Alimente

Istoria biscuitilor

Istoria nu ne spune exact cand a fost copt primul biscuit, insa se stie
ca oamenii preistorici fierbeau graul sau il coceau si ii adaugau legume si ierburi. Se crede insa
ca biscuitii dateaza din anul 2500 î.Hr., fiind facuti de gospodinele din Grecia, in timp ce primii
biscuiti industriali au aparut în Anglia, în secolul al XX lea.

Potrivit istoricilor culinari, prima dovada inregistrata a biscuitilor a fost cea a unei mici parti de
aluat de prajituri, care era coapta pentru a verifica temperatura cuptorului. In America un biscuit
este descris ca fiind o prajitura subtire, dulce si de dimensiuni reduse.
Una dintre primele mentionari ale biscuitilor dateaza din Roma secolului al II lea. Alti istorici
sustin ca primul biscuit italian a fost copt in sec al XIII lea, in orasul Prato din regiunea Toscana.
Termenul „biscuit” are, intr-adevar, o etimologie latina, provenind din cuvantul latinesc compus
,,bis coctum'', care reprezinta ceva ,,copt de doua ori‘ ( cuvantul „bis” insemnand „de doua ori”
iar „cotto” copt).

Aproape fiecare tara are propriul sau termen pentru aceasta ,,prajitura''. In Olanda biscuitii se
numesc „rusk”, in Franta „biscotte” iar in Germania „zwieback”, „keks” sau „kels”. In Anglia si
Australia e folosit termenul „biscuit” iar in Spania „galletas”. In Italia exista mai multe denumiri
pentru „biscuiti”, precum „amaretti” si „biscotti”.
Primii biscuiti erau nedospiti, tari, ca niste napolitane subtiri, si aveau un continut scazut de apa.
Avand o umiditate scazuta reprezentau alimentul ideal pentru conservare, deoarece se invecheau
mai greu. Aceasta calitate a facut din biscuiti unul dintre alimentele consumate de soldati. In
timpul Razboiului civil american, de exemplu, soldatii, nordisti sau sudisti, primeau ca ratie o
jumatate de livra de fasole sau mazare, carne sarata, sunca, dar si o livra de biscuiti. Fiind foarte
tari pentru a fi mancati ca atare, biscuitii erau sparti cu o piatra sau cu patul pustii si inmuiati
apoi in apa.
Biscuitii marinaresti erau harna perfecta pentru marinarii care petreceau luni pe mare. Cristofor
Columb a luat biscuiti in lungul sau voiaj pe mare din sec al XV lea.

„Anzac Biscuit” era biscuitul armatei australiene. Este un biscuit marinaresc care poate inlocui
painea, sunt foarte tari astfel incat soladatii prefera sa-i piseze si sa-i manance sub forma de terci.
Astazi, acestia sunt cunoscuti drept “biscuitii nationali australieni”, avand chiar si o zi in care
sunt sarbatoriti : Anzac Day, pe 25 aprilie.
Pe masura dezvoltarii tehnologiei, in perioada Revolutiei Industriale din secolul al XIX lea, s-a
dezvoltat si maiestria bucatarilor de a fabrica o gama larga de dulciuri, napolitane si biscuiti
savurosi, destinati consumului comercial.
Alimente
Istoria iaurtului

Cuvantul “iaurt” vine din limba turca, cuvantul

“youghurmak” avand semnificatia “a ingrosa”. Cuvantul “iaurt” sau “yogurt” este utilizat in mod
curent, atat in America de Nord, cat si in Europa, fiind versiunea moderna a „laptelui prins” de
altadata.

Iaurtul nu este o descoperire a secolului nostru, fiind folosit cu mii de ani in urma de catre
popoarele Orientului Mijlociu, pentru care constituia un aliment de baza.

Efectele sale benefice in vindecarea diverselor boli intestinale au fost repede cunoscute iar astazi
mai mult de 30% din populatia globului consuma iaurt in mod regulat, acesta fiind un aliment
foarte apreciat pentru gustul sau.

Iaurtul este originar din Bulgaria, tara unde numarul de batrini centenari este foarte ridicat, si
unde se crede ca longevitatea lor se datoreaza, in parte, consumului de iaurt.

La inceputul secolului trecut, Metsnikoff, un colaborator al lui Pasteur, a descoperit cei doi
fermenti lactici utilizati pentru fabricarea iaurtului: Streptococcus thermophilus si
Thermobacterium bulgaricus. Coagularea laptelui a fost, desigur, descoperita absolut din
intamplare. In tari precum Grecia, Turcia, Mongolia sau India, consumarea iaurtului face parte
din traditie, insa in Europa Occidentala obiceiul de a consuma iaurt s-a raspandit incepand cu
anii ’20 ai secolului al XX-lea.

Desi poate parea un aliment ca oricare altul, iaurtul este considerat, in India, un aliment divin. Se
pare ca exista, in nordul Indiei, in orasul sfant Benares, o casta privilegiata de laptari, numiti
Yadav. Sunt oameni puternici, inalti, si se hranesc numai cu produsele pe care le produc in
propriile gospodarii. Acesti pastratori ai unui mestesug foarte vechi sunt de parere ca laptele si
produsele derivate, in special iaurtul, sunt alimente divine, inzestrate cu mare har, deoarece sunt
datatoare de sanatate, forta si vitalitate. De altfel, credinta in virtutile laptelui fermentat exista din
timpuri stravechi in randul popoarelor Asiei Centrale.

Iaurtul poate fi mancat simplu, amestecat cu cereale sau ca supliment pentru sosuri. Pe piata
exista, in zilele noastre, foarte multe sortimente de iaurt: alaturi de cel traditional putem gasi
iaurturi degresate sau cu diverse fructe.
Alimente
Branza

Branza este de fapt un produs preparat din lapte. Originile sale

dateaza dinaintea istoriei inregistrate. Probabil descoperita in Asia Centrala sau in Orientul
Mijlociu, producerea branzei s-a raspandit in Europa si a devenit o industrie sofisticata in timpul
Imperiului Roman Antic.

Originile exacte ale producerii branzei sunt necunoscute, estimandu-se ca ea a aparut cu 3000 –
pana la 8000 – de ani inaintea erei noastre. Meritul pentru descoperire apartine cel mai probabil
triburilor nomade turce din Asia Centrala - cam in acelasi timp cu inventarea iaurtului - sau
popoarelor din Orientul Mijlociu. O legenda comuna despre descoperirea branzei povesteste
despre un nomad arab carand lapte de-a lungul desertului intr-un recipient facut din stomac de
animal; acesta a descoperit cum laptele a fost separat in branza si zer de catre cheagul din
stomac.

Branza are o greutate mai mica, este mai compacta si se pastreaza un timp mai indelungat decat
laptele din care a fost facuta. Cele mai timpurii branzeturi au fost probabil destul de acre si
sarate, similare in textura cu branza taraneasca sau branza feta. Mitologia greaca il considera
drept descoperitor al branzei pe zeul Aristeu, fiul lui Apollo. In vremea romanilor, branza
devenise o mancare comuna, consumata in fiecare zi, intr-un mod nu foarte diferit de ziua de azi.
Columella's De Re Rustica - cu 65 de ani i.H - un istoric al antichitatii, a descris detaliat procesul
de producere al branzei, folosirea cheagului, presarea branzei, sararea si imbatranirea.

Branzeturile se consuma crude sau gatite, de unele singure sau in combinatie cu alte ingrediente.
Cand sunt incalzite, se topesc si se inchid la culoare. Unele branzeturi - cum ar fi raclette, o
branza frantuzeasca cremoasa si moale - se topesc usor. Altele trebuiesc
" convinse " cu ajutorul acizilor sau al amidonului. Crema de branza fondue este un exemplu bun
de fel de mancare din branza topita moale si uniforma. Alte branzeturi devin elastice si atoase
cand se topesc, si sunt folosite in pregatirea pizzei spre exemplu. Unele branzeturi se topesc
neuniform, deoarece se separa grasimea pe masura ce se incalzesc, in timp ce altele cum ar fi
halloumi - o branza turceasca de capra si oaie -, paneer - branza indiana - si ricotta - branza
italiana din zer provenit din prepararea altor branzeturi cum ar fi mozarella - nu se topesc deloc,
ci se solidifica cand sunt gatite.
Alimente
Bucataria in Roma Antica

In Roma antica din primele secole, romanul isi

gatea de cele mai multe ori singur. Cu trecerea timpului insa - in perioada republicana - chiar si
modestul cetatean avea la dispozitie doi sau trei sclavi care se ocupau de gatit atunci cind aveau
la dispozitie si o bucatarie unde se putea gati, acestea find destul de rare.

In cazurile cele mai nefericite cind nu aveau conditii de gatit, sclavii cumparau hrana gata
preparata. Pina si procurarea apei calde era un lucru dificil ca de altfel si procurarea veselei de
gatit.

Familiile foarte bogate nu aveau aceste probleme; organizau banchete si ospaturi care nu
constituiau doar o ocazie buna de intilniri ci si dadeau posibilitatea gazdei de a-si manifesta luxul
in fata tuturor, propria pozitie sociala si garantarea unei faime in ceea ce privea ospitalitatea sa si
buna organizare a ospaturilor.

Gusturile erau cu certitudine diferite de cele din ziua de azi, erau alimente si gusturi care nu se
regasesc astazi in retetele culinare. Bucataria romana era in mare masura reflectata in gusturi de
dulci acrisoare, gatind de exemplu ciuperci cu mere sau carne la gratar cu piersici.

Alimentul principal era mamaliga, sau lintele si graul. Mamaliga fiarta in vase de lut era
imbogatita cu varza, ceapa, branza si uneori cu bucati de carne sau peste, uneori ajungind la niste
gusturi extrem de amestecate si grele.
Cu venirea painii incetul cu incetul mamaliga isi pierde importanta. La vremea respectiva existau
trei tipuri de paine si anume: painea neagra "panis niger", care era painea saracilor, paine putin
mai alba "panis secundarius" si painea alba din faina fina "panis candidus" care era doar pentru
cei instariti.

Un alt aliment foarte cunoscut era pestele. Diversitatea pestelui folosit la gatit in acea perioada se
ridica la cica.150 de specii. Cei instariti consumau fructele de mare, oratele, langustele, iar
saracii consumau peste ieftin pe care il conservau in general in saramura sau uscat. Chiar daca
pestele era unul din alimentele frecvente, nu lipsea nici carnea de porc si de mistret de pe mesele
romanilor bogati. Acestia consumau si carne de vinat si chiar carne de barza.

Erau folosite mai des salatele si varza. Se consumau de asemenea multe fructe, deoarece cultivau
cantitati mari si partial le uscau pentru conservare. Cel mai cunoscut era smochinul. Se serveau
fructe cu miere, ca garnitura la carne, de aici si preferinta lor pentru gusturile amestecate intre
dulce si sarat.

In Roma, ca in toate societatile si culturile lumii, gusturile si obiceiurile alimentare s-au schimbat
cu trecerea timpului si cu migratia popoarelor.
In antichitate existau trei mese zilnice: cind cintau cocosii si romanii se trezeau, consumau o
hrana modesta din resturile cinei. Tot din aceeasi hrana isi faceau si bocceluta pe care o duceau
cu ei la munca si care se numea "fagottino". Micul dejun se numea "ientaculum" si atunci cind
nu aveau resturi de la cina, consumau paine cu sare, struguri uscati, masline si branza.

La jumatatea zilei mancau adesea in picioare si de cele mai multe ori in afara casei. Aceasta
masa se numea "prandium". Abia seara consumau masa cea mai importanta si consistenta.
Incepeau cina de dupa amiaza, dar numai dupa ce mergeau la baile termale pentru a-si odihni
picioarele dupa munca. Cina se numea "coena" si o incepeau cu un aperitiv "gustus" care era pe
baza de legume, apoi felul principal, care era din peste sau carne "prima mensae". Dulciurile se
numeau "secundae mensae", apoi terminau cu fructe proaspete sau fructe uscate.
Alimente
Napolitanele

Napolitana este o prajitura dulce, crocanta, foarte subtire, uscata si

umpluta cu crema aromata - sub forma de sandwich. Deseori, suprafata napolitanei are un model
gen fagure. In biserica anglicana, in cadrul impartasaniei sunt folosite mici napolitane de forma
rotunda, cu imaginea lui Iisus crucificat. In Polonia este o traditie sa imparti sau sa faci schimb
de asa-numitele "napolitane de Craciun" - Christmas wafer.

Primele napolitane erau coapte intre placi de metal care aveau imprimate figura unui barbat care
a devenit sfantul patron al Boemiei. De-a lungul secolelor, brutarii locali au incercat sa creeze
arome si design-uri cat mai variate, aceste napolitane devenind cele mai populare daruri intre cei
bogati si faimosi. Chopin, Wagner, Goethe, Edward VII of England, regalitatea vieneza si
kaiserul Wilhelm au mancat napolitane.

Pe vremea cand nu aveau cuptoare, egiptenii coceau un fel de paine foarte subtire, ca o
napolitana, in nisipul fierbinte. In perioada medievala, napolitanele erau foarte importante in
ceremoniile de la curte, la sfarsitul meselor. Napolitanele, fructele zaharisite si vinul aromatizat
erau folosite si in ritualurile religioase. In 1766, in Franta era la moda un desert facut dintr-o
napolitana rulata si umpluta cu ciocolata si fructe, numite "cannelons".

