Antunes Rocha contra Portugalia - Supravegherea unei persoane

Lucrător în cadrul serviciilor militare Legalitatea măsurii Condiţiile

legii
CEDO, secţia II, hotărârea Antunes Rocha versus Portugalia, 31 mai 2005, 64330/01

Cât timp legea internă ce permitea supravegherea secretă a unei persoane nu cuprinde nici un
mecanism de control şi nici o garanţie contra abuzului, Curtea nu poate accepta situaţia.
În mai 1994, reclamanta a semnat un contract de muncă cu Consiliul naţional al protecţiei civile,
unde urma să exercite funcţii administrative. În aceeaşi zi, a trebuit să completeze un formular care
avea antetul NATO şi cel al „Autorităţii Naţionale pentru Securitate” în care i se cereau date despre
ea şi familia sa, precum şi o declaraţie prin care se angaja să respecte regulile de securitate impuse
de NATO. Reclamanta a demisionat câteva luni mai târziu după ce a aflat că familia sa făcea
obiectul unei anchete, constând în supravegherea casei sale şi interogarea anturajului său. Potrivit
statului pârât orice persoană care lucra cu NATO putea face obiect al unei astfel de anchete din
raţiuni de securitate. Plângerea penală a reclamantei pentru atingerea adusă vieţii private, în cursul
căreia s-a constituit şi parte civilă, s-a soldat cu o decizie nefavorabilă, pe motiv că fapta respectivă
fusese amnistiată.
Art. 6. Durata procedurii. Curtea a fost conştientă că procedura în cadrul căreia s-a constituit parte
civilă reclamanta a durat doar un an şi jumătate, însă Curtea a constatat că în acest interval nu a
existat nici un act de urmărire penală. De aceea, Curtea a constatat că art. 6 a fost violat.
Art. 8. Viaţă privată. Curtea a constatat că măsurile de supraveghere au constituit o ingerinţă în viaţa
privată a reclamantei. În condiţiile în care măsura era reglementată de legea internă şi viza un scop
legitim – protecţia securităţii naţionale – Curtea a constatat că legea nu cuprindea suficiente garanţii
contra arbitrariului, neexistând un sistem de control al aplicării acestei măsuri. În plus, legea era
prea vagă şi nu permitea reclamantei să prevadă că anumite măsuri, precum supravegherea
domiciliului sau interogarea cunoscuţilor săi se vor întreprinde. Cât timp legea internă nu cuprinde
nici un mecanism de control şi nici o garanţie contra abuzului, Curtea nu poate accepta situaţie. De
aceea, Curtea a constatat că ingerinţa statului nu era prevăzută de lege, iar art. 8 a fost violat.

MALONE versus REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE

NORD

Hotărârea din 2 august 1984

[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu Regula procedurală
tir. 50 a Regulamentului Curţii, compusă din judecătorii: G. Wiarda, preşedinte, R. Ryssdal, J,
Cremona, T. Vilhjâlmsson, W. Ganshof van der Meersch, D. Bindschedler- -Robert, D. Evrigenis, G.
Lagergren, F. Golcuklii, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, E. Garcîa de Enterria, L.-E. Pettiti, B.
Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, J. Gersing şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold,
grefier adjunct,
[...] Adoptă următoarea hotărâre [la data de 27 iunie 1984]: PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii la data de 16 mai 1983 de Comisia Europeană a Drepturilor Omului
(Comisia), în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32(1) şi 47 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia). Cazul se întemeiază pe o
plângere (nr. 14038/88) formulată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care a
fost trimisă Comisiei la data de 19 iulie 1979, pe baza articolului 25, de James Malone, cetăţean
britanic.
2. [...] Scopul plângerii a fost obţinerea unei hotărâri care să stabilească dacă faptele prezentate
constituie o încălcare a obligaţiilor asumate de statul chemat în judecată, pe baza articolelor 8 şi 13
ale Convenţiei.
3. -11. [Paragrafele 3-11 descriu procedura în faţa Curţii, schimbul de memorii între părţi, alcătuirea
completului de judecată şi numele persoanelor care au reprezentat părţile.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI
12. Reclamantul, James Malone, născut în 1937, îşi are reşedinţa în Dorking, Surrey, Regatul Unit.
în 1977, era negustor de antichităţi. Se pare că după 1977 şi-a încetat activitatea.
13. La data de 22 martie 1977, dl Malone a fost învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni de
tăinuire. în perioada iunie-august 1978, dl Malone a fost judecat, fiind achitat pentru o parte din
infracţiuni. întrucât juraţii nu au ajuns la un consens în legătură cu restul acuzaţiilor, s-a procedat la
o nouă trimitere în judecată. Al doilea proces a avut loc în perioada aprilie-mai 1979. Dl Malone a
fost achitat, apreciindu-se că acuzarea nu a adus suficiente probe.
14. în timpul primului proces, s-a constatat că în agenda unuia dintre poliţiştii care efectuaseră
cercetări erau notate amănuntele unei conversaţii telefonice avute de reclamant
înainte de 22 martie 1977. Avocatul acuzării a recunoscut că acea convorbire fusese interceptată pe
baza mandatului emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne.
15. în octombrie 1978, dl Malone a iniţiat o acţiune civilă împotriva comisarului poliţiei metropolitane,
cerând, între altele, constatarea caracterului ilegal al interceptării, monitorizării şi înregistrării
convorbirilor purtate pe liniile sale telefonice fără consimţământul său, chiar dacă aceste operaţiuni
au urmat un mandat emis de secretarul de stat. [...] La data de 28 februarie 1979, Sir Robert
Magarry (vicecancelar) a respins cererea reclamantului [...].
16. Reclamantul era convins că telefoanele şi corespondenţa i-au fost interceptate timp de mai mulţi
ani. S-a bazat pe întârzierile cu care îşi primea corespondenţa şi pe existenţa unor semne de violare
a acesteia. Ca probă, a prezentat instanţei un teanc de plicuri pe care le primise deschise ori lipite
cu acelaşi tip de bandă adezivă. Despre convorbirile telefonice, a declarat că a auzit de multe ori
zgomote neobişnuite şi că poliţia se află în posesia unor informaţii pe care le-ar fi putut obţine numai
prin interceptarea convorbirilor. în opinia dlui Malone, aceste practici au continuat şi după ce a fost
achitat.
Guvernul a susţinut că poliţia a interceptat doar acea singură convorbire telefonică cu privire la care
au rezultat probe în acest sens în timpul procesului, iar această operaţiune s-a efectuat pe baza unui
mandat emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne în scopul prevenirii şi descoperirii
activităţilor infracţionale. în opinia guvernului, interceptarea s-a efectuat în conformitate cu legea şi
cu normele procedurale. Nici în cursul procesului penal intentat reclamantului şi nici în cursul
procedurilor civile declanşate de acesta împotriva comisarului poliţiei nu s-au oferit informaţii privind
interceptarea postului telefonic al recla-mantului ori al altor persoane şi, în caz afirmativ, nu s-a
precizat ce alte convorbiri telefonice în care reclamantul era unul dintre interlocutori au mai fost
interceptate. Motivele iniţiale pentru refuzarea acestor informaţii au fost următoarele : publicitatea ar
putea aduce atingere scopului ascultărilor telefonice şi ar putea servi la identificarea altor surse de
informaţie ale poliţiei, în special a informatorilor [...]. Pentru aceleaşi motive, guvernul a refuzat să
informeze Comisia şi Curtea dacă şi în ce măsură poliţia a interceptat telefoanele şi corespondenţa
reclamantului. Guvernul a negat că primirea unor scrisori deschise ori lipite cu bandă adezivă poate
fi atribuită direct sau indirect interceptării corespondenţei. Guvernul a admis însă că reclamantul
făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de interceptare întrucât,
în acel moment, poliţia îl suspecta că ar tăinui lucruri furate, îndeosebi antichităţi.
17. Dl Malone a pretins că postul telefonic i-a fost supravegheat de poliţie prin instalarea unui contor
care înregistrează automat toate numerele formate. în sprijinul acestei afirmaţii, reclamantul a
declarat că poliţia a efectuat percheziţii la domiciliile a aproximativ douăzeci de persoane cu care
vorbise la telefon cu puţin timp înainte de a fi învinuit penal. Guvernul a răspuns că poliţia nu a
instalat nici un contor şi nici nu a făcut percheziţii pe baza vreunei liste cu numere de telefon
obţinute prin interceptarea convorbirilor reclamantului.
18. în septembrie 1978, reclamantul a cerut oficiului de poştă şi telecomunicaţii şi poliţiei să scoată
din funcţiune echipamentul de ascultare a postului său telefonic. Ambele instituţii au răspuns că nu
au competenţă în această chestiune.

II. LEGISLAŢIA Şl PRACTICA RELEVANTE A. Introducere

19. în legea şi jurisprudenţa britanică, „interceptarea" este definită ca obţinerea unor informaţii
despre conţinutul unei comunicări telefonice sau poştale, în lipsa consimţământului persoanelor
implicate.
20. în practica îndelungată din Anglia şi Ţara Galilor a interceptării comunicărilor poştale şi
telefonice, acestea se efectuează pe baza unui mandat semnat de un secretar de stat, care astăzi
este cel al Afacerilor Interne... Nu există o lege specială pentru aceste proceduri, ci doar există
diverse dispoziţii legale ale căror efecte au fost disputate în cazul de faţă. în consecinţă, prezentarea
faptelor se limitează la aspectele necontestate. Argumentele referitoare la celelalte norme sunt
prezentate în secţiunea „ÎN DREPT".
21. Funcţionarea sistemelor de interceptare a comunicaţiilor a fost examinată în trei rapoarte
oficiale... în iunie 1957 a fost înfiinţat un comitet de consilieri... prezidat de Lordul Birkett, cu scopul
de: a examina modul în care executivul îşi exercita puterea în domeniul interceptării comunicaţiilor,
şi, în special, prin ce instituţie, în ce măsură, cu ce scop este utilizată această putere şi cum sunt
folosite informaţiile astfel obţinute; a face recomandări în legătură cu modul în care ar trebui
exercitată această putere şi garanţiile procedurale la care ar trebui supusă... Raportul Birkett a fost
publicat în octombrie 1957. Guvernul respectiv a anunţat că... va lua măsuri urgente pentru
implementarea recomandărilor care cereau modificarea procedurii. Guvernele care au urmat au
declarat în faţa Parlamentului că procedurile de interceptare a comunicaţiilor sunt compatibile cu
recomandările raportului Birkett.
în aprilie 1980, secretarul de stat a prezentat Parlamentului un alt raport, intitulat „Interceptarea
comunicaţiilor în Marea Britanie" (Cartea Albă), prin care raportul Birkett a fost actualizat.
în martie 1981, Lordul Diplock - numit pentru a verifica permanent procedurile relevante (vezi
paragrafele 54 şi 55) - a publicat un raport despre rezultatele activităţii sale de monitorizare.
22. Bazele legale ale interceptării comunicaţiilor telefonice au fost examinate şi în hotărârea prin
care instanţa s-a pronunţat asupra acţiunii introduse de reclamant împotriva comisarului poliţiei
metropolitane (vezi paragrafele 31-36).
23. Din 1957 - când a fost publicat raportul Birkett - şi până în prezent au intervenit câteva schimbări
în organizarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii. Poşta (care includea atât poşta în accepţiunea
comună a termenului, cât şi serviciul de telefoane) era în 1957 departament de stat, aflat sub control
ministerial. Prin Legea cu privire la organizarea poştei şi a telecomunicaţiilor din 1969, poşta a
devenit corporaţie cvasi-independentă. Secretarul de stat a păstrat unele atribuţii de supraveghere şi
control. Legea de mai sus a fost amendată de Legea telecomunicaţiilor din 1981 care a separat
poşta (unitate responsabilă cu corespon-denţa) de telecomunicaţii (unitate responsabilă cu
telefoanele). Prevederile referitoare la interceptarea comunicaţiilor nu au fost modificate. Trimiterile
făcute în prezenta hotărâre se referă la situaţia existentă înainte de intrarea în vigoare a Legii din
1981.
B. Dispoziţii legale referitoare la interceptarea comunicaţiilor (în vigoare înainte de 1969)
24. Dreptul secretarului de stat de a semna mandate de interceptare a corespondenţei, în sensul
reţinerii şi deschiderii scrisorilor, a fost cunoscut de timpuriu de public (vezi raportul Birkett). Originea
legislativă a acestor atribuţii este obscură (ibid.). Deşi nici una dintre legile referitoare la funcţionarea
poştei nu conferea secretarului de stat, prin dispoziţii exprese, puterea de a ordona interceptarea
corespondenţei, toate i-au recunoscut legitimitatea (ibid.).
25. Articolul 58 paragraful 1 al Legii din 1953 prevedea următoarele:
„Dacă un funcţionar al poştei deschide ilegal... un pachet poştal în curs de transmitere, îl reţine sau îi
provoacă intenţionat întârzierea, săvârşeşte o infracţiune... în cazul în care deschiderea, reţinerea
sau întârzierea nu au fost realizate pentru îndeplinirea unui ordin scris şi semnat de secretarul de
stat".
Pachetul poştal este definit de articolul 87(1): „scrisoare, vedere, ziar, pachet recomandat sau cu
valoare declarată sau orice fel de pachet sau obiect transmisibil prin poştă, inclusiv telegrame". [...]
26. Articolul 45 al Legii din 1863 incriminează divulgarea conţinutului mesajelor [transmise prin
poştă], iar articolul 11 al Legii din 1884 incriminează cele de mai sus în cazul telegramelor. în plus,
articolul 20 al Legii din 1968 prevede că funcţionarul care, fără drept, divulgă în orice fel sau aduce
la cunoştinţa altcuiva conţinutul unei telegrame sau al unui mesaj încredinţat oficiului poştal pentru
transmitere comite o faptă penală. Articolele de mai sus sunt în vigoare.
27. Jurisprudenţa britanică (vezi cazul Procurorul General versus Compania Telefonică Edison din
1880) a stabilit că o convorbire telefonică este o comunicare telegrafică în sensul prevăzut de legile
menţionate. Includerea convorbirilor telefonice în sfera de aplicare a infracţiunilor prevăzute de
legislaţia referitoare la funcţionarea poştei şi telecomunicaţiilor nu a fost contestată în cauza de faţă.
28. în Regatul Unit, telefoanele au fost ascultate încă din momentul introducerii lor. Până în 1937,
conducerea poştei [...] a acţionat pe baza principiului potrivit căruia puterea executivului de a
intercepta convorbirile telefonice este legală şi, în acelaşi timp, ea poate fi exercitată de orice
funcţionar al poştei. în consecinţă, nu era necesar ca secretarul de stat să dispună interceptarea
convorbirilor telefonice, aranjamentele necesare fiind făcute direct între poliţie şi directorul general al
departamentului de poştă şi telecomunicaţii. în 1937, procedura a fost modificată, deoarece s-a
considerat că nu este adecvat ca funcţionarii poştei să poată înregistra şi divulga poliţiei conţinutul
anumitor convorbiri fără permisiunea secretarului de stat. S-a stabilit că puterea pe care acesta o
avea deja în domeniul interceptării corespondenţei era suficient de extinsă pentru a include şi
ascultarea telefoanelor. Ca urmare, începând din 1937, activitatea de ascultare a telefoanelor a fost
desfăşurată doar pe baza unor dispoziţii exprese ale secretarului de stat (raportul Birkett). [...]
C. Legea din 1969 privind funcţionarea poştei
29. Prin legea din 1969, poşta a încetat să mai fie departament de stat, transformându-se în
corporaţie cu puteri, funcţii şi obligaţii prevăzute de lege. Schimbările au făcut necesară adoptarea
unor prevederi exprese în legătură cu interceptarea convorbirilor telefonice pe baza unui mandat
emis de secretarul de stat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede următoarele :
„Oficiilor poştale şi de telecomunicaţii li se poate cere, în anumite scopuri şi în anumite condiţii, să
furnizeze informaţii unor persoane anume desemnate [...] despre conţinutul comunicaţiilor transmise
sau în curs de transmitere prin poştă [...]".
30. Pentru prima dată s-a prevăzut prin lege posibilitatea funcţionarului oficiului poştal acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni de a se apăra demonstrând că a comis fapta pe baza unui ordin. Articolul
1(1) al regulamentului de aplicare al legii din 1969 prevede:
„Funcţionarul acuzat, pe baza articolului 45 al Legii din 1863, a articolului 11 al Legii din 1884 sau a
articolului 20 al Legii din 1968, că ar fi divulgat conţinutul unor mesaje sau comunicaţii, se poate
apăra demonstrând că fapta a fost săvârşită pentru îndeplinirea unei dispoziţii a secretarului de stat".
D. Hotărârea instanţei în cazul Malone versus Comisarul poliţiei metropolitane
31. în acţiunea civilă intentată împotriva comisarului poliţiei metropolitane, dl Malone a cerut
instanţei să stabilească următoarele:
- orice „înregistrare" (adică interceptare, supraveghere şi înregistrare) a convorbirilor sale telefonice
fără consimţământul său şi divulgarea conţinutului acestora au fost ilegale,
chiar dacă au fost efectuate pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat;
- prin înregistrarea convorbirilor telefonice i-au fost încălcate drepturile la proprietate, la respectarea
vieţii private şi la confidenţialitate în raport cu convorbirile purtate pe liniile sale telefonice;
- înregistrarea convorbirilor telefonice constituie o încălcare a articolului 8 al Convenţiei.
în hotărârea pronunţată la 28 februarie 1979, vicecancelarul a notat că nu are competenţa de a
decide cu privire la articolul 8 al Convenţiei. A procedat la examinarea amănunţită a prevederilor
legale referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice, a decis că procedurile de înregistrare
descrise In raportul Birkett sunt legale şi, în consecinţă, a respins acţiunea.
32. Vicecancelarul a descris chestiunea litigioasă ca fiind foarte simplă: este sau nu ilegală
înregistrarea convorbirilor telefonice în scopul realizării activităţilor poliţieneşti de prevenire şi
combatere a crimei ? El a delimitat problema în următorii termeni:
„... discutăm în cauză înregistrările realizate de funcţionarii poştei, în anumite părţi ale sistemului
telefonic şi punerea lor la dispoziţia poliţiei pentru a fi ascultate şi utilizate. Nu este vorba despre
înregistrări făcute cu echipamente electronice de transmitere la distanţă, nici despre pătrunderea
fără drept pe proprietatea abonatului pentru a instala microfoane. Interesează doar legalitatea
interceptărilor realizate prin înregistrarea convorbirilor telefonice prin cabluri care, deşi sunt
conectate la locuinţa abonatului, nu sunt plasate în interiorul ei". [... ]
33. Vicecancelarul a notat că nu exista un drept de proprietate (similar copyright-ului) asupra
cuvintelor transmise prin liniile telefonice. Referitor la respectarea vieţii private şi la confidenţialitate,
vicecancelarul a observat, în primul rând, că nu se poate face comparaţie între situaţia de faţă şi
celelate cazuri de utilizare a mandatelor. Spre deosebire de mandatul de percheziţie, mandatul de
interceptare a convorbirilor telefonice nu presupune pătrunderea pe o proprietate privată, deci, prima
facie, nu este ilegal. în al doilea rând, mandatul emis de secretarul de stat „nu este cerut de nici o
lege sau hotărâre judecătorească". Cerinţa existenţei lui pare să fi fost „o decizie administrativă care
nu a fost impusă de nici o prevedere legală". Vicecancelarul s-a referit, totuşi, la articolul 80 al Legii
din 1969 şi la regulamentul de aplicare, care pot fi rezumate după cum urmează:
„Deşi aranjamentele anterioare au fost de natură administrativă, bazele lor au fost puse cu ani în
urmă de raportul Birkett. [...] Până atunci, interceptarea convorbirilor telefonice fusese legală chiar şi
în absenţa unui mandat. Din momentul în care s-a instituit cerinţa existenţei unui mandat, s-a
recunoscut prin lege legalitatea interceptărilor".
„în esenţă - a afirmat vicecancelarul - cele de mai sus mi se par întemeiate". A fost de acord că,
adoptând Legea din 1969:
„Parlamentul a recunoscut că mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis de secretarul
de stat este un mijloc de obţinere a probelor în cauzele penale şi instituie o obligaţie a unităţilor de
poştă de a realiza anumite activităţi".
Concluzia a fost că legea britanică nu prevede un drept general la viaţă privată şi nici, după cum a
susţinut reclamantul, un drept special de a avea convorbiri telefonice în locuinţa proprie, fără a fi
deranjat. Mai mult, nici oficiile poştale şi nici persoanele care au auzit din greşeală, din întâmplare
sau prin interceptare o convorbire telefonică nu au nici o obligaţie de confidenţialitate faţă de abonat.
34. Despre Convenţie, vicecancelarul a notat că nu a fost încorporată în legea britanică şi, prin
urmare, nu conferă reclamantului drepturi care pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale.
Reclamantul [s-a referit la hotărârea Curţii Europene în cazul Klaas şi alţii (6 septembrie 1978)].
Răspunsul vicecancelarului a fost că, în speţă, nu se poate impune o interpretare constructivă a legii
britanice doar pentru a asigura respectarea obligaţiilor impuse de Convenţie. într-un domeniu în care
Parlamentul, deşi ar fi putut, s-a abţinut să legifereze -
a continuat el este dificil pentru instanţă să stabilească reguli noi menite să asigure respectarea
obligaţiilor asumate de Coroană pe baza unor tratate internaţionale [...]. Comparând sistemul de
garanţii examinat în cazul Klaas cu sistemul englez descris în raportul Birkett, vicecancelarul a ajuns
la concluzia că: „,.. Nici una dintre aceste garanţii nu este prevăzută de legea britanică - care are
doar câteva norme de drept administrativ în domeniu. Ceea ce nu înseamnă neapărat că un sistem
care conţine mai puţine garanţii sau garanţii diferite nu satisface cerinţele articolului 8 al Convenţiei.
Pe de altă parte, din hotărârea în cazul Klaas reiese clar că un sistem fără garanţii procedurale are
puţine şanse de a fi considerat satisfăcător de Curtea Europeană, indiferent cum sunt formulate
normele administrative relevante. [...] Chiar dacă sistemul englez ar fi considerat adecvat, el este
construit din reguli administrative care pot fi modificate oricând, fără anunţuri prealabile sau notificări
ulterioare. Este adevărat că în orice lege ar trebui să existe «garanţii adecvate şi efective împotriva
abuzurilor». în această privinţă, comparaţia cu legea germană este defavorabilă sistemului englez,
care nu are nici un motiv de mândrie. Prin urmare, deoarece legea britanică nu interzice în general
interceptările telefonice şi nu stabileşte excepţii posibile doar în condiţii stricte de respectare a
procedurii, nu văd cum s-ar putea afirma că satisface cerinţele Convenţiei, aşa cum sunt ele
interpretate în cazul Klaas".
Această concluzie nu a fost însă suficientă pentru a da satisfacţie reclamantului:
„Poate că legea britanică are resurse suficiente pentru a satisface cerinţele primului paragraf al
articolului 8... Dar dificultatea constă în stabilirea garanţiilor cerute de paragraful 2, pentru că ar
trebui create mai întâi instituţii şi servicii specializate, cu funcţii şi atribuţii specifice. Cu cât subiectul
este mai complex şi mai confuz, cu atât mai grea este sarcina instanţei de a lua hotărârea adecvată,
când, de fapt, soluţia ar trebui să fie legislativă. Mai mult, nu văd cum chestiunea ridicată în speţă ar
putea fi rezolvată de instanţe. Din Convenţie reiese clar că atunci când supravegherea se face
pentru prevenirea şi combaterea crimei, problema nu este dacă ar trebui sau nu să existe o
interdicţie generală, ci în ce condiţii şi cu ce limitări ar trebui ea permisă. De fapt, tocmai excepţiile,
condiţiile şi limitările constituie cheia cazului de faţă şi ele nu pot fi stabilite prin hotărâre
judecătorească.
...Parlamentul, nu instanţa judecătorească, este cel care trebuie să adopte reglementări în domeniul
interceptării convorbirilor telefonice; nici Convenţia şi nici hotărârea [Curţii Europene] în cazul Klaas
nu pot avea un rol decisiv în soluţionarea chestiunii litigioase ridicate în faţa acestei instanţe".
Adăugând că „în domeniul interceptării convorbirilor telefonice este nevoie urgentă de reglementări",
vicecancelarul a continuat:
„Oricât de necesară ar fi colaborarea dintre poliţie şi funcţionarii centralelor telefonice pentru a
proteja societatea împotriva activităţilor criminale, un sistem juridic civilizat ar trebui să ofere
abonaţilor garanţii efective împotriva abuzurilor posibile. Cerinţa este şi mai stringentă atunci când
un abonat este suspectat de săvârşirea unor infracţiuni; de multe ori bănuielile, chiar dacă există
motive puternice, se dovedesc în final complet neîntemeiate. Existenţa unor garanţii efective ar
exclude cazurile de zel excesiv şi ar oferi oarecare siguranţă celor care se cred persecutaţi".
35. La argumentul reclamantului potrivit căruia interceptarea convorbirilor telefonice este ilegală
pentru că puterea de a o ordona nu se regăseşte în nici o lege sau hotărâre judecătorească,
vicecancelarul a răspuns:
„Am stabilit deja că atunci când interceptarea se face fară a încălca legea nu este necesară nici o
autorizaţie; ascultarea telefoanelor este legală pentru simplul motiv că nu există nici o dispoziţie care
s-o interzică. [...] Posibilitatea, recunoscută de lege, ca secretarul de stat să emită mandate de
interceptare vine în sprijinul concluziei de mai sus".

