelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării şi chiar crimă
în grupul de prieteni, de cunoştinţe şi în comunitate. De la infracţiunile săvârşite individual în
scop de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni
şi "tovarăşi de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea consumatorilor
dependenţi de către reţelele ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenţii acceptă să
vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru consumul propriu. Astfel, orice consumator de
droguri este întotdeauna un potenţial "dealer", care sporeşte membrii crimei organizate.
Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor
sale, cât prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil
de producerea a cca. 80% din infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă.
La începutul secolului XX, E Ferri semnala că numărul infracţiunilor de omor, loviturile
cauzatoare de moarte şi alte infracţiuni de violenţă, creşte sau descreşte în acelaşi timp cu
producţia de vin. Consumul de alcool determină comiterea unor categorii diverse de fapte
penale, de la cele din culpă (de exemplu, accidente rutiere), până la cele intenţionate (omor,
vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).
2.1.Efectele drogurilor
Toate drogurile pot fi clasificate în trei categorii: Depresantele (spre exemplu heroina,
barbiturate) sunt sedative care actioneaza asupra sistemului nervos. Relaxarea artificiala si
usurarea de la neliniste si stres mintal tinde sa produca dependenta psihologica si renuntarea
de la utilizarea lor este problematica. Dependenta poate duce la supradozare acuta, care la
rândul sau poate cauza moartea din cauza depresiei respiratorii.Stimulantele (spre exemplu
cocaina, crackul, amfetamine) sunt agenti care activeaza, sporesc sau maresc activitatea
neurala. În primul rând ei cauzeaza frisoane, dureri de cap, hipertensiune si batai de inima
sporite. Efectele de lunga durata sunt greata, insomnia, pierderea greutatii, convulsii si
depresia.
Halucinogenele (spre exemplu marijuana, extazi, LSD) sunt un grup chimic divers care
produce schimbari mintale profunde, cum ar fi euforia, nelinistea, distorsiunea senzoriala,
halucinatii vivide, deluzii, paranoie si depresie. Nu exista drog ilicit, care ar putea fi
considerat sigur. Într-un fel sau altul utilizarea substantelor psihoactive modifica functionarea
normala a organismului uman si în termen lung, poate cauza daune serioase.
2.2.Prevalenta abuzului de droguri
Prevalenta abuzului diferitor droguri variaza între regiuni si chiar între tari în întreaga
lume.
Marijuana si hasisul: Estimarile indica ca canabis este cel mai abuzat drog în toate partile
lumii, pe care îl consuma estimativ 141 milioane oameni (sau 2.4 procente din populatia
globului). În mod particular, un numar mare de oameni tineri experimenteaza cu canabis: în
unele tari atât de mult ca 37 procente din copiii de scoala si adultii tineri au folosit drogul o
data în ultimul ani si 10-25% o data în ultima luna. În general, abuzul de cannabis sporeste în
multe tari, stabilizându-se în tarile, unde a atins nivel înalt. Drogurile sintetice: Raspândindu-
se relativ încet în anii optzeci, abuzul stimulantilor de tip amfetaminic a sporit rapid în
Europa, Australia, America de Nord si Asia de Sud-Est în anii nouazeci. În timp ce abuzul s-a
stabilizat în unele dintre aceste zone, exista o crestere continua a cererii globale, în particular
în Asia de est si de Sud-est. În mod sporind, drogurile sintetice si-au sporit semnificatia, în
special între tineri, drept drog de amuzament ales, deseori în combinatie cu cannabis. MDMA
(extazi) este popular în tarile industriale în special în Europa.Alte droguri din plante: În
general, cocaina împreuna cu diverse alte substante derivate din coca, cum ar fi „bazuco”
domina cererea pentru tratament. UNDCP estimeaza ca circa 13 milioane de oameni abuzeaza
cocaina în întreaga lume: cel mai înalt nivel fiind în Statele Unite. În comparatie cu alte
droguri, abuzul de heroina si alte opiate este mai putin prevalent. Estimarile Natiunilor Unite
indica ca circa 8 milioane de oameni abuzeaza opiatele, în mare parte în Europa, Asia de sud-
est si de sud-vest. Nivele crescânde de abuz sunt înregistrate în europa de est si Asia centrala.
Cocaina nu pare a fi printre drogurile de prima alegere printre tineri. Cu toate acestea, tendinta