Napolitanele nu erau coapte direct in cuptor, ci intr-o presa din fier, inventata in secolul 13.
Aceasta presa era formata din doua placi de fier atasate la doua manere lungi din lemn, care sa-l
protejeze pe brutar sa nu-si arda mainile. Placile din fier aveau imprimate pe ele modele -
simboluri religioase, figuri, desene. Cele mai multe prese erau dreptunghiulare, dar existau si
unele rotunde, pentru a coace napolitane de aceasta forma. Placile erau unse cu grasime si
incalzite, dupa care compozitia era turnata. Placile erau inchise si in cateva minute napolitana era
gata.
Alimente
Istoria biscuitilor

Istoria nu ne spune exact cand a fost copt primul biscuit, insa se stie
ca oamenii preistorici fierbeau graul sau il coceau si ii adaugau legume si ierburi. Se crede insa
ca biscuitii dateaza din anul 2500 î.Hr., fiind facuti de gospodinele din Grecia, in timp ce primii
biscuiti industriali au aparut în Anglia, în secolul al XX lea.

Potrivit istoricilor culinari, prima dovada inregistrata a biscuitilor a fost cea a unei mici parti de
aluat de prajituri, care era coapta pentru a verifica temperatura cuptorului. In America un biscuit
este descris ca fiind o prajitura subtire, dulce si de dimensiuni reduse.
Una dintre primele mentionari ale biscuitilor dateaza din Roma secolului al II lea. Alti istorici
sustin ca primul biscuit italian a fost copt in sec al XIII lea, in orasul Prato din regiunea Toscana.
Termenul „biscuit” are, intr-adevar, o etimologie latina, provenind din cuvantul latinesc compus
,,bis coctum'', care reprezinta ceva ,,copt de doua ori‘ ( cuvantul „bis” insemnand „de doua ori”
iar „cotto” copt).

Aproape fiecare tara are propriul sau termen pentru aceasta ,,prajitura''. In Olanda biscuitii se
numesc „rusk”, in Franta „biscotte” iar in Germania „zwieback”, „keks” sau „kels”. In Anglia si
Australia e folosit termenul „biscuit” iar in Spania „galletas”. In Italia exista mai multe denumiri
pentru „biscuiti”, precum „amaretti” si „biscotti”.
Primii biscuiti erau nedospiti, tari, ca niste napolitane subtiri, si aveau un continut scazut de apa.
Avand o umiditate scazuta reprezentau alimentul ideal pentru conservare, deoarece se invecheau
mai greu. Aceasta calitate a facut din biscuiti unul dintre alimentele consumate de soldati. In
timpul Razboiului civil american, de exemplu, soldatii, nordisti sau sudisti, primeau ca ratie o
jumatate de livra de fasole sau mazare, carne sarata, sunca, dar si o livra de biscuiti. Fiind foarte
tari pentru a fi mancati ca atare, biscuitii erau sparti cu o piatra sau cu patul pustii si inmuiati
apoi in apa.
Biscuitii marinaresti erau harna perfecta pentru marinarii care petreceau luni pe mare. Cristofor
Columb a luat biscuiti in lungul sau voiaj pe mare din sec al XV lea.

„Anzac Biscuit” era biscuitul armatei australiene. Este un biscuit marinaresc care poate inlocui
painea, sunt foarte tari astfel incat soladatii prefera sa-i piseze si sa-i manance sub forma de terci.
Astazi, acestia sunt cunoscuti drept “biscuitii nationali australieni”, avand chiar si o zi in care
sunt sarbatoriti : Anzac Day, pe 25 aprilie.
Pe masura dezvoltarii tehnologiei, in perioada Revolutiei Industriale din secolul al XIX lea, s-a
dezvoltat si maiestria bucatarilor de a fabrica o gama larga de dulciuri, napolitane si biscuiti
savurosi, destinati consumului comercial.
Alimente
Ciocolata

Desi multi o considera un simbol modern al dulciurilor, ciocolata este

de fapt un aliment destul de vechi - datand din 250-290 e.n - originar din America Centrala.
Prima dovada despre existenta ciocolatei a fost gasita in ramasitele de vase antice din aceasta
perioada.

Aceste artefacte vorbesc de prezenta si importanta ciocolatei in viata de zi cu zi a maiasilor.

Unele descriu regi, zei si chiar animale consumand ciocolata sau ceremonii de nunta in care
cuplurile beau ciocolata ca parte din ritualul logodnei.

Ciocolata cunoscuta pe atunci nu era asemanatoare cu ciocolata din zilele noastre. La inceput,
ciocolata nu era consumata ca un produs dulce, ci ca o bautura amara, iar procesul de preparare a
fost pastrat secret multa vreme. Copacul de cacao, care crestea in padure, era replantat de maiasi
in propriile curti. Apoi, ascunzandu-se de ochii curiosilor, ei amestecau, fermentau si macinau
semintele, transformandu-le intr-o pasta. Cand adaugau apa, ardei iute, si alte ingrediente,
aceasta pasta se transforma intr-o bautura spumosa si picanta. Maiasii turnau mixtura dintr-un
recipient in celalalt pana cand aceasta a se transforma intr-o spuma densa. Cum in America
Centrala nu se auzise inca de zahar, ei indulceau bautura astfel obtinuta cu miere sau cu nectar de
floare.

La inceput, aztecii negociau cu maiasii pentru semintele de cacao; treptat insa ei au inceput sa le
ceara ca tribut. Ca si maiasii, aztecii consumau de asemenea bautura de ciocolata amara -
condimentata cu tot felul de arome - adaugand in ritualurile lor, si achiete - semintele copacului
de Annatto - , ceea ce a facut ca mixtura sa devina rosu-inchis. Ciocolata a fost atat de pretuita
incat comerciantii azteci si-au umplut bagajele cu cacao si le-au carat in spate pana in capitala
azteca, care astazi este orasul Mexico.

Desi e posibil ca alti exploratori sa fi descoperit cu mult inainte ciocolata in America, europenii
nu au aflat de aceasta bautura delicioasa inainte de anul 1521. Ciocolata a devenit chiar motiv de
razboi cand Cortes si conchistadorii au cucerit Imperiul Montezuma si pe azteci si au adus
ciocolata in Spania. Potrivit unei legende, preotii spanioli sunt cei care, in 1544, au prezentat
ciocolata Regelui Filip al Spaniei si curtii regale. Chiar daca este o poveste reala sau nu, cicolata
a avut un succes instantaneu iar, in doar 100 de ani, dragostea pentru ciocolata s-a imprastiat pe
intreg teritoriul Europei. Spaniolii adorau ciocolata; iar pentru a raspunde cererii mari de pe piata
era nevoie de o munca elaborata si dificila - pentru a obtine atat zaharul, cat si ciocolata. Acest
lucru a dus la aducerea plantatiile de cacao - in 1600 - a sclavilor din America Centrala. De
asemenea, a fost introdus un nou instrument in procesul de producere a ciocolatei : molinillo -
care era un bat folosit la agitarea continutului, facand astfel mai usoara munca de transformare a
ciocolatei intr-o spuma densa si delicata.

Producerea ciocolatei a fost monopol al Spaniei pentru multi ani. Secretul prepararii ciocolatei a
fost strasnic pazit si doar cei mai bogati nobili o puteau cumpara. In secolul al
XVI-lea, Biserica Catolica din Spania a inceput consumul de ciocolata drept energizant, aceasta
devenind astfel cunoscuta ca o bautura clericala de post. Cine a raspandit vestea despre ciocolata
catre celelalte colturi ale Europei... nu se stie. Se spune ca un grup de pirati englezi au introdus
bautura in Anglia dupa ce au confiscat ciocolata de pe o nava spaniola. O alta poveste spune ca
negustorii italieni au aflat secretul ciocolatei in timpul unei calatorii in Spania. Dar oricare ar fi
adevarul, se stie ca , pe parcursul unui secol, curtile regale europene s-au bucurat de gustul ei
deosebit. Tendinta a durat pana la Revolutia Industriala, cand s-au creat noi tehnologii de
producere a ciocolatei, facand-o astfel accesibila publicului larg.

Intre 1600 si 1750, englezii, germanii si francezii au stabilit plantatii in Ceylon, Java, Venezuela
si Sumatra, unde cresteau copacii de cacao. Curand, aceste tari importau cacao pentru a oferi
Europei rezervele de care avea nevoie. Datorita numeroaselor decese in randul sclavilor adusi
din America Centrala, era nevoie de noi resurse pentru a raspunde cererii crescande de forta de
munca. Iar colonialistii proprietari de pamanturi s-au intors catre Africa, a carei populatie a fost
inrobita de mai bine de doua secole.

In Franta, ciocolata era ridicata la stadiul de simbol, rezervat prin decret regal doar aristocratilor.
Potrivit unei legende, la ciocolata avea acces doar regina Anne de Austria, sotia lui Louis XIII,
care se declara ca fiind dependenta de ciocolata. Englezii au fost mai... democratici in ceea ce
priveste ciocolata : oricine avea bani o putea cumpara. In 1657, la Londra s-a deschis primul
magazin de ciocolata.

Aceste artefacte vorbesc de prezenta si importanta ciocolatei in viata de zi cu zi a maiasilor.

Unele descriu regi, zei si chiar animale consumand ciocolata sau ceremonii de nunta in care
cuplurile beau ciocolata ca parte din ritualul logodnei.
Alimente
Obiceiuri legate de micul dejun

Indiferent de felul in care este numit micul dejun -

'breakfast', 'frühstück', 'petit dejeuner', 'prima colazione', 'ontbijt', 'cafe da manhã', etc - masa de
dimineata este prezenta peste tot in lume.

Ce-i drept, consistenta sa difera de la tara la tara insa, in esenta, asteptarile sunt aceleasi: trebuie
sa te "puna pe picioare" pentru ziua care abia incepe, micul dejun fiind considerata masa cea mai
importanta a zilei.
In Franta de exemplu, cafeaua este cea mai importanta componenta a acestei mese, pe cand in
tarile asiatice majoritatea oamenilor mananca alimente pe care in mod normal le-ar consuma la
orice alta masa, iar in Statele Unite ale Americii, mancarurile de dimineata sunt specifice doar
acestei perioade a zilei.

La masa de dimineata, unii rusi aleg cafeaua, dar ceaiul fierbinte este probabil cel mai popular.
O mare varietate de tipuri de paine (in special cea neagra), /blini/, mezelurile, ouale prajite si
castravetii murati sunt componentele specifice unui mic dejun rusesc. /Kasha/ - un fel de cereale
rezervate in mod special copiilor - se serveste adesea cu /tvorog/ (un soi de branza moale
asemanatoare cu /ricotta/) sau cu iaurt si zahar.

Bucataria turceasca ofera destul de putine optiuni pentru mesele de dimineata. Un mic dejun
popular in stil continental consta in doar cateva felii de paine unse cu unt si miere. Exista multe
feluri de miere produse in Turcia, iar printre cele mai neobisnuite este /siyah çam bali/ sau
mierea de pin negru. Multi muncitori turci mananca dimineata la restaurant, unde meniul popular
este supa de /tarhana/ si painea proaspata. /Tarhana/ este un amestec de faina, iaurt, drojdie si o
varietate de legume prajite, sare si condimente, fermentat timp de 4-7 zile.
Bauturile de la micul dejun sunt foarte importante in acesta tara. Ceaiul, de obicei servit in
pahare si nu in cesti, este pregatit intr-un dispozitiv special, care il pastreaza fierbinte fara sa-i
permita sa fiarba. Turcii spun ca acest mod de preparare face ca ceaiul sa nu mai fie amar. Mai
exista, de asemenea, faimoasa /cafea turceasca, /care este facuta prin fierberea boabelor de cafea
intr-un vas numit /jezve/. Cafeaua este indulcita variat, iar cateodata este aromata cu nucsoara
sau cu alte condimente. In timpul iernii, majoritatea turcilor beau /sahlep/: lapte dulce si fierbinte
amestecat cu pudra din radacini de orhidee si cu un pic de scortisoara; aceasta bautura este
considerata a fi si un remediu impotriva racelii.
Englezii sunt faimosi pentru micul lor dejun foarte bogat, avand de multe ori pe masa,
dimineata, o mare varietate de carnuri: bacon, carnati, rinichi la gratar, cotlete de miel. Pe langa
acestea, englezii mai consuma si oua fierte tari, rosii, ciuperci, cereale, diferite tipuri de peste
afumat, ceai si cafea. La micul dejunul englezesc mai gasim si produse de patiserie, precum
cornuri, /crumpets/, /brown bread/ ("paine maro") cu unt, miere, gem sau marmelada, painea
prajita fiind nelipsita.

Influenta culinara a secolelor in care India era colonie britanica este evidenta cand vine vorba de
un mic dejun care contine /kedgere/. /Kedgere/ este de fapt /khichri/ - preparat indian cu linte,
orez si condimente - la care englezii au adaugat oua, smantana si /eglefin afumat/ (un soi de
peste marin des intalnit in bucataria britanica).
Alte doua alimente care isi au originea in bucataria indiana sunt hoppers (original - clatitele de
orez cunoscute si ca /appam/) si /mango chutney /("chutney"- cuvant indian care inseamna
"deliciu").

Un mic dejun irlandez ca la carte poate fi foarte bine descris prin cuvantul "/fry/" (prajit), acesta
fiind indeajuns de graitor pentru felul in care este consumata carnea la micul dejun. Albe sau
negre, budincile sunt adesea adaugate la masa alaturi de carne. Langa acestea este aproape
nelipsita /soda bread/ - un fel de paine alba, usor dulce, dospita cu bicarbonat, si care contine de
obicei cateva bobite de stafide.

In Grecia micul dejun nu este o masa atat de importanta. Majoritatea oamenilor mananca repede
un mic rulou prajit sau un fruct proaspat cu iaurt. Multi greci suplimenteaza micul dejun cu o
gustare mai tarzie, tot de dimineata, care include paine, carne si branza.

