Historica

Dieta de la Turda și adevărata „toleranță”

Prof. Luminița Oțelea, 13 Ianuarie 2019

Principiile fundamentale care au stat la baza Dietei de la Turda din 13 ianuarie 1568 au fost
două: propovăduirea religioasă liberă și libertatea comunității de a-și alege confesiunea la care
dorește să adere. Faptul că la dietele precedente preoții catolici erau expulzați, iar românii
obligați să treacă de partea Reformei sugerează o toleranță a diversității, dar numai în cadrul
protestantismului. Românii ortodocși ardeleni nu participau la exercitarea puterii, neformând
o stare care să le dea dreptul la statutul de națiune privilegiată. Soarta Ortodoxiei depindea
exclusiv de bunăvoința principelui. Cum s-a ajuns ca românii să fie tolerați în propria lor țară,
unde erau și majoritari? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem pe firul
istoriei.

Românii sunt singurul popor de origine romanică cu credință ortodoxă. Conform izvoarelor,
procesul creștinării noastre a început în Dacia romană prin Apostolul Andrei. Ca urmare a
dezvoltării acestui proces, în momentul contactului cu popoarele migratoare poporul român
avea deja religia creștină bine conturată în ființa sa. Până spre sfârșitul primului mileniu
creștin, românii, locuitori statornici în spațiul carpato-danubiano-pontic, au înfrânt
nenumărate vicisitudini pentru a-și asigura ființarea. Au trecut de la uniuni de obști la
Românii populare, apoi la voievodate sau țări. Treptat s-a ajuns la constituirea statelor feudale
românești: Muntenia, Moldova și Transilvania. Transilvania este denumirea care, în traducere
latină, înseamnă „dincolo de pădure” sau „peste pădure”. Din perspectivă confesională,
Transilvania este o Europă în miniatură. Etnogeneza poporului român s-a încheiat în secolele
VI-VIII d.Hr. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania a avut loc la sfârșitul secolului al IX-
lea.

Ei cunosc prin misionari apuseni încreștinarea, iar prin Ștefan cel Sfânt, se pun bazele statului
catolic maghiar. Vrând a-și asigura dominația asupra Transilvaniei, a oamenilor și bogățiilor
ei, regatul ungar a folosit mai multe strategii. Între ele, un rol important l-a avut încercarea de
convertire a românilor ortodocși la catolicism și mai apoi la calvinism. Transilvania a fost o
țară distinctă în cadrul regatului Ungariei pe parcursul întregului Ev Mediu. Ea era condusă de
un voievod numit de regele Ungariei. Ungaria creștină arpadiană, care ține până la începutul
secolului al XIV-lea, a avut catolicismul ca religie oficială. Românii din Transilvania, care
erau de rit bizantin (ortodox), au reușit să formeze un grup politic recunoscut, ca și sașii și
secuii, o stare. Ei participau la conducerea țării, la exercitarea puterii, în cadrul regimului de
stări. Adunarea țării era întrunită periodic. Aceasta, în secolele XIII-XIV, a purtat numele de
„Congregationes” sau „Universitates”.
Românii nu au venit de undeva pentru a se stabili în Transilvania

Adunarea Transilvaniei era distinctă de Dieta Ungariei și era formată din nobili maghiari, sași,
secui și români. Elita românilor a fost expropriată până la anul 1437, când a avut loc Răscoala
de la Bobâlna. În timpul regelui Ludovic I de Anjou (fiul lui Carol Robert de Anjou, învins de
Basarab I la Posada), calitatea de nobil era condiționată de două lucruri: prezența actului scris
de donație și apartenența la catolicism. În aceste condiții, românii transilvăneni au încetat să
mai fie o stare; au fost excluși de la exercitarea puterii la nivel central, voievodal. Nu mai
puteau face parte din Dietă. Doar cei care în mod individual reușeau să intre între nobili au
mai fost admiși în elita conducătoare, aceștia devenind treptat catolici. Așa se explică cum au
ajuns la importante demnități politice Iancu de Hunedoara, Bartolomeu Dragfi, Ștefan Mailat
și Nicolaus Olahus. Au fost timpuri de discriminare religioasă cruntă după anul 1200,
acutizată în secolul al XIV-lea. Georg Reichenstorffer, localnic german din Transilvania,
folosit ca sol în misiuni diplomatice, îi pomenește pe români într-o lucrare publicată la Viena
în 1550, numită Chronographia Transilvaniae, îi pomenește pe români ca „băștinași”,
schismatici și marginali (nu luau parte la deciziile politice). Așadar, românii se aflau
răspândiți pe teritoriul a mai multe state românești: Muntenia (Valahia), Moldova și
Transilvania. În primele două, puterea politică era românească, spre deosebire de
Transilvania, unde stăpânii erau străini. Cu toate acestea, observăm cum românii din
Muntenia și Moldova iau parte la luptele antiotomane, alături de frații lor transilvăneni pentru
apărarea creștinătății. Astfel, în armata lui Iancu de Hunedoara, în lupta de la Belgrad din
1456, luptau români moldoveni și munteni. După Bătălia de la Mohacs din 1526, turcii ocupă
Buda și partea centrală a Ungariei, transformând-o în pașalâc. Transilvania, spre deosebire de
Ungaria, rămâne până în 1541 voievodat autonom, iar după 1541 devine principat autonom
sub suzeranitate otomană.

Dublă discriminare: erau români și ortodocși

Țara era condusă de Adunări comițiale, formate din reprezentanții nobilimii maghiare, sași și
secui. Erau trei națiuni oficiale (fostele stări) și patru religii recepte. Națiunile oficiale erau
maghiarii, sașii și secuii, iar religiile recepte erau: luterană, calvină și unitariană și romano-
catolică. Românii, rămași pe mai departe ortodocși, dețineau o Biserică neoficială, dar supusă
presiunilor protestante, după ce anterior fuseseră ademeniți la catolicism. La 28 iunie 1366,
regele Ungariei Ludovic I de Anjou (1342-1382) a refuzat să mai recunoască cnejilor
neconfirmați prin acte regale calitatea de nobil. Cei care nu beneficiau de o astfel de
confirmare, erau reduși la condiția modestă de juzi sătești. La 20 iulie 1366, regele emite încă
un decret prin care ordona nobililor și celorlalți proprietari de pământ, cetăților și orașelor
regale pe teritoriul cărora se aflau „preoți slavi sau schismatici” (este vorba despre preoți
români ortodocși care slujeau în slavonește), să-i ducă împreună cu familiile lor la comitele
Benedict Himfy, în așteptarea unor noi dispoziții. În prima parte a secolului al XVI-lea, în
Transilvania au coexistat Centrele episcopale de la Feleac și Vad. Prin cele două s-a făcut cel
dintâi pas important în direcția structurării la scara voievodatului a unei organizări bisericești
ortodoxe cu sedii episcopale ce tind spre stabilitate. Episcopia Vadului a fost creată în directă
relație cu posesiunile ardelene ale domnilor Moldovei. Ortodoxia era discriminată în
Transilvania. Preoții aveau un statut inferior atât din punct de vedere juridic, cât și social.
Înălțarea și menținerea edificiilor de cultură și a bisericilor de mir, a mănăstirilor și verigilor
organizatorice care s-au dezvoltat încet-încet s-au datorat inițiativelor particulare legate de
dreptul de patronat deținut de stăpânii de pământ. Învestirea laică a celor doi ierarhi ortodocși
la Vad și Geoagiu de Sus de către regina Izabela a Ungariei, care era de confesiune catolică, a
fost foarte importantă. Prin aceasta s-a întărit transferul de la factorii de putere locali la șefii
de stat sau stăpânii absoluți ai puterii regale. Totodată, această învestire este un răspuns la
ajutorul dat de domnii Moldovei și Țării Românești pentru înlăturarea dominației
habsburgice. În aceste noi condiții, Ortodoxia este privită cu interes, dar nu este totuși
acceptată între stările și confesiunile oficiale. La jumătatea secolului al XVI-lea, ideile
Reformei au înregistrat primele succese în Principatul Transilvaniei, în mediul orășenesc
săsesc. Din Sibiu și Brașov s-a încercat impunerea unui nou gen de literatură religioasă
răsăriteană cu elemente protestante. Demersul reformator al calvinilor țintea însăși esența
Ortodoxiei.

Ortodoxia românilor ardeleni a fost una martirică

Între anii 1566-1571, politica religioasă a fost marcată de apariția unitarianismului.

Acceptarea noilor confesiuni născute din Reforma protestantă s-a făcut repede. În 1568, la 13
ianuarie, era recunoscut unitarianismul antitrinitar. Această acceptare transilvăneană s-a făcut
cu rivalități și conflicte ale noilor credințe cu vechea dominație catolică. Procedura prin care
noile confesiuni au primit cu ușurință dreptul de a se manifesta în chip legal și de a coexista
este denumită „toleranță”. Teoretic, la Turda, în 1568, această toleranță primea un înțeles mai
profund, deoarece fiecărei comunități i se recunoștea dreptul de a decide asupra opțiunii de
credință proprie. Cei care se abăteau de la religia (confesiunile) oficială erau persecutați. Așa-
zisa toleranță era limitată și relativă. Două diete din 1566 condamnau sever atât catolicismul,
cât și Ortodoxia. Catolicismul era una dintre cele patru confesiuni recunoscute de jure, dar
devenise minoritar. Românii, ortodocși, își primiseră credința, „legea”, de la străbunii lor.
Înnoirile aduse de diete reprezentau multe și mari nenorociri. Ca drepturi, ei puteau fie să
plece de pe pământurile lor, fie să suporte pedepsele pentru îndărătnicie. Privilegiații
Transilvaniei îi considerau nedemni de luat în seamă, inferiori și supuși pentru vecie. Sistemul
celor trei stări privilegiate și al celor patru religii recepte a fost întărit și în secolul al XVII-lea
prin Approbatae Constitutiones (1633) și Compilatae. Principatul Transilvaniei a avut în
secolul al XVII-lea numai principi calvini.

În schimb, ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea, când stăpânesc principi din familia
Bathory, sunt caracterizate de importante modificări în politica religioasă: restaurația catolică
și sprijinirea Bisericii Ortodoxe pentru a avea o ierarhie proprie. Domnia scurtă a lui Mihai
Viteazul (1599-1601) a însemnat pentru Transilvania măsuri radicale în politica religioasă. El
a ridicat Ortodoxia la rang de religie recunoscută și a scos în afara legii calvinismul și
unitarianismul.