arata o oarecare crestere în abuzul acesteea în Europa (în special în Londra si Amsterdam).
Cât de mare este oferta?Mare! În 1999, producerea globala de opiu a atins nivelul de 5,794
tone metrice, cultivate pe 219,000 hectare de mac. Mai mult de 75 procente de opiu vine din
Afganistan. Producerea globala de frunze de coca a crescut la 317, 926 tone de pa 183,000
hectare de coca. Aproape 60 procente de frunze de coca vin din Columbia. Cum stim acest
fapt? Integrând eforturile în supravegherea aeriana, aprecierea la sol si perceperile din satelit
au permis tarilor sa obtine o harta larga a zonelor ilicite de crestere si sa indice ariile cu
cultivare descrescânda sau crescânda, astfel încât se poate face o apreciere sigura a productiei
culturilor.
Producerea ilicita de droguri si cererea pentru ele a indus prosperarea afacerilor ilegale –
a unui non-business care poate compromite economiile si infirma statele. Traficarea
drogurilor se afla în mâinile sindicatelor transnationale organizate criminale, care au luat
avantaj de procesul de globalizare, pe timp ce masurile de lupta contra acestora au fost
tergiversate. Care a fost raspunsul Natiunilor Unite?Natiunile Unite a abordat fenomenul
abuzului de droguri începând cu data crearii acestei organizatii. Comisia pentru Drogurile
Narcotice a fost creata în 1946 si la moment cuprinde 53 state-membre, care sunt implicate pe
baza de rotatie. Oficiul Natiunilor Unite care se ocupa cu controlul asupra drogurilor a fost
unificat în 1990 ca Programul International al Natiunilor Unite (UNDCP) pentru Controlul
Drogurilor.În 1999 acest Program a fost legat cu Centrul pentru Prevenirea Crimei
Internationale (CICP) cu scopul formarii Oficiului pentru Controlul Drogurilor si Prevenirea
Crimelor. Prin intermediul Natiunilor Unite, lumea a început sa-si dezvolte un raspuns
coordonat asupra problemei abuzului de droguri.
• Conventia Unica asupra Drogurilor Narcotice (1961) a unit diverse tratate existente, ce
limiteaza vânzarea si utilizarea diferitor substante în scopuri medicale. Aceasta a fost
suplimentata în 1972 cu Protocolul care accentueaza necesitatea serviciilor de tratament si
reabilitare.
• Conventia asupra Substantelor Psihotropice (1971) a stabilit un sistem de control
international pentru o serie de droguri farmaceutice si alte substante folosite în producerea
drogurilor ilicite.Pe parcursul mai multor ani problema drogurilor a fost perceputa de catre
comunitatea internationala ca fiind generata de „oferta”. Se credea ca drogurile abuzate îsi
aveau originea în tarile în curs de dezvoltare si erau consumate în tarile industriale. Putina
atentie a fost acordata reducerii cererii. Cu toate acestea, situatia s-a schimbat dramatic, caci
nivele înalte de consum au fost descoperite în tarile în curs de dezvoltare; cannabis si
drogurile sintetice fiind produse atât la nord, cât si la sud. Ca rezultat, Natiunile Unite a
adoptat o abordare balansata pentru a reduce simultan atât oferta, cât si cererea. În 1998,
Adunarea Generala a adoptat o Declaratie Politica ce contine o serie de obiective, cu termeni
limita desemnati, care includ:Pâna în 2003: de a elabora sau a spori strategiile de reducere a
cererii si de a crea sau consolida legislatiile nationale si programele anti-droguri, si de a
adopta legislatia nationala de spalare a banilor; siPâna în 2008: de a atinge o scadere
semnificativa a cererii si de a elimina sau reduce semnificativ cultivarea, producerea si
comercializarea ilicita a drogurilor (inclusiv drogurile sintetice).
În fiecare zi, pe tot cuprinsul globului pământesc, milioane de oameni folosesc droguri.
În mod surprinzător, de cele mai multe ori, folosim droguri atunci când consumăm ceai sau
cafea. Ca şi multe alte droguri, cafeina din ceai, cafea sau alte băuturi răcoritoare cum ar fi
Coca- Cola, sau alcoolul din vin şi bere sunt substanţe care modifică funcţionarea normală a
organismului. Folosite cumpătat, aceste droguri sunt relativ inofensive şi în multe zone ale
lumii sunt perfect legale.
Totuşi, alte tipuri de droguri sunt ilegale şi periculoase. Substanţe ca heroina fac parte
din această categorie, iar deţinerea sau folosirea lor sunt interzise prin lege. Aceste droguri pot
ucide.
Alcoolul este probabil cel mai comun drog. Este folosit în aproape toate colţurile lumii.
Acesta se formează atunci când drojdia (particule de mucegai) fermentează zaharul în mod