In zona catalana - tara maslinelor – la micul dejun painea este adesea servita cu ulei de masline
in loc de unt, iar alimentul favorit este /pan con tomate/, un stramos al faimoasei pizza. Acesta
este preparat prin ungerea unei felii subtiri de paine prajita cu ulei de masline, usturoi si rosii.
Alimente
Istoria inghetatei

Inghetata are o istorie bogata, fiind mentionata in unele

documente ca fiind desertul preferat al multor personalitati.

Anumite surse spun ca imparatul Nero Claudius Caesar al Romei (A.D. 54-68), cunoscut
pentru inspaimantatoarele cruzimi din timpul domniei sale, trimitea echipe de sclavi in munti
pentru a aduce zapada si gheata destinate pastrarii la rece si congelarii bauturilor din fructe de
care era atat de legat. El ar fi aromat zapada cu miere de albine, sucuri si pulpa de fructe. Se
spune ca Nero tinea reteta secreta si nu dorea sa o impartaseasca nimanui. Poate ca reteta a ramas
intr-adevar un secret foarte bine pazit sau poate pur si simplu s-a pierdut cand Imperiul Roman a
fost cucerit. Oricum, au trecut cateva secole pana cand gheata si inghetata au reaparut.

Abia in urma cu 400 de ani, un chinez a reinventat inghetata, care insa nu semana cu produsul
care astazi ne incanta papilele gustative. Asa zisa inghetata chinezeasca era, de fapt, o pasta de
orez fiert mult timp in lapte si tinuta apoi in zapada pentru a se solidifica. Mai apoi, pasta se
„imbogatea” cu fructe inghetate.

Abia dupa cativa ani s-a trecut la fructele inghetate amestecate cu gheata, care in sezonul cald era
adusa in orase din munti. Aceasta combinatie era, se pare, strabunica inghetatei de azi.
In jurul anilor 1200 circulau, la Beijing, carucioare care vindeau pe strada diferite dulciuri
inghetate. Pe vremea lui Marco Polo, acest fel de inghetata a ajuns si in Europa, insa produsul a
fost considerat un aliment scump, rezervat doar oamenilor bogati, din cauza faptului ca zapada
trebuia conservata din timpul iernii pentru a fi consumata vara, iar aceasta se putea realiza doar
in spatii subterane reci, deosebit de costisitoare.

Exista istorici care afirma ca Alexandru cel Mare (356-323 B.C.), considerat unul dintre cei
mai mari generali din istorie, in timpul asediului orasului Petra, si-a pus sclavii sa coboare gheata
din munti si sa zideasca 30 de beciuri, pentru a putea avea bauturi racoritoare si fructe inghetate.

Nici transportarea ghetii nu era un proces simplu. Pentru a nu se topi pe parcurul drumului, se lua
o bucata cat mai mare de gheata, se aseza intr-o cutie de lemn si era acoperita cu paie, care
asigurau un fel de izolatie termica. Chiar si asa, din marea bucata de gheata ajungea la destinatie
mult mai putina, pentru ca oricum se topea. Secretul principal consta in viteza cu care ajungeai
pana la palat, unde erau si ghetariile, niste camere sapate sub pamant si captusite cu lemn si
piatra unde gheata se pastra mult mai eficient.
Bomboanele

Scrierile vechi si urmele arheologice spun ca, inca din Antichitate,

dulciurile isi aveau un loc precis in lista preparatelor culinare.

Dulciurile erau niste paste, turtite sau creme si nicidecum bomboane, asa cum sunt cunoscute
astazi.

Vechii persi au descoperit cu 600 de ani i.H. dulceata "trestiei care da miere fara albine" - este
vorba despre trestia de zahar pe care au cunoscut-o si folosit-o, tinand in mare secret metodele
prin care scoteau sucul dulce din aceasta.

Pana in secolul al XII-lea, cand Cavalerii Cruciati au raspandit sfecla de zahar in intreaga Europa
o data cu metoda de a extrage zaharul din aceasta, dulciurile erau preparate doar cu miere sau
sirop din trestie.

Se pare ca inventia primului drajeu ii apartine bucatarului roman Julius Dragatus. O legenda
spune ca prin anul 177 i.H., el ar fi scapat din greseala niste migdale intr-un vas cu miere. Le-a
scos de acolo si le-a uitat o vreme pe un platou, iar cand le-a gustat a ramas fermecat de
amestecul delicios. La fel au facut si contemporanii lui; si la fel si generatiile care au urmat, caci
drajeuri cu migdale se fabrica si azi. Cele mai renumite sunt cele frantuzesti - fabricate la Verdun
- la care se folosesc migdale din soiul sicilian Avola. In arhivele orasului Verdun s-a descoperit o
reteta datand din anul 1220, in care se precizeaza ca migdalele trebuie acoperite cu cel putin 60
de straturi fine, suprapuse, de sirop dulce din miere, pentru a obtine drajeuri de calitate. Verdun
este cunoscut drept oras al drajeurilor; pentru a marca acest lucru exista chiar un preparat dulce
numit "obuzul din Verdun" - are forma unui obuz facut din ciocolata.

Un alt ingredient in istoria bomboanelor a fost lemnul dulce, denumit stiintific Liquirizia
Officinalis. Vechii egipteni au folosit lemn dulce macerat - amestecat cu alte plante - pentru a se
apara de ciuma; grecii macerau lemnul dulce in miere pentru a prepara leacuri impotriva tusei,
iar Romanii mestecau radacina de lemn dulce sub motivul ca le-ar calma durerile de stomac.

La sfarsitul secolului al XIV - lea si in secolul al XV-lea, comertul cu zahar era infloritor si
atunci au aparut drajeurile, pralinele, nugaua, dar si asa numitele "epices de chambres" -
condimente de budoar. Acestea erau mici drajeuri care aveau miez din fructe - migdale, alune,
mere coapte sau uscate- seminte, boabe de cereale fierte, condimente, ierburi aromate si
mirodenii ca anason, fenel, coriandru, menta, scortisoara, vanilie, ghimbir, chimen - aduse din
cele mai indepartate regiuni ale lumii - sau coji de citrice si chiar castraveti. Acest miez era
acoperit cu un strat mai gros sau mai subtire de zahar caramelizat. "Epices de chambres" se
serveau de obicei dupa mancare, alaturi de un pahar mare de lichior - pahar decorat cu aur si
argint, care se numea "drageoir". De cele mai multe ori aceste drajeuri erau luate de catre femei
in camerele lor de odihna, de-aici si numele lor: condimente de budoar.
Alimente
Istoria painii

Cuvantul paine a devenit un sinonim al banilor, multi oameni spun ca

muncesc pentru “o paine”, insemnand de fapt ca muncesc pentru bani; ca sa nu mai vorbim de
folosirea painii in ritualurile religioase sau de cuvintele rugaciunii: “Painea noastra cea de toate
zilele, da-ne-o noua astazi”, aceasta cerere nereferindu-se numai la alimental in sine, ci si la
bunastarea materiala, ea avand si un inteles moral.

Arheologii considera ca oamenii primitivi, care practicau mai mult vanatoarea, au descoperit ca
cerealele reprezinta o hrana foarte bogata in substante nutritive si ca, spre deosebire de carnea
vanatului, care se putea altera foarte repede, cerealele, in special graul, puteau fi pastrate o vreme
mai indelungata.

Primele culturi de cereale au aparut in Mesopotamia si in Egipt. La inceput, boabele erau

consumate prin simpla mestecare a lor in stare cruda. Abia mai tarziu oamenii si-au dat seama ca
pot fi macinate si consumate in amestec cu apa, sub forma unui amestec pastos tinut deasupra
focului din care rezulta rezultand un fel de paine plata, o lipie de fapt. In 1000 i.Hr s-a intamplat
acest lucru; in compozitie a inceput sa fie introdusa si drojdia. Tot in acea perioada s-a obtinut un
nou soi de cereale, de o calitate superioara, care a facut posibila obtinea unei paini mai bune,
albe...se pare ca atunci s-a obtinut de fapt prima paine moderna.
Tot atunci a aparut si berea : painea era inmuiata in apa indulcita si prin procesul de fermentatre
se obtinea un lichid spumos, care e de fapt bere.

Grecii au preluat de la egipteni tehnologia fabricarii painii, care apoi s-a raspandit in intreaga
Europa. Graul si painea au devenit foarte importante, mai ales in Roma, unde painea era mult
mai importanta decat carnea. Un soldat roman ar fi fost ofensat daca nu si-ar fi primit painea.
Bunastarea imperiului roman s-a bazat pe distribuirea gratuita de cereale fiecarui cetatean. Mai
tarziu guvernul a decis sa distribuie - nu cereale ci paine gata coapta – in mod gratuit fiecarui
cetatean roman. In Evul Mediu, painea era coapta contra cost in cuptoarele detinute de stapanii
mosiilor. In acea perioada intunecata, painea era unul dintre putinele alimente pe care se putea
baza populatia saraca.

O lunga perioada de timp, tipul painii care putea fi consumata de o persoana era stabilita in
functie de categoria sociala a persoanei respective. Painea neagra era destinata saracilor, si asta
pentru ca faina alba era mai scumpa; pentru morari - o meserie nou aparuta in istoria omenirii pe
vremea aceea - era mult prea greu sa realizeze faina alba. De atunci exista expresia : “ are o paine
alba de mancat “ - in sensul in care persoana respectiva are o situatie materiala buna. In prezent,
situatia este chiar invers, in sensul in care painea neagra e mult mai scumpa si mai apreciata
pentru gustul ei special si pentru valoare sa nutritive.
Alimente
Mirodeniile

O masa gustoasa si deosebita este de neconceput fara

mirodenii. Istoria lor este una dintre cele mai frumoase povesti de aventuri din trecutul
civilizatiei europene.

Mirodeniile au venit secole la rand din Asia, aduse de caravane prin desertul Gobi pana in India,
apoi pe corabii de-a curmezisul Golfului Persic si, din nou pe camile, prin desert pana la Alep.
De aici mirodeniile erau vandute negustorilor care le raspandeau in tarile din jurul Mediteranei.
Acesti negustori povesteau basme infioratoare despre monstri marini sau demoni care pazeau
copacii din care numai ei, cu mari sacrificii, puteau culege mirodeniile. Pastrand in jurul
mirodeniilor atmosfera de mister - care le conferea o aura aparte -, ei puteau cere orice pret in
schimbul lor, astfel incat numai bogatii si le puteau procura. Din acest motiv mirodeniile au
devenit simbolul bogatiei.

Cererea de mirodenii ajunsese foarte mare, dar era explicabila. Devenisera necesare odata ce
europenii au inceput sa aprecieze aromele lor, pentru ca ofereau alt gust hranei monotone.
Aceasta era uneori atat de ingrozitoare incat nu putea fi mancata fara o aroma puternica sau un
miros tare, placut, care sa mascheze mirosul urat original. Piperul, cuisoarele, scortisoara mascau
de minune gusturile si mirosurile urate.

*Cuisoarele* au fost cunoscute si folosite din cele mai vechi timpuri, mai ales de catre
populatiile din zonele calde. Pe vremuri, cuisoarele nu erau folosite la prepararea alimentelor.
Populatia din insulele Moluce avea obiceiul sa planteze câte un pom de cuisoare de fiecare data
cand se nastea un copil. Daca, la vremea potrivita, copacul inflorea, acesta era un semn bun
pentru destinul acelui copil. Tot in acele regiuni, copilului nou-nascut i se lega la gat un colier de
cuisoare despre care se spunea ca-l protejeaza de spirite rele si boli.

Cuisoarele au fost folosite si ca medicament, in China, inca din anul 3 i.Hr. Demnitarii care il
vizitau pe imparatul chinez erau obligati ca, inainte de a intra la acesta in audiente, sa mestece
cuisoare, atat pentru improspatarea respiratiei, cat si pentru a elimina eventualele ganduri
malefice. Astazi, eugenolul care este extras din cuisoare se foloseste la fabricarea pastei de dinti
si a altor produse cosmetice.

Copacul de cuisoare face parte din familia Myrtaceae si este originar din insulele Moluce, din
arhipelagul Indonezian. Pana in secolul al XVIII-lea, arborele de cuisoare era cultivat exclusiv in
aceste insule. Francezul Pierre Poivre, care a adus scortisoara din insulele Seychelles, a adus si
seminte de cuisoare in Mauritius si a inceput cultivarea lor. Copacii s-au adaptat repede aici,
inflorind si dand roade bogate. In continuare, arborele de cuisoare a fost cultivat si in Zanzibar, si
in Pemba, pe coasta de est a Africii. Aceasta regiune este, in prezent, prima in topul
producatorilor de cuisoare.

Arborele de cuisoare are o coroana bogata, cu frunze aromate, si poate ajunge pana la 12 metri
inaltime. Mugurii neinfloriti ai arborelui sunt recoltati numai dupa ce acesta atinge varsta de 6-8
ani. Recolta poate varia de la an la an, in unele cazuri fiind abundenta, alteori extrem de saraca.

Cuisoarele sunt culese cu mana, pentru a nu se deteriora. Din mugurii roz care nu sunt culesi
rasar floricele mici si mov. Mugurii prind o culoare maro inchis cand se usuca. Procesul de
uscare nu trebuie grabit, altfel cuisoarele devin prea uscate, fragile, vestejite si umflate.

Cuisoarele sunt incluse in multe amestecuri de condimente, inclusiv in clasica combinatie

chinezeasca de cinci condimente, in multe din sosurile picante orientale si indiene.

In Europa se foloseste ca si condiment la muraturi, la vin fiert, la prepararea painii si a altor

produse de patiserie. Cuisoarele intregi se folosesc pentru a da savoare pestelui fiert si sosurilor.

Reprezinta, de asemenea, o excelenta garnitura pentru sunca fiarta si jambon. Cuisoarele sunt
deseori asociate cu merele. Merg in excelenta combinatie cu sosurile de mere, tartele, placintele
si budincile pe baza de mar. Sunt folosite, de asemenea, pentru a condimenta prajiturile, biscuitii,
turta dulce si orice tip de budinca.