36. Acţiunea reclamantului a fost respinsă în totalitate. [...]

E. Discuţii ulterioare despre necesitatea reglementărilor în domeniu
37. După hotărârea vicecancelarului, guvernul şi Parlamentul au discutat necesitatea introducerii
unor noi reglementări în acest domeniu. La 1 aprilie 1980, secretarul de stat a declarat în faţa
Parlamentului că, după examinarea atentă a hotărârii vicecancelarului, executivul a hotărât să nu
introducă nici un proiect de lege, din următoarele motive:
„Interceptarea comunicaţiilor este, prin definiţie, o activitate a cărei valoare depinde de desfăşurarea
ei în secret şi, prin urmare, nu poate fi supusă controlului parlamentar obişnuit. Măsura în care este
acceptată într-o societate democratică depinde de existenţa unui control al executivului şi de
credinţa cetăţenilor şi a parlamentarilor că ministrul cu atribuţii în domeniu exercită acest control în
mod responsabil, asigurând echilibrul între interesul de a apăra ordinea publică şi siguranţa
naţională şi interesul protejării libertăţilor individuale. [...] Dacă interceptarea comunicaţiilor ar fi
reglementată prin lege, instanţele de judecată ar putea examina detaliile, chiar dacă nu în public, cel
puţin în prezenţa justiţiabilului, ceea ce ar limita utilizarea interceptărilor ca instrument de
investigaţie. Guvernul este convins că procedurile, condiţiile şi garanţiile descrise în Cartea Albă
asigură atât posibilitatea ministrului de a exercita un control strict, cât şi o protecţie suficientă a
drepturilor şi libertăţilor celui supravegheat. Adoptarea unei legi nu ar îmbunătăţi semnificativ situaţia
[...]".
El a afirmat că „Parlamentul va fi informat despre orice modificare a procedurilor existente".
38. în cursul dezbaterilor pentru adoptarea Legii din 1981 privind funcţionarea sistemului de
telecomunicaţii, s-a propus pedepsirea interceptării comunicaţiilor în lipsa condiţiilor stabilite în
Cartea Albă. Guvernul a reuşit să blocheze propunerile, argumentând că examinarea
judecătorească a modului de interceptare a comunicaţiilor implică o anumită publicitate care ar
afecta negativ eficienţa acestora. [...] Legea din 1981 a reluat formularea articolului 80 a Legii din
1969 (care este, ca atare, încă în vigoare; se aplică doar oficiilor poştale).
39. în raportul Comisiei regale de procedură penală (înfiinţată în 1978), prezentat Parlamentului în
ianuarie 1981, se discută, de asemenea, necesitatea adoptării unei legi în domeniu. în capitolul
„Puterile organelor de cercetare judiciară şi drepturile cetăţeneşti" se recomandă:
„... deşi nu avem nici o dovadă că sistemul de control existent nu este adecvat pentru prevenirea
abuzurilor, există argumente puternice în sprijinul introducerii, pe cale legislativă, a unui sistem
similar celui care guvernează mandatele de percheziţie. Avantajele reglementării prin lege sunt: un
plus de claritate şi precizie, posibilitatea scrutinului public şi controlul parlamentar. în prezent,
[acestea] lipsesc cu desăvârşire.
Comisia regală de procedură penală recomandă ca utilizarea echipamentelor de supraveghere
(inclusiv interceptarea scrisorilor şi a convorbirilor telefonice) să fie reglementată prin lege".
F. Proceduri de interceptare
40. Câteva luni mai târziu, Comisia legislativă (un organism înfiinţat pentru promovarea reformelor
legislative) a publicat un raport în legătură cu încălcarea cerinţelor de confidenţialitate, pe care 1-a
prezentat Parlamentului în octombrie 1981. Raportul examinează, între altele, implicaţiile de natură
civilă ale obţinerii informaţiilor prin intermediul echipamentelor de supraveghere şi face propuneri de
lege ferenda. Comisia legislativă a considerat că nu este mandatată să analizeze problema
„necesităţii reglementării prin lege a metodelor pe care poliţia le poate folosi pentru a obţine
informaţii". Guvernul nu a răspuns în nici un fel acestui raport.
41. Poliţia, Direcţia Vămilor şi Serviciul Secret pot cere permisiunea de a intercepta comunicaţiile
pentru „descoperirea activităţilor infracţionale şi asigurarea securităţii statului" (Cartea Albă).
Interceptările pot fi efectuate numai pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat. în Marea
Britanie, puterea de a emite asemenea mandate este doar a secretarului de stat cu Afacerile Interne
sau, în lipsa lui, a altui secretar de stat împuternicit în acest sens (ibid.) Pentru emiterea unui
mandat de interceptare necesar activităţilor poliţieneşti de descoperire a infracţiunilor, trebuie
îndeplinite trei condiţii preliminare:
(a) infracţiunea să fie „gravă" ;
(b) alte metode de investigare să fi fost folosite fără succes sau, prin natura lor, să fie
sortite eşecului;
(c) să existe motive întemeiate pentru a crede că interceptarea comunicaţiilor se va solda
cu arestare şi condamnare.
45. [...] Noţiunea de „infracţiune gravă" a cunoscut diverse interpretări. Infracţiuni considerate uşoare
au început să fie privite ca „grave" în anumite circumstanţe; invers, infracţiuni care ar fi justificat, în
perioada anterioară, emiterea unui mandat de interceptare nu mai satisfac această condiţie. De
exemplu, interceptarea scrisorilor bănuite a conţine materiale obscene sau indecente a încetat în
anii '50 (raportul Birkett) [...].
„Infracţiunea gravă" este definită în Cartea Albă... ca „fapta pentru care o persoană aflată la prima
infracţiune poate fi condamnată la trei ani închisoare sau o infracţiune mai uşoară, dar la care
participă un număr mare de persoane sau există riscul utilizării violenţei" (Cartea Albă). în aprilie
1982, secretarul de stat cu Afacerile Interne a informat Parlamentul, pe baza recomandării lordului
Diplock (vezi paragraful 55), că interpretarea noţiunii de „infracţiune gravă" va fi extinsă şi la
infracţiunile care pot duce la prejudicii importante [...].
Infracţiunea de tăinuire poate fi sancţionată cu pedeapsa închisorii de maximum 14 ani şi, în opinia
guvernului, este foarte gravă, deoarece făptuitorul stă la baza structurii crimei organizate şi
încurajează furturile de mare anvergură (vezi raportul Birkett). Descoperirea tăinuitorilor a fost - şi
rămâne - unul dintre scopurile pentru care poliţia utilizează echipamente de interceptare a
comunicaţiilor.
44. Solicitarea mandatului se face în scris şi trebuie să conţină scopul interceptării şi împrejurările
care o justifică; trebuie adresată adjunctului secretarului de stat (care este funcţionar public). Dacă
acesta o consideră întemeiată, o prezintă secretarului de stat pentru aprobare şi semnare. în caz de
urgenţă, dacă secretarul de stat nu este disponibil, el îşi poate exprima telefonic acordul, urmând să
semneze mandatul imediat după aceea (Cartea Albă).
Guvernul a furnizat Comisiei şi Curţii următoarele informaţii suplimentare: în afara urgenţelor
excepţionale, solicitările de mandat sunt luate în considerare doar dacă sunt formulate de un ofiţer
de rang superior al poliţiei metropolitane [...]. Secretarul de stat examinează personal şi în detaliu
fiecare solicitare. în timpul dezbaterilor în legătură cu Legea din 1981 de funcţionare a sistemului de
telecomunicaţii, secretarul de stat a declarat că nu semnează nici un mandat de interceptare înainte
de a verifica personal dacă toate cerinţele sunt satisfăcute.
45. Fiecare mandat conţine numele şi adresa primitorului corespondenţei, respectiv numărul de
telefon al abonatului. Orice modificare necesită aprobarea secretarului de stat (care îl poate
împuternici pe adjunctul său). Pentru interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor telefonice sunt
necesare două mandate separate (Cartea Albă).
46. In fiecare mandat se specifică termenul de expirare. în mod normal, mandatele sunt valide două
luni, după care secretarul de stat le poate prelungi, dar nu mai mult de o lună de fiecare dată.
Fiecare cerere de prelungire trebuie să demonstreze existenţa motivelor pentru care a fost emis
mandatul iniţial şi justificarea prelungirii. Dacă adjunctul consideră cererea de prelungire întemeiată,
o prezintă secretarului de stat pentru aprobare (Cartea Albă).
47. Secretarul de stat verifică lunar mandatele de interceptare: adjunctul său le anulează pe cele
considerate inutile. Poliţia metropolitană verifică şi ea lunar toate mandatele obţinute ; dacă
supravegherea nu mai este necesară, oficiul poştal sau centrala telefonică primesc instrucţiuni de
încetare a interceptării şi secretarul de stat este informat că mandatul poate fi anulat (raportul Birkett
şi Cartea Albă).
48. în evidenţa mandatelor de interceptare emise (ţinută, în conformitate cu recomandările raportului
Birkett, de departamentul Afacerilor Interne) se regăsesc:
(a) motivele emiterii;
(b) o copie a mandatului sau o notă explicativă în legătură cu respingerea cererii;
(c) datele şi termenele de prelungire;
(d) note explicative despre alte decizii relevante;
(e) data anulării (Cartea Albă).
49. Interceptarea comunicaţiilor este efectuată de unităţile de poştă şi telefoane, pe baza
mandatului. înregistrările convorbirilor telefonice sunt realizate de funcţionari de la centrală care nu
ascultă decât sporadic, pentru a verifica funcţionarea aparatelor. Scrisorile care trebuie interceptate
sunt deschise şi copiate. Informaţiile astfel obţinute sunt trimise comisarului poliţiei metropolitane.
Benzile audio şi copiile scrisorilor sunt predate unităţilor specializate ale poliţiei care reţin numai
părţile relevante pentru cercetarea judiciară. La sfârşitul operaţiunii, ele sunt retrimise oficiilor
poştale sau telefonice care le distrug sau şterg înregistrările (benzile audio sunt refolosite).
Majoritatea înregistrărilor sunt şterse în interval de o săptămână (raportul Birkett, Cartea Albă).
50. O circulară din 1977 a departamentului Afacerilor Interne adresată poliţiei conţine, în secţiunea
intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei", următorul paragraf:
„1.67. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice pot asista poliţia... fără permisiunea
organelor ierarhic superioare, dacă: (a) informaţia este cerută în interesul justiţiei pentru cercetarea
judiciară a unei infracţiuni grave; (b) poliţia acţionează pe baza ordinelor directorului procuraturii
publice; (c) împotriva făptuitorului a fost emis mandat
de arestare sau natura infracţiunii permite arestarea fără mandat.
[•••]
1.68. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice, la cererea unui ofiţer al poliţiei locale, pot
acţiona după cum urmează: [...] (g) Telegrame. Telegramele pot fi arătate poliţiei cu consimţământul
autorului sau destinatarului ori când trebuie aflat urgent conţinutul unei telegrame în scopul cercetării
unei infracţiuni grave, cu condiţia ca şeful poliţiei locale
să adreseze conducătorului unităţii o cerere telefonică expresă în acest sens.
[•••]
1.70. Dacă pentru cercetarea unor infracţiuni grave este nevoie de alte informaţii aflate în posesia
unităţii de poştă - care nu fac obiectul paragrafelor 1.67 şi 1.68 de mai sus -, ofiţerul de poliţie abilitat
poate lua legătura cu departamentul de investigaţie al unităţilor de poştă şi telecomunicaţii care va
lua măsurile necesare pentru a găsi şi furniza datele cerute".
în mai 1984, Biroul pentru Afacerile Interne a informat poliţia că partea finală a paragrafului 1.68 este
anulată deoarece „produce o oarecare confuzie". [...]
51. Poliţia păstrează pasajele relevante din înregistrările pe bandă magnetică sau scrisorile
interceptate timp de un an sau pe durata necesară cercetării, după care le distruge (raportul Birkett,
Cartea Albă). Conţinutul lor este comunicat ofiţerilor însărcinaţi cu cerecetarea şi utilizat strict pentru
scopurile acesteia; materialul nu este folosit ca probă, dar poate conduce la obţinerea unor alte
probe (raportul Birkett, Cartea Albă). După cum a recomandat raportul 136 HOTĂRÂRI ALE CURŢII
EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Birkett, informaţia obţinută prin interceptarea comunicaţiilor nu este niciodată divulgată persoanelor
fizice sau juridice particulare sau instanţelor de nici un fel.
52. Persoana ale cărei comunicaţii au fost interceptate nu este informată nici despre existenţa
interceptării, nici despre conţinutul informaţiilor obţinute pe baza ei, nici măcar după ce
supravegherea sau cercetarea au luat sfârşit.
53. Pentru motive de securitate, numărul interceptărilor efectuate este secret (raportul Birkett,
Cartea Albă). Totuşi, pentru a provoca îngrijorarea opiniei publice în legătură cu întinderea
activităţilor de supraveghere, atât raportul Birkett, cât şi Cartea Albă au publicat numărul anual de
mandate de interceptare emise. între 1969 şi 1979, în Marea Britanie, au fost semnate anual, în
medie, câte 400 de mandate de ascultare a convorbirilor telefonice şi 100 de mandate de
interceptare a corespondenţei. De exemplu: în 1958 - 237 mandate, în 1968 - 273 mandate şi în
1978 - 308 mandate. La sfârşitul anului 1979 existau în Marea Britanie 26.428.000 de posturi
telefonice instalate, în raport cu 7.327.000 în 1957. Guvernul a susţinut că în perioada 1958-1978,
numărul de trimiteri în judecată a crescut de la 626.000 la 2.395.000.
54. La data de 1 aprilie 1980, când a fost prezentată Cartea Albă, secretarul de stat a informat
Parlamentul că guvernul nu intenţionează să-i trimită un proiect de lege (vezi paragraful 37), dar că
un judecător independent va fi numit pentru a verifica modul în care se efectuează interceptarea
comunicaţiilor. Atribuţiile lui ar fi: „să verifice permanent respectarea scopului, procedurilor,
condiţiilor şi garanţiilor stabilite de Cartea Albă pentru interceptările efectuate de Direcţia Vămilor,
Poliţie şi Serviciul Secret; să prezinte rapoarte primului-ministru".
Persoana numită va avea acces la toate documentele relevante şi dreptul să ceară informaţii
suplimentare de la departamentele şi instituţiile competente. Primul raport întocmit va examina
procedurile stabilite de Cartea Albă şi va fi dat publicităţii. Următoarele, care vor analiza aplicarea
normelor administrative, nu vor fi publicate, dar concluziile generale şi modificările procedurale vor fi
aduse la cunoştinţa Parlamentului.
55. în primul raport, publicat în martie 1981, Lordul Diplock (judecătorul numit în funcţie), după
alegerea şi examinarea minuţioasă a unor cazuri considerate tipice, s-a declarat satisfăcut, între
altele, deoarece : (i) în toate cazurile, motivarea cererilor de mandat adresate secretarului de stat a
fost clară şi onestă [...]; (ii) mandatele nu au fost folosite decât în situaţii adecvate şi doar în
perioadele necesare pentru atingerea scopurilor legitime.
Lordul Diplock a constatat că informaţiile irelevante pentru cercetarea judiciară au fost imediat
distruse, iar cele utile au fost distribuite doar persoanelor direct implicate în desfăşurarea anchetei
penale.
Al doilea raport a fost publicat în 1982. Parlamentul a fost informat că în anul 1981 procedurile
utilizate pentru interceptarea comunicaţiilor au fost satisfăcătoare şi principiile stabilite în Cartea
Albă riguros respectate. [...]
G. „înregistrarea numerelor"
56. Procesul cunoscut sub numele de „înregistrarea numerelor" constă în utilizarea unui contor
pentru a înregistra numerele de telefon formate, ora şi durata fiecărui apel de la un post telefonic
dat. Sistemul a fost creat pentru realizarea funcţiilor specifice sistemului de telecomunicaţii. [...]
Când înregistrează numerele formate, centrala telefonică utilizează doar semnalele care i-au fost
trimise.
Guvernul nu a cerut unităţilor de poştă şi telecomunicaţii să ţină o astfel de evidenţă, dar, dacă ea
există, informaţiile respective pot fi folosite în cauze civile sau penale [...].
Dacă informaţia este esenţială pentru o anchetă penală în legătură cu o infracţiune gravă, poliţia
poate cere centralei telefonice lista cu toate numerele formate de un abonat. Parlamentul a fost de
mai multe ori informat despre existenţa acestei practici [...].
H. Căi de recurs
57. Comisia, guvernul şi reclamantul au fost de acord că, cel puţin teoretic, în Marea Britanie există
căi de recurs civile şi penale în legătură cu interceptarea ilegală a comunicaţiilor [...].
58. Guvernul a arătat că, în afară de recursurile judiciare, legea prevede şi căi de recurs
administrative [...].

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

59. în plângerea [...] înaintată Comisiei, dl Malone a susţinut că acţiunile poliţiei de interceptare a
corespondenţei personale şi a celei aparţinând soţiei sale, de înregistrare a convorbirilor şi a
numerelor formate de la postul său telefonic sunt încălcări ale articolului 8 al Convenţiei.
60. La 13 iulie 1981, Comisia a declarat plângerea admisibilă. în raportul întocmit în cauză, Comisia
a exprimat opinia [încălcării articolelor 8 şi 73].

ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII

61. La audierile din 20 februarie 1984, guvernul a menţinut argumentele invocate în memoriu şi a
cerut Curţii:
„(1) în legătură cu articolul 8, (i) să stabilească şi să declare că interferenţa autorităţilor publice cu
exerciţiul drepturilor reclamantului, garantate de articolul 8(1), a fost şi este justificată în temeiul
paragrafului 2 al articolului 8, fiind prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică pentru
prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi; în consecinţă, prevederile
articolului 8 nu au fost încălcate ; (ii) (a) să stabilească şi să declare că, în cazul de faţă, nu este
necesară examinarea în raport cu articolul 8 a plângerii reclamantului referitoare la înregistrarea
numerelor formate de la postul său telefonic ; alternativ, (b) să stabilească şi să declare că din
faptele prezentate nu reiese nici o încălcare a prevederilor articolului 8 ;
(2) în legătură cu articolul 13, să stabilească şi să declare că, în cazul de faţă, articolul 13 al
Convenţiei nu a fost încălcat".

ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8
62. Articolul 8 prevede :
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora".
A. Interceptarea comunicaţiilor
1. Obiectul plângerii
63. De la început trebuie făcută precizarea că obiectul plângerii nu este interceptarea comunicaţiilor
în general. Decizia de admisibilitate [...] defineşte obiectul cauzei de faţă ca fiind „interceptarea
realizată de sau în numele poliţiei în cadrul unei anchete penale" - şi nu de alte servicii
guvernamentale cum ar fi Direcţia Vămilor sau Serviciul Secret - „şi normele şi procedurile
administrative care reglementează acest tip de interceptări".
2. Dacă a existat o interferenţă cu exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8
64. Nu a fost contestat că una dintre convorbirile telefonice ale reclamantului a fost înregistrată la
cererea poliţiei, pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat (vezi paragraful 14). întrucât
convorbirile telefonice intră în sfera noţiunilor de „viaţă privată" şi „corespondenţă" în sensul
articolului 8 (vezi cazul Klctas şi alţii...), înregistrarea a constituit o „interferenţă a autorităţii publice"
cu exerciţiul drepturilor reclamantului garantate de paragraful 1 al articolului 8.
în pofida cererilor reclamantului, guvernul a refuzat să dea informaţii despre măsura în care
convorbirile telefonice şi corespondenţa reclamantului au fost interceptate de poliţie (vezi paragraful
15); dar a recunoscut că, fiind suspectat că ar tăinui lucruri furate, reclamantul aparţinea unui grup
de persoane împotriva căruia asemenea măsuri puteau fi luate.
Comisia a arătat (...) că, pe lângă măsurile luate împotriva reclamantului, simpla existenţă, în Marea
Britanie, a unor legi şi practici care permit şi stabilesc un sistem de supraveghere secretă a
comunicaţiilor este, în sine, „o interferenţă... cu exerciţiul drepturilor" garantate de articolul 8 (vezi
cazul Klaas şi alţii...). în aceste condiţii, Curtea, ca şi Comisia (...) nu consideră necesară
examinarea capătului de plângere referitor la interceptarea, timp de mai mulţi ani, a corespondenţei
şi convorbirilor telefonice ale reclamantului.
3. Dacă interferenţa a fost justificată
65. în principal, trebuie stabilit dacă interferenţa autorităţilor publice a fost justificată, adică dacă a
fost „prevăzută de lege" şi „necesară într-o societate democratică" pentru unul din scopurile legitime
enumerate în paragraful 2 al articolului 8.
(a) „Prevăzută de lege"
(i) Principii generale
66. în hotărârea din cazul Silver şi alţii (25 martie 1983, paragraful 85) Curtea a decis, cel puţin în
privinţa amestecului în corespondenţa prizonierilor, că expresia „prevăzută de lege" din paragraful 2
al articolului 8 trebuie interpretată pe baza principiilor stabilite în cazul Sunday Times (hotărârea din
26 aprilie 1979) [...].
Conform primului principiu, „lege" înseamnă atât normele legale, cât şi hotărârile judecătoreşti (...).
Al doilea principiu - a cărui aplicabilitate în speţă nu a fost contestată - afirmă că „interferenţa trebuie
să se bazeze pe legea naţională" (vezi cazul Silver şi alţii...). Cele două expresii includ însă şi
anumite cerinţe, care depăşesc sfera legii naţionale. Două dintre aceste cerinţe au fost explicate
după cum urmează:
„în primul rând, legea trebuie să fie accesibilă: cetăţeanul trebuie să aibă informaţii adecvate despre
regulile aplicabile într-o situaţie dată. în al doilea rând, o normă nu poate fi considerată «lege» decât
dacă este formulată suficient de precis ca să-i dea cetăţeanului posibilitatea de a-şi adapta
comportamentul la cerinţele ei; el trebuie să poată prevedea - dacă este nevoie, cu ajutor adecvat -
consecinţele posibile ale acţiunilor sale" (Sunday Times şi Silver şi alţii).
67. Guvernul a susţinut că cele două cerinţe nu sunt adecvate în contextul supravegherii secrete a
comunicaţiilor, unde legea nu impune nici o restricţie asupra comportamentului individual la care
cetăţenii ar trebui să se conformeze. în opinia guvernului, elementul cel mai important este
legalitatea acţiunilor administrative în raport cu legea naţională.
Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege" nu se referă numai la prevederile legii naţionale,
ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului,
menţionat expres în preambulul Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, cazul Silver şi alţii şi cazul
Golder din 21 februarie 1975). Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa
„prevăzută de lege" implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere
persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autori-tăţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate.
în special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrarului este evident (vezi
cazul Klaas şi alţii...). Fără îndoială - după cum corect a sugerat guvernul -, cerinţa posibilităţii de a
prevedea consecinţele unei legi în contextul interceptării comunicaţiilor în beneficiul unei anchete
penale nu se poate aplica în acelaşi fel ca în situaţia altor legi care impun persoanelor restricţii de
comportament. Cu toate acestea, legea t,rebuie să fie formulată cu suficientă claritate pentru a
lămuri cetăţenii în ce împrejurări şi sub ce condiţii autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la
interferenţe secrete şi potenţial periculoase cu exerciţiul drepturilor la viaţă privată şi corespondenţă.
68. Au existat dispute [...] şi în legătură cu cerinţa ca legea - şi nu practica administrativă - să
definească situaţiile şi condiţiile în care autorităţile publice se pot amesteca în exerciţiul drepturilor
protejate de Convenţie. în hotărârea în cazul Silver şi alţii (care a fost adoptată după raportul
Comisiei în cazul de faţă), Curtea a stabilit că „legea care recunoaşte o putere discreţionară trebuie
să-i şi stabilească limitele", deşi condiţiile şi detaliile procedurale nu trebuie neapărat încorporate în
textul ei (...).
Gradul necesar de precizie a „legii" depinde de obiectul ei (vezi cazul Sunday Times...). întrucât, în
practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere
discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile statului de drept.
Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în
care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată
a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare.
(ii) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă
69. [...] Faptul că interceptarea convorbirii telefonice a reclamantului s-a efectuat pe baza
dispoziţiilor legii britanice nu a fost contestat în cauză. Legalitatea dreptului de a intercepta
comunicaţiile a fost stabilită în hotărârea vicecancelarului Robert Magarry (vezi paragrafele 31-36) şi
în raportul Birkett.
70. Urmează să stabilim dacă legea britanică prevede suficient de precis şi prin norme accesibile
limitele acestei puteri şi modul ei de exercitare.
S-au ridicat două probleme: prima - dacă legea prevede că orice comunicare transmisă prin poştă
sau telefon poate fi interceptată de poliţie numai pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat;
şi a doua - în ce măsură sunt prevăzute de lege situaţiile în care poate fi emis un mandat şi poate fi
efectuată interceptarea.
71. Referitor la prima chestiune, reclamantul a afirmat în mod corect că există o practică
generalizată, descrisă în termeni categorici în raportul Birkett şi în Cartea Albă (vezi paragraful 42),
dar legislaţia engleză nu prevede nicăieri că interceptarea comunicaţiilor se poate face pe baza unui
mandat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede că poliţia poate „cere" unităţilor de poştă şi
telecomunicaţii să furnizeze informaţii, dar nu prevede că interceptările realizate fără mandat sunt
ilegale. Comisia a ajuns însă la concluzia că, prin interpretarea coroborată a articolului 80 cu alte
prevederi legale, se poate deduce ilegalitatea interceptărilor fără mandat. Guvernul a împărtăşit
această opinie.
Reclamantul a contestat concluzia Comisiei. El a invocat unele afirmaţii contrare din hotărârea
vicecancelarului (vezi paragrafele 33 şi 35) şi a arătat că circulara departamentului Afacerilor Interne
din 1977 nu conţine (în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii
poliţiei") nici o referire la mandatul de interceptare (vezi paragrafiil 50).
72. Cu privire la a doua chestiune, părţile au exprimat opinii fundamental diferite în privinţa modului
în care Legea din 1969 impune - sau dacă impune - restricţii asupra situaţiilor şi condiţiilor în care
secretarul de stat poate semna mandate de interceptare.
73. Guvernul a susţinut că, în comparaţie cu practica existentă înaintea adoptării ei, Legea din 1969
[...] defineşte şi limitează puterea de a intercepta comunicaţiile, deoarece, din momentul intrării ei în
vigoare, poliţia poate cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii doar pe baza
unui mandat emis de secretarul de stat, în anumite condiţii şi numai în scopul descoperirii activităţilor
infracţionale. De drept, mandatul trebuie să conţină perioada pentru care este emis, numele, adresa
şi numărul de telefon al celui supravegheat şi nu se adresează poliţiei, ci oficiilor de poştă şi
telecomunicaţii. în plus, poşta este împuternicită numai să furnizeze informaţii [...] „unor persoane
anume desemnate". Extinderea sau modificarea situaţiilor şi condiţiilor în care interceptările pot fi
autorizate poate fi făcută doar pe cale legislativă, prin amendarea Legii din 1969.
74. Comisia nu a împărtăşit opinia guvernului în privinţa efectelor Legii din 1969, atrăgând atenţia
asupra existenţei câtorva factori incerţi (...).
75. în primul rând, textul articolului relevant - în special prezenţa cuvântului „poate"- a determinat
Comisia să afirme că [poliţia] „poate" cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii
pentru orice scopuri şi în orice condiţii definite anterior ca legitime, respectiv legale şi nu neapărat
respectând practica generalizată [a mandatului]. Nici în momentul publicării raportului Birkett şi nici
pe vremea dezbaterilor parlamentare în legătură cu Legea din 1969 nu existau restricţii clare ale
scopului şi condiţiilor [de emitere a mandatului]. Chiar în raportul Birkett, puterea secretarului de stat
[de a autoriza interceptări] este descrisă ca „absolută" (vezi paragraful 62), deşi se menţionează că,
în practică, exercitarea ei este limitată.
76. Comisia a considerat că o a doua problemă constă în faptul că articolul 80 nu încorporează toate
motivele pentru care pot fi emise mandatele de interceptare şi nici toate condiţiile procedurale de
emitere a acestora, ci numai pe cele principale. Chiar dacă se admite că expresiile „anumite scopuri"
şi „anumite condiţii" [vezi paragraful 29] trebuie interpretate ca „scopurile şi condiţiile deja stabilite de
practică" şi nu toate cele care ar fi, de drept, legale, nu este deloc evident [...] care „scopuri" şi
„condiţii" anume au fost recunoscute de lege şi care nu. Comisia a mai notat şi că ulterior intrărif în
vigoare a Legii din 1969 sfera noţiunii de „infracţiune gravă" (una din condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru a autoriza interceptarea comunicaţiilor) a fost lărgită de două ori pe cale
administrativă, fără a cere aprobarea Parlamentului (vezi paragrafele 42-43).
77. Comisia a subliniat că modul în care guvernul analizează legea nu coincide cu analiza făcută de
vicecancelar în hotărârea din februarie 1979 - unde se afirmă clar că articolul 80 al Legii din 1969 nu
stabileşte condiţii legale [pentru interceptarea comunicaţiilor] (vezi paragraful 34).
78. [...] în plus, chiar secretarul de stat a afirmat că măsurile existente aparţin domeniului practicii
administrative şi nu sunt susceptibile de „legiferare" [...].
79. Din cele de mai sus reiese că reglementările care guvernează interceptarea comunicaţiilor în
contextul anchetelor penale sunt obscure şi pot fi interpretate în mai multe sensuri. Curtea nu-şi
poate asuma funcţiile instanţelor naţionale (vezi, mutatis mutandis, hotărârile din cazurile Deweer,
Van Droogenbroeck) dar trebuie să decidă dacă legile naţionale definesc suficient de clar puterile
discreţionare ale autorităţilor publice astfel încât condiţiile prevăzute de articolul 8(2) al Convenţiei să
fie respectate.
în Marea Britanie există proceduri de interceptare a comunicaţiilor în contextul anchetelor penale
(vezi paragrafele 42-49, 51-52 şi 54-55). Mai mult, statisticile publicate arată că numărul mandatelor
de interceptare este relativ redus, în special dacă este comparat cu numărul de trimiteri în judecată
şi cu numărul de posturi telefonice instalate (vezi paragraful 53). Aplicarea măsurilor de interceptare
a fost adusă la cunoştinţa publică prin intermediul raportului Birkett, al Cărţii Albe şi al declaraţiilor
făcute în faţa Parlamentului de miniştrii cu responsabilităţi în acest domeniu (vezi paragrafele 21, 37-
38, 41, 43 şi 54).
Cu toate acestea, pe baza documentelor prezentate Curţii, nu se poate stabili cu certitudine care
elemente ale atribuţiei de a intercepta comunicaţiile sunt stabilite prin lege şi care rămân la discreţia
executivului. Date fiind obscuritatea şi lipsa de precizie a legii, Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie
cu Comisia. în opinia Curţii, legea britanică nu stabileşte cu claritate sfera de aplicare şi modul de
exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. în aceste condiţii, cetăţenilor nu le
este asigurată protecţia legală minimă la care au dreptul într-o societate democratică.
(iii) Concluzie
80. Pe scurt, interceptarea comunicaţiilor reclamantului - ca interferenţă a autorităţilor publice cu
exerciţiul dreptului său la viaţă privată şi corespondenţă, garantat de articolul 8 - nu a fost „prevăzută
de lege".
(b) „Necesară într-o societate democratică" pentru urmărirea unui scop legitim
81. Fără îndoială, existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta comunicaţiile
pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară într-o societate
democratică... pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penale" în sensul prevăzut de
paragraful 2 al articolului 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Klaas şi alţii...). Curtea
acceptă, de exemplu, afirmaţia făcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în Regatul Unit
„creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de sofisticare a
infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea comunicaţiilor un
instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor grave".
Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da
naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate
democratică (...). în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o
societate democratică" numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate
împotriva abuzurilor. (...)
82. Reclamantul a susţinut că sistemul britanic de reglementare a interceptărilor comunicaţiilor de
către poliţie nu îndeplineşte condiţia de mai sus. Având în vedere concluzia Curţii - că interferenţa
autorităţilor publice nu a fost „prevăzută de lege" nu mai este necesară examinarea celorlalte cerinţe
ale articolului 8(2).
B. înregistrarea numerelor de telefon formate
83. [...] Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea
numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul nici
unuia din drepturile garantate de articolul 8.
84. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un
anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat.
Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a
interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea
datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii,
contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice.
Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului
ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8.
85. [...] Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon
formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în cadrul
procedurilor administrative relevante" (vezi paragraful 63).
86. în practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite
situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop [...] (vezi
paragraful 56). Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea parte din
categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă. Prin urmare,
pe lângă măsurile luate direct împotriva lui, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte
reclamantul să afirme că este „victima" unei încălcări a articolului 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar
luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea
numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor
astfel obţinute (vezi paragraful 17 şi, mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii...).
87. [...] Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să
furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi (vezi paragraful 56).
Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile
executivului la întrebările parlamentarilor. în plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu
prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice.
Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din
existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost „prevăzut de lege" în sensul
paragrafului 2 al articolului 8 (vezi paragrafele 66 şi 68).
88. în lumina concluziei din paragraful precedent, Curtea nu mai consideră necesar să examineze
dacă amestecul a fost „necesar într-o societate democratică" pentru realizarea unuia dintre scopurile
legitime prevăzute de articolul 8(2) (vezi, mutatis mutandis, paragraful 82).

C. Pe scurt
89. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate de
reclamant au încălcat articolul 8.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A AR

Jurisprudenta CEDO - Cazul - Copland vs Regatul Unit

CEDO Jurisprudenta Curtea Europeana a Drepturilor Omului – Consiliul Europei

Cazul - Copland vs Regatul Unit

3 Aprilie 2007

Incalcarea Art.8 al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale

Traducerea in Romana facuta de jud. Emil Lukacs. Licentiata sub licenta Creative Commons -
Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0

Procedura
1. Cazul isi are originea in plangerea (no. 62617/00) formulata de Dna. Lynette Copland impotriva
Regatului Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, adresata Curtii in temeiul Articolului 34 al Conventiei
pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, denumita in continuare “Conventia”.
2. Petitionara a fost reprezentata in fata Curtii de catre domnul James Welch din partea organizatiei non-
guvernamentale pentru drepturi civile Liberty, cu sediul in Londra. Guvernul Regatului Unit, denumit in
continuare (“Guvernul”) a fost reprezentat de catre Agentul sau guvernamental, Domnul J. Grainger .
3. Petitionara a reclamat monitorizarea convorbirilor ei telefonice, corespondentei electronice (e-mail)
si traficului de internet, contrar dispozitiilor Articolelor 8 si 13.

4. Prin Decizia din data de 7 Martie 2006, Curtea a declarat plangerea ca partial admisibila.
5. Petitionara, dar nu si Guvernul, a depus observatii scrise suplimentare (Regula 59 § 1).

STAREA DE FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI

6. Petitionara s-a nascut in anul 1950 si locuieste in Llanelli, Tara Galilor.

7. In anul 1991 petitionara a fost angajata de catre “Carmarthenshire College” (de numit in continuare
“Colegiul”). Colegiul este o organizatie administrata de Stat si este /imputernicita cu atributiile prevazute de
sectiunile 18 si 19 ale “Legii Educatiei (the Further and Higher Education Act 1992)” cu privire la
reglementarea invatamantului superior.
8. In anul 1995 petitionara a devenit asistentul personal al directorului colegiului (College Principal (“CP”))
iar de la sfarsitul anului 1995 ea a fost solicitata sa lucreze indeaproape cu Directorul Adjunct (Deputy
Principal (“DP”), numit recent.
9. In cursul lunii iulie 1998, in timpul concediului anual, petitionara a vizitat un alt campus al Colegiului,
care avea un director - barbat. Ulterior, ea a aflat ca DP a contactat acel campus pentru a se interesa in
legatura cu vizita ei si a inteles ca el sugerase existenta unei relatii necorespunzatoare dintre ea si director.
10. Pe perioada angajarii ei, telefonul, corespondenta electronica (e-mail) si traficul de internet al
petitionarei au constituit subiectul monitorizarii la solicitarea DP. Conform sustinerilor Guvernului, aceasta
monitorizare a fost realizata cu scopul de a se stabili daca nu cumva petitionara obisnuia sa utilizeze excesiv
facilitatile oferite de Colegiu in scopuri pur personale.
Guvernul a declarat ca monitorizarea utilizarii telefonului a constat in analiza facturilor telefonice emise pe
contul Colegiului, care mentionau numerele telefonice apelate, datele si orele apelurilor cat si durata si
costul acestora.
Petitionara credea de asemenea se intocmeau jurnale/ detaliate si cuprinzatoare despre durata convorbirilor
efectuate, a numarului apelurilor telefonice primite si efectuate de ea, cat si a numerelor de telefon ale
persoanelor care o apelau.
Ea a declarat ca cel putin intr-o ocazie DP a fost informat despre numele unei persoane cu care aceasta
efectuase convorbiri telefonice, atat ca persoana apelata cat si ca persoana apelanta.
Guvernul a stabilit ca monitorizarea convorbirilor telefonice a avut loc intr-un interval de cateva luni, pana la
data de 22 noiembrie 1999. Petitionara a sustinut in contradictoriu ca traficul ei telefonic a fost monitorizat
de-a lungul unei perioade de circa 18 luni pana in luna noiembrie 1999.
11. Utilizarea internetului de catre petitionara a fost de asemenea monitorizata de catre DP. Guvernul a
acceptat ca aceasta monitorizare a constat in analiza site-urilor vizitate, a orelor si a datelor acestor vizite,
precum si duratei acestora, si ca aceasta monitorizare a avut loc incepand cu luna octombrie pana in luna
noiembrie 1999. Petitionara nu a comentat maniera in care a fost monitorizat traficul ei de internet dar a
sustinut ca aceasta monitorizare s-a desfasurat pe o perioada de timp mult mai mare decat cea admisa
de Guvern.
12. In luna noiembrie 1999 petitionara a aflat ca erau efectuate cerecetari privitoare la utilizarea e-mail-ului
la serviciu de catre ea, atunci cand fiica sa vitrega a fost contactata de catre Colegiu si chestionata pentru a
furniza informatii despre e-mailurile pe care ea le-a expediat catre Colegiu. Petitionara s-a adresat atunci in
scris CP, pentru a intreba daca avea loc o investigatie generala sau daca erau investigate doar e-mailurile
ei. Prin intermediul unui e-mail datat 24 noiembrie 1999, CP a informat petitionara ca, in conditiile in care
intregul trafic de e-mailuri a fost inregistrat, departamentul de informatii al Colegiului a investigat doar e-
mailurile acesteia, respectand intocmai solicitarea efectuata de DP.
13. Guvernul a declarat ca monitorizarea e-mailurilor a constat in analiza adreselor de e-mail si a datelor si
orelor la care au fost expediate e-mailurile si ca monitorizarea s-a desfasurat pe durata a cateva luni
anterior datei de 22 noiembrie 1999. Conform petitionarei, monitorizarea e-mailurilor s-a desfasurat pe
durata a cel putin sase luni, incepand cu luna mai 1999 si pana in luna noiembrie 1999. Ea a depus probe
scrise sub forma unor listinguri detaliate referitoare la utilizarea e-mailului din data de 14 mai 1999 si
pana in data de 22 noiembrie 1999, in care se mentionau datele si orele la care au fost expediate e-mailuri
din contul ei de e-mail, precum si adresele destinatarilore-mail-urilor.
14. Printr-un memorandum datat 29 Noiembrie 1999 CP a scris lui DP confirmand continutul conversatiei
pe care ei au avut-o in urmatorii termeni:
“Pentru a evita orice ambiguitate, am simtit ca este necesar sa confirm opiniile exprimate fata de dvs. in
cursul saptamanii trecute, cu privire la investigatiile traficului de e-mail (ale petentei).
Dupa ce [petenta] a aflat ca cineva din [Colegiu] i-a urmarit corespondenta electronica (e-mail), am vorbit
cu [ST] care a confirmat ca acest lucru este adevarat si a fost efectuat la cereera dvs.
Avend in vedere legislatia care urmeaza sa apara si care dispune ca ilegala fapta unei organizatii de a
examina fara permisiune e-mailurile oricarei persoane, sunt ingrijorat in legatura cu evenimentele recente si
am dispus lui [ST] ca sa nu mai desfasoare in continuare nici un fel de analiza.
Mai mult, v-am solicit sa procedati in acelasi mod si v-am cerut ca orice informatie pe care o aveti [ in
legatura cu petitionara] sa mi-o remiteti ca o chestiune de maxima prioritate. Ati precizat ca veti raspunde
pozitiv la ambele solicitari, reafirmand in acelasi timp ingrijorarile dvs. cu privire la [ petitionara].”
15. La acea data Colegiul nu avea nicio politica in vigoare cu privire la monitorizarea utilizarii telefoanelor,
e-mailurilor sau a internetului de catre angajati.
16. In cursul lunii martie sau aprilie 2000 petitionara a fost informata de catre alti angajati ai Colegiului cu
privire la faptul ca in perioada dintre 1996 si sfarsitul anului 1999 cateva dintre activitatile ei au fost
monitorizate de catre DP sau de catre persoane insarcinate de catre acesta. Petitionara credea de
asemenea ca persoane pe care ea le apelase telefonic, au fost ulterior contactate de catre DP, sau in numele
acestuia, in scopul identificarii apelantilor, cat si a scopului convorbirilor. Ea credea ca DP a aflat despre un
fax confidential expediat personal de ea avocatilor ei , si ca actiunile ei personale, efectuate deopotriva la
serviciu cat si pe timpul concediului anual sau medical, au constituit subiect al supravegherii.
17. Petitionara a furnizat Curtii declaratii ale altor angajati in care se vorbea despre presupusa
monitorizarea necorespunzatoare si intruziva a activitatilor si miscarilor sale. Petitionara, care este inca
angajata Colegiului, intelege ca DP a fost suspendat.