natural, în fructe ca strugurii şi în seminţe, cum ar fi cele de orz. Vinul, berea, cidrul şi tăriile,
cum ar fi ginul, romul, conţin toate alcool.
Acest drog acţionează asupra creierului în două moduri. Este un anestezic ce
amortizează senzaţii şi sentimente şi este, de asemenea, un depresiv, ce încetineşte acţiuni şi
reacţii.
Puterea alcoolului, ca viciu, este evidentă atunci când o persoană dependentă de acesta
încetează să-l mai consume. Această persoană poate suferi de anumite simptome ale renunţării
la alcool, de pildă delirium tremens. Acestea cuprind transpiraţie, tremurat, greaţă şi
halucinaţii.
 Nicotina din tutun este un drog consumat pe scară largă în societate. Fumatul frunzelor
uscate ale plantei de tutun este foarte nociv din punct de vedere fizic. Fumatul poate provoca
unele forme de cancer, cum ar fi cel la plămâni şi gât, poate, de asemenea, cauza unele boli
ale inimii şi ale vaselor sangvine, probleme ale plămânilor, ca bronşita, precum şi tulburări la
copiii nenăscuţi ai unei femei fumătoare.
Aceste boli sunt provocate în special de alte ingrediente din fumul de tabac, cum ar fi
vaporii de tar şi monoxidul de carbon.
Nicotina însăşi poate contribui la stimularea unei persoane, făcând-o să se simtă mai
alertă şi mai plină de viaţă. Fumătorii se obişnuiesc rapid cu fumatul şi trebuie să fumeze mai
mult pentru a obţine acelaşi efect. Aceştia pot, de asemenea, deveni dependenţi din punct de
vedere psihologic, deci, chiar dacă sunt conştienţi de riscurile la care se expun, le este foarte
greu să renunţe la acest obicei.
Asemenea nicotinei, cafeina este un alcaloid provenit în acest caz din frunzele plantei de
ceai, sau din seminţele arborelui de cafea. Cafeina este prezentă şi în cacao şi unele băuturi
răcoritoare.
În consumul zilnic, cantităţile de cafeină sunt de obicei reduse. Însă, în cantităţi mari
acestea pot provoca probleme grave de sănătate, cum ar fi somnul neliniştit şi tulburările
digestive.
Marijuana, denumită şi canabis sau haşiş, este extrasă din cânepă. Cel care o consumă se
simte relaxat, tihnit, mai conştient de ceea ce-l încojoară şi mai capabil de a fi încrezător şi
creativ. Cel ce priveşte din afară, vede exact opusul acestor stări.
În general, şi în comparaţie cu alte droguri mai puternice, marijuana nu pare să creeze
dependenţă. Cercetările au demonstrat că aceasta poate duce la probleme mai puţin grave în
comparaţie cu tutunul sau alcoolul. În multe ţări, unele grupări au încercat să schimbe legile şi
să înlăture unele pedepse pentru consumul acesteia.
Barbituricele sunt droguri create în laborator şi, uneori sunt prescrise de medici pentru
alungarea insomniei şi neliniştii, în calitate de „somnifere” sau „calmante”. Sunt, de
asemenea, recomandate persoanelor care nu pot supravieţui, datorită faptului că sunt prea
neliniştite, agitate şi speriate tot timpul.
Barbituricele sunt prescrise mai rar în zilele noastre, iar folosirea lor este supravegheată
cu atenţie. Acestea datorită problemelor din trecut, inclusiv abuzul, dependenţa fizică şi
psihologică.
În doze mari, barbituricele produc efecte similare cu ale alcoolului. Simptomele încetării
folosirii acestora sunt grave, uneori chiar fatale.
Amfetaminele sunt, de asemenea fabricate în laborator şi sunt denumite „excitante”. Cei
care le folosesc se simt energici şi alerţi. Aceste medicamente accelerează reacţiile chimice
ale organismului, producând energie. Au fost folosite cândva ca tablete pentru slăbit.
Problema este că, de multe ori, consumatorul este tentat să mai ia o doză, pentru a se simţi din
nou energic, iar acest fapt poate duce foarte uşor la obişnuinţă şi dependenţă psihologică.
Halucinogenele reprezintă un grup variat de droguri. Unele sunt naturale, cum sunt cele
din „ciupercile magice” şi mescalina din cactusul „peyote”, celelalte sunt create în laborator,
ca LSD-ul (acid lisergic dietilamid).
Aceste droguri au efecte dramatice asupra conştiinţei, a simţurilor şi a percepţiei
consumatorului. Acesta poate avea halucinaţii puternice şi o astfel de „călătorie” poate fi
extrem de înspăimântătoare. Cea mai mare parte a halucinogenilor nu creează o dependenţă
fizică serioasă, iar pe termen lung nu par să cauzeze o dependenţă psihologică puternică.
Aceştia provoacă însă o toleranţă în oraganism, iar oamenii au murit chiar sub influenţa lor.
De exemplu, consumatorul îşi poate închipui că poate să zboare, şi să sară pe fereastră.