*Dafinul * este socotit copac al Soarelui si simbol al pacii. In Evul Mediu, dafinul era
recomandat impotriva “tuturor relelor satanice ce pot salaslui asupra omului”. In secolul al XVII-
lea, renumitul botanist Parkinson lauda foarte mult calitatile frunzelor de dafin, scriind ca
“frunzele de dafin nu trebuie sa lipseasca din nicio gospodarie sau gradina, ele servesc la gatit, la
confectionarea ornamentelor; pot fi, de asemenea, comercializate cu un profit bun si sunt bune
pentru bolnavi”.

Frunzele de dafin erau folosite in Roma Antica la ornarea coroanelor de lauri purtate de toti
imparatii si eroii. Ca toate plantele care raman verzi iarna, dafinul - sau laurul, cum i se mai
spune – e asociat adesea cu nemurirea. Poate de aceea romanii au facut din laur emblema gloriei,
fie ca ea venea prin puterea mintii, a armelor sau a calitatilor fizice deosebite.

Exista, de asemenea, in vremurile acelea, o superstitie potrivit careia dafinul ii protejeaza pe

oameni impotriva fulgerelor. In Grecia Antica, celebra prezicatoare Pitia mesteca frunze de dafin
inainte de a-si pronunta profetiile si ardea frunze si ramurele de dafin pentru a-i afuma pe cei
care asteptau prezicerile sale. Cei care obtineau de la Pitia un raspuns favorabil la intrebarile pe
care le puneau se intorceau acasa incununati cu frunze de dafin.

Popoarele din Africa de Nord fac din frunzele de laur talismane ocrotitoare ce indeparteaza
puterile raufacatoare.

In zilele noastre, castigatorul premiului Grand-Prix de Formula 1 este incununat cu o coroana

facuta din frunze de dafin. De asemenea, castigatorii diferitelor premii si concursuri poarta
numele de “laureati”, aceasta denumire provenind de la coroana de lauri oferita poetilor în Roma
si Grecia Antica.

O utilizare mai ciudata a frunzelor de dafin este aceea de a indeparta insectele daunatoare
diferitelor culturi de plante. Frunzele se infasoara pe un suport de lemn care se asaza intre
straturi, realizandu-se ceea ce popular se cheama “sperietoare de ciori”.
Dafinul este originar din Orientul Mijlociu, dar este raspandit in toate zonele mediteraneene inca
din Antichitate. Florile de culoare galbena sau verde deschis spre alb nu sunt foarte mari si
produc un fruct de forma unei bobite de culoare mov inchis, cu o singura samanta. Arborele de
dafin poate ajunge la o inaltime de 15 metri, dar de cele mai multe ori este cultivat sub forma
unui tufis. Alteori este cultivat in scop ornamental si aranjat ca atare.

Frunzele de dafin sunt un ingredient “obligatoriu” la prepararea bulionului. Sunt un condiment

esential pentru multe sosuri, cum ar fi sosul béchamel, sosul de paine sau pasta de tomate.

Dafinul este folosit in întreaga lume in bucatariile clasice sau contemporane. Este folosit pentru a
aroma orezul, orice fel de carne si in special carnea de pasare, mancarurile pe baza de legume si
mancarea din fructe de mare. Nu poate lipsi din sosul vanatoresc cu lamaie si din compozitia
carnatilor.

Poate fi adaugat in supe si soté-uri, in marinatele pentru carne, intre ingredientele insirate pe
frigarui, poate fi asezat in tava inainte de a pune mancarea la cuptor sau in borcanele cu muraturi.
Frunzele de dafin sunt folosite chiar si la prepararea unor dulciuri, in special la creme, insa doar
pentru a da aroma, fiind indepartate inainte de consumare. Deoarece este amar la gust, dafinul se
dozeaza cu grija. La mancarurile fierte nu se lasa mai mult de 15-20 de minute, iar la muraturi se
pun 1-2 frunze in fiecare borcan.

*Chimenul* are o lunga si fascinanta istorie. Era cunoscut inca de acum 5.000 de ani, mari
cantitati de chimen fiind gasite in piramidele egiptene. Romanii il foloseau pentru aromarea si
conservarea carnii. Chimenul este amintit si în Biblie, unde se povesteste cum era treierat cu
ajutorul unor nuiele. Aceasta practica se mai foloseste si in ziua de azi in estul Meditaranei.

Theophrastus, un renumit filosof si botanist grec, spunea: „Chimenul trebuie blestemat in timp ce
este semanat, pentru ca recolta sa fie bogata“.

In timpurile stravechi, chimenul era un simbol al lacomiei si al ticalosiei. Ciudat insa, in timpul
Evului Mediu, aceasta semnificatie avea sa se schimbe, chimenul devenind un simbol al
credintei.

In Germania, unde chimenul este un condiment foarte popular, exista obiceiul ca mirii, la nunta,
sa poarte la ei seminte de chimen, pentru a-si arata fidelitatea unul fata de celalalt.

Chimenul este o planta mica, anuala, erbacee, si creste pana la o inaltime de 25-30 cm. Este
originara din tarile din estul Mediteranei si din nordul Egiptului, dar in prezent se cultiva si in
alte tari din Europa, in Maroc, Iran, Turcia, India, China si in America.

Chimenul creste cel mai bine in zonele insorite, cu ploi putine. Florile mici, de culoare roz sau
alba, cresc in inflorescente, asemenea celor mai multor plante din familia Umbelliferae.

Recoltarea se face la aproximativ patru luni de la semanare. Semintele mici, in forma de baca, au
9 margini si o culoare maro-galbuie. Exista un sortiment de chimen negru ce creste numai in
Iran. Semintele sunt mai mici si au o aroma mai dulce. Chimenul negru este uneori confundat cu
nigella, un alt condiment, care in bucataria indiana este cunoscut drept piper negru.

Chimenul are o aroma puternica, dulce, cu o usoara tenta amaruie si picanta, insa, atunci cand
este folosit in combinatie cu coriandrul, gustul amarui dispare.
Este recomandata prajirea chimenului inainte de macinare, pentru a prinde o aroma calda,
asemanatoare nucilor.Chimenul negru are o aroma mai dulce si mai delicata decat semintele
albe.

Avand in vedere aroma sa puternica, chimenul este cel mai des folosit in bucatariile picante,
puternic condimentate, de exemplu in bucataria indiana, in Orientul Mijlociu, in nordul Africii si
in bucataria Mexicana.

Chimenul este un condiment de baza in majoritatea sosurilor picante din India. Este folosit ca si
condiment pentru supe, salate de varza, sfecla, chifle, pogaci, paine, ostropel, in mancarurile
marocane pe baza de carne de miel si la condimentarea carnii in Mexic, la mancaruri precum
'chilli con carne'.

Pe langa aroma putin amaruie, chimenul da o aroma usoara mancarurilor atunci cand este folosit.
Chimenul negru este folosit cel mai des la mancarurile indiene pe baza de orez. Acest condiment
este foarte utilizat, de altfel, si in bucataria germana, in mancaruri, la prepararea muraturilor si a
carnatilor sau pentru condimentarea renumitei branze Munster. Chimenul este utilizat si in
Olanda, tot pentru condimentarea branzeturilor, dupa retete stravechi, medievale. Chimenul are
insa intrebuintari numeroase si in medicina. Este cunoscut drept un stimulant al apetitului (adica
face pofta de mancare) si este folosit la calmarea durerilor de stomac. Mai este folosit si in
medicina veterinara, iar uleiul de chimen este folosit in fabricarea parfumurilor.

*Nucsoara* este un fruct asemanator nucilor de la noi, dar mai mic. A fost folosit inca din
vechime, de pe vremea romanilor, drept condiment sau aromatizant al incaperilor. Arborele de
nucsoara este vesnic verde si se crede ca este originar din Insula Banda, din Arhipelagul
Molucelor. Creste pana la inaltimea de 18 metri si face fructe numai dupa 15-20 de ani de la
plantare. Produce cam 1.500 – 2.000 de fructe pe an. Fructul arborelui de nucsoara se aseamana
cu caisa, iar cand este copt se desface si lasa sa cada niste samburi care sunt tocmai nucsoarele
pe care le folosim drept condiment. Nucsoarele sunt acoperite de niste fibre roscate – portocalii
care se desprind de pe fruct, atunci cand sunt uscate, si se folosesc, de asemenea, ca si
condiment.

Multa vreme portughezii au fost cei care au detinut monopolul comertului cu nucsoara. Asta s-a
intamplat si datorita faptului ca ei au tinut secret locul de unde adunau aceste fructe. Incetul cu
incetul insa, olandezii au preluat de la portughezi titlul de ’’carausi ai marilor’’ si au devenit
furnizori de condimente pentru intreaga Europa.

Nucsoara era pe atunci foarte scumpa si se gasea destul de rar, mai ales ca olandezii au
restrictionat aria de crestere a arborelui de nucsoara la doua insule din arhipelagul Mauritius. Cu
toata grija lor de a controla scoaterea fructelor de nucsoara din aceste insule, au fost pacaliti de
pasari - care au dus in cioc fructele pe insulele invecinate si astfel condimentul a devenit mai
popular.

Pe la 1700, la Londra se vindea cu 90 de silingi jumatatea de kilogram de nucsoara. Dar asta

numai dupa ce Compania Britanica a Indiilor de Est a initiat cultivarea nucsoarei si in Penang,
Singapore, India, Sri Lanka, precum si in Insula Grenada.

In bucatarie nucsoara se foloseste pentru a da aroma sosurilor pe baza de lapte, mai ales a unui
sos numit Bechamel. Este utilizata si la aromarea carnii din care se fac carnati. Da gust deosebit
supelor de legume, mancarurilor din peste, fructe de mare sau creveti si este potrivita in orice
preparat ce contine oua. Se poate folosi si la cremele cu lapte, in budinci, in prajiturile cu branza
si la tartele cu citrice. Nucsoara intra in combinatie perfecta si cu garniturile pentru paste. Se
poate adauga la spanac, rosii, anghinare, sparanghel, la branzeturi, pasta de tomate sau la sosurile
pentru peste si pui.
Alimente
Laptele

Laptele este considerat un aliment complet, deoarece contine proteine

cu valoare biologica mare, grasimi, glucide, saruri minerale si vitamine.

Aceasta calitate ii confera posibilitatea de a fi folosit ca unic aliment pentru nou-nascuti, in

perioada cea mai delicata a vietii lor.

Lactoza, adica zaharul din lapte, ii confera acestuia calitati care-l fac un aliment ideal pentru
tineri, intrucat este mai putin dulce, mai putin solubila si mai putin stabila decat zaharoza sau alte
zaharuri.

De asemenea, laptele este un aliment foarte bogat in calciu, un element necesar unei bune
dezvoltari a sistemului osos.

Laptele este, astfel, un aaliment de baza in viata oamenilor, avand un bogat continut de grasimi si
vitamine; este usor asimilat de catre organism, contribuind la cresterea si dezvoltarea acestuia; de
aceea este recomandat in special copiilor si adolescentilor.

In toate scrierile vechi in care se fac referiri la conditiile de viata ale popoarelor care au trait in
Europa (in zona Marii Mediterane) cu mii de ani inaintea erei noastre se spune ca acestia
cunosteau laptele, pe care il consumau ca atare si sub forma de produse, in special branzeturi.

In lucrarea sa, „Zece mii de ani de productie de lapte”, Michel Roblin arata ca europenii de pe
malurile Vistulei si ale Niprului, stramosi ai latinilor si germanilor, cunosteau deja laptele
animal.

Intr-adevar, laptele a fost un aliment principal in hrana asirienilor, babilonienilor, grecilor si

romanilor.
Alimente
Clatitele

Oamenii sunt obisnuiti sa manance clatitele la desert, umplute cu

diverse gemuri sau cu ciocolata.In lume insa, clatitele sunt considerate aperitive, uneori chiar si
fel principal de mancare, in functie de umplutura. Din aceasta cauza au devenit populare in
intreaga lume, inca din secolul al XV-lea. De atunci dateaza cea mai veche reteta de clatite,
redactata in limba engleza.

Pentru prepararea clatitelor, in majoritatea tarilor este folosita faina de grau; in Polonia sau
Germania se prepara si clatite din cartofi. De asemenea, in Egipt, Canada sau Statele Unite ale
Americii sunt folosite drojdia sau praful de copt, pentru a face clatitele mai pufoase. In Franta s-a
dezvoltat o adevarata industrie a clatitelor, aici existand restaurante specializate, unde se pot
consuma aceste preparate cu cele mai diverse si mai sofisticate umpluturi - de la dulceata la
fructe de mare. In Canada si Statele Unite ale Americii, clatitele sunt servite la micul dejun si pot
avea diverse umpluturi. Pentru olandezi, clatitele sunt foarte populare la cina, existand chiar si
restaurante specializate care le servesc la masa de seara.

Clatitele pot fi umplute cu carne, cu ciuperci sau cu branza...e vorba despre imaginatie.
Umplutura poate varia de la gem - de capsuni, de cirese, de caise - la crema de ciocolata, crema
de vanilie etc.

Clatitele umplute cu inghetata sunt numai de "fite"... cum s-ar spune. Sunt usor de facut, aluatul
este acelasi, numai ca sunt umplute cu inghetata : se pun doua-trei cupe mici de inghetata pe
clatita, apoi se ruleaza si se adauga pe deasupra sos de ciocolata. Problema ar fi ca trebuie
mancate foarte repede, imediat ce au fost preparate, pentru ca este lesne de inteles ca altfel veti
ramane fara umplutura, inghetata topindu-se destul de repede. Pe langa umpluturile din gemuri,
dulceturi, carne si peste, clatitele mai pot fi umplute si cu fructe. Cele mai populare sunt
bananele, aceasta umplutura fiind preferata de nord-americani. De asemenea, marul amestecat cu
nuci si scortisoara poate fi si el considerat un amestec delicios pentru a umple clatitele.