II. LEGEA INTERNA RELEVANTA

A. Legea cu privire la viata privata
18. In perioada relevanta nu existaun drept general privind viata privata in dreptul englez.
19. Incepand cu punerea in aplicare a Legii privind Drepturilor Omului din 1988 (The Human Rights Act
1998), din data de 2 Octombrie 2000, instantelor li s-a solicitat sa interpreteze si puna in aplicare legislatia
primara intr-o maniera compatibila cu drepturile prevazute in Conventie, in masura in care acest lucru este
posibil. De asemenea, actul prevedea ca ilegala orice actiune a oricarei autoritati publice, inclusiv instante
judecatoresti, care este incompatibila cu vreun drept prevazut in Conventie, cu exceptia cazului in care
astfel de actiuni sunt ceruta de legislatia primara, astfel incat sa contribuie la dezvoltarea dreptul comun
(common law) in concordanta cu drepturile prevazute in Conventie.
In cauza Douglas v Hello! Ltd ([2001] 1 WLR 992), Sedley LJ a indicat ca el a fost pregatit sa precizeze ca
exista un drept calificat privind viata privata in dreptul englez, dar Curtea de Apel nu s-a pronuntat asupra
acestui punct de vedere.
20. Legea privind reglementarea puterilor de investigare (The Regulation of Investigatory Powers Act 2000
)(“the 2000 Act”) prevede reglementarea, printre altele, a interceptarii comunicatiilor. Reglementarile
privind telecomunicatiile (The Telecommunications (Lawful Business Practice) Regulations 2000 )au fost
promulgate in temeiul 2000 Act si au intrat in vigoare in data de 24 Octombrie 2000.
Reglementarile prevad circumstantele in care angajatorii pot inregistra sau monitoriza comunicatiile
angajatilor (precum e-mail-urile sau apelurile telefonice) fara sa fie necesar consimtamantul angajatului sau
a celeilalte parti cu care acesta comunica.
Angajatorii sunt obligati sa ia masurile necesare si rezonabile, in scopul informarii angajatilor despre faptul
ca pot fi interceptate comunicatiile acestora.
B. Daune contractuale pentru nerespectarea angajamentului de incredere si confidentialitate de
catre angajator
21. Camera Lorzilor in cauza Malik v Bank of Credit and Commerce International SA [1997] IRLR 462 a
confirmat ca, din punct de vedere legal, o clauza generala este considerata a fi inserata in fiecare contract
de munca, potrivit careia nici un angajator nu va putea “fara un motiv rezonabil si oportun, sa se comporte
intr-o maniera deliberata si care poate rezulta in distrugerea sau provoacarea de daune serioase relatiilor
confidentiale si de incredere dintre angajator si angajat ”.
In Malik, Camera Lorzilor a fost ingrijorata in legatura cu acordarea unei asa-numite „compensatii de
rusine” cand un fost angajat nu este in masura sa gaseasca un loc de munca din cauza asocierii sale cu un
fost angajator lipsit de onestitate.
In considerarea daunelor care pot fi acordate pentru nerespectarea obligatiei de incredere si
confidentialitate, Camera a fost preocupata exclusiv de plata unor compensatii pentru pierderile financiare
rezultate din existenta unui handicap, pe piata muncii.
Lordul Nicholls a subliniat in mod special ca, “Pentru aceste motive eu nu sunt preocupat de excluderea
acordarii daunelor morale, prezentul caz bazandu-se exclusiv pe pierderile financiare.”
22. In limitarea domeniului de aplicare a termenului de incredere si confidentialitate in cauza Malik, Lordul
Steyn a declarat urmatoarele:
“obligatia mutuala implicita de incredere si confidentialitate, se aplica doar acolo unde nu exista un motiv
rezonabil si specific pentru conduita angajatorului, si numai daca aceasta conduita are drept scop
distrugerea sau vatamarea grava a relatiilor de incredere si confidentialitate. Acestea se circumscriu
nivelului si scopului obligatiei implicite.”
C.Raspunderea civila delictuala in cazul abuzului de putere in cadrul institutiilor publice

23. Raspunderea civila delictuala in cazul abuzului de putere in cadrul institutiilor publice reiese din
conduita unui functionar public care fie, (a) si-a exercitat atributiile cu care a fost investit intentionand in
mod direct sa vatame pe reclamant, sau (b) a actionat avand cunostinta despre, sau fiind indiferent fata de,
ilegalitatea actelor sale si vand cunostinta despre, sau fiind indiferent fata de, probabilitatea ca actiunile sale
ca cauzeze daune reclamantului sau unei categorii de persoane careia reclamantul ii apartine. (Three Rivers
D.C. v. Bank of England (No.3) (HL) [2000] WLR 1220).

D. Legea diprivind protectia datelor din 1984 (Data Protection Act 1984)

24. In perioada actiunilor pe care le-a invocat reclamanta, Legea privind protectia datelor din 1984 (“ 1984
Act”) reglementa modalitatea in care persoanele si organizatiile care detineau date, cunoscute ca
„detinatoare de date” /, puteau procesa sau utiliza aceste date.
Erau reglementate modalitati de actiune sigure aflate la indemana persoanelor in scopul remedierii erorilor
cauzate de utilizarea gresita sau abuziva a acestor date cu caracter personal.
Legea din 1984 este acum inlocuita cu Legea privind protectia datelor din 1998.
25. Sectiunea 1 a Legii din 1984 definea urmatorii termeni:
“(2) 'Data' inseamna informatia inregistrata intr-o forma in care poate fi prelucrata cu ajutorul unor
echipamente automate, ca raspuns la instructiunile introduse in acest scop.
(3) '' ‚Date cu caracter personal’ inseamna date constand in informatii referitoare la persona fizica(in viata)
care poate fi identificata pe baza respectivelor informatii (sau pe baza respectivelor informatii si a altor
informatii aflate in posesia utilizatorului datelor).
(4) Subiectul datelor (persoana vizata) inseamna o persoana ce constituie subiect al datelor personale.
(5) „Utilizatorul datelor’ insemna o persoana care detine date, si o persoana ‚ detine’ date daca –
(a) datele constituie parte a unei colectii de date prelucrate sau destinate prelucrarii de catre sau in numele
persoanei prevazute in subsectiunea (2) de mai sus; si
(b) acea persoana ... controleaza continutul acestor date si utilizarea datelor cuprinse in acea colectie ; si
(c) datele se afla in forma in care au fost sau pot fi procesate intentionat dupa cum se mentioneaza in
paragraful (a)...
(7) '' ‚Prelucrare’ in legatura cu datele inseamna adaugarea, dezvoltarea/ , stergerea sau rearanjarea
datelor sau extragerea informatiilor din care sunt constituite datele si, in cazul datelor cu caracter personal,
insemna executarea oricarora dintre aceste operatiuni cu referire ‚subiectul datelor’ .
(9) '' ‚Dezvaluirea’ referitoare la aceste date, include dezvaluirea informatiilor extrase din aceste date.”

26. ‚Principiile protectiei datelor’ care trebuie respectate de catre detinatorii de date au fost reglementate
prin Partea 1 a Legii, dupa cum urmeaza:
“1. Informatiile ce urmeaza sa se constituie in date cu caracter personal sunt obtinute, iar datele cu caracter
personal sunt procesate, echitabil si cu indeplinirea conditiilor legale.
2. Datele cu caracter personal sunt detinute doar pentru unul sau mai multe scopuri specificate si legale
4. Datele cu caracter personal detinute pentru orice scop trebuie sa fie adecvate, relevante si sa nu fie
colectate in volum excesiv raportat la acele scopuri.”

27. Sectiunea 23 a legii din 1984 prevede dreptul la compensatii cuvenite subiectilor acestor date n
situatiile in care datele cu caracter personal sunt dezvaluite in mod neautorizat:
“ (1) O persoana care constituie subiect al datelor cu caracter personal detinute de catre un utilizator de
date cu caracter personal...si care a suferit vatamari din cauza -
(c) ...dezvaluirii datelor cu caracter personal sau , obtinerii accesului la aceste date, in absenta unei
autorizari,
este indreptatita la o compensatie de la utilizatorul datelor…pentru vatamarile suferite si pentru orice
neplacere pe care persoana a suferit-o ca urmare a ...dezvaluirii datelor sau accesului la acestea.”
28. Legea din 1984 a instituit pozitia de Autoritate privind protectia datelor ( Data Protection Registrar),
avand indatorirea de a promova respectarea principiilor protectiei datelor de catre utilizatorii de date . In
sectiunea 10 este incriminata o infractiune dupa cum urmeaza :
“(1) Daca Autoritatea este sigura ca o persoana inregistrata a incalcat sau incalca oricare dintre principiile
protectiei datelor, aceasta are posibilitatea de a-i trimite o notificare oficiala solicitandu-i sa ia ... acele
masuri specifice in vederea respectarii principiului sau principiilor aflate in chestiune.
(2) Atunci cand ia o decizie referitoare la utilizarea unei notificari oficiale, Autoritatea va lua in
considerare daca acea contraventie a cauzat sau poate cauza cauza vatamari sau neplaceri oricarei
persoane.
...
(9) Orice persoana care nu se supune obligatiilor stabilite prin notificarea oficiala se face vinovata
contraventional ... “
LEGEA
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENTIE
29. Reclamanta a pretins ca monitorizarea activitatii ei a echivalat cu o ingerinta in dreptul sau
la respectarea vietii private si a secretului corespondentei, prevazute in Articoluli 8, conform caruia:
1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a
corespondentei sale.
2. Nu este admisa ingerinta niciunei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care
acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este
necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si
prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.
30. Guvernul a contestat aceste argumente.
A. Sustinerile partilor
1. Guvernul
31. Guvernul a admis ca acel Colegiu este o institutie publica pentru ale carei actiuni Statul este direct
responsabil, din punctul de vedere al Conventiei.
32. Cu toate ca au avut loc o serie de monitorizari ale apelurilor telefonice e-mail-urilor si a traficului de
internet ale reclamantei anterior lunii noiembrie 1999, aceasta monitorizare nu a fost extinsa la
interceptarea convorbirilor telefonice sau la analiza continutului site-urilor web vizitate de catre
aceasta. Monitorizarea s-a rezumat la nimic mai mult decat la analiza informatiilor generate automat in
scopul de a determina daca facilitatile oferite de Colegiu au fost utilizate pentru scopuri personale, ceea cem
in esenta, nu constituie o incalcare vietii private sau a secreatului corespondentei.
Cauza P.G. si J.H. v. Regatul Unit, no. 44787/98, ECHR 2001-IX, este distincta, intrucat in acea situatie a
avut loc o interceptare efectiva a convorbirilor telefonice.
Exista diferente semnificative intre cazul Halford v. Rgeatul Unit, judecat in 25 Junie 1997, conform
Raportului Judecatii si Deciziei 1997-III, unde apelurile telefonice ale reclamatului au fost interceptate de pe
un aparat telefonic destinat utilizarii private si, in particular, litigiul dintre ea si angajatorul ei.
33. In eventualitatea in care analizarea inregistrarilor utilizarii serviciului de telefonie, e-mail si internetul
este considerata a reprezenta o ingerinta in respectarea vietii private si a secretuluicorespondentei,
Guvernul contesta ca aceasta intruziune nu ar fi justificata.
34. In primul rand, se urmarea un scop legitim de protejare a drepturilor si libertatilor altor persoane prin
asigurarea faptului ca facilitatile oferite de catre un angajator cu caracter de institutie publica nu sunt
utilizate in mod abuziv.
In al doilea rand, ingerinta este intemeiata pe dispozitiile legale aplicabile, in baza carora Colegiul, ca
organism statutar abilitat sa furnizeze invatamant superior si sa faca orice este necesar si oportun in
realizarea acestui scop, avea puterea de a exercita un control rezonabil asupra propriilor facilitati, pentru a
se asigura ca este capabila isi indeplineasca atributiile statutare.
Este rezonabil a se prevedea imprejurarea ca facilitatile furnizate de catre un organism statutar finantat din
fonduri publice nu pot fi utilizate excesiv in scopuri personale si ca respectivul Colegiu putea intreprinde o
analiza a propriilor evidente pentru a stabili daca exista vreun caz de utilizare in scopuri personale, care ar
necesita investigatii.
Din acest punct de vedere, situatia era similara cu cea din Peck v. Regatul Unit, no. 44647/98, ECHR 2003-I.
35. In sfarsit, actiunile au fost necesare intr-o societate democratica si proportionale, intrucat nicio
ingerinta nu a depasit cadrul necesar pentru a se stabili daca au avut loc asemenea utilizari excesive in scop
personal a facilitatilor, pentru a se justifica o investigatie in acest sens.
2. Reclamanta
36. Reclamanta nu a fost de acord cu faptul ca e-mail-urile ei nu au fost citite si ca ale sale convorbiri
telefonice nu au fost interceptate, dar a sustinut ca, si in cazul in care imprejurarile au fost cele prezentate
de Guvern, era evident ca au avut loc activitati de monitorizare ce echivalau cu o ingerinta in drepturile ei
privind respectarea vietii private si a secretului corespondentei.
37. Ea s-a referit la legislatia subsecventa violarilor invocate, respectiv Legea privind reglementarea
puterilor de investigare si Reglementarile privind telecomunicatiile din 2000 (a se vedea paragraful 20 de
mai sus) care, sustinea ea, reprezinta o recunoastere explicita de catre Guvern a faptului ca astfel de actiuni
de monitorizare constituie o ingerinta in sensul dispozitiilor Articolului 8 si necesita o autorizare pentru a fi
legale. Intrucat legile au intrat in vigoare in 2000, baza legala pentru astfel de ingerinte a fist creata ulterior
evenimentelor prezentat in aceasta cauza. Astfel, ingerintele nu aveau o baza legala in dreptul intern si
erau completdiferite fata de starea de fapt din cauza Peck (a se vedea paragraful 34 de mai sus) in care
autoritatea locala a fost in mod special imputernicita prin statut sa inregistreze imagini vizuale ale unor
evenimente care se petreceau in zona sa.
In prezentul caz nu au existat asemenea imputerniciri exprese in baza carora Colegiul sa intreprinda actiuni
de supraveghere a propriilor angajati, iar din atributiile statutare nu reieseau ca previzibile astfel de actiuni.
38. In ceea ce priveste conduita Colegiului, reclamanta a sustinut ca aceasta nu a fost nici necesara si
nici proportionala. Existau metode mai rezonabile si mai putin intruzive pe care Colegiul le-ar fi putut utiliza,
precum elaborarea si publicarea unui regulament referitor la monitorizarea utilizarii de catre angajati a
telefoanelor, internetului si a e-mail-ului.
B. Concluziile Curtii

39. Curtea ia act de faptul ca Guvernului admite ca respectivul Colegiu este o institutie publica de ale carui
actiuni este responsabil sub aspectul dispozitiilor prevazute in Conventie.
Astfel, Curtea considera ca in prezenta cauza intrebarea care trebuie analizata din punctul de vedere al
dispozitiilor Articolului 8 se refera la obligatia negativa a Statului de a se abtine de la orice ingerinta in viata
privata si in secretul corespondentei reclamantei si ca nu se pune in discutie chestiuni referitoare la viata
familiala sau domiciliu.
40. Curtea observa in continuare ca partile nu sunt de acord asupra naturii monitorizarii desfasurate si
asupra perioadei de timp de-a lungul careia aceasta a avut loc.
Totodata, Curtea nu apreciaza ca necesara implicarea intr-o disputa asupra acestei chestiuni, intrucat chiar
si din starea de fapt admisa de catre Guvern cade sub incidenta prevedrilor art.8.
1. Domeniul de aplicare al vietii private
41. In concordanta cu jurisprudenta Curtii, convorbirile telefonice efectuate de la locul de munca sunt,
prima facie , /incadrate in notiunea de “viata privata” si de “corespondenta” in sensul dispozitiilor
Articolului 8 § 1 (a se vedea Halford, citat mai sus, § 44 si Amann v. Switzerland [GC], no.
27798/95, §43, ECHR 2000-II).
Pe cale de consecinta, si e-mail-urile expediate de la serviciu trebuie protejate in mod similar de dispozitiile
Articolului 8, precum si informatiile care pot fi obtinute din monitorizarea utilizarii personale a internetului .
42. Reclamanta, in prezentul caz, nu a fost avertizata asupra faptului ca propriile ei convorbiri pot fi
subiectul unei monitorizari, astfel ca ea a presupus in mod rezonabil faptul ca i se respecta confidentialitatea
convorbirilor efectuate prin intermediul telefonului ei de la serviciu (a se vedea Halford, § 45).
Aceleasi presupuneri sunt de asemenea aplicabile si in ceea ce priveste utilizarea serviciului de e-mail si
a internetului de catre reclamanta.

2. Daca a existat vreo ingerinta in drepturile garantate de Articolul 8.

43. Curtea reaminteste ca utilizarea informatiilor referitoare la data si la durata conversatiilor telefonice si,
in particular, numerele telefonice apelate pot cadea sub incidenta dispozitiilor Articolului 8 intrucat
asemenea informatii constituie „elemente integrale ale comunicatiilor efectuate prin intermediul
telefonului&#8221 (a se vedea Malone v. Rgeatul Unit, judecat in 2 August 1984, Series A no. 82, §84).
Simplul fapt ca aceste date ar fi putut fi obtinute legal de catre Colegiu, sub forma facturilor telefonice, nu
constituie o piedica in a aprecia ca exista o ingerinta in drepturile garantate de Articolul 8 (ibidem).
Cu atat mai mult, stocarea datelor cu caracter personal referitoare la viata privata a unei persoane se afla
sub incidenta dispozitiilor Articolului 8 § 1 (a se vedea Amann, citat mai sus, § 65).
Astfel, este irelevant daca datele detinute de catre colegiu nu au fost dezvaluite sau utilizate in defavoarea
reclamantei in vreo actiune disciplinara sau orice alta procedura.
44. Prin urmare, Curtea considera ca actiunile de colectare si stocare a informatiilor personale referitoare la
convorbirile telefonice ale reclamantei, la fel ca si cele referitoare la e-mail-uri si la utilizarea internetului,
fara incunostintarea acesteia, reprezinta o ingerinta in drepturile referitoare la respectarea vietii private si la
secretul corespondentei in sensul dispozitiilor Articolului 8.
3. Daca ingerinta era “in concordanta cu legea”

45. Curtea reaminteste ca este clar stabilit in jurisprudenta ca sintagma “in concordanta cu legea” implica -
si acest lucru deriva din obiectul si din scopul Articolului 8 - faptul ca trebuie sa existe o masura de protectie
legala in dreptul intern impotriva ingerintelor arbitrare ale autoritatilor publice in drepturile protejate prin
Articolul 8 § 1.
Mai ales in cazuri precum actiunile de monitorizare in chestiune, avand in vedere lipsa unui control public
si riscul unui abuz de putere (a se vedea Halford, citat mai sus, § 49).
46. Aceasta notiune nu numai ca necesita concordanta cu dreptul intern, dar de asemenea se refera la
calitatea normelor legale , fiind necesar sa fie compatibila cu principiul statului de drept (a se vedea, printre
altele, Khan v. Regatul Unit, judecata in 12 Mai 2000, Raportul Judecatii si Deciziile 2000-V, §26; P.G. si
J.H. v. Regatul Unit, citat mai sus, § 44).
In vederea indeplinirii cerintelor legate de predictibilitate, legea trebuie sa fie suficient de clara in continutul
sau pentru a oferi persoanelor fizice indicatii adecvate asupra circumstantelor si a conditiilor in
care autoritatile sunt imputernicite sa recurga la orice fel de astfel de masuri (a se vedea Halford, citat mai
sus, § 49 si Malone, citat mai sus, § 67).
47. Curtea nu este convinsa de declaratia Guvernului referitoare la faptul ca respectivul Colegiu a fost
autorizat in baza atributiilor sale statutare sa faca “orice ar fi necesar sau expedient” in vederea furnizarii de
servicii de invatamant superior, si gaseste argumentul ca fiind neconvingator .
Mai mult, Guvernul nu incearca sa argumenteze ca in perioada respectiva ar fi existat prevederi, fie in
dreptul intern, fie in instrumentele care guvernau activitatea Colegiului, care sa reglementeze circumstantele
in care angajatorii pot monitoriza utilizarea serviciilor de telefonie, e-mail si internet de catre angajati.
Mai mult, este clar faptul ca Regulamentele privind telecomunicatiile din 2000 faptul (adoptate in
baza Legii privind reglementarea puterilor de investigare din 2000), care contin asemenea prevederi, nu
erau in vigoare in perioada relevanta cauzei.
48. In consecinta, intrucat in perioada respectiva nu exista in dreptul comun nicio reglementare referitoare
la actiuni de monitorizarea, ingerinta in acest caz nu a fost “in concordanta cu legea” asa cum este pervazut
Articolul 8 § 2 din Conventie.
Curtea nu exclude imprejurarea ca monitorizarea utilizarii de catre un angajator a telefonului, e-mail-ului
sau a internetului la locul de munca pot fi considerate ca “necesare intr-o societate democratica” in anumite
situatii, in vederea indeplinirii unui scop legitim.
Cu toate acestea, avand in vedere concluziile aratate mai sus, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa se
pronunte in aceasta chestiune in prezenta cauza.
49. Pentru aceste motive se apreciaza ca a existat o violare a Articolului 8 din acest punct de vedere.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 8 DIN CONVENTIE
50. Reclamanta a declarat ca nu a existat niciun remediu legal eficient pentru incalcarile Articolului 8
pentru care ea a formulat plangere si ca, pe cale de consecinta, a existat si o violare a Articolului 13,
conform caruia:
Orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost incalcate, are dreptul
de a se adresa efectiv unei instante nationale , chiar si atunci cind incalcarea s-ar datora unor persoane care
au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.
51. Avand in vedere decizia pe care a adoptat-o in ceea ce priveste Articolul 8 (a se vedea paragraful 48
de mai sus), Curtea nu considera ca necesara examinarea plangerii reclamantei si sub aspectul dispozitiilor
Articolului 13.
Edwards şi Lewis c. Marea Britanie - Contradictorialitate.
Comunicarea actelor dosarului.
CEDO, secţia IV, hotărârea Edwards şi Lewis c. Marea Britanie, 22 iulie 2003, 39647/98 şi
40461/98

Necesitatea luptei contra crimei organizate poate impune anumite restricţii ale dreptului la un proces
echitabil, cu condiţia ca substanţa acestuia să nu fie atinsă.

Primul reclamant a fost condamnat pentru trafic de droguri, după ce a fost arestat în compania unui
agent de poliţie infiltrat. Întrucât el a fost singurul arestat, reclamantul a presupus că toate celelalte
persoane implicate au fost poliţişti sub supraveghere, motiv pentru care a cerut în cursul procesului
să se constate că infracţiunea care i se reproşează a fost provocată de către agenţi ai statului.
Cererea sa a fost respinsă. În plus, instanţa a decis ca anumite elemente de probă din dosar să fie
secrete pentru reclamant, din raţiuni de securitate, acele probe fiind obţinute în urma activităţii
poliţiştilor sub acoperire.

Al doilea reclamant a fost acuzat de fals de monedă, în cadrul unei activităţi infracţionale la care
a participat şi un poliţist sub acoperire. Şi în cazul acestuia, probele obţinute de către agenţii poliţiei
au fost ascunse reclamantului.

Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1. Contradictorialitatea procedurii. Curtea a

constatat că reclamanţilor li s-au ascuns probe importante pentru cursul procedurii, acestea fiind
principalele probe ale acuzării. Curtea admite că necesitatea luptei contra crimei organizate poate
impune anumite restricţii ale dreptului la un proces echitabil, cu condiţia ca substanţa acestuia să
nu fie atinsă. Or, în speţă, se observă că lipsiţi de accesul la cele mai importante probe împotriva
lor, reclamanţii nu au putut pune în discuţie în faţa instanţei argumentele existente împotriva lor.
În plus, ei nu au putut invoca cu succes faptul că infracţiunile care le-au fost imputate au fost
provocate de către agenţi ai statului, întrucât nu au avut acces la activitatea acestora sub acoperire,
astfel încât nu şi-au putut proba alegaţiile. În consecinţă, procedura a fost lipsită de
contradictorialitate, existând o violare a art. 6.

erry c. Marea Britanie - Supraveghere video. Loc public. Viaţă

privată
Supraveghere video. Loc public. Viaţă privată. Condiţii de utilizare a înregistrărilor.
CEDO, secţia III, hotărârea Perry c. Marea Britanie, 17 iulie 2003, 63737/00

Utilizarea normală a unor camere de securitate, indiferent că acestea se află pe stradă sau în localuri
publice precum centre comerciale ori posturi de poliţie, răspunde unor scopuri legitime şi previzibile,
astfel încât nu ridică probleme sub aspectul violării art. 8.

Reclamantul, care era suspectat de comiterea mai multor furturi, nu s-a prezentat la mai multe întâlniri
realizate în vederea identificării sale, astfel că un ofiţer superior al poliţie a acordat autorizaţia ca
acesta fie filmat în secret. În timp ce se afla într-o zonă publică, reclamantul a fost filmat de o cameră
situată într-o reţea cu circuit închis, care a fost reglată astfel încât să se obţină o imagine cu figura sa.
Aceste imagini au fost inserate într-un montaj în care apăreau şi figurile altor persoane şi care a fost
utilizat pentru identificarea autorului unor furturi. Doi martori l-au identificat pe reclamant, care a fost
trimis în judecată pentru furt. Instanţa a refuzat să înlăture proba respectivă deşi a fost de acord cu
faptul că poliţia nu a respectat cu scrupulozitate propriul cod de conduită.

Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Utilizarea normală a unor camere de
securitate, indiferent că acestea se află pe stradă sau în localuri publice precum centre comerciale ori
posturi de poliţie, răspunde unor scopuri legitime şi previzibile, astfel încât nu ridică probleme sub
aspectul violării art. 8. Totuşi, Curtea observă faptul că în speţă poliţia a reglat camera respectivă
pentru a obţine imagini clare cu reclamantul şi a utilizat aceste imagini într-un montaj care a fost arătat
unor martori în scopul identificării autorului unor infracţiuni. De asemenea, filmul realizat a fost arătat
în cursul procesului, desfăşurat în public. Indiferent dacă reclamantul ştia de existenţa acelei camere
de supraveghere, nimic nu indică faptul că el s-ar fi putut aştepta să fie filmat, în mod expres, cu
ajutorul acesteia. În consecinţă, imaginile nu au fost luate în cadrul şi cu ocazia utilizării normale a
camerei şi nici nu exista acordul persoanei filmate, astfel că a existat o ingerinţă în viaţa privată a
reclamantului. În condiţiile în care chiar şi instanţa internă a considerat că măsura nu era prevăzută
de reglementările legale din Marea Britanie, Curtea a constatat că ingerinţa nu avea o bază legală în
dreptul intern, astfel că art. 8 a fost violat.

Taylor-Sabori c. Marea Britanie - Noţiunea de corespondenţă.

Legalitatea interceptării
Noţiunea de corespondenţă. Legalitatea interceptării

CEDO, secţia II, hotărârea Taylor-Sabori c. Marea Britanie, 22 octombrie 2002, 47114/99

Noţiunea de corespondenţă include orice comunicare dintre două persoane, indiferent de mijloacele
tehnice utilizate pentru realizarea sa.

Art. 8. Inviolabilitatea corespondenţei. Noţiunea de corespondenţă include orice comunicare dintre

două persoane, indiferent de mijloacele tehnice utilizate pentru realizarea sa. În consecinţă, art. 8 este
aplicabil şi atunci când organele de poliţie interceptează mesajele transmise către un pager al unei
persoane. Dat fiind că legea britanică nu permitea expres interceptarea mesajelor trimise către
pagere, Curtea a constatat că ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamantului nu a fost prevăzută de
lege, astfel că art. 8 a fost violat.

Rotaru vs Romania - viata privata

HOTARARE din 4 mai 2000
in cauza Rotaru impotriva Romaniei*)
Emitent : CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Publicata in : MONITORUL OFICIAL nr. 19 din 11 ianuarie 2001
--------------
*) Traducere.
In cauza Rotaru impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, constituita in Marea Camera formata din urmatorii judecatori:
domnul L. Wildhaber, presedinte;
doamna E. Palm;
domnii A. Pastor Ridruejo;
G. Bonello;
J. Makarczyk;
R. Turmen;
J.-P. Costa;
doamna F. Tulkens;
doamna V. Straznicka;
domnii P. Lorenzen;
M. Fischbach;
V. Butkevych;
J. Casadevall;
A.B. Baka;
R. Maruste;
doamna S. Botoucharova;
doamna R. Weber, judecator ad-hoc;
si domnul M. De Salvia, grefier,
deliberand in Camera de Consiliu, la 19 ianuarie si la 29 martie 2000,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la data de 29 martie 2000:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizata, conform dispozitiilor aplicabile anterior intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11
aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia)*1), de
catre Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) si de catre un cetatean roman, domnul Aurel
Rotaru (reclamantul), la 3 iunie si, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 si fostele
articole 47 si 48 din conventie).
2. La originea cauzei s-a aflat plangerea (nr. 28.341/95) indreptata impotriva Romaniei, Comisia fiind
sesizata la 22 februarie 1995 in temeiul fostului articol 25 din conventie.
Reclamantul a invocat incalcarea dreptului la respectarea vietii private, datorata faptului ca Serviciul Roman
de Informatii detine si foloseste un fisier continand date personale. A mai invocat si o incalcare a dreptului
de acces la instanta si a dreptului de a beneficia de un remediu in fata unei instante nationale, competenta
sa se pronunte asupra cererii de modificare sau de distrugere a fisierului.
La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibila. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul
articol 31 din conventie) a constatat ca a existat o incalcare a art. 8 si 13 din conventie.*1)
-------------
Nota grefei:
*1) Protocolul nr. 11 a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998.
3. In procedura desfasurata la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat in cadrul
Baroului Bucuresti (Romania) si de fiul sau, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R.
Rizoiu, agent.
4. La data de 7 iulie 1999 Marea Camera a hotarat ca aceasta cauza ar trebui examinata chiar de catre
Marea Camera (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii). In locul domnului
Barsan, judecator ales din partea Romaniei si care a luat parte la examinarea cauzei in cadrul Comisiei (art.
28), Guvernul a desemnat-o in calitate de judecator ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din
conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Atat reclamantul, cat si Guvernul au depus cate un memoriu.
6. Audierea publica a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Au participat:
- din partea Guvernului:
_ doamna R. Rizoiu,
agent;
_ domnul M. Selegean, consilier juridic in Ministerul Justitiei;
_ domnul T. Corlatean, atasat pe langa Reprezentanta Permanenta a Romaniei la Consiliul Europei,
consilieri;
- din partea reclamantului:
_ domnul I. Olteanu,
avocat,
_ domnul F. Rotaru, reprezentant si fiu al reclamantului.
Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu si
de domnul F. Rotaru.
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
1. Condamnarea reclamantului din 1948
7. Reclamantul s-a nascut in anul 1921 si a fost jurist de profesie. In prezent este pensionar si locuieste la
Barlad.
8. In anul 1946, dupa instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de
catre prefectul judetului Vaslui publicarea a doua brosuri, "Suflet de student" si "Proteste", cu motivarea ca
aveau un caracter antiguvernamental.
9. Nemultumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului doua scrisori in care protesta impotriva
faptului ca noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. In urma acestor scrisori, la data de 7 iulie
1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat
la un an inchisoare pentru savarsirea infractiunii de ultraj.
2. Procedura declansata conform Decretului-lege nr. 118/1990
10. Dupa rasturnarea regimului comunist in anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990,
care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist si care nu au avut activitate fascista
(alin. 30 de mai jos).
11. In temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecatoria Barlad cu o
cerere prin care chema in judecata Ministerul de Interne si Ministerul Apararii Nationale, precum si Directia
muncii din judetul Vaslui, solicitand ca perioada in care s-a aflat in executarea pedepsei dispuse prin
hotararea penala din anul 1948 sa fie luata in considerare la calcularea anilor de vechime in munca. A cerut,
de asemenea, restituirea drepturilor banesti corespunzatoare.
12. Judecatoria Barlad a pronuntat o sentinta la data de 11 ianuarie 1993. Avand in vedere, printre altele,
declaratiile martorilor propusi de reclamant, P.P. si G.D., sentinta de condamnare din anul 1948 si
adeverintele de la Universitatea din Iasi, instanta a constatat ca in perioada 1946-1949 reclamantul fusese
persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului si a acordat drepturile prevazute
de Decretul-lege nr. 118/1990.
13. In sustinerea apararii sale Ministerul de Interne a prezentat instantei o scrisoare din 19 decembrie 1990,
primita de la Serviciul Roman de Informatii (S.R.I.). Aceasta scrisoare avea urmatorul cuprins:
"La adresa dumneavoastra nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Barlad,
va facem cunoscut ca in urma verificarilor efectuate au rezultat urmatoarele:
- sus-numitul, pe perioada efectuarii studiilor la ®Facultatea de Stiinte¯ din Iasi a activat ca membru
legionar in Asociatia Studentilor Crestini;
- in anul 1946 a inaintat Cenzurii orasului Vaslui doua brosuri intitulate ®Suflet de student¯ si ®Proteste¯,
solicitand publicarea lor, dar nu a obtinut acest lucru, deoarece aveau continut antiguvernamental;
- dintr-o declaratie data in anul 1948 rezulta ca a facut parte din organizatia P.N.T. - tineret;
- sus-numitul nu are fond penal si nu a fost arestat in perioada mentionata de el;
- intre anii 1946-1948, datorita conceptiilor sale a fost chemat de mai multe ori de catre organele de
siguranta si audiat in legatura cu atitudinea sa. (...)."
3. Procedura declansata impotriva S.R.I.
14. Reclamantul a chemat in judecata S.R.I., aratand ca nu a fost niciodata membru al miscarii legionare
romane, ca nu a fost nici student la Facultatea de Stiinte, ci la Facultatea de Drept din Iasi si ca si alte
informatii furnizate de S.R.I. in scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false si defaimatoare.
Cererea a fost intemeiata pe dispozitiile Codului civil referitoare la raspunderea civila delictuala, reclamantul
solicitand obligarea S.R.I. de a plati unele despagubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fara a invoca un
anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. sa fie obligat sa modifice sau sa distruga fisierul
continand informatiile cu privire la presupusul sau trecut legionar.
15. Prin sentinta pronuntata la 6 ianuarie 1993 Judecatoria Bucuresti a respins cererea, invocand dispozitiile
legale in materia raspunderii civile delictuale.
16. Impotriva acestei hotarari reclamantul a declarat recurs.
17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucuresti a constatat ca informatia privind trecutul
legionar al reclamantului era falsa. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, aratand ca nu exista o
culpa a S.R.I. din moment ce acesta nu era decat depozitarul datelor contestate, iar in lipsa culpei, nu se
poate vorbi de o raspundere civila delictuala.
Instanta a constatat ca informatiile au fost culese de fostele servicii de siguranta ale statului. In anul 1949,
in urma desfiintarii acestor servicii arhivele au fost transmise Securitatii, iar in anul 1990 S.R.I. a preluat
arhivele fostei Securitati.
18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul reclamantului declarat
impotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucuresti din 18 ianuarie 1994, cu urmatoarea motivare:
"(...) Curtea constata ca recursul nu este fondat. In virtutea competentei legale pe care o are Serviciul
Roman de Informatii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranta, prin adresa nr. 705.567/1990 a
comunicat Ministerului de Interne imprejurari ce vizeaza activitatea personala a recurentului in timpul
efectuarii studiilor universitare, asa cum sunt reflectate in documentele relatate in acea perioada de catre
organele de siguranta. Rezulta deci ca instantele judecatoresti nu au competenta sa anuleze sau sa modifice
continutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de
siguranta ale statului. Respingandu-i actiunea, instantele judecatoresti nu au incalcat dispozitiile art. 21 din
Constitutie si nici dispozitiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevazute de
Codul de procedura civila."
4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecatorilor de a plati daunele morale
19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despagubiri a
tuturor judecatorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fisierului. A invocat
dispozitiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate si dispozitiile art. 6 din conventie.
Reclamantul a afirmat ca atat Tribunalul Judetean Vaslui, cat si Curtea de Apel au refuzat sa ii inregistreze
cererea.
Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o noua cerere,
inregistrata sub numarul 46.597/1998 si aflata in prezent pe rolul Curtii.
5. Cererea de revizuire
20. In luna iunie 1997 ministrul justitiei a comunicat directorului S.R.I. ca plangerea reclamantului a fost
declarata admisibila de catre Comisia Europeana a Drepturilor Omului. In consecinta, ministrul justitiei a
solicitat directorului S.R.I. sa verifice inca o data daca reclamantul apartinuse miscarii legionare si, daca
aceasta informatie se va dovedi falsa, sa instiinteze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta sa-l
poata folosi ulterior intr-o eventuala cerere de revizuire.
21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justitiei ca datele privind trecutul
legionar al reclamantului, mentionate in scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obtinute in urma studierii
arhivelor S.R.I.
A fost gasit astfel un tabel intocmit de Biroul Sigurantei din Iasi, in care la numarul 165 era mentionat un
anume Aurel Rotaru, "element de masa, membru al Asociatiei Studentilor Crestini". Directorul S.R.I. a aratat
ca tabelul purta data de 15 februarie 1937 si a apreciat ca, deoarece la acea data domnul Rotaru, "in varsta
de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Stiinte din Iasi, credem ca ne aflam in prezenta
unei regretabile erori care a facut sa consideram ca domnul Rotaru Aurel din Barlad este aceeasi persoana
cu cea inscrisa in tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificarile amanuntite efectuate de
catre institutia noastra pe raza judetelor Iasi si Vaslui nu au aparut date care sa confirme identitatea intre
cele doua nume (...)."
22. O copie de pe aceasta scrisoare a fost trimisa reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat
Curtii de Apel Bucuresti revizuirea hotararii pronuntate la 15 decembrie 1994. In cererea de revizuire acesta
a solicitat anularea documentelor defaimatoare, un leu cu titlu de despagubiri morale, precum si
rambursarea, la valoarea actuala, a tuturor taxelor si cheltuielilor suportate de la inceputul procedurii.
23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind ca, fata de scrisoarea directorului S.R.I. din 6
iulie 1997, cererea a ramas fara obiect.
24. Printr-o hotarare definitiva din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucuresti a anulat hotararea din 15
decembrie 1994 si a admis cererea reclamantului, cu urmatoarea motivare:
"Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberata de Serviciul Roman de Informatii (...), rezulta ca in fondul
de arhiva nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se gaseste un tabel cu membrii legionari care nu isi au
domiciliul stabil in Iasi, unde la pozitia 165 apare ®Rotaru Aurel - Student stiinte, membru al Asociatiei
Studentilor Crestini, legionar, element de masa¯. Intrucat la data intocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937
revizuentul avea varsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultatii de Stiinte din Iasi, iar din
verificarile efectuate ulterior in evidentele cu membrii legionari nu apar numele si prenumele revizuentului
ca fiind cu domiciliul la Barlad si cu datele personale ale acestuia, Serviciul Roman de Informatii considera ca
se afla in fata unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusa in tabel nu este revizuentul-reclamant.
Vazand continutul ultimei adrese, in baza art. 322 pct. 5 Cod procedura civila, se constata ca acest inscris
indeplineste conditiunile legale de act nou, determinant in cauza prin caracterul sau hotarator in a schimba
total situatia de fapt retinuta anterior, inscris care cuprinde date ce nu au putut fi infatisate in fazele
procesuale precedente dintr-o imprejurare mai presus de vointa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fara de relevanta in cauza datele la care s-au infiintat organele de securitate ale
statului, ori din ce structura faceau parte fostele organe de siguranta, dupa cum in speta nu are relevanta
aspectul - de altfel real ca Serviciul Roman de Informatii este doar un depozitar al fondului arhivistic al
fostelor organe de siguranta. Important in cauza este numai ca adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990
®S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucuresti¯ cuprinde mentiuni ce nu se refera la persoana reclamantului-revizuent,
datele din aceasta adresa devenind astfel neadevarate cu privire la persoana acestuia si care, daca ar fi
mentinute, i-ar aduce grave prejudicii demnitatii si onoarei sale.
Fata de cele ce preceda si in temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovata de reclamant se
apreciaza ca fondata si va fi admisa, urmand a fi retractate hotararile pronuntate anterior in cauza, si, pe
cale de consecinta, actiunea reclamantului-revizuent va fi admisa asa cum a fost formulata."
25. Curtea nu s-a pronuntat asupra capatului de cerere privind obligarea la despagubiri si nici cu privire la
cheltuielile de judecata.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constitutia
26. Dispozitiile aplicabile din Constitutie sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 20
"(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in
concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania
este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale."
ARTICOLUL 21
"(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale
legitime.
(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."
B. Codul civil
27. Dispozitiile aplicabile din Codul civil sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 3
"Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede sau ca este intunecata sau
neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate."
ARTICOLUL 998
"Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l
repara."
ARTICOLUL 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin
neglijenta sau prin imprudenta sa."
C. Codul de procedura civila
28. Dispozitiile aplicabile din Codul de procedura civila sunt:
ARTICOLUL 322 (alin. 5)
"Revizuirea unei hotarari ramase definitive (...) se poate cere daca, dupa darea hotararii, s-au descoperit
inscrisuri doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare mai
presus de vointa partilor (...)."
D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice si juridice
29. Dispozitiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice si juridice sunt:
ARTICOLUL 54
"1) Persoana care a suferit o atingere in dreptul sau (...) la onoare, la reputatie (...) sau in orice alt drept
personal nepatrimonial va putea cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingere
drepturilor mai sus mentionate.
2) Totodata, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instantei sa oblige pe
autorul faptei savarsite fara drept sa indeplineasca orice masuri socotite necesare de catre instanta, spre a
ajunge la restabilirea dreptului atins."
ARTICOLUL 55
"Daca autorul faptei savarsite fara drept nu indeplineste, in termenul stabilit prin hotarare, faptele destinate
sa restabileasca dreptul atins, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige la plata, in folosul statului, a unei
amenzi pe fiecare zi de intarziere, socotita de la data expirarii termenului de mai sus (...)."
E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945
30. La acea data dispozitiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:
ARTICOLUL 1
"(1) Constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se
acorda, in functie de vechimea in munca, timpul cat o persoana, dupa data de 6 martie 1945, pe motive
politice:
a) a executat o pedeapsa privativa de libertate in baza unei hotarari judecatoresti ramase definitiva sau a
fost lipsita de libertate in baza unui mandat de arestare preventiva pentru infractiuni politice;
(...)."
ARTICOLUL 5
"Pentru stabilirea situatiilor prevazute la art. 1 se infiinteaza in fiecare judet (...) cate o comisie alcatuita din
presedinte si cel mult sase membri.
Presedintele trebuie sa fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanti ai directiilor de munca si ocrotiri
sociale si cel mult 4 reprezentanti ai Asociatilor fostilor detinuti politici si victime ale dictaturii.
(...)."
ARTICOLUL 6
"Dovedirea situatiilor prevazute la art. 1 se face de catre persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de
organele competente, (...) prin orice mijloc de proba prevazut de lege.
(...)."
ARTICOLUL 11
"Prevederile prezentului decret-lege nu se aplica persoanelor condamnate pentru infractiuni contra
umanitatii sau celor care s-a dovedit ca au desfasurat o activitate fascista in cadrul unei organizatii sau
miscari de acest fel, pe baza procedurii prevazute la art. 5 si 6."
F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea si functionarea Serviciului Roman de
Informatii
31. Dispozitiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea si functionarea
Serviciului Roman de Informatii, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 33 din 3 martie
1992, sunt redactate dupa cum urmeaza:
ARTICOLUL 2
"Serviciul Roman de Informatii organizeaza si executa activitati pentru culegerea, verificarea si valorificarea
informatiilor necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii,
amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei."
ARTICOLUL 8
"Serviciul Roman de Informatii este autorizat sa detina si sa foloseasca mijloace adecvate pentru obtinerea,
verificarea, prelucrarea si stocarea informatiilor privitoare la siguranta nationala, in conditiile legii."
ARTICOLUL 45
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informatii au caracter de secret de stat, se
pastreaza in arhiva sa proprie si nu pot fi consultate decat cu aprobarea directorului, in conditiile legii.
Documentele, datele si informatiile Serviciului Roman de Informatii pot deveni publice numai dupa trecerea
unei perioade de 40 de ani de la arhivare.
Serviciul Roman de Informatii preia spre conservare si folosinta fondurile de arhiva ce privesc siguranta
nationala ale fostelor organe de informatii cu competenta pe teritoriul Romaniei.
Fondurile de arhiva ale fostului Departament al Securitatii Statului, ce privesc siguranta nationala, nu pot
deveni publice decat dupa trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."
G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetatenilor la propriul dosar detinut de
Securitate si deconspirarea securitatii ca politie politica
32. Dispozitiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrata in vigoare la data de 9 decembrie
1999, sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 1
"(1) Orice cetatean roman sau cetatean strain care dupa 1945 a avut cetatenie romana are dreptul de acces
la propriul dosar intocmit de organele securitatii (...). Acest drept se exercita la cerere si consta in studierea
nemijlocita a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului si de pe inscrisurile doveditoare despre
cuprinsul dosarului.
(2) Totodata persoana, subiect al unui dosar din care rezulta ca a fost urmarita de organele securitatii
statului, are dreptul, la cerere, sa afle identitatea agentilor de securitate si a colaboratorilor, care au
contribuit cu informatii la completarea acestui dosar.
(3) De drepturile prevazute de alin. (1) si (2) beneficiaza sotul supravietuitor si rudele pana la gradul al
doilea inclusiv ale persoanei decedate, in afara de cazul in care aceasta a dispus altfel."
ARTICOLUL 2
"Pentru a asigura dreptul de acces la informatiile de interes public, orice cetatean roman (...), precum si
presa scrisa si audiovizuala, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) in legatura cu calitatea
de agent sau de colaborator al organelor securitatii (...) a persoanelor care ocupa sau candideaza pentru a fi
alese ori numite in urmatoarele demnitati sau functii:
a) Presedintele Romaniei;
b) deputat sau senator;
(...)."
ARTICOLUL 7
"(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se infiinteaza Consiliul National pentru Studierea Arhivelor
Securitatii (...) cu sediul in municipiul Bucuresti, denumit in continuare Consiliu.
(2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridica, supus controlului Parlamentului (...)."
ARTICOLUL 8
"(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri.
(2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiti de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit
configuratiei politice a celor doua Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reinnoit o
singura data."
ARTICOLUL 13
"(1) Persoanele indreptatite pot solicita Consiliului, in conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), in conditiile
prezentei legi, urmatoarele:
a) consultarea dosarelor (...) intocmite pana la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate;
b) eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...);
c) eliberarea unor adeverinte privind apartenenta sau neapartenenta, colaborarea sau necolaborarea cu
organele de securitate;
(...)."
ARTICOLUL 14
"(1) Continutul adeverintelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului
(...)."
ARTICOLUL 15
"(1) Dreptul de acces la informatiile de interes public (...) se exercita de catre persoana fizica sau persoana
juridica indreptatita printr-o cerere adresata Consiliului.
(...)
(4) Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifica probele detinute, indiferent de forma lor, si
instiinteaza de indata persoana (...)."
ARTICOLUL 16
"(1) Impotriva comunicarii eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a
cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestatie (...). Decizia Colegiului Consiliului
poate fi atacata (...) la Curtea de Apel (...)."