Opiul, morfina şi heroina se obţin din specia de mac denumită opiu. Acestea provoacă
stări temporare de amorţeală, linişte şi chiar exaltare şi fericire. În medicină, aceste droguri se
folosesc ca remedii contra durerii. Ele sunt însă deosebit de puternice şi periculoase, putând
provoca rapid toleranţă în organism şi dependenţă serioasă. O supradoză poate ucide.
Renunţarea la consumul acestora se realizează sub supraveghere medicală, iar reacţiile
organismului sunt foarte neplăcute: friguri, greţuri, tremurături, crampe şi transpiraţie.
Cocaina este un praf alb, extras din frunzele plantei coca. Aceasta poate să-l facă pe cel
care o consumă, alert şi plin de energie, chiar euforic. Deşi unii pretind că pot folosi cocaina
ca pe un drog social sau de „recreere”, ca şi alcoolul, alţii devin dependenţi din punct de
vedere psihologic de aceasta. Printre alte efecte se numără halucinaţiile, teama şi paranoia.
Majoritatea drogurilor folosite din motive sociale, în mod legal sau nu, afectează
creierul. Ele alterează aspectele mintale, cum ar fi gândirea, concentrarea, agilitatea, emoţiile
şi conştiinţa. Acestea sunt droguri psiho-active. Drogurile şi motivele consumului acestora
variază de la o zonă la alta şi în funcţie de timp.
Un motiv al consumului de droguri în mediul social este folosirea lor ca „lubrifiant
social”, de la o conversaţie la o ceaşcă de cafea, la o noapte petrecută într-un bar. Drogurile îi
ajută pe consumatori să devină mai relaxaţi, deschşi, prietenoşi şi sociabili. Un alt motiv al
consumului de droguri este faptul că acestea par să confere o uşurare temporară, un fel de
evadare pentru o perioadă de timp.
Oamenii încearcă să se detaşeze de o întreagă serie de probleme: stres, bani, griji, familii
destrămate. Unele persoane extind această idee şi încearcă să se detaşeze de toată lumea reală.
Ele nu se pot lupta cu lumea reală şi consumă droguri pentru a-şi crea o lume fantezistă
alternativă.
Un alt motiv pentru care oamenii consumă droguri este reprezentat de presiunea
exercitată în cadrul unui grup, spre exemplu o persoană ia droguri pentru că şi prietenii sau
colegii din anturaj fac acest lucru.
Dependenţa de droguri poate fi psihologică sau fizică, sau ambele. Dependenţa
psihologică se petrece în mintea omului; consumatorul simte că nu poate gândi normal şi să
supravieţuiască fără ajutorul drogului. În cazul dependenţei fizice, nervii, muşchii, inima şi
alte organe ale corpului au nevoie de drog pentru a-şi continua funcţionarea.
Dacă este privat de droguri, dependentul poate suferi probleme fizice şi mintale. Aceste
probleme variază de la tremurături şi friguri, la transpiraţii, crampe şi dureri, inconştienţă şi
chiar convulsii fatale.
Organismul se obişnuieşte treptat cu unele droguri. Cu timpul este nevoie de o cantitate
mai mare de drog pentru a da aceleaşi rezultate ca înainte. Această nevoie de cantităţi din ce
în ce mai mari de drog, în vederea obţinerii aceluiaşi efect, poartă denumirea de toleranţă.
Modul de administrare al drogurilor este, de asemenea, foarte periculos. Inspirarea
cocainei poate deteriora nasul şi căile respiratorii. Injectarea unui drog cu ajutorul unei seringi
nesterilizate poate provoca infecţii ca hepatita sau SIDA.
Există câteva metode de întrerupere a consumului sau a dependenţei de droguri. Acestea
cuprind:administrarea unor medicamente speciale, sub supraveghere medicală;tratamente de
psihoterapie sau forme similare de tratament;aderarea la grupuri formate din foşti
consumatori;reabilitarea într-un centru de dezintoxicare;detaşarea de situaţia sau grupul social
unde a început consumul de droguri.
Multe din metodele amintite mai sus costă bani, iar unele societăţi nu asigură resurse
adecvate în vederea abţinerii de la consumul de droguri şi reabilitării. De asemenea, reuşita
depinde de puterea vionţei şi motivaţia consumatorului.
Consumul unor droguri poate duce chiar la crime. Se recurge deseori la jafuri, spargeri
şi alte infracţiuni, în vederea obţinerii banilor necesari pentru cumpărării drogurilor. Acest
lucru se întâmplă mai ales în cazul drogurilor puternice, care creează dependenţă şi sunt
adesea cele mai scumpe.
 Studiu de caz
Date bibliografice
Nume si prenume:P.B
Data nasterii:5.02.1998
Domiciliul:IASI
Clasa: AVIII A
Varsta:17
Nationalitate:ROMANA
Religia:ORTODOXA
Situatia parentala:FAMILIE MONOPARENTALA