In lume exista si sarbatori ale clatitelor; in Marea Britanie, in "Martea grasa" - Lasata Secului -,
se prepara si se mananca in mod traditional clatite. Aceasta zi cade in fiecare an intre 2 februarie
si 9 martie, in functie de data la care se sarbatoreste Pastele. Ziua Clatitelor are loc chiar inainte
de inceperea Postului, in martea de dinaintea Miercurii Cenusii. Postul dureaza 40 de zile,
perioada in care crestinii trebuie sa se spovedeasca pentru a le fi iertate toate pacatele. "Ziua
Clatitelor" este momentul cel mai potrivit pentru englezi de a se "infrupta" din acele alimente
care vor fi interzise pe perioada Postului: laptele, ouale sau untul. In "Martea Grasa" se
organizeaza, in scopuri caritabile, "intrecerea clatitelor", la care participa chiar si membri ai
Parlamentului Britanic.

Si in Romania exista un asemenea festival. In fiecare an, in localitatea Moneasa din judetul Arad
are loc un Festival al Clatitelor, unde vizitatorii pot degusta o mare varietate de clatite. De
asemenea, organizatorii pregatesc multe concursuri atractive. Una dintre aceste competitii a fost
alegerea celui mai bun aruncator de clatite. Unul dintre participanti a aruncat clatita atat de sus,
incat s-a oprit intr-un brad foarte inalt. De asemenea - ca si in celelalte editii -, va fi ales cel mai
bun bucatar care prepara clatite.
Alimente
Supa

Istoria supei a inceput, probabil, odata cu istoria gatitului.

Combinarea diverselor ingrediente in oale mari, cu scopul de a crea mancaruri usor de gatit si
servit, hranitoare si usor de digerat, era de neevitat.

Supa a fost o alegere potrivita atat pentru nomazi, cat si pentru cei care se stabilisera deja pe
anumite teritorii, pentru cei bogati, dar si pentru saraci, pentu bolnavi sau sanatosi. Numai ca
fiecare a ales sa pregateasca supa in felul lui, in functie de ingredientele care se gaseau pe
pamantul din jurul casei.

Pentru ca sunt foarte usor de digerat, supele erau prescrise persoanelor in convalescenta inca din
antichitate. In aceste supe se pot pune si ierburi medicinale, mai ales daca acestea fac parte dintr-
un tratament prescris de medic.

Retele supelor, asemenea ciorbelor, au evoluat in functie de ingredientele si gusturile locale,

creandu-se astfel varietati pentru fiecare regiune si popor: supa de peste din New England
("chowder"), supa-salata spaniola rece ("gazpacho"), supa de sfecla ruseasca
("borscht"), supa de legume italiana ("minestrone"), supa de ceapa frantuzeasca si supa
chinezeasca "won ton".

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit apa fierbinte pentru incalzirea alimentelor in
recipiente naturale. Totusi, tehnica de gatire prin fierbere a inceput sa fie folosita in mod uzual in
urma cu aproximativ 5 000 de ani, cand au fost inventate recipientele impermeabile si rezistente
la caldura.

Fierberea este o tehnica foarte convenabila si usor de folosit. Apa se transforma in abur la o
temperatura constanta care nu depaseste 100 grade Celsius *la nivelul marii*. In comparatie cu
incalzirea in aer fierbinte, adica la foc, incalzirea in apa fiarta este mult mai densa si vine in
contact cu intreaga suprafata a mancarurilor din recipient, transferand energie usor si repede. Pe
langa consistenta, fierberea are loc la o temperatura de gatit mai joasa fata de cea la care se
ajunge prin prajire, frigere sau coacere.

Nu se cunoaste exact momentul in care oamenii au consumat pentru prima data lichidul din oala
de fierbere, insa cum stramosii nostri nu iroseau nimic este foarte probabil ca lichidul a fost
consumat impreuna cu continutul fiert, din momentul in care a fost posibil tehnologic sa se
scoata din oala. Supele si terciurile au fost preparate din cele mai
vechi timpuri, supa fiind consumata in zona mediteraneana inca din neolitic.

Noile descoperiri din domeniul stiintei au facut ca supa sa nu mai fie doar un preparat gatit acasa
sau la restaurant. Acum o putem gasi la plic (din legume deshidratate) sau la conserva. Supa "la
pachet" a fost alimentul de baza al celor plecati sa caute bogatii pe continentul american. Nu era
nevoie decat de un ibric de apa fiarta si supa era gata
imediat. Tot stiinta a facut ca valoarea nutritiva a supei sa poata fi modificata in functie de
necesitatile consumatorului, in ziua de azi existand pe piata supa fara grasimi, cu mai multe
proteine, cu sau fara sare
Istorie si civilizatii
Istoria baii si a sapunului

Nimeni nu poate spune cine este primul om care a

renuntat la scaldatul in rau pentru o baie calda. Se spune ca bai private ar fi existat, pe malurile
Indului, inca de acum 3000 de ani.

Un mileniu mai tarziu, in Mesopotamia, existau vane de baie zidite, cu canalizare si podea
hidroizolata.

Grecii, si mai apoi romanii, au facut insa ca baile si apeductele sa atinga niveluri de dezvoltare
greu de inchipuit pentru acele vremuri. Grecii si romanii considerau baia ca un act necesar si
social. Inventarea hipocaustul-ui, un sistem de incalzire instalat in subsolul a 850 de bai ale
Romei, a creat o revolutie, termele devenind un centru de viata sociala. De asemenea, egiptenii
faceau baie zilnic iar reginele se imbaiau in lapte, pentru a avea pielea fina.

Fabricarea si utilizarea sapunului dateaza dinainte de anul 2800 I.C.. Inscriptiile arheologice
spun ca prima forma de sapun a fost obtinuta prin amestecarea unturii topite cu cenusa, iar alte
documente vorbesc despre un sapun care se fabrica din combinatia uleiurilor animale si vegetale
cu anumite saruri. Acest sapun era utilizat atat pentru spalat, dar si in tratarea bolilor de piele.
Grecii antici nu fabricau sapun, insa isi curatau corpul cu lut, nisip si cenusa, dupa care se
ungeau cu uleiuri.

Spalatul n-a fost insa preocupare zilnica inca multa vreme. Regina Elisabeta I a Angliei a ramas
celebra printr-o declaratie facuta cu mandrie: "Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma
spal!".

Cele mai murdare vremuri ale europenilor sunt cele din Evul Mediu, mizeria provocand si bolile
cumplite care au decimat populatia in acele vremuri.

Se intampla pe atunci ca din cauza unor anumite obiceiuri o familie sa faca baie o data pe an. In
Anglia Evului Mediu exista un obicei bine respectat al spalatului. Famiile care se respectau
faceau baie doar in luna mai, cand se mai incalzea afara. In casa era umplut un butoi mare cu apa
fierbinte, iar primul care intra la spalat era stapanul casei. Apoi, in acelasi butoi si in aceeasi apa,
intrau fiii lui si alti barbati de rang din casa, si abia dupa ce se spalau acestia venea randul
doamnei, soacrei, altor rude importante, apoi al femeilor si fetitelor. In apa care ramanea se
imbaiau apoi servitorii, intai barbatii, apoi femeile.
Acest obicei al oamenilor din acele vremuri se datora, in parte, faptului ca apa era privita ca un
fluid magic, straniu, care, folosit incorect, putea cauza imbolnaviri.

Orasul Marsilia, din Franta, s-a impus ca primul mare centru de manufactura a sapunului; i-au
urmat apoi Geneva, Venetia, Bari si Castilia. Toate detineau rezerve bogate si indestulatoare de
ulei de masline si barilla, o planta a carei cenusa era folosita la prepararea sapunului.

Pe masura ce afacerea cu sapun s-a dezvoltat si-au facut aparitia primele bresle profesionale,
cursurile de initiere in meserie fiind foarte riguroase iar secretul de preparare a sapunului fiind
foarte bine pastrat.

De-a lungul timpului meseria de sapunar aproape ca a disparut, locul sapunarilor fiind luat de
masini speciale, care au dus la dezvoltarea unei intregi industrii.

Micii meriasi sapunari au inceput, treptat, sa-si deschida afaceri mari, care au devenit companii.
De exemplu, in 1806, William Colgate a infiintat Colgate & Company in New York, prima
companie americana care produce marfa de acest gen.

Pentru inceput, William Colgate a cumparat o cireada intreaga de vite, ca sa obtina peste 20.000
de tone de sapun, pentru ca sapunul se fabrica in special pe baza de grasimi animale sau uleiuri
vegetale.
Legende si traditii
Indonezia si condimentele

Aproape toate condimentele folosite la prepararea

mancarurilor sunt cunoscute inca din Antichitate, fiind aduse pe corabii de peste mari si tari, mai
exact din India. Denumirea “Insulele Mirodeniilor“ face referire la Indonezia, adica la insulele
Maluku (foste Molucce), situate la Ecuator, intre Sulawesi (Celebes) si Noua Guinee.

Expresia „Insulele Mirodeniilor” a fost folosita, de-a lungul timpului, pentru a desemna si alte
insule renumite pentru productia de condimente, cum ar fi grupul de insule din estul Africii, ce
cuprinde Zanzibarul si Pemba.

Tara de origine a condimentelor este insa Indonezia, un arhipelag format din cca. 13.000 de
insule care se intind de la vest la est de-a lungul ecuatorului, din insula Sumatra, direct prin sudul
Thailandei, pana in nordul Australiei.
Numele arhipelagului provine din limba araba, in care cuvantul „maluku” inseamna “pamantul
regilor”.

Insulele Maluku sunt cunoscute si sub numele de “Insulele Mirodeniilor”, datorita productiei
impresionante de condimente precum nucsoara si cuisoarele.
Indonezienii nu doar cultiva aceste condimente, dar le folosesc din plin in bucataria lor
traditionala. Se poate spune chiar ca Indonezia a invatat lumea sa foloseasca mirodenii exotice.

Bucataria indoneziana este cunoscuta si pentru combinatiile sale de arome si gusturi contrastante
(iute, acru, dulce, amar) si de texturi (umed, granulat, buretos, tare).
Anumite plante considerate mirodenii sunt insa folosite in Indonezia mai curand in medicina
decat in gastronomie.

Bucataria indoneziana foloseste din plin si laptele de cocos. Bauturi, sosuri, supe si chiar orezul
au ca baza acest ingredient.
In Indonezia, combinatia traditionala de condimente e formata din coriandru, piper si usturoi, la
care se adauga curcuma, cassia, dafin, anason stelat, ghimbir, tamarind, galangal, cardamom,
arpagic, esalote, aline, ansoa uscat si creveti.
In mod surprinzator, cuisoarele si nucsoara joaca un rol secundar in bucataria indoneziana, aceste
doua condimente fiind folosite mai mult in medicina locala, decat in bucatarie.
Botanica
Cartofii

Cartofii, a doua cea mai consumata mancare din lume dupa orez, au
fost cunoscuti de oameni inca din secolul al V-lea i.Hr; din pacate, n-au fost cunoscuti de toti
oamenii.

Arheologii au descoperit relicve care dovedesc ca incasii mancau si adulau cartofii din anii 500
i.Hr. Cartofii erau foarte prezenti in cultura lor : faceau provizii pentru razboi in vase acoperite, ii
uscau pentru a-i lua in calatorii lungi, ba chiar ii trimiteau in mormant, ca mancare pentru cel
care urma sa calatoreasca pe cealalta lume. Cartofii prosalviti de incasi erau asemanatori cu
cartofii rosii din ziua de astazi si aveau interiorul galben. Dupa a fost adus din America, cartofii
au fost importati si in Italia, Anglia, Belgia, Germania si Franta;

Cartoful este unul din alimentele cele mai des consumate de catre om; ne este dovedit de cate
feluri diferite de a prepara cartofii exista : piure, copti in coaja, fierti sau in abur, cartofi prajiti
sau chipsuri, taiati cubulete si copti, fierti cu smantana, fierti in tocanita, rasi si prajiti sau facuti
galuste...

Cel mai savurat aperitiv, chipsurile au fost de fapt inventate dintr-un simplu moft. In meniul
restaurantului Moon Lake Lodge din New York, la sfarsitul secolului 19, erau considerati foarte
speciali cartofii prajiti in stilul frantuzesc, adica taiati grosi. Un client s-a plans bucatarului ca cei
pe care i-a primit el sunt taiati prea gros. Dupa ce i s-au respins a treia oara cartofii prajiti, pe
motiv ca sunt prea gros taiati, bucatarul s-a enervat. A vrut sa-i faca in ciuda clientului “
mofturos ” si i-a taiat atat de subtiri incat, atunci cand erau prajiti, nici nu puteau fi intepati cu
furculita. Spre surprinderea bucatarului, clientul a fost atat de incantat, incat a atras atentia
celorlalti clienti, asa ca a ajuns ca toata seara sa gateasca numai cartofi prajiti foarte-foarte
subtiri. In curand, restaurantul a inceput sa-i comercializeze ambalati; asa s-a ajuns la
popularitatea din ziua de azi.
Botanica
Varza

In urma cu foarte mult timp, oamenii au decoperit o

planta cu frunze rasfirate si cu un gust racoritor, desi un pic amar, care insa i-a intrigat indeajuns
pentru a-i deprinde secretul cultivarii.

Acest lucru se intampla in zona mediteraneana, acum 4.000 de ani, aceasta planta fiind chiar
varza salbatica, fara capatana. Aceasta creste si in zilele noastre, desi, de-a lungul timpului, si-a
pierdut gustul amar.

De-a lungul miilor de ani de cultivare, unii oameni au preferat acele plante de varza care aveau
un mic bulb in centru, cu frunze tinere si fragede, crescute deasupra tulpinei. Acestea au fost
astfel selectate si cultivate mai des. Dupa sute de generatii succesive, bulbul de frunze fragede a
inceput sa se mareasca si sa ajunga chiar sa domine frunza, nascandu-se astfel „capatzana”, sau
“capul” verzei, pe care il cunoastem azi. Se crede ca aceasta transfomare s-a incheiat in primul
secol al erei noastre.

Mitologia romana spune ca varza provine din lacrimile lui Licurg. Intr-o zi, intristat de faptul ca
muritorii beau pana la uitare, Livurg a smuls toate vitele de vie si le-a inlocuit cu varza care se
formase din lacrimile sale. In timp, vitele de vie au crescut din nou, dar grecii si romanii au ajuns
sa creada ca varza avea puterea de a te feri de melancolie.

O serie de pergamente din anul 1.000 i. Hr., descoperite in China, proslaveau varza ca un
tratament eficient impotriva caderii parului si chelirii. Pe drumul intre China si Mongolia,
calaretii au invatat sa pastreze varza in sare. Mai tarziu, varza murata a fost adusa in Europa de
Est de cavalcadele hunilor si mongolilor.

In timp ce calaretii au introdus o noua metoda de conservare si o aroma “barbara” in Europa,

varza fusese, fara indoiala, leguma preferata a unui intreg continent, in special pana la aparitia
cartofilor.

In insulele britanice varza a fost adusa de celti, chiar din secolul patru i. Hr, iar secole de-a
randul, aceasta a ajutat populatiile europene sa supravietuiasca in timpul marilor perioade de
foamete.

Datorita reginei Caterina de Medici, Franta se poate lauda cu o mare diversitate de tipuri de
varza. Caterina de Medici a fost cea care a adus, la curtea sa, o multime de soiuri de varza: alba,
rosie, verde, roz, cu capatanile stranse sau cu foile rare. Printre atatea varietati se gasea si varza
Savoy, cunoscuta azi ca fiind specifica Frantei.
Capitanii de vase din timpul lui Ludovic al XIV au descoperit, in timpul lungilor lor calatorii,
proprietatile medicinale ale “capatanii" de varza. Pentru a preveni scorbutul ( boala cauzata de
lipsa din alimentatie a vitaminei C), dar si pentru ca era o leguma care rezista timpului, butoaiele
pline cu varza au inceput sa faca parte din incarcatura traditionala a corabiilor.

Tot din aventurile de pe mare a ramas in istorie celebrul Capitan Cook. Dupa o groaznica furtuna
care i-a ranit multi marinari, Capitanul se pare ca si-a ascultat medicul de bord si a folosit varza
pentru a-si salva oamenii de la cangrena.

Exista, de asemenea, o legenda, regasita in mai multe culturi, care spune ca Omul Din Luna a
fost exilat, in acest izolat salas, dupa ce a fost prins, in Ajunul Craciunului, furand o capatana de
varza de la vecinul lui. Omul din Luna este vazut ca un batranel care duce o legatura de vreascuri
in spate, vreascurile reprezentand singura legatura pe care o mai pastreaza cu lumea terestra.

Aparent, toti gradinarii stiu ca exista o legatura importanta intre luna si varza. Exista superstitia
ca daca tulpina unei verze este lasata in pamant dupa ce s-a facut recolta, luna o va ajuta sa dea
nastere altor capatane de varza, dar mai mici. Alti gradinari zic ca e mai bine sa sculptezi o cruce
in tulpina verzei pentru a incuraja o crestere mai buna, protejand astfel planta de efectele lunii.
Botanica
Ciupercile

Cultivarea comerciala a ciupercilor a inceput la sfarsitul secolului al

XVII-lea, in Franta. E adevarat ca pentru mult timp ciupercile albe au fost singura varietate
cultivata. Primele "ferme" de ciuperci au fost amenajate in tunele de cariere, aflate in apropierea
Parisului, bucatarii francezi botezandu-le pentru asta "Champignons de Paris".

Micologia, adica studiul ciupercilor, a devenit o stiinta recunoscuta odata cu inventarea

microscopului. Studiile din ziua de astazi estimeaza ca exista aproximativ 1,5 milioane de specii
de ciuperci, din care numai despre 80.000 se poate spune ca au fost cercetate in detaliu.

Astazi, ciupercile joaca roluri importante in domenii variate, fiind folosite in industria
alimentara, dar si in compozitia detergentilor.

"Shiitake", sau ciuperca parfumata de castan ( numita asa datorita aromei puternice), este a doua
ca productie controlata in lume si, de asemenea, un medicament foarte des intrebuintat. Chinezii
sunt cei care au descoperit, in urma cu multe secole, ca acestea au o multime de proprietati, fiind
bogata in vitaminele B, C si D.
Botanica
Istoria Ananasului

Ananasul (Ananas Comosus) a fost descoperit in 1493 de catre

Cristofor Columb in insula Guadalupe, acest fruct fiind, de altfel, de mult timp cultivat in
America de Sud.

Datorita asemanarii sale cu un con de pin, Columb i-a dat denumira de piña de Indes (pinul
Indienilor). Indienii sud-americani Guarani il numeau naná, insemnand "fruct minunat".

In 1519, Magelan - un alt explorator - a descoperit ananasul in Brazilia, iar in decurs de cativa
ani savurosul fruct a fost exportat in Anglia. In scurt timp, culturile de ananas s-au raspandit
rapid in India, Asia si Indiile de Vest.
In 1751, dupa ce a gustat pentru prima data din aroma sa exotica, George Washington a declarat
ca ananasul este fructul tropical preferat. In ciuda faptului ca in aceasta perioada era cultivat si in
Florida, ananasul constituia inca o raritate pentru majoritatea americanilor.

Tot o raritate era si in Europa, fiind folosit doar in scop decorativ pentru mesele de la petrecerile
celor bogati, si consumat doar de acestia, ca desert.
In vestul Indiilor insa locuitorii plantau bariere din plante de ananas imprejurul satelor, iar la
porti atarnau coroane din frunze de ananas impodobite cu ananasi, ca semne ale ospitalitatii si
prosperitatii. Ananasul avea si un rol de protectie. Avand frunzele foarte taioase, ascutite,
arbustii de anananas erau plantati in jurul satelor, impiedicand animalele salbatice sa intre in
asezare.

Ananasul a devenit accesibil intregii lumi abia in 1903, cand James Drummond Dole a inceput
sa-l conserve sub forma de compot. Productia conservelor de ananas s-a dezvoltat extrem de
rapid in momentul in care a fost inventat un aparat care a facut posibila automatizarea decojirii si
indepartarii cotorului fructului.
Ananasul apartine familiei bromeliaceelor, crescand nu in copaci, ci dintr-o tulpina-spic
inconjurata de frunze asemanatoare sabiilor. Ananasul este singura planta din aceasta familie
care produce fructe comestibile.

Tehnic vorbind, ananasul nu este un singur fruct, ci este un sorosis.

Acesta ia nastere astfel: fructele a mai mult de o suta de flori distincte cresc pe o planta-spic, iar
pe masura ce cresc, se umplu de suc si pulpa, dezvoltandu-se si unindu-se treptat intr-un singur
fruct.
Desi are un continut foarte savuros, ananasul are o coaja foarte dura si cu numeroase asperitati.
Un alt dezavantaj al ananasului e dat de faptul ca se ofileste foarte repede, si din aceasta cauza
trebuie transportat rapid.
Inventii si inventatori
Istoria vinurilor

Legenda spune ca exista, in vremuri stravechi, obiceiul de

a nu incheia nicio alianta sau contract de comert fara a avea alaturi un ulcior cu vin, pentru ca se
spunea - atunci ca si acum - ca vinul dezleaga limba.

Asta insemna ca cel care a baut o cupa cu vin va spune numai ceea ce gandeste cu adevarat, va
spune numai adevarul.

Se spune ca vinul a fost produs si consumat din vremuri imemoriale. Biblia mentioneaza ca
insusi Noe, dupa potop, a cultivat vita de vie, si tot el ar fi fost primul om care ar fi baut sucul
fermentat al boabelor de strugure. Dovezi istorice provenind din anul 6000 i.H. consemneaza
producerea vinului de catre vechile civilizatii din Orient, regiune in care vita de vie rodea fara
ingrijiri speciale. In orasul sumerian Nippur, berea si vinul erau folosite ca bauturi tonice - in
scopuri medicale - inca din anul 2.000 i.H.

Egiptenii si asirienii consumau bauturi alcoolice, si mai cu seama vin, in timpul unor ceremonii
religioase care durau zile intregi. Si tot din traditia egipteana se mai stie ca Osiris, cel mai
popular zeu al Egiptului antic, este considerat primul cultivator al vitei de vie. Arheologii
europeni au ajuns la concluzia ca primele amfore cu vin descoperite in Egipt, mai precis in
mormantul Regelui Scorpion (anul 3125 i.H.), proveneau din Tara Iordanului, de unde au fost
transportate pe uscat si pe mare pana in Egipt, unde vinul era la mare pret.

In mormantul lui Tutankamon au fost gasite vase cu vin pe care erau inscriptionate numele
produsului, anul recoltei, sursa si numele producatorului. Singurul element de identificare absent
de pe vas era culoarea lichidului. Inainte de a se stabili cu certitudine culoarea vinului in aceste
cazuri, oamenii de stiinta puteau doar banui ca ar fi putut fi vorba de vin rosu, datorita faptului ca
desenele din mormantul faraonului reprezentau struguri rosii si negri presati si transformati in
vin.

Spre deosebire de greci si romani, care consumau vinul in cadrul unor ceremonii, orientalii si
egiptenii consumau aceasta bautura cu masura, ca pe un elixir magic, ce scopul de a purifica si
apropie de zei.

Culoarea vinului este data de culoarea boabelor de strugure din care este facut; exista vinuri rosii
- facute din boabe de struguri inchise la culoare, vinuri albe - produse din struguri albi, dar si
vinuri rose - facute fie din amestec de boabe de struguri, fie dintr-o amestecare a vinului alb cu
cel rosu.
Inventii si inventatori
Istoria mobilierului

Locuinta este refugiul omului in fata ostilitatii mediului

natural. Fie bordei sau palat, locuinta reprezinta un al doilea mediu, odata cu iesirea omului
preistoric din pesteri.

Chiar daca reconstructia unei locuinte preistorice este practic imposibila, se pare ca acestea
aveau totusi piese de mobilier, chiar daca cele mai multe erau improvizate din piatra sau bucati
de lemn, fiind in principal mese sau scaune grosolane.

Bazele unei istorii documentate e mobilei si a evolutiei acesteia au fost puse in Egiptul antic.

Din aceasta perioada s-ar parea ca dateaza un set de mobilier - scaun, masa, pat si baldachin -
descoperit la Giza, in mormantul reginei Hetepheres, reconstruit si reconditionat cu migala de
specialisti si oferind cercetatorilor informatii pretioase.

Piesele de mobilier au suporturi in forma de picioare de animal, o structura rigida si suporturi

pentru brate in forma de papirus. Patul, mai ridicat in partea capului, are o tablie de mari
dimensiuni, decorata in relief cu simboluri ale zeilor si scene religioase. Alte piese de gen care s-
au pastrat sunt mai putin elaborate ca design, mult mai simple, desi se presupune ca initial,
acestea erau impodobite cu ornamente din metal.

Exemplele oferite de picturile murale sugereaza ca mobilierul destinat celor bogati era amplu
ornamentat cu diverse decoratiuni. Picioarele meselor si scaunelor erau acoperite cu foite de aur,
alte suprafete, mai ales cele ale lazilor fiind acoperite cu straturi de fildes sau din alte materiale.

Specialistii au descoperit anumite reprezentari ale unor elemente de mobilier si din

Mesopotamia. Chiar daca nu s-au pastrat piese de mobilier din aceasta perioada, basoreliefurile
si imaginile ofera informatii despre mobila acestei civilizatii.

Mesele, scaunele si tronurile erau amplu decorate, asa cum se poate vedea din picturile si
sculpturile pastrate, fiind deseori decorate cu incrustatii din scoici, pastrand totusi o linie
generala simpla si sobra.

Printre putinele obiecte care au supravietuit trecerii timpului se numara si o harpa sumeriana cu
incrustatii bogate si colorate, avand in partea de sus un cap de bivol sculptat in relief si acoperit
initial cu foita de aur.
Din cultura miceniana se pastreaza tronul din Sala Tronului din Knossos, care arata ca
functionalitatea si materialele erau mult mai importante decat designul, piesele fiind aproape
intotdeauna lipsite de decoratiuni.

Au fost insa descoperite si doua lucrari care fac referire la piese cu inscrustatii sau podoabe din
aur, destinate doar mobilierului de lux. O asemenea exceptie este si un picior de mobila, realizat
in intregime din fildes bogat sculptat, provenind din Theba.

Cele mai cunoscute piese (si cele mai elaborate) din istoria mobilei sunt cele de lux, acestea fiind
si cel mai bine pastrate.

Mai mult decat atat, designul foarte elaborat ofera mai multe informatii despre o anumita
perioada, deoarece gusturile celor din aristocratie se schimba mai repede decat alte stiluri,
sugerand faptul ca cei bogati doreau sa fie in pas cu moda si isi permiteau sa schimbe mobila din
casa de cate ori aparea o noua moda in mobilier.

Cele mai simple mobile, destinate muncitorilor si agricultorilor, au doar un rol functional, forma
de baza fiind reprodusa de-a lungul timpul cu modificari minime.

Din punct de vedere istoric, materialul cel mai folosit in productia de mobilier este lemnul, dar se
folosesc si alte materiale, precum metalul sau piatra.

Primele marturii ale acestei fascinante istorii provin din Mesopotamia, unde interioarele erau
deosebit de bogate, mobilierul fiind deosebit de complex si impodobit cu ornamente din aur.

Banca elena, folosita atat pentru odihna cat si pentru a sta lungit in timpul mesei, avea aceeasi
inaltime ca si masa. Nu exista nici un suport pentru picioare, iar partea dinspre cap era adesea
curbata pentru a sprijini pernele. Suporturi in forme de labe de animal erau rar folosite,
preferandu-se cele conice sau cele care imitau coloanele. Scaunele folosite erau pliabile, cu
picioarele in forma de X sau standard, cu picioare drepte, acestea fiind fabricate inca din secolul
VI i.Hr.

O inovatie deosebita a designerilor greci este scaunul cunoscut sub numele de „klismos”, un
scaun usor, cu spatar. Confortabil si foarte popular, acesta a fost folosit de greci intre secolele
VII-IV i.Hr.

Klismos este o piesa simpla, dreapta, cu picioare care se curbeaza usor in exterior, iar spatarul
sau era, in general, fara ornamente, curbat de la margini spre centru.
Inventii si inventatori
Istoria sampaniei

Sampania sau vinul spumant este astazi de nelipsit

oricarei celebrari sau festivitati. Nu exista alta bautura care ar putea sa confere unei intalniri un
adevarat aer de sarbatoare, iar a nu avea sampanie la o zi de sarbatoare micsoreaza parca
importanta acelei zile.

A bea sampanie la zilele onomastice sau de revelion a devenit o traditie tocmai din cauza
calitatilor speciale ale acestei licori.

Istoria leaga aparitia sampaniei de provincia franceza Champagne. Aici a fost elaborata
„tehnologia traditionala” de producere a vinurilor spumante (Methode Champenoise), initial din
trei soiuri de struguri cultivate in aceasta regiune – Pinot Meunier, Pinot Noir si Chardonnay .
Aceste vinuri erau supuse unei fermentari secundare in sticla, iar apoi erau pastrate la loc sigur
pentru cel putin un an.

Sampania a fost inventata de Pierre Pérignon, calugar la abatia Hautvillers, amplasata pe malul
raului Marna, in centrul regiunii Champagne. El este primul care a studiat procesul fermentarii
secundare in sticla si a apreciat frumusetea irepetabila a bulelor perlante de bioxid de carbon
emanat. Prin fermentare secundara se intelege ca, inainte de incheierea procesului de fermentare,
vinul destinat sa devina sampanie este mutat in sticle - unde va continua sa fermenteze -,
pastrand insa in sticle si dioxidul de carbon rezultat in urma incheierii fermentarii.

Din anul 1688 si pana la sfarsitul vietii sale, in 1715, Pierre Pérignon a avut functia de viticultor
si vinificator principal al abatiei. Ce este interesant e faptul ca Pierre Perignon era orb. Totusi,
avea un gust extraordinar de fin si o memorie impresionanta cand venea vorba de vinuri si de tot
ce era legat de vinificatie. Cunostea in detaliu nu doar podgoriile care apartineau manastirii
Hautvillers, dar si pe cele din imprejurimi.

In baza unui singur strugure, Pérignon putea sa numeasca nu doar soiul de vita-de-vie respectiv,
dar si locul exact unde a fost cultivat. Mai mult, din struguri de culoare neagra el fabrica
minunate vinuri albe, ceea ce nu mai facuse nimeni pana atunci.
Descoperirea de catre Perignon a sampaniei pare sa fie totusi mai mult un accident decat o
urmare a unei cercetari amanuntite. Potrivit unei legende, marele vinificator ar fi fost luat prin
surprindere de o pocnitura puternica atunci cand destupa o sticla de vin. Parintele si-a dat repede
seama ca vinul, care din anumite motive nu a fermentat suficient pana la imbuteliere, odata cu
sosirea primaverii a inceput sa fermenteze din nou in butelia deja astupata si, din aceasta cauza, a
devenit „spumos”.

Lui Perignon i se atribuie si introducerea unei cupe de forma noua, fina si eleganta, in care bulele
de gaze „scanteiau si jucau in diferite culori”. Acest pocal, fin si inalt, este numit astazi „pocalul
pentru sampanie” sau cupa pentru sampanie.

Sampania se serveste intotdeauna rece, iar cupa de sampanie trebuie tinuta de picior, pentru ca
temperatura mainii sa nu influenteze temperatura sampaniei.
Inventii si inventatori
Racoritoarele

Racoritoarele isi au originea in apa minerala a izvoarelor

naturale. A te imbaia intr-o astfel de apa a fost multa vreme considerat un lucru sanatos, si chiar
asa este. Despre apa minerala se spunea, de asemenea, ca are puteri curative, adica poate fi un
leac pentru diferite afectiuni.

Cea mai veche si populara bautura racoritoare cunoscuta este ceaiul. Acesta a fost consumat
pentru prima data in preajma anului 2737 i.e.n., la curtea Imparatului chinez Shen-Nung, dupa ce
un inventator anonim a nascocit „tocatorul de ceai” - un dispozitiv mic care toaca frunzele de
ceai, pregatindu-le pentru procesul de preparare a bauturii.

Tocatorul de ceai era reprezentat de un vas de ceramica sau lemn in centrul caruia se gasea o
roata ascutita care taia frunzele de ceai in fasii subtiri. Pliculetele de ceai pe care le cunoastem cu
totii au aparut abia in secolul trecut. Primele pliculete erau realizate manual, din tifon de matase,
iar primele patente pentru acest tip de pliculete dateaza din 1903. Ceaiul la pliculet a ajuns pe
piata un an mai tarziu si a fost comercializat cu succes de catre negustorul de ceai si cafea
Thomas Sullivan din New York.

Primele racoritoare necarbogazoase scoase pe piata au aparut abia in secolul al VII-lea si erau
facute din apa si suc de lamaie, indulcit cu miere. Aceasta bautura nu era altceva decat limonada
pe care o bem cu placere si in ziua de azi. Asa s-a numit si prima companie care a fabricat
limonada: La Compagnie de Limonadiers, din Paris, care in 1676 detinea monopolul pentru
vanzarea limonadei.

Un alt moment important in istoria racoritoarelor e reprezentat de inventarea, de catre om, a

primei ape minerale potabile. Aceasta a fost creata in 1767 de catre englezul Joseph Priestley.
Trei ani mai tarziu, chimistul suedez Torbern Bergman a inventat un aparat care prepara apa
minerala din calcar, prin folosirea acidului sulfuric, insa nu in compozitie, ci in procesul de
preparare.

In SUA, racoritoarele acidulate nu au avut un prea mare succes pana cand John Mathews a
inventat aparatul pentru producerea apei acidulate. El a realizat apoi mai multe aparate pe care
le-a vandut proprietarilor de "soda fountains" (magazine de racoritoare).
Mai tarziu, farmacistii americani care vindeau apa minerala au inceput sa adauge la aceasta
ierburi medicinale si aromatice, folosind mai ales scoarta de mesteacan, papadie, salcie si
extracte de fructe.

Primele „soda fountains” au devenit rapid o parte semnificativa din cultura americana; nu peste
mult timp, clientii au inceput sa-si doreasca sa poata lua acasa bautura lor preferata. Astfel, la
cererea clientilor, a aparut si s-a dezvoltat industria de imbuteliere a bauturilor racoritoare.

In primele zile ale industriei de imbuteliere, peste 1.500 de patente americane au fost emise
pentru diferite tipuri de capace si dopuri pentru sticlele de bauturi carbogazoase. Aceste sticle se
aflau insa sub mare presiune din cauza gazului, lucru care i-a determinat pe inventatori sa incerce
sa gaseasca cea mai buna modalitate de a evita pierderea dioxidul de carbon (bulelor). Metoda a
fost descoperita la putin timp de William Painter, un operator dintr-un magazin de masini din
Baltimore. El a reusit sa creeze o sticla cu dop special, care nu mai permitea gazelor sa iasa.
Inventia sa e, de fapt, sticla cu capac pe care o stim cu totii.

Coca-Cola a fost inventata in anul 1886 de catre doctorul John Pemberton, un farmacist din
Atlanta, Georgia, SUA. Numele bauturii a fost sigerat de catre un bibliotecar pe nume Frank
Robinson, un prieten al farmacistului. Robinson este, de fapt, si cel care a scris pe etichetele
sticlelor numele Coca Cola in forma clasica, pe care o cunoastem astazi.
Inventii si inventatori
Ceaiul

Ceaiul este de fapt o infuzie obtinuta din diverse frunze sau din florile
diferitelor plante, sau numai a plantei numite tei. Ceaiul a devenit o bautura foarte apreciata in
intreaga lume, dar adevarul este ca obiceiul de a consuma aceasta licoare a luat nastere in
indepartatul Orient.

Obiceiul ceaiului s-a format acum 5000 de ani in timpul dinastiei Tang. Chinezii au pastrat
obiceiul si pentru oaspetii care le intrau in casa. A lasa un oaspete sa astepte in sufragerie, fara sa
i se serveasca ceaiul, insemna o umilire grava, ca si un indiciu ca acesta nu este binevenit in acea
casa. Iar daca se dorea ca oaspetele sa nu stea foarte mult, atunci stapanul casei solicita
membrilor familiei sau servitorilor sa serveasca ceaiul, ceea ce insemna ca oaspetele va trebui in
curand sa-si incheie vizita.

Bautul ceaiului este una dintre activitatile zilnice ale chinezilor, la fel cum este bautul cafelei
pentru europeni. In sudul Chinei lucrurile au mers chiar mai departe, ajungandu-se la a bea ceaiul
de dimineata, ceaiul de pranz si ceaiul de seara. Aceste activitati sunt departe de obiceiul
englezilor de a-si bea ceaiul, pentru ca la chinezi se adauga mancarea si discutiile cu prietenii,
totul transformand acest ritual intr-o activitate sociala extrem de apreciata in zonele dezvoltate
ale Chinei. Chinezii au trei modalitati de a bea si de a aprecia ceaiul: gustarea, bautul si
mancatul. A gusta inseamna a bea cantitati mici de ceai, respectand si admirand calitatea
acestuia, gustul si mirosul. A bea inseamna, normal, a utiliza cantitati mari de ceai in fiecare zi,
in loc de apa, iar a manca presupune gustarea frunzelor de ceai, pentru a le aprecia calitatea,
aroma si prospetimea.

De asemenea, ceaiul se foloseste si la prepararea unor feluri de mancare, astfel ca el isi gaseste
locul potrivit si la bucatarie, in functie de priceperea bucatarului. In Orient existau maestri in
prepararea ceaiului, iar ustensilele de preparare a ceaiului erau special destinate acestui scop; nu
puteai fierbe ceaiul decat in vase speciale, si prepararea in sine se efectua dupa reguli stricte,
stiute numai de marii maestri in arta prepararii ceaiului.

Casa ceaiului, ca parte integranta a culturii ceaiului, a devenit foarte populara in China - mai ales
in timpul dinastiei Ming - oferind doritorilor de ceai tot felul de ceaiuri si de obiecte adiacente
ritualurilor existente. Nu intamplator, in aceste case au fost jucate si piese de teatru - fie drame,
fie teatru scurt - spre deliciul consumatorilor. Spre deosebire de restaurante, casele ceaiului nu
serveau niciodata mancare, dar ofereau fructe uscate sau produse din orez. Oamenii discutau,
cantau si se relaxau aici, in timp ce chelnerii de atunci umblau cu recipiente gigantice sau de
dimensiuni mai reduse pentru a-i servi pe meseni.

Ceaiul a devenit in scurta vreme un produs foarte cautat si in Europa si mai apoi in intreaga
lume. Dar arta prepararii ceaiului s-a pastrat numai in Orient impreuna cu ritualurile prepararii.
Inventii si inventatori
Frigiderul

Frigiderul, sau mai exact, posibilitatea de a pastra la temperaturi

scazute gheata necesara racirii alimentelor, a constituit o preocupare straveche a oamenilor.

Primele camere de pastrare a ghetii erau reprezentate de niste gauri sapate in pamant, captusite
cu lemn si umplute cu gheata sau zapada. Acestea au fost pentru mult timp primele frigidere din
istorie.

In secolul al XVIII lea omul de stiinta Michael Faraday a descoperit ca amoniacul lichid produce
inghet. Frigiderul functioneaza si astazi pe acest principiu : comprima un gaz intr-un lichid,
lichidul devine din nou gaz, gazul din nou lichid si tot asa.

Gazele lichefiate au temperaturi foarte scazute si toate gazele se lichefiaza la presiuni mari.
Inclusiv lichidul din brichetele din zilele noastre este un gaz lichefiat, si este foarte rece.

Primul frigider “ pentru acasa” a fost produs de fabrica General Electric iar modelul dupa care a
fost produs a fost inventat de un calugar francez. Acest model folosea un compresor pentru
comprimarea gazului in lichid, compresor care se punea la subsolul casei sau intr-o camera
alaturata.

In anul 1918 s-a adaugat la frigider un dispozitiv de control al temperaturii si o rotita prin care se
alegea temperatura de inghetare dorita. La inceput, frigiderul arata ca o cabina din lemn, abia pe
parcurs introducandu-se cabinele de portelan si otel.
Inventii si inventatori
Creionul si hartia

Inca din anul 3000 i.C, papirusul este folosit in Egipt ca primul suport
de scris - inainte de folosirea hartiei. Era confectionat din fasii de papirus presate. Hartia,
asemanatoare cu cea de azi, a fost facuta pentru prima data in anul 105 d.C. de un eunuc de la
curtea imparatului Ho Ti in China.

Se crede ca la inceput s-a fabricat din textile nefolositoare si apoi din coaja de dud si din alte
plante din care se produceau tesaturile.
Hartia a fost fabricata numai in China timp de 500 de ani. In anul 610 a fost introdusa in Japonia,
iar in 750 in Asia Centrala. In Europa a fost adusa mai tarziu si s-a produs prima data in anul
1150 in Spania, dupa care producerea ei s-a dezvoltat si in restul Europei. Cand a aparut tiparul,
cererea de hartie a crescut si s-a inregistrat o criza de textile, ceea ce a dus la gasirea altor materii
prime pentru fabricarea hartiei. In secolul 19 au inceput sa fie folosite fibre din tulpinelor
plantelor. Chiar daca hartia este facuta acum de masini, procesul de baza este acelasi. Fibrele din
plante sunt separate si udate, apoi sunt filtrate intr-un cuptor si presate ca sa dea afara cat mai
multa apa. Apa ramasa se va evapora si ea, in timp ce fibrele sunt presate tot mai mult pentru ca
hartia sa fie plata.

Daca am vorbit despre hartie, trebuie sa va povestesc cate ceva si despre instrumentele de scris.
De-a lungul timpului s-au folosit la scris : cerneala si pana, tusul sau creionul.
Creionul a aparut mult mai tarziu. In Roma antica, scribii - cei care stiau sa scrie - scriau pe
papirus - o forma timpurie a hartiei - cu un varf subtire de metal numit stylus, facut la inceput din
plumb. Stylus-ul era initial folosit pentru a zgaria placutele de lut sau de ceara care erau astfel
inscriptionate... dar asta face parte dintr-o alta discutie.

In 1565, Conrad Gesner a fabricat primul instrument de scris: o bucata de grafit introdusa intr-o
bucata de lemn. Grafitul lasa pe hartie urme mai intunecate decat plumbul; dar este atat de moale
si de fragil, incat trebuie introdus intr-un suport de lemn. Asa s-a nascut creionul din lemn. Taria
creionului depinde de cat lut pastreaza grafitul - lutul este folosit ca liant. Pixurile lasa urme pe
hartie, dar nu se poate spune ca functioneaza pe aceleasi principii ca si creioanele.
Constructii
Istoria sticlei

Se pare ca tot in Egipt s-a fabricat pentru prima data sticla. In frescele
de la Tell-el Amara din Egiptul de sus - 1400 i.e.n.-, se gasesc figurate toate fazele fabricarii si
prelucrarii sticlei; iar picturile din monumentele de la Bu-Assan (aproape de Teba), precum si
uneltele si aparatele gasite in aceste monumente atesta iscusinta sticlarilor egipteni.

Ei stiau sa prepare sticla, s-o coloreze, s-o taie si s-o slefuiasca. Poporul egiptean a adus insa
mestesugul producerii sticlei la un nivel atat de inalt incat, desi legendele pomenesc de alte
meleaguri ca loc de bastina a sticlei, se poate socoti totusi ca este o inventie egipteana. In Egipt
se gaseste din belsug nisip si silitra; iar cenusa unor plante ce cresc in Egipt contin multa potasa -
carbonat de potasiu-. Aceste materiale sunt componentele sticlei. Conditiile naturale ale
Egiptului erau asadar favorabile inventarii sticlei.

Fenicienii - care trebuie sa fi preluat de la egipteni mestesugul producerii sticlei, exportau in

intreaga lume veche obiecte de podoaba, precum si vase si flacoane de sticla. Orasul Sidon era
renumit pentru comertul cu obiecte de sticla. Poate de aceea s-a nascut legenda originii feniciene
a sticlei, legenda pe care o reproduce Pliniu cel batran in opera sa. Negustorii de salpetru,
poposind odata pe malul unui rau din Fenicia, isi pregateau pranzul. Negasind pietre pentru a-si
inalta oalele, ei au in loc de pietre turtele de salpetru din incarcatura carutelor lor; si din salpetrul
amestecat cu nisipul de pe mal, sub actiunea focului, ei au vazut curgand paraiasele transparente
ale unei licori necunoscute; si aceasta este originea sticlei.

Batranul Pliniu mai vorbeste despre sticla neagra asemanatoare cu piatra obsidiana, despre
bijuterii si statui facute din sticla, despre sticla rosie, opaca, numita hemation,despre sticla alba,
despre cea care imitapietrele pretioase de cele mai diferite culori, despre sticla transparenta si
incolora," cea mai pretuita dintre toate pentru ca seamana cel mai mult cu cristalul ", despre
sticla topita cu pucioasa care se intareste ca piatra, despre faptul ca bule de sticla umplute cu apa,
puse in calea razelor soarelui, incalzesc atat de tare incat ard stofele - pentru ca de fapt bulele de
sticla umplute cu apa nu erau altceva decat un fel de lupa si concentrau caldura razelor solare
intr-un singur punct.

De atunci - cum mestesugul este iscoditor si iscusit, oamenii nu s-au mai multumit sa amestece
salpetru cu nisip si nascocira ideea de a amesteca in topitura magnetita, cu gandul ca ea va atrage
sticla topita asa cum atrage fierul. Si tot asa au inceput sa introduca tot felul de petricele colorate,
scoici si nisip de scoici. Pentru foc se foloseste lemnul usor si uscat si pentru topire se adauga
arama de Cipru si salpetru. Sticla topita este atat de patrunzatoare incat pana o simti ea taie pana
la os partile corpului pe care le atinge. Aceste mase se retopesc in cuptoare in care li se da
culoare; apoi, rand pe rand, sticla se sufla, se fasoneaza la cuptor, se cizeleaza ca argintul.
Odinioara, orasul Sidon era celebru pentru atelierele sale de sticla.

Astazi - in Italia, pe coasta dintre Cume si Liternum, intr-un loc de 600 de pasi in lungime, se
culege nisip alb, foarte moale; el se macina in piulite si la moara, apoi se amesteca cu el trei parti
de salpetru. Amestecul topit se trece in alte cuptoare unde se prinde intr-o masa care se numeste
amosilitra. Aceasta masa se topeste din nou si da sticla curata sau turte de sticla alba, pura, din
care se poate face orice dupa aceea.
Constructii
Betonul

Cuvantul "beton" vine de la cuvantul frantuzesc "beton". Betonul este

un amestec din pietris, nisip, ciment si apa, care se transforma prin uscare intr-o masa rezistenta
folosita in constructii de orice fel. Betonul este folosit si ca expresie argotica pentru a desemna
un lucru foarte interesant, foarte bine facut, foarte tare.

Cladirile sunt beton, pentru ca sunt din beton... trebuie insa sa recunosc faptul ca fiecare cuvant
trebuie folosit acolo unde ii este locul si este indicat sa nu se faca abuzuri. Folosirea cuvantului
"beton" in limbajul de zi cu zi este de fapt un termen de comparatie; un lucru este interesant, dar
nu poate fi beton.

Betonul a fost inventat si folosit pentru prima data de catre romani. Egiptenii nu foloseau betonul
in constructii; in schimb, romanii foloseau in constructiile lor un liant, un amestec foarte
asemanator betonului, asa ca se poate spune ca romanii au fost inventatorii betonului. Realizarea
unui sortiment de beton presupune un proces de fabricare stabilit pe baza unor retete la care se
respectă cu fidelitate caracteristicile materialelor constitutive : liantul, apa, agregatul si alte
adaosuri, in vederea obtinerii calitatilor proiectate. Odată compozitia stabilita, urmeaza dozarea
materialelor şi apoi prepararea betonului. Prepararea betonului se poate efectua manual sau
mecanic.

Prepararea manuala se face la lucrari de mica importanta prin amestecarea nisipului cu cimentul
si cu pietrisul. Dupa ce s-a obtinut un amestec omogen, se introduce treptat apa pana rezulta un
beton de consistenta dorita. Prepararea mecanica a betonului se face cu ajutorul betonierelor.
Constructii
Ferestrele, utilizari ale sticlei

Ochiurile de sticla de la ferestre au fost folosite si apreciate de oameni

incepand de acum 2000 de ani. Ele au devenit insa accesibile abia la sfarsitul secolului trecut.
Cele mai vechi procedee se bazau pe turnarea sticlei intr-o rama ce delimita si dadea forma placii
de sticla.

Se obtineau astfel placi groase cu suprafete nu prea netede, ceea ce facea ca si vizibilitatea prin
aceste ferestre sa fie destul de redusa. Din acest motiv nu se puteau obtine bucati mari de sticla
pentru ferestrele mai mari de la palate de exemplu. Imposibilitatea de a obtine placi mari de
sticla a dus probabil la inventarea tehnicii vitraliilor, care au permis inchiderea cu sticla a marilor
ferestre ogivale. In acest scop se sufla sticla topita sub forma unui balon de dimensiuni
convenabile la care se atasa o vergea de fier in partea opusa tevii de suflare. Dupa desprinderea
acesteia se rotea rapid vergeaua si sticla capata forma unui disc. Din aceste discuri sau bucati
taiate de discuri se confectionau vitraliile.

Procedele de fabricare a sticlei s-au perfectionat continuu. Dorinta de a obtine oglinzi de

dimensiuni mari a facut sa fie puse la punct procedee de laminare a sticlei - adica turnarea sticlei
in placi subtiri, ca la tabla de metal. Sticla obtinuta prin laminare trebuie slefuita si lustruita
pentru ca suprafetele sa fie netede si paralele. Slefuirea se face cu un amestec de nisp in apa si
folosind discuri grele de fonta care se rotesc. Lustruirea se face in mod asemanator, dar cu
discuri acoperite cu pasla si o pulbere fina. Pentru a asigura in locuinte accesul luminii soarelui si
confortul maxim, sticla trebuie sa fie termo si fonoizolata. Proprietatile izolante termic si fonic se
realizeaza de obicei inchizand intre doua placi de sticla un strat de aer - adica ferestrele duble.

In cazul cladirilor moderne, in care sticla formeaza pereti intregi, se foloseste un sortiment
relativ nou de geamuri, numite comercial termopan. Geamurile termopan sunt de fapt niste
panouri formate din doua sau mai multe placi de sticla prinse intre ele fie prin sudura , fie prin
lipire de rame, care inchid intre ele straturi de aer uscat, termo si fonoizolant.
Parbrizele de la masini sunt facute tot din sticla - dar o sticla special tratata sa fie mult mai
rezistenta; in cazul in care totusi aceste ferestre se sparg, cioburile sunt foarte mici si nu pot
provoca raniri mari celor care se afla in vehicul. Sticla de siguranta este sticla din a carei
spargere nu rezulta cioburi periculoase; ea se foloseste in special pentru mijloacele de transport.
In toata lumea se produc trei tipuri de sticla de siguranta : sticla armata, sticla triplex si sticla
calita.

Calirea sticlei este cunoscuta cel putin din secolul al XVIII-lea, cand ,,lacrima batavica”,
obtinuta prin caderea unei picaturi de sticla topita in apa, starnea uimirea tuturor. O astfel de
picatura de sticla racita brusc rezista la socuri puternice si devine instantaneu o pulbere fina cand
i se rupe codita subtire ramasa dupa desprinderea din bucata topita din care s-a format.
Calirea a fost aplicata industrial in 1930 pentru obtinerea placilor de sticla cu rezistenta marita,
numita ,, securit ”. Prin calire creste rezistenta sticlei si aceasta se datoreaza unor eforturi de
compresiune in straturile superficiale ale placii, care compenseza apoi o parte din eforturile de
tractiune ce apar sub influenta solicitarilor mecanice. Valoarea tensiunilor de compresie -
respectiv rezistenta mecanica a sticlei calite - este influentata de temperatura de la care incepe
racirea si viteza de racire. De aceea calirea se aplica industrial pe scara larga la fabricarea
parbrizelor si a celorlalte geamuri pentru autovehicule.
Moda
Istoria Manusilor

Povestea manusilor incepe cu mult timp in urma, acestea fiind purtate

la inceput de oamenii grotelor pentru a-si proteja mainile impotriva frigului.

Primele manusi aveau un model simplu, fara degete, fiind mai mult un fel de saculeti, neavand
prea multe in comun cu manusile pe care le purtam astazi. Cu timpul insa au evoluat pana la
modelele elaborate si "moderne" cu cinci degete.

In Anglia, reprezentantii Casei Regale si aristocratii purtau manusile ca pe o recunoastere a

distinctiei lor.

Manusa a devenit astfel si un simbol, provocarea la duel prin aruncarea manusii ramanand in
legea engleza timp de 800 de ani un drept pe care orice barbat il putea reclama.

Manusile erau purtate insa si de femei, mai ales dupa ce au devenit, in secolul al XII-lea,
accesorii la moda. Astfel ca in timpul domniei Reginei Elisabeta I nicio femeie nu aparea in
public fara manusi, acest lucru fiind considerat pe atunci o dovada de necuviinta.

Popularitatea manusilor a crescut odata ce au devenit accesibile publicului larg.

In secolele al XVI-lea si al XVII-lea manusile erau ornamentate extravagant, confectionate din

piele, in, matase sau dantela si impodobite cu bijuterii, franjuri sau broderii. Dupa secolul al
XVII-lea a devenit importanta utilitatea manusilor si nu aspectul lor estetic, pierzandu-si treptat
din podoabe.

Manusile au devenit, cu timpul, obiecte de imbracaminte utilizate strict pentru protejarea

impotriva frigului, in ziua de azi fiind rareori purtate ca accesoriu al elegantei, eventual de
mirese in ziua nuntii sau la soldatii si ofiterii care defileaza la paradele militare.

Pe vremuri insa manusile aveau o multime de intrebuintari si chiar un limbaj, adica folosite intr-
un anume fel purtatorul lor putea lasa sa se inteleaga o multime de lucruri. De exemplu,
incredintarea manusilor si a bastonului era un semn de mare incredere intr-o persoana,
autorizand-o pe aceasta sa te reprezinte.