IN DREPT
I. Exceptii preliminare ridicate de Guvern
A. Cu privire la calitatea de victima
33. In primul rand, mentinandu-si pozitia exprimata in fata Comisiei, Guvernul a aratat ca reclamantul nu se
mai poate pretinde "victima" a unei incalcari a conventiei in sensul art. 34. A subliniat ca reclamantul a
obtinut castig de cauza in fata Curtii de Apel Bucuresti care, prin Hotararea din 25 noiembrie 1997, a
declarat nule mentiunile incluse in scrisoarea Serviciului Roman de Informatii (S.R.I.) din 19 decembrie
1990. Or, in opinia Guvernului, singura incalcare a drepturilor reclamantului a provenit din aceasta scrisoare.
In orice caz, a sustinut Guvernul, reclamantul dispune in prezent de procedura deschisa de Legea nr. 187
din 29 octombrie 1999, care ii ofera toate garantiile cerute de conventie pentru protejarea drepturilor sale.
34. Reclamantul a solicitat Curtii sa continue examinarea cauzei, aratand ca Hotararea din 25 noiembrie
1997 nu a schimbat in mod fundamental situatia care a determinat plangerea initiala. In primul rand,
simplul fapt de a recunoaste eroarea mentiunilor, dupa hotararea de admisibilitate a Comisiei, nu poate
constitui o reparatie adecvata a incalcarii drepturilor garantate de conventie. In al doilea rand, reclamantul
nu are inca acces la dosarul sau secret, care nu este doar pastrat, ci si folosit de S.R.I. Din aceasta cauza,
chiar si dupa Hotararea din 25 noiembrie 1997 folosirea de catre S.R.I. a informatiilor privitoare la pretinsul
trecut legionar al reclamantului sau a oricaror alte informatii continute in dosarul sau nu poate fi exclusa.
35. In ceea ce priveste notiunea de victima Curtea reaminteste ca o persoana poate, in anumite conditii, sa
pretinda ca este victima a unei incalcari, generata de simpla existenta a unor masuri secrete sau a unei
legislatii ce permite astfel de masuri chiar daca acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotararea Klass si altii
impotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotarare sau o
masura favorabila reclamantului nu este suficienta, in principiu, pentru a pierde calitatea de ®victima¯,
decat in situatia in care autoritatile nationale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat
incalcarea conventiei" (Hotararea Amuur impotriva Frantei din 25 iunie 1996, Culegere de hotarari si decizii
1996-III, pag. 846, alin. 36, si Hotararea Dalban impotriva Romaniei [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO
1999-VI).
36. In speta Curtea observa ca reclamantul critica detinerea unui registru secret continand date care il
privesc, a carui existenta a fost dezvaluita in mod public in cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv
reclamantul se poate pretinde victima a unei incalcari a conventiei.
Curtea mai arata ca prin Hotararea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucuresti a anulat mentiunile
privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate in scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatand
ca nu erau conforme realitatii - probabil se refereau la o alta persoana cu acelasi nume.
Chiar acceptand ideea ca intr-o anumita masura reclamantul a obtinut prin aceasta hotarare o reparatie in
ceea ce priveste informatiile false din fisierul sau, Curtea apreciaza ca aceasta reparatie nu este decat
partiala si ca, in orice caz, ea este insuficienta, in sensul jurisprudentei sale, pentru pierderea calitatii de
victima. In afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victima ce izvoraste din detinerea unui
fisier secret, Curtea a avut in vedere si alte elemente importante.
Se pare ca informatiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt inca pastrate in fisierele
S.R.I. fara sa fi fost facuta vreo mentiune cu privire la Hotararea din 25 noiembrie 1997. In plus Curtea de
Apel Bucuresti nu s-a pronuntat, si nici nu avea competenta sa o faca, asupra faptului ca S.R.I. este
autorizat de legislatia romana sa detina si sa foloseasca fisiere create de fostele servicii de informatii, care
contin informatii cu privire la reclamant. Or, capatul principal de cerere se refera la faptul ca legea interna
nu reglementeaza suficient de precis conditiile in care S.R.I. isi exercita atributiile si nu pune la dispozitie
persoanei o cale de a obtine repararea eventualelor prejudicii in fata unei autoritati nationale.
In sfarsit Curtea de Apel Bucuresti, in Hotararea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronuntat cu privire la
despagubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit si nici asupra cheltuielilor de judecata.
37. In ceea ce priveste Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocata de Guvern, Curtea apreciaza, avand
in vedere circumstantele prezentei cauze, ca aceasta lege nu este aplicabila (alin. 71 de mai jos).
38. Curtea concluzioneaza ca reclamantul se poate pretinde "victima" in sensul art. 34 din conventie si, in
consecinta, respinge exceptia invocata de Guvern.
B. Cu privire la epuizarea cailor de atac interne
39. Guvernul a mai ridicat si exceptia neepuizarii cailor de atac interne. S-a aratat ca reclamantul putea
invoca dispozitiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice si juridice, in baza carora instanta
poate dispune orice masura pentru a face sa inceteze atingerea reputatiei unei persoane.
40. Curtea arata ca exista o stransa legatura de cauzalitate intre aceasta sustinere a Guvernului si
temeinicia cererii privind art. 13 din conventie. Prin urmare, Curtea reuneste aceasta exceptie cu fondul
(alin. 70 de mai jos).
II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din conventie
41. Reclamantul se plange ca S.R.I. detine si poate folosi in orice moment date cu privire la viata sa
particulara, dintre care unele sunt false si defaimatoare. El invoca incalcarea art. 8 din conventie, care
prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului sau si a
corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest
amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara
pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea
faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8
42. Guvernul contesta aplicabilitatea art. 8, aratand ca informatiile mentionate in scrisoarea S.R.I. din 19
decembrie 1990 nu tin de viata particulara a reclamantului, ci de viata sa publica. Hotarand sa se implice in
activitatea politica si sa publice pamflete, reclamantul a renuntat implicit la "anonimatul inerent vietii
private. In ceea ce priveste interogarea sa de catre politie si cazierul sau judiciar, este vorba de informatii
publice.
43. Curtea reaminteste ca art. 8 alin. 1 din conventie este aplicabil atunci cand este vorba despre stocarea
intr-un registru secret si comunicarea datelor privind "viata privata" a unei persoane (Hotararea Leander
impotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).
Respectarea vietii private include dreptul individului de a intretine si de a dezvolta relatii cu semenii sai; in
plus nici o ratiune nu permite excluderea activitatii profesionale sau comerciale din sfera notiunii de "viata
privata" (hotararile Niemietz impotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin.
29, si Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, alin. 42-46).
Curtea a subliniat deja concordanta dintre aceasta interpretare extensiva si Conventia Consiliului Europei din
28 ianuarie 1981 privind protectia persoanelor fata de procesarea datelor cu caracter personal, intrata in
vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricarei persoane fizice (...), respectarea
(...) in special a dreptului la viata privata, fata de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea
fiind definite la art. 2 ca "orice informatie privind o persoana fizica identificata sau identificabila" [Amann
impotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...].
In plus unele date de natura publica pot tine de viata privata atunci cand ele sunt in mod sistematic adunate
si introduse in fisiere tinute de autoritatile publice, cu atat mai mult cu cat se refera la trecutul indepartat al
unei persoane.
44. In speta Curtea constata ca scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 continea diverse informatii asupra
vietii reclamantului, in special asupra studiilor sale, activitatilor politice si cazierului sau judiciar, parte din
ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani inainte. In opinia Curtii, astfel de informatii, sistematic culese si
introduse intr-un fisier tinut de agenti ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al notiunii de "viata
privata", in sensul art. 8 alin. 1 din conventie. Si aceasta cu atat mai mult cu cat unele informatii au fost
declarate nereale, ca in prezenta cauza, riscand sa aduca atingere reputatiei reclamantului.
In consecinta, art. 8 din conventie este aplicabil.
B. Cu privire la respectarea exigentelor art. 8
1. Cu privire la existenta unei incalcari
45. In opinia Guvernului trei conditii trebuie indeplinite cumulativ pentru a exista o incalcare a dreptului la
respectarea vietii private:
- inregistrarea sa intereseze persoana in discutie;
- informatiile sa fi fost folosite;
- imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.
Or, in speta atat inregistrarea, cat si folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc inaintea ratificarii
conventiei de catre Romania. In ceea ce priveste pretinsa imposibilitate de a contesta informatiile, Guvernul
sustine ca, dimpotriva, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realitatii, dar ca el
nu a folosit cai de atac adecvate.
46. Curtea reaminteste ca atat inregistrarea de catre o autoritate publica a unor date privind viata privata a
unui individ, cat si folosirea lor si refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea sa fie contestate constituie o
incalcare a dreptului la respectarea vietii private, garantat de art. 8 alin. 1 din conventie (hotararile Leander
impotriva Suediei citata mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp impotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere
1998-II, pag. 540, alin. 53, si Amann impotriva Suediei citata mai sus, alin. 69 si 80).
In speta, din scrisoarea S.R.I., datata 19 decembrie 1990, reiese fara nici o indoiala ca acest serviciu detine
informatii referitoare la viata privata a reclamantului. Daca este adevarat ca aceasta scrisoare este
anterioara datei de 20 iunie 1994, data la care dispozitiile conventiei au intrat in vigoare pentru Romania,
Guvernul nu a sustinut ca incepand cu aceasta data S.R.I. a incetat sa detina informatii asupra vietii private
a reclamantului. Curtea subliniaza, de asemenea, ca aceste date au fost folosite si ulterior, de exemplu in
cadrul actiunii in revizuire care s-a finalizat prin Hotararea din 25 noiembrie 1997.
Atat inregistrarea acestor date, cat si folosirea lor, insotite de refuzul de a-i acorda reclamantului
posibilitatea sa le conteste, constituie o incalcare a dreptului la respectarea vietii private, garantat de art. 8
alin. 1 din conventie.
2. Justificarea incalcarii
47. Principala problema care se pune este aceea de a sti daca incalcarea astfel constatata se poate justifica
din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din conventie. Reglementand o exceptie la un drept garantat de
conventie, acest alineat este de stricta interpretare. Recunoscand ca intr-o societate democratica existenta
unor servicii de informatii se poate dovedi legitima, Curtea reaminteste ca supravegherea secreta a
persoanelor nu este acceptata de conventie decat ca o masura strict necesara pentru apararea institutiilor
democratice (Hotararea Klass si altii impotriva Germaniei mai sus citata, pag. 21, alin. 42).
48. Pentru a raspunde exigentelor art. 8 din conventie, o astfel de ingerinta trebuie sa fie "prevazuta de
lege", sa urmareasca unul dintre scopurile legitime mentionate la alin. 2 si, in plus, sa fie necesara intr-o
societate democratica pentru atingerea scopului respectiv.
49. Guvernul a considerat ca masurile in discutie erau prevazute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. in
cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care da posibilitatea persoanelor
persecutate de regimul comunist sa primeasca despagubiri. Conform art. 11 din actul normativ mentionat,
nu se acorda despagubiri persoanelor care au avut o activitate fascista.
50. Conform sustinerilor reclamantului, pastrarea si folosirea fisierului nu sunt masuri prevazute de lege,
deoarece dreptul intern nu are reglementari suficient de precise pentru ca cetatenii sa cunoasca in ce
imprejurari si conditii autoritatea publica poate culege, stoca si folosi informatii cu privire la viata lor privata.
Mai mult decat atat, legea interna nu defineste cu suficienta precizie modalitatea de exercitare a acestor
competente si nu contine garantii impotriva abuzurilor.
51. Comisia a considerat ca dreptul intern nu definea cu suficienta precizie conditiile in care S.R.I. putea sa
arhiveze, sa comunice si sa foloseasca informatii referitoare la viata privata a reclamantului.
52. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, conform careia "prevazut de lege" inseamna nu doar o
anume baza legala in dreptul intern, dar si calitatea legii in cauza: astfel, aceasta trebuie sa fie accesibila
persoanei si previzibila (a se vedea Hotararea Amann impotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 50).
53. In cauza de fata Curtea constata ca art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al
masurii incriminate, permite oricarei persoane sa faca dovada ca raspunde cerintelor necesare in vederea
recunoasterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autoritatile competente, fie prin
orice element cu valoare de proba. Nu exista totusi o anumita reglementare cu privire la modalitatea in care
poate fi obtinuta o astfel de proba si nici nu se acorda competente Serviciului Roman de Informatii de a
culege, pastra si comunica date privind viata privata.
Curtea trebuie deci sa verifice daca Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea si functionarea S.R.I.,
invocata de altfel si de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor masuri. Cu privire la acest
aspect se constata ca legea mentionata autorizeaza S.R.I. sa culeaga, sa arhiveze si sa foloseasca informatii
care vizeaza securitatea nationala, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanta pentru
securitatea nationala a datelor detinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteste ca in primul rand
autoritatile nationale si mai ales instantele sunt chemate sa interpreteze si sa aplice dreptul intern
(Hotararea Kopp impotriva Elvetiei mai sus citata, pag. 541, alin. 59) si constata ca prin Hotararea din 25
noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucuresti a confirmat legalitatea detinerii de catre S.R.I. a datelor
respective, in calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranta.
Acesta este motivul pentru care Curtea concluzioneaza ca arhivarea unor date cu privire la viata privata a
reclamantului are temei legal in dreptul intern.
54. Curtea apreciaza ca si cerinta accesibilitatii legii a fost indeplinita, din moment ce Legea nr. 14/1992 a
fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.
55. In ceea ce priveste cerinta previzibilitatii legii, Curtea reaminteste ca o norma este "previzibila" numai
atunci cand este redactata cu suficienta precizie, in asa fel incat sa permita oricarei persoane - care, la
nevoie, poate apela la consultanta de specialitate - sa isi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanta
acestui concept mai ales atunci cand este vorba despre o supraveghere secreta (Hotararea Malone impotriva
Regatului Unit din 2 august 1984, reluata in Hotararea Amann impotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 56):
"Curtea reaminteste ca sintagma ®prevazuta de lege¯ nu se refera doar la dreptul intern, ci vizeaza si
calitatea ®legii¯; prin aceasta expresie se intelege compatibilitatea legii cu principiul preeminentei dreptului,
mentionat explicit in preambulul conventiei (...). Inseamna - si aceasta reiese din obiectul si din scopul
articolului 8 - ca dreptul intern trebuie sa ofere o anume protectie impotriva incalcarilor arbitrare ale
drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebita claritate atunci
cand o autoritate isi exercita in secret atributiile (...).
(...) Deoarece aplicarea unei masuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurata
de persoana vizata sau de public, ®legea¯ contravine principiului preeminentei dreptului atunci cand marja
de apreciere acordata executivului, nu este limitata. Prin urmare, legea trebuie sa defineasca suficient de
clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar si modalitatile de exercitare, avand in vedere
scopul legitim al masurii in discutie, pentru a oferi persoanei protectie adecvata impotriva arbitrarului."
56. Pentru a se determina "calitatea" dispozitiilor legale invocate in cauza, trebuie analizat in ce masura
dreptul intern stabileste cu suficienta precizie conditiile in care S.R.I. poate sa arhiveze si sa foloseasca
informatii referitoare la viata privata a reclamantului.
57. Curtea constata ca art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede ca pot fi culese, inregistrate si arhivate in
dosare secrete informatii vizand siguranta nationala.
Totusi nici o reglementare interna nu prevede limite ce urmeaza sa fie respectate in exercitarea acestei
competente. Astfel, dreptul intern nu defineste genul de informatie ce poate fi inregistrata, categoriile de
persoane susceptibile sa faca obiectul masurilor de supraveghere, precum strangerea si arhivarea datelor,
nici imprejurarile in care pot fi luate aceste masuri si nici procedura care trebuie urmata. De asemenea,
legea nu stabileste limite cu privire la vechimea informatiilor detinute si la durata pastrarii lor.
Art. 45 dispune ca S.R.I. va prelua in pastrare si folosire arhivele care au apartinut fostelor organe de
informatii care au avut competente pe teritoriul Romaniei si permite consultarea documentelor S.R.I. cu
aprobarea directorului.
Curtea observa ca acest articol nu include nici o dispozitie explicita si detaliata cu privire la persoanele
autorizate sa consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmata si modul in care pot fi
utilizate informatiile astfel obtinute.
58. Curtea observa, de asemenea, ca, desi art. 2 din Legea nr. 14/1992 imputerniceste autoritatile
competente sa autorizeze acele masuri necesare in vederea prevenirii si contracararii amenintarilor la
siguranta nationala, motivul unor astfel de ingerinte nu este suficient de precis definit.
59. Curtea trebuie, de asemenea, sa verifice daca exista garantii adecvate si suficiente impotriva abuzurilor,
deoarece un sistem de supraveghere secreta destinat sa protejeze siguranta nationala, motivat de ideea
apararii democratiei, creeaza riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotararea Klass si altii
impotriva Germaniei mai sus citata, alin. 49-50).
Pentru a fi compatibil cu exigentele art. 8, un sistem de supraveghere secreta trebuie sa contina garantii
stabilite de lege, aplicabile atunci cand activitatea structurilor abilitate sa supravegheze este controlata.
Procedurile de control trebuie sa respecte cat se poate de fidel valorile unei societati democratice, in special
principiul preeminentei dreptului, la care se refera in mod expres preambulul conventiei. Aceasta inseamna
ca orice ingerinta a executivului in exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusa unui control eficient,
asigurat - cel putin si in ultima instanta - de catre puterea judecatoreasca, care ofera cele mai largi garantii
de independenta, impartialitate si procedura (Hotararea Klass si altii impotriva Germaniei mai sus citata,
pag. 25-26, alin. 55).
60. In cauza de fata Curtea retine ca sistemul romanesc de strangere si de arhivare a informatiilor nu
furnizeaza astfel de garantii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedura de control in timpul
aplicarii masurii sau dupa ce aceasta a incetat.
61. Prin urmare, Curtea constata ca dreptul intern nu indica cu suficienta claritate limitele si modalitatile de
exercitare a marjei de apreciere acordate autoritatilor.
62. Prin urmare, detinerea si folosirea de catre S.R.I. a unor informatii privind viata privata a reclamantului
nu erau masuri "prevazute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o incalcare a art. 8. Aceasta
incalcare dispenseaza Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmarit prin masurile dispuse si
daca acestea erau "necesare intr-o societate democratica".
63. In consecinta, a existat o incalcare a art. 8.
III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 13 din conventie
64. Reclamantul a aratat ca absenta oricarei forme de atac in fata unei instante nationale, care sa dispuna
anularea fisierului ce continea date privitoare la persoana sa si a datelor inexacte, este contrara art. 13.
Conform art. 13:
"Oricare persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate are
dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor
persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
65. Guvernul a sustinut ca reclamantul a obtinut satisfactie prin Hotararea din 25 noiembrie 1997, care a
declarat nule mentiunile facute in Scrisoarea S.R.I. datata 19 decembrie 1990. In ceea ce priveste
distrugerea sau modificarea datelor din fisierul pastrat de S.R.I., Guvernul apreciaza ca reclamantul nu a
ales calea de atac adecvata. Cererea sa ar fi trebuit sa aiba drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr.
31/1954, care imputerniceste instanta sa dispuna orice masura necesara pentru restabilirea dreptului
incalcat, in speta dreptul la propria onoare si reputatie.
Pe de alta parte, subliniaza Guvernul, reclamantul poate sa se prevaleze in prezent de dispozitiile Legii nr.
187/1999 pentru a lua cunostinta de dosarul care i s-a intocmit de Securitate. In temeiul art. 15 si 16 din
aceasta lege, reclamantul ar putea contesta in fata unei instante veridicitatea informatiilor continute in
dosarul sau.
66. In opinia Comisiei Guvernul nu a reusit sa demonstreze ca in dreptul roman exista o cale de atac
eficienta, in practica sau in drept, care sa ii fi permis reclamantului sa se planga de o incalcare a art. 8 din
conventie.
67. Interpretand art. 13 in lumina propriei jurisprudente, Curtea a stabilit ca doar pentru cererile ce pot fi
considerate "intemeiate" din punct de vedere al conventiei este necesara existenta unui remediu in dreptul
intern (a se vedea, de exemplu, Hotararea Cakici impotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO
1999-IV). Art. 13 solicita ca in fiecare tara sa existe un mecanism care sa permita persoanei remedierea in
plan national a oricarei incalcari a unui drept consacrat in conventie. Aceasta dispozitie solicita deci o cale
interna de atac in fata unei "autoritati nationale competente" care sa examineze orice cerere intemeiata pe
dispozitiile conventiei, dar care sa ofere si reparatia adecvata, chiar daca statele contractante se bucura de o
anume marja de apreciere in ceea ce priveste modalitatea de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta
dispozitie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie sa fie "efectiva" atat din punct de vedere al
reglementarii, cat si al rezultatului practic (Hotararea Wille impotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95,
alin. 75, CEDO 1999-III).
68. Curtea constata ca cererea reclamantului privind detinerea de date privind viata personala, in scop de
arhivare si utilizare, cu incalcarea art. 8 din conventie, are fara indoiala un caracter intemeiat. Reclamantul
trebuia deci sa beneficieze de o cale de atac interna efectiva in sensul art. 13 din conventie.
69. "Autoritatea" la care se refera art. 13 nu trebuie sa fie neaparat o instanta de judecata. Totusi atributiile
si garantiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezinta o deosebita importanta pentru a determina
caracterul efectiv al caii de atac oferite (Hotararea Klass si altii mai sus citata, pag. 30, alin. 67).
In plus, atunci cand este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control
poate fi suficient atata timp cat masurile raman secrete. Persoana trebuie sa aiba la indemana o cale de atac
numai atunci cand masurile au fost facute publice (Hotararea Klass si altii mai sus citata, pag. 31, alin. 70-
71).
70. In cauza Guvernul a sustinut ca reclamantul putea introduce o actiune intemeiata pe art. 54 din Decretul
nr. 31/1954. Curtea apreciaza ca aceasta aparare nu poate fi retinuta.
In primul rand, Curtea constata ca art. 54 din decret deschide calea unei actiuni in justitie cu caracter
general, care are ca scop apararea drepturilor nepatrimoniale incalcate. Or, Curtea de Apel Bucuresti a
aratat in Hotararea din 25 noiembrie 1997 ca S.R.I. era abilitat de lege sa detina informatii cu privire la
reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informatii.
In al doilea rand, Guvernul nu a putut prezenta Curtii vreo hotarare pronuntata in dreptul intern care sa
constituie jurisprudenta in materie. El nu a demonstrat deci ca o astfel de cale de atac ar fi fost efectiva.
Prin urmare, exceptia preliminara invocata de Guvern va fi respinsa.
71. In ceea ce priveste mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunand ca s-ar fi infiintat consiliul
prevazut, Curtea constata ca nici dispozitiile invocate de Guvernul parat si nici vreo alta prevedere a acestei
legi nu permit contestarea detinerii de catre agentii de stat a datelor cu privire la viata particulara a unei
persoane sau contestarea veridicitatii acestor informatii. Sistemul de control instituit de art. 15 si 16 nu
vizeaza decat divulgarea de informatii cu privire la identitatea unor colaboratori si agenti ai Securitatii.
72. Alte informatii cu privire la alte dispozitii din dreptul roman care sa permita contestarea detinerii de
catre serviciile de informatii a unor date referitoare la viata privata a reclamantului sau contestarea
veridicitatii acestor informatii nu au fost furnizate Curtii.
73. Prin urmare, Curtea constata ca reclamantul a fost victima incalcarii art. 13.
IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 din conventie
74. Reclamantul a sustinut ca nesolutionarea de catre instante a cererilor privind despagubirile civile si
cheltuielile de judecata a reprezentat o atingere a "dreptului la instanta", incalcandu-se astfel dispozitiile art.
6 din conventie, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la judecarea intr-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de catre o instanta
(...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
75. Guvernul nu s-a pronuntat in aceasta privinta.
76. Comisia a decis sa examineze acest capat de cerere din punctul de vedere al obligatiei mai generale
impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectiva care sa permita introducerea unor cereri privind
incalcarile conventiei.
77. Curtea observa ca, pe langa aspectele referitoare la absenta unei cai de atac care sa permita
solutionarea cererii de modificare sau distrugere a fisierului continand datele personale ale reclamantului,
acesta se plange si de faptul ca, desi a solicitat despagubiri civile si restituirea cheltuielilor de judecata,
Curtea de Apel Bucuresti nu s-a pronuntat cu privire la aceste capete de cerere.
78. Nu exista nici un dubiu asupra caracterului civil, in sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a
despagubirilor civile si cheltuielilor de judecata, iar Curtea de Apel Bucuresti era competenta sa se pronunte
cu privire la acestea (Hotararea Robins impotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V,
pag. 1809, alin. 29).
Prin urmare, Curtea apreciaza ca omisiunea Curtii de Apel Bucuresti de a examina aceasta cerere a adus
atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 (Hotararea Ruiz Torija
impotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
79. A existat deci si o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie
80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despagubiri in conformitate cu art. 41 din conventie, care
prevede urmatoarele:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al
Inaltei Parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea
acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Despagubiri
81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentand despagubiri pentru prejudiciul moral cauzat
prin divulgarea unor informatii false si defaimatoare in legatura cu persoana sa, precum si prin refuzul
autoritatilor timp de mai multi ani de a admite eroarea si de a o indrepta.
82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretentii, apreciind ca nu sunt rezonabile, mai ales datorita
faptului ca in fata instantelor nationale reclamantul nu a solicitat astfel de despagubiri.
83. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform careia imprejurarea ca un reclamant nu a
solicitat despagubiri in fata unei instante interne nu va determina respingerea cererii respective ca
nefondata, cu atat mai mult cu cat acest lucru nu constituie un obstacol in calea admisibilitatii cererii
[Hotararea De Wilde, Ooms si Versyp impotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10,
alin. 20]. Mai mult, in cazul de fata Curtea constata, contrar sustinerilor Guvernului, ca reclamantul a cerut
in fata instantelor interne sa i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolica de 1 leu, cerere
nesolutionata de instante.
Curtea mai observa ca informatiile considerate defaimatoare au fost declarate nule de Curtea de Apel
Bucuresti, raspunzand astfel partial cererii reclamantului. Se apreciaza ca reclamantul a suferit totusi un
prejudiciu moral, datorita faptului ca a existat un fisier secret, contrar exigentelor art. 8, ca nu a existat o
cale de atac efectiva in aceasta privinta, nu a avut loc un proces echitabil si a trecut un numar de ani pana
cand o instanta sa constate ca este competenta sa anuleze informatiile defaimatoare.
Prin urmare, Curtea constata ca in cauza a existat o atingere grava a drepturilor domnului Rotaru, iar suma
de 50.000 FRF reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit. Aceasta suma va trebui platita
in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii.
B. Cheltuieli de judecata
84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentand:
a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecata achitate in procedura interna, din care 20 milioane ROL,
cheltuielile de transport si cazare la Iasi si Bucuresti si 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de
timbru, telefon, fotocopii etc.);
b) 8 milioane ROL, taxele necesare in fata institutiilor conventiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de
traducere si secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de calatorie Barlad-Bucuresti si 1 milion ROL, cheltuieli
pentru viza franceza a fiului reclamantului.
85. Guvernul considera aceasta suma exorbitanta, cu atat mai mult cu cat reclamantul ar fi solicitat
judecarea in lipsa in toate procedurile interne.
86. Curtea reaminteste ca in temeiul art. 41 din conventie ea ramburseaza cheltuielile care au fost stabilite
ca efectiv si neaparat necesare si au fost calculate la o suma rezonabila (a se vedea, printre altele,
Hotararea Nikolova impotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). In aceasta privinta
trebuie reamintit ca reclamantului i se poate acorda de catre Curte nu numai plata taxelor si cheltuielilor in
fata organelor conventiei, ci si plata celor suportate in fata instantelor nationale, pentru ca acestea din urma
sa previna sau sa corecteze incalcarile constatate de Curte (Hotararea Van Geyseghem impotriva Belgiei
[GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I).
87. Curtea observa ca reclamantul nu a fost reprezentat in fata instantelor interne. Ea arata, de asemenea,
ca reclamantul si-a aparat singur cauza in fata Comisiei si ca in fata Curtii a fost reprezentat in sedinta
publica. Curtea constata, de asemenea, ca a fost platita domnului Rotaru de catre Consiliul Europei suma de
9.759,72 FRF cu titlu de asistenta judiciara.
Curtea acorda integral reclamantului suma solicitata de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja platita
de Consiliul Europei cu titlu de asistenta judiciara. Suma este convertibila in lei romanesti la rata de schimb
de la data cand vor fi facute platile.
C. Dobanzi
88. Curtea considera potrivit sa se retina nivelul dobanzilor care se aplica legal in Franta la data adoptarii
prezentei hotarari, adica 2,74% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. respinge, in unanimitate, exceptia preliminara a Guvernului de pierdere a calitatii de victima;
2. uneste cu fondul, in unanimitate, exceptia preliminara a Guvernului de neepuizare a cailor de atac interne
si o respinge in unanimitate dupa examinarea pe fond;
3. decide, cu 16 voturi contra 1, ca a existat o incalcare a art. 8 din conventie;
4. decide, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 13 din conventie;
5. decide, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie;
6. decide, in unanimitate:
a) ca statul parat trebuie sa ii plateasca reclamantului, in termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci
francezi cu titlu de daune morale si 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de
taxe si cheltuieli, minus 9.759,72 (noua mii sapte sute cincizeci si noua) franci francezi si 72 (saptezeci si
doua) centime, sume convertibile in lei romanesti la rata de schimb din ziua in care vor fi platite;
b) ca aceste sume vor trebui majorate cu o dobanda simpla de 2,74% pe an, incepand cu data expirarii
termenului mentionat si pana la data la care reclamantul isi va incasa banii;
7. respinge, in unanimitate, alte cereri de satisfactie echitabila.
Redactata in limbile franceza si engleza, apoi pronuntata in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de
la Strasbourg la data de 4 mai 2000.
Luzius Wildhaber,
presedinte
Michele De Salvia,
grefier
La prezenta hotarare se anexeaza, conform art. 45 alin. 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul
Curtii, urmatoarele opinii:
- opinia concordanta a domnului Wildhaber, la care s-au alaturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna
Tulkens, domnul Casadevall si doamna Weber;
- opinia concordanta a domnului Lorenzen;
- opinia partial separata a domnului Bonello.

OPINIA CONCORDANTA
a domnului judecator Wildhaber, la care se alatura opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei
Tulkens, domnului Casadevall si doamnei Weber
In cauza de fata reclamantul a invocat o incalcare a dreptului la respectarea vietii private, cauzata de
detinerea si utilizarea de catre Serviciul Roman de Informatii (S.R.I.) a unui fisier continand informatii, cele
mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era in sensul ca in anul 1937, in timpul studiilor
(atunci cand acesta avea doar saisprezece ani), fusese membru al unei miscari de tip "legionar", adica o
organizatie paramilitara de extrema dreapta, nationalista si antisemita. Aceasta informatie, dezvaluita intr-o
scrisoare de la sfarsitul lui 1990, expediata de Ministerul de Interne, a fost declarata inexacta in anul 1997
de catre Curtea de Apel Bucuresti. Cu toate acestea, s-ar parea ca informatia inca mai este consemnata in
fisierele S.R.I., fara ca hotararea din anul 1997 sa fie si ea mentionata in acel fisier. In plus, reclamantul nu
a primit nici daune-interese si nici vreo indemnizatie pentru taxele si cheltuielile ocazionate de procedurile
initiate. O actiune in despagubire impotriva S.R.I. a fost respinsa in 1994. Aparent, dreptul romanesc nu ii
permite inca reclamantului sa conteste detinerea de catre S.R.I. a unor informatii privind viata sa privata, sa
respinga veridicitatea acestora din urma sau sa solicite distrugerea lor.
In acest context Curtea din Strasbourg decide ca a existat o incalcare a art. 8, 13 si a art. 6 alin. 1. Conform
jurisprudentei sale constante (Hotararea Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82,
pag. 36-38, alin. 87-88; Hotararea Kruslin si Huvig impotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A,
pag. 24-25, alin. 36-37, si 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotararea Halford impotriva Regatului Unit din
25 iunie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotararea Kopp impotriva
Elvetiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; si Hotararea Amann impotriva Elvetiei
[GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 si 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciaza ca normele de drept intern care
permit strangerea, consemnarea si arhivarea in dosare secrete a unor informatii vizand securitatea nationala
nu prezinta un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, detinerea si folosirea de catre S.R.I. a unor
informatii cu privire la viata privata a reclamantului nu erau "prevazute de lege", motiv pentru care a existat
o incalcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.
Cu toate acestea - fie ca baza legala este sau nu este suficienta -, as dori sa adaug ca in speta am serioase
indoieli cu privire la faptul ca incalcarea drepturilor reclamantului ar fi urmarit un scop legitim din punct de
vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat ca restrangerea acestui drept nu este
necesara intr-o societate democratica.
In ceea ce priveste scopul legitim, de obicei Curtea admite ca acesta este legitim atunci cand sunt
indeplinite conditiile prevazute la alineatul 2 din art. 8-11. Totusi, fiind vorba de securitatea nationala,
apreciez ca trebuie sa existe cel putin o legatura rezonabila si reala intre masurile care aduc atingere vietii
private si obiectivul invocat pentru ca acest scop sa poata fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere
pastrarea arbitrara a unor informatii privind viata privata a persoanelor cu scopul asigurarii securitatii
nationale este de natura sa ridice probleme serioase.
In cauza Rotaru informatiile culese de regimul trecut, intr-un mod nelegal si arbitrar, cu privire la activitatea
desfasurata de o persoana in adolescenta si in timpul studiilor, in urma cu mai mult de 50 de ani si chiar, in
unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se ca nu corespund adevarului, sunt inca pastrate,
fara a se oferi vreo garantie adecvata si eficienta impotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curtii sa se pronunte
ca aceste informatii trebuie distruse, ca trebuie sa existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste
informatii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori daca un alt sistem ar fi conform conventiei. Este
totusi greu de precizat ce anume interes privind securitatea nationala poate justifica continua pastrare a
informatiilor privind viata privata a reclamantului. Prin urmare, consider ca onorata Curte ar fi trebuit sa
constate ca masura in discutie nu urmarea un scop legitim in sensul art. 8 alin. 2.
Aceasta concluzie nu ar mai fi facut necesara examinarea imprejurarii de a sti daca masura era necesara
intr-o societate democratica, deoarece aceasta depinde de existenta unui scop legitim. Daca totusi Curtea ar
fi preferat sa accepte existenta unui scop legat de siguranta nationala, ar fi trebuit sa reaminteasca ca
statele nu dispun de puteri discretionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor masuri de
supraveghere secreta. Astfel, trebuie sa existe un echilibru intre interesul unui stat de a lua masurile
necesare pentru protectia sigurantei nationale si gravitatea masurilor care duc la incalcarea dreptului
reclamantului la respectarea vietii private. Curtea din Strasbourg a subliniat in repetate randuri ca "un
sistem secret de supraveghere, avand drept scop apararea sigurantei nationale, creeaza riscul de a pune in
pericol sau chiar de a distruge democratia pe motiv ca o apara" (Hotararea Leander impotriva Suediei din 26
martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi si Hotararea Klass si altii impotriva Germaniei din 6
septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 si 49 si, mutatis mutandis, Hotararea Chahal impotriva
Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, si Hotararea Tinnely & Sons
Ltd si altii si McElduff si altii impotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin.
77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie sa isi formeze convingerea ca supravegherea secreta a
cetatenilor este strict necesara apararii institutiilor democratice si ca exista garantii adecvate si suficiente
impotriva abuzurilor.
Avand in vedere ansamblul circumstantelor cauzei si in lumina consideratiilor de mai sus cu privire la scopul
legitim, trebuie sa tragem concluzia ca in speta nu era deloc necesara incalcarea dreptului reclamantului la
viata privata intr-o societate democratica, pentru atingerea unui scop legat de securitatea nationala.
Intr-un cuvant deci, chiar daca ar fi existat in cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit
totusi sa se pronunte pentru incalcarea art. 8, fie pe motivul ca nici un scop legitim nu justifica perpetuarea
pastrarii unui sistem abuziv de fisiere secrete, fie pentru ca aceasta masura in mod evident nu era necesara
intr-o societate democratica.
OPINIA CONCORDANTA
a domnului judecator Lorenzen
Am votat in speta in favoarea concluziilor majoritatii, avand in vedere aceleasi motive. Aceasta nu inseamna
ca as fi in mod fundamental in dezacord cu observatiile prezentate de domnul judecator Wilhaber in opinia
sa concordanta cu privire la celelalte cerinte ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului
sau de vedere consta doar in faptul ca in jurisprudenta sa Curtea a decis in mod constant ca atunci cand o
masura ce a dus la incalcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevazuta de lege", nu mai este necesar
sa se examineze daca sunt indeplinite celelalte conditii cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esentiala
mentinerea acestei jurisprudente.

OPINIA PARTIAL SEPARATA

a domnului judecator Bonello
1. Majoritatea a decis ca a existat o incalcare a art. 8, dupa ce a constatat ca dispozitiile acestui articol sunt
aplicabile cauzei analizate. Am votat impreuna cu majoritatea in favoarea constatarii altor incalcari ale
conventiei, dar nu pot sa retin aplicabilitatea art. 8.
2. Art. 8 protejeaza viata privata a individului. In centrul acestei protectii se afla dreptul oricarei persoane
de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiintei sale. Exista anumite elemente, in persoana
noastra, in modul nostru de a gandi, care, din punct de vedere al conventiei, trebuie sa ramana inaccesibile.
Nu este legitima disecarea, pastrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se refera la domeniile cele mai
secrete ale activitatii, orientarii sau convingerii unui individ, adapostite in spatele zidurilor confidentialitatii.
3. In schimb, activitati care sunt, prin insasi natura lor, publice si care se hranesc cu adevarat din publicitate
nu beneficiaza in nici un fel de protectia oferita de art. 8.
4. Informatiile secrete detinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat sa le
consulte, erau in principal legate de: a) participarea activa a unui anume Aurel Rotaru la o miscare politica;
b) cererea sa pentru publicarea a doua pamflete politice; c) apartenenta sa la sectiunea tineret a unui partid
politic; d) faptul ca nu avea antecedente penale (alin. 13).
5. Primele trei tipuri de informatie trimit exclusiv la activitatile publice, eminamente publice as spune eu, in
masura in care activitatea politica si publicistica implica notiunea de public ca o conditie a existentei si
succesului sau. Documentele nu aratau ca reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce,
bineinteles, ar fi constituit o patrundere in zona interzisa de confidentialitate -, ci faceau dovada, in
principal, a unor manifestari publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru in cadrul unor organizatii
publice.
6. In ce masura pastrarea unor documente privind activitatile eminamente publice ale unui individ incalca
dreptul acestuia la viata privata? Pana acum, in mod corect dupa aprecierea mea, Curtea a decis ca
protectia oferita de art. 8 vizeaza unele domenii confidentiale, precum datele medicale si sanitare,
activitatea si orientarea sexuala, legaturile de familie, relatiile profesionale si comerciale, precum si alte
probleme de ordin privat in care orice imixtiune a publicului ar constitui o depasire ilegala a barierelor
naturale ale sinelui. Militantismul public in cadrul unor partide politice publice nu are, dupa parerea mea,
nimic de-a face cu principiul care ridica protectia vietii private la rangul de drept fundamental.
7. Al patrulea element din informatiile pe care le continea fisierul in ceea ce il priveste pe reclamant trimite
la o nota in care se arata ca acesta nu are cazier judiciar. In opinia Curtii chiar si aceasta informatie atrage o
incalcare a dreptului la viata privata al reclamantului. Curtea a subliniat ca observatiile serviciilor romane de
informatii (care contin informatii dintre care unele dateaza de mai mult de 50 de ani) includeau si cazierul
judiciar al reclamantului si a concluzionat ca "astfel de informatii, atunci cand sunt sistematic stranse si
arhivate intr-un fisier pastrat de agenti ai statului, vizeaza ®viata privata¯ in sensul art. 8 alin. 1 din
conventie" (alin. 44).
8. Aceasta, mi se pare mie, depaseste in mod periculos sfera art. 8. A declara ca pastrarea de catre politie a
cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar daca reiese, ca in speta de fata, ca individul
in cauza nu are antecedente judiciare) poate avea consecinte incalculabile si importante in ceea ce priveste
securitatea nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractionalitatii, valori pe care art. 8
le protejeaza in mod expres.
9. As fi acceptat, desi nu cu toata convingerea, ca pastrarea de catre politie a cazierului judiciar al un
Cnauth contra Germania - Lustraţie Legile siguranţei naţionale
Foşti colaboratori ai STASSI
CEDO, secţia III, decizia Knauth contra Germania, 22 noiembrie 2001, 41111/98

Utilizarea unor informaţii privind trecutul politic sau privat al unei persoane poate fi considerată că
fiind o ingerinţă în viaţa sa privată.

Cei doi reclamanţi, foşti funcţionari ai RDG, au fost integraţi în funcţii publice ale Germaniei, după
reunificare. Anterior integrării în aceste funcţii, cei doi au trebuit să completeze un chestionar, în
cursul căruia au răspuns negativ la întrebarea dacă au colaborat cu serviciile secrete ale fostei
germanii comuniste. Ulterior, examinarea arhivelor a condus la concluzia după care cei doi au avut
relaţii de colaborare cu Securitatea est germană în anii ‘70. Cei doi reclamanţi au fost, în consecinţă,
concediaţi din funcţiile publice pe care le deţineau, pe motiv că au disimulat actele lor de colaborare
cu ocazia completării chestionarului. Recursurile în instanţă au rămas fără succes.

Art. 8. Viaţa privată. Revocarea reclamanţilor din funcţie a fost consecinţa utilizării unor date,
existente în dosarele fostului minister al securităţii statului din RDG, care conţineau informaţii pe
care reclamanţii le negau. Utilizarea unor informaţii privind trecutul politic sau privat al unei persoane
poate fi considerată că fiind o ingerinţă în viaţa sa privată. În speţă, această ingerinţă era prevăzută
prin lege, respectiv tratatul privind unificarea germană, precum şi codul civil şi jurisprudenţa curţii
supreme germane. În raport de scopul acestor măsuri, Curtea a considerat că ele vizau un scop de
interes general, fiind legitim ca noul stat german să verifice a posteriori comportamentul persoanele
care, după reunificare, erau funcţionari publici ai statului. Astfel, măsurile în discuţie vizau scopul
legitim al apărării ordinii şi protejării drepturilor altuia. În raport de proporţionalitatea măsurii, chiar
dacă este adevărat că acele colaborări datau de peste 20 de ani, Curtea a constatat că reclamanţii
au avut posibilitatea de a sesiza instanţe de judecată care să se pronunţe asupra faptelor ce li se
reproşează. Instanţele naţionale au examinat de o manieră aprofundată aceste fapte, argumentele
pe care le-au avansat aceştia, pentru a ajunge la concluzia lipsei de sinceritate şi onestitate în
răspunsurile date cu ocazia chestionării lor. Sancţiunile luate, chiar dacă dure, trebuie puse în
balanţă cu interesul general al societăţii germane, ţinând cont de contextul istoric excepţional în care
a avut loc reunificarea germană. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea a considerat că revocarea
reclamanţilor era necesară într-o societate democratică, astfel că art. 8 nu a fost violat.

Cauza JARNEA împotriva României (nr. 41838/05) – Hotărâre din data de 19 iulie 2011 (Traducere IER)

 Reclamantul, invocând articolul 8 din Convenţie, s-a plâns de împiedicarea exercitării dreptului său
de acces la dosarul întocmit de fosta Securitate în ceea ce îl priveşte şi deţinut de serviciile secrete.
Curtea consideră că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a oferi reclamantului o procedură
efectivă şi accesibilă care să îi permită accesul într-un termen rezonabil la toate informaţiile
relevante referitoare la persoana sa, care fuseseră strânse de fosta Securitate şi care se aflau încă în
posesia autorităţilor publice;
 Încălcare art. 8 din Convenţie. Cu opinie concordantă. Satisfacţie echitabilă – 5.000 euro (daune
morale), 200 euro (cheltuieli de judecată) .

Uzun vs. Germania, 35623/05, 2 septembrie 2010

Prin hotărârea Uzun contra Germaniei, din 2 septembrie 2010, CEDO s-a pronunţat în
premieră cu privire la posibilitatea de a supraveghea prin intermediul GPS-ului o
persoană bănuită de comiterea unor infracţiuni grave.

În octombrie 1995, procurorul general de pe lângă Curtea Federală de Justiţie a dispus

începerea urmăririi penale împotriva lui M. Uzun şi a complicelui acestuia, care erau
bănuiţi că ar fi participat la comiterea unor atentate cu bomba revendicate de ,,celula
anti-imperialistă”, o grupare care a continuat lupta armată a unei alte grupări teroriste
(RAF). Această din urmă grupare formată din extremişti de stânga a abandonat lupta în
anul 1992. Oficiul federal al poliţiei judiciare (Bundeskriminalamt), însărcinat cu
urmărirea celor bănuiţi, trebuia să-i monitorizeze pe aceştia tot timpul indiferent de
mijloacele utilizate (vizual, prin intermediul camerelor video instalate pentru
supravegherea imobilului unde acesta locuia, interceptarea convorbirilor telefonice,
ş.a.). La un moment dat cei doi au descoperit şi au distrus dispozitivele de urmărire,
evitau să vorbească la telefon, motiv pentru care procurorul general a dispus
supravegherea lor prin intermediul sistemului GPS, fapt ce permitea localizarea exactă a
poziţiei unde cei doi se găseau. Receptorul GPS a fost instalat în autoturismul
complicelui, începând cu luna decembrie 1995 şi până în luna februarie 1996, când cei
doi au fost arestaţi.

În septembrie 1999, reclamantul a fost condamnat la 13 ani de închisoare pentru

tentativă de omor şi pentru patru atentate cu bombă împotriva unor actuali şi foşti
deputaţi. Probele care au fundamentat această hotărâre se bazau în principal pe datele
obţinute în urma supravegherii prin GPS, coroborate însă şi cu alte elemente probatorii.
Inculpatul a contestat validitatea probelor obţinute prin intermediul sistemului GPS,
însă instanţele germane (Curtea de Apel din Dusseldorf, Curtea Federală de Justiţie şi
Curtea Constituţională Federală) pe rând, au respins cererea reclamantului, în
considerarea faptului că utilizarea sistemului GPS este legală şi proporţională cu
gravitatea infracţiunilor de care era acuzat. Tot în acest sens, reclamantul s-a adresat
către CEDO, invocând violarea drepturilor garantate de către art. 8 din Convenţie şi
nerespectarea prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie.

Mai întâi Curtea a stabilit că într-adevăr mijlocul de supraveghere prin GPS a fost
instalat în autoturismul complicelui, însă această măsură a fost necesară dat fiind faptul
că celelalte mijloace utilizate pentru urmărire s-au dovedit a fi insuficiente. Această
măsură a facilitat adunarea şi conservarea unor date care ajutau la localizarea
inculpatului. Datele obţinute astfel coroborate cu alte elemente de probă, au fost
utilizate în cadrul procesului penal. Aceste motive, au fost considerate ca fiind suficiente
pentru a se putea efectua o analiză cu privire la o ipotetică ingerinţă în exercitarea de
către reclamant a drepturilor ce ţin de domeniul art. 8 din Convenţie, anume
respectarea vieţii private a unei persoane.

În pasul următor, Instanţa europeană a analizat în ce măsură astfel de date se pot

constitui ca probe într-un proces penal. Mai întâi s-a constatat că există un temei în
acest sens, prevăzut de codul de procedură penală. Mai apoi s-a arătat că este necesară o
distincţie între supravegherea efectuată prin intermediul GPS-ului relativ la deplasările
în public şi cea efectuată prin alte metode prin mijloace vizuale sau acustice, deoarece
prima surprinde mai puţine elemente ce ţin de conduita, de opiniile sau de sentimentele
persoanei care face obiectul urmăririi, prin urmare atingerile aduse dreptului persoanei
la respectarea vieţii private sunt mai puţin intense. Prin urmare, Curtea consideră că în
acest caz nu este necesară aplicarea aceloraşi garanţii stricte care, conform
jurisprudenţei sale, ar trebui respectate în cazul unor interceptări telefonice. De pildă,
nu este necesară precizarea strictă a duratei maximale a măsurii luate sau procedura de
utilizare şi de stocare a datelor.
De asemenea, Curtea a constatat că deciziile instanţelor interne au fost date în baza
prevederilor din legislaţia naţională care erau previzibile în mod rezonabil, în măsura în
care în lege se prevede în mod expres că organele de anchetă pot recurge la mijloace
tehnice mai ales ,,pentru localizarea autorului unei infracţiuni”. Mai mult dreptul intern
prevede condiţii stricte pentru autorizarea unei astfel de măsuri, care nu este posibilă a
fi efectuată decât în cazul unor persoane bănuite de comiterea unor infracţiuni ,,extrem
de grave”. Supravegherea reclamantului prin intermediul GPS-ului a fost dispusă spre
finalul anchetei şi după mai multe acuzaţii de tentativă de omor aduse mişcării teroriste,
avându-se în vedere şi o finalitate preventivă împotriva unor alte potenţiale atentate cu
bombă. Măsura a fost necesară deoarece acţiunile reclamantului atentau la siguranţa
naţională şi la siguranţa publică. Totodată nu se poate spune că inculpatul a fost supus
unei supravegheri totale şi exhaustive.

Curtea a arătat că legislaţia germană este bine concepută în acest sens, mai ales datorită
faptului că oferă posibilitatea unui control judiciar efectiv a unei astfel de măsuri,
împotriva unor potenţiale măsuri arbitrale a organelor de anchetă. Prin urmare, în
măsura în care eventualele elemente de probă ilegale, pot fi înlăturate prin intermediul
unui control eficient şi date fiind argumentele exprimate mai sus, se poate conchide că
ingerinţa în exercitarea de către M. Uzun a dreptului la respectarea vieţii private este
,,prevăzută de lege” şi proporţională. Astfel, CEDO a decis cu unanimitate de voturi că
nu există o violare a articolului 8 din Convenţie.

Jurisprudenţa CEDO privind stocarea datelor cu caracter personal.

Evidențele poliției judiciare și Sistemul Informatic Schengen (SIS)
Share on vkShare on facebookShare on mymailruShare on favoritesMore Sharing
Serviceshttp://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/11/jurisprudenta-cedo-privind-stocarea-
datelor-cu-caracter-personal-evidentele-politiei-judiciare-sistemul-informatic-schengen - #8

JurisClasor CEDO - Noiembrie 2011, 14

Autor: Victor Constantinescu

Categorie: Hotărâri relevante

Potrivit situației de fapt reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Khelili c. Elveției[1],
reclamanta, în urma unui control al poliției efectuat în 1993, a fost descoperită având asupra sa o carte de vizită care
conținea următorul text: „Femeie frumoasă, rafinată, în vârstă de 30 de ani, așteaptă un prieten pentru a ieși la un
pahar de vin din când în când sau pentru a ieși în oraș. Telefon (…)”.

Potrivit reclamantei, după acest control, a fost înregistrată în evidențele poliției din Geneva ca fiind prostituată. În
noiembrie 1993, Autoritatea Federală pentru străini a pronunțat împotriva sa o interdicție de a rămâne pe teritoriul
Elveției. Aceasta a durat timp de 2 ani, până în 1995. Reclamanta a contestat întotdeauna că s-ar fi prostituat.
Pe 26 mai 2005, într-o altă cauză, reclamanta a fost condamnată la o pedeapsă de 20 de zile de închisoare, cu un
termen de încercare de 5 ani. Infracțiunile reținute în sarcina reclamantei au fost insulta și folosirea abuzivă a unei
instalații de comunicații.

Deși pe 15 iulie 2005, evidențele privitoare la reclamantă au fost modificate, profesia acesteia fiind schimbată în cea
de „croitoreasă”, iar mențiunile de „servicii de escorting” și „racolaj” au fost șterse, reclamanta a aflat la o dată ulterioară
că unele dintre aceste mențiuni au fost păstrate în baza de date, fiind atașate dosarelor care au fost constituite de-a
lungul timpului. Autoritățile au refuzat ștergerea acestor date din motive de prevenție a viitoarelor infracțiuni,
menționând că cererea reclamantei de radiere a mențiunilor putea fi reexaminată la expirarea termenului de încercare
de 5 ani.

Reclamanta s-a adresat ulterior instanțelor, care au respins cererile acesteia, motivând că este imposibil de a suprima
această mențiune care a fost alăturată diferitelor dosare de anchetă, având în vedere că este chiar profesia reclamantei
care a generat acele anchete.

Curtea, amintind jurisprudența sa constantă în materie, a statuat că stocarea de către o autoritate a datelor legate de
viața privată a unui individ poate constitui o ingerință în sensul art. 8 CEDO[2], indiferent dacă datele sunt sau nu
utilizate.[3]Curtea a apreciat că stocarea datelor cu privire la profesia reclamantei constituie o ingerință în viața privată
a acesteia, întrucât este vorba de o informație cu caracter personal raportată la o persoană determinată sau
determinabilă.

Ulterior, Curtea a analizat ingerința, constatând că există o bază legală pentru stocarea datelor respective, precum și
un scop legitim, ordinea publică și prevenirea săvârșirii infracțiunilor.

Cu privire la analiza necesității ingerinței, Curtea a amintit principiile statuate în cauza S. și Marper c. Marii
Britanii[4], conform cărora legislația internă trebuie să prevadă garanții efective pentru a împiedica utilizarea datelor
cu caracter personal care nu sunt conforme cu exigențele art. 8 din Convenţie. Necesitatea unor asemenea garanții
este cu atât mai pregnantă cu cât datele cu caracter personal sunt suspuse unei administrări automate, în special
atunci când sunt folosite în scopuri polițienești. Dreptul intern trebuie să asigure că astfel de date sunt pertinente și
neexcesive raportat la finalitatea pentru care au fost înregistrate, și că ele sunt conservate sub o formă care permite
identificarea persoanei atât timp cât este necesar pentru asigura finalitatea pentru care au fost înregistrate.

Interesul persoanelor implicate și a colectivității în ansamblu de a proteja datele cu caracter personal, și în special
datele legate de amprentele digitale și genetice, poate să fie estompat de interesul legitim care îl constituie prevenirea
infracțiunilor. Totuși, având în vedere caracterul intrinsec privat al acestor informații, Curtea va trebui să facă un
examen riguros al tuturor măsurilor luate de către stat pentru a autoriza conservarea și utilizarea unor astfel de date,
fără consimțământul persoanei interesate.

După această analiză generală a principiilor aplicabile în cauză, Curtea a subliniat că înregistrarea ca „prostituată” a
reclamantei în evidențele poliției, în anul 1993, ridică o problemă serioasă, întrucât această mențiune a fost păstrată
pe o perioadă îndelungată de timp. Astfel, această ingerință în dreptul protejat de art. 8 nu poate fi justificată decât
de existența unor circumstanțe particulare și susținute de argumente convingătoare.

Având în vedere că mențiunea privind profesia reclamantei poate vătăma reputația acesteia, Curtea a considerat că
aceasta avea interes de a cere suprimarea ei.

Curtea a observat că reclamanta a fost înregistrată ca prostituată numai în temeiul cărților de vizită găsite de către
poliție cu ocazia controlului. Chiar instanțele naționale au constatat că această mențiune a fost în mod corect ștearsă,
întrucât reclamanta a fost numai suspectată de practicarea prostituției, nefiind niciodată stabilit în mod clar că
reclamanta ar fi săvârșit această infracțiune. Curtea, deși a admis în principiu că o măsură de conservare a datelor
legate de viața privată pe motiv că persoana poate recidiva este proporțională, în speță, acuzația de prostituție este
considerată vagă și generală și nu este susținută de fapte concrete.
Curtea a considerat că simplul fapt al condamnării reclamantei pentru insultă și folosirea abuzivă a unei instalații de
comunicații nu creează o legătură de cauzalitate pentru păstrarea în continuare a mențiunii.

Curtea, deși a declarat că nu subestimează importanța prevenirii eficace a criminalității, a acordat o importanță
deosebită prezumției de nevinovăție într-o societate democratică și nu ar putea accepta că menținerea informației de
„prostituată” ca profesie a reclamantei răspunde unei nevoi sociale imperioase, atâta timp cât reclamanta nu a fost
niciodată condamnată pentru practicarea prostituției.

Din cauza rezumată mai sus, dar și din hotărârea Marii Camere în cauza S. și Marper c. Marii Britanii, putem extrage
elementele pe care Curtea le analizează pentru a decide dacă existența unui anumit registru de stocare a datelor cu
caracter personal atrage o încălcare a art. 8 din Convenție.

În primul rând, Curtea va determina dacă informația stocată aduce vreo atingere vieții private a individului. S-a statuat
că informații cum ar fi cele legate de nume, sex, orientare sexuală, starea de sănătate, identitatea etnică, amprentele
și profilul ADN intră în cadrul noțiunii de „viață privată” și, prin urmare, sub protecția art. 8 din Convenție.

Analiza proporționalității vizează în special aspecte legate de durata de stocare a acestor date, temeiul care a dus la
înregistrarea acelor date (hotărâre de condamnare, anchetă a poliției finalizată cu o achitare etc.), caracterul automat
de procesare a datelor, persoanele sau autoritățile care au acces la baza de date, precum și posibilitatea individului de
a cere înlăturarea din baza de date a informațiilor stocate. O atenție deosebită o acordă Curtea prezumției de
nevinovăție, amintind că o asemenea înregistrare existentă după data achitării definitive poate exprima un dubiu asupra
vinovăției persoanei respective, ceea ce ar aduce o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenție.

Cu privire la durata de stocare a datelor, Curtea a considerat că o perioadă de 30 de ani de stocare a datelor reclamatului
într-un registru național al celor care au comis infracțiuni sexuale este conformă cu art. 8 din Convenție, atâta timp cât
reclamantul are posibilitatea efectivă de a accede la o procedură judiciară independentă care să analizeze justificarea
stocării datelor, analiză care se realizează conform unor criterii precise.[5]

Schema care a fost creată de Curte este observată și prin reglementarea Sistemului Informatic Schengen (SIS), care
permite autorităților să aibă acces, printr-o procedură de căutare automată, la alertările realizate în legătură cu
persoane și mărfuri, în scopul controalelor la frontieră și al altor controale de poliție și vamale.[6]

Datele care pot fi stocate în SIS sunt[7]: (a) numele și prenumele, orice alte nume de împrumut eventual înregistrate
separat; (b) semne fizice particulare, obiective și care nu se schimbă;(c) inițiala celui de-al doilea prenume; (d) data și
locul nașterii; (e) sexul; (f) cetățenia; (g) dacă persoanele respective sunt înarmate; (h) dacă persoanele respective
sunt violente; (i) motivul pentru care s-a făcut alertarea; (j) măsurile care trebuie adoptate. Aceste date sunt introduse
de către una dintre părțile contractante la convenție, iar răspunderea pentru corectitudinea datelor este purtată de
statul care introduce datele. Mai mult, numai partea contractantă care a introdus datele poate să le modifice sau să le
șteargă din sistem.

Cu privire la modalitatea de păstrare a datelor, acestea sunt păstrate numai atât timp cât este necesar pentru atingerea
scopului pentru care au fost furnizate.[8] Statul care a introdus respectivele date este obligat să revizuiască necesitatea
stocării datelor cu caracter personal, însă fără depășire termenului de 3 ani sau de 1 an, în funcție de datele introduse.

În ceea ce privește posibilitatea persoanelor interesate de a cere ștergerea datelor, art. 111 alin. 1 din Convenția
Schengen prevede că orice persoană poate introduce o acțiune în instanțele judecătorești sau la autoritatea competentă
conform legislației interne pentru corectarea, ștergerea sau obținerea de informații sau pentru obținerea de compensații
în legătură cu o alertă care o privește.

În legătură cu acest ultim aspect s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalea c. Franței[9].
Reclamantului, cetăţean român, i-a fost interzisă intrarea în Germania pe motiv că exista din partea Franței o
înregistrare în SIS cu privire la refuzul de intrare pe teritoriul Schengen. Înregistrarea a fost realizată din motive de
siguranță publică, reclamantul având acces la o procedură administrativă și ulterior la o instanță administrativă, care i-
a respins solicitarea de ștergere a informației, fără însă a preciza motivul concret pentru care a fost înregistrat.

Curtea a reafirmat jurisprudența sa constantă conform căreia deciziile privitoare la intrarea străinilor, sejurul acestora
precum și expulzarea lor nu intră sub noțiunea de contestație asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici
în spectrul acuzației penale. Prin urmare, Curtea nu a analizat procedura pe tărâmul art. 6 par. 1, ci din perspectiva
proporționalității măsurii cu art. 8 din Convenție.

Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul a beneficiat de un control al măsurii în litigiu[10], în primul rând la autoritatea
administrativă și ulterior la instanța de contencios administrativ, în cadrul unui recurs pentru exces de putere. Instanța
europeană a considerat că, deși reclamantului nu i s-a oferit posibilitatea de a combate motivele concrete ale
înregistrării lui în baza de date, a luat la cunoștință de toate celelalte date care îl priveau și care erau înregistrate,
precum și de autoritatea care a solicitat înscrierea ori de faptul că această înscriere se fundamenta pe motive ce țineau
de siguranța națională.

Faţă de această concluzie a Curţii de la Strasbourg, în condițiile în care nici autoritatea administrativă şi nici instanța
de contencios nu au putut lua cunoștință de motivele concrete pentru care a fost creată acea înregistrare, ne putem
întreba unde sunt garanțiile împotriva arbitrariului recunoscute de către Curte când vine vorba de măsurile luate în
vederea asigurării siguranței naționale. În definitiv, deși există o autoritate judiciară independentă, nu există în opinia
noastră o analiză asupra justificării înregistrării, pentru că o asemenea analiză implică tocmai cunoașterea motivelor
concrete pentru care acea înregistrare a fost făcută.

În cauza citată, Curtea a amintit că statele se bucură de o importantă marjă de apreciere în ceea ce priveşte mijloacele
prin care se asigură garanţiile împotriva arbitrariului la care ar putea fi supusă o persoană ( a contrario, C.G. şi alţii c.
Bulgariei, 24 aprilie 2008, nr. 1365/07, par. 45 şi următoarele), iar imposibilitatea reclamantului de a avea acces
personal la integralitatea informaţiilor pe care le solicita nu ar putea, per se, să dovedească faptul că ingerinţa nu era
justificată din perspectiva cerinţelor securităţii naţionale (mutatis mutandis, Leander c