Date despre familie

Mama :PL
Data nasterii:21.06.1968
Studii :LICEUL
Ocupatia :MUNCITOARE IN ITALIA DIN 2010
Tata : PA
Data nasterii:-
Studii :-
Ocupatia: -

Istoricul social
PB,domiciliat in Iasi, are 17 ani si este elev in clasa a VIIa la un liceu tehnologic din
Iai. Provine dintr-o relatie de concubinaj dintre parintii sai, mama este plecata la munca in
Italia din 2002,iar pe tatal sau nu l-a cunoscut. Mama nu a mai sunat niciodata de cand a
plecat din tara.
Rezultatele scolare ale minorului sunt foarte proaste repetand de mai multe ori clasa a V a si
clasa a VI a.
Din anul 2005 a intrat intr-un grup de minori delincventi si a inceput sa consume droguri.
Istoricul infractional
Prima fapta infractionala realizata de minorul PB a fost in 2011prin spargerea unui
chiosc de strada, apoi au urmat spargeri de masini,sub influenta drogurilor .

Date medicale
Nu a suferit de boli cronice

Date psihologice
Subiectul se caracterizaza printr-o dezvoltare intelectuala medie.Din punctul de vedere
al comportamentului si al personaliatii se poate observa un accentuat sentiment de
superioritate si agresivitate verbala.

Ecomapa
SCOALA AUTORITA
TILE
LOCALE
BISERICA

BCA

FAMILIA
LARGITA
ANTURAJU
L

Legenda
Relatie ocazionala Relatie permanenta
 Relatie conflictuala Relatie inexistenta

Bibliografie

1. TUDOR AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997
2. DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
3. FLORENTINA GRECU, SORIN M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
4. ION PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Editura
Naţional, Bucureşti, 2000
5. SORIN M. RĂDULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU, Criminalitatea în
România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică,
Piteşti, 2001
6. TIBERIU RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare şi grade didactice, coordonator CONSTANTIN CUCOŞ, Editura Polirom,
Iaşi, 2005
7. EMILIAN STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori MARIA
COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU, LAVINIA VALERIA
LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
8. IANCU TĂNĂSESCU, GABRIEL TĂNĂSESCU, CAMIL TĂNĂSESCU, Criminologie
(Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003
9. TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, ŞTEFAN DANEŞ, GHEORGHE
DARÎNGĂ, DUMITRU LUCINESCU, VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL,
DUMITRU POPESCU, VIRGIL RĂMUREANU, Codul penal al RSR comentat şi
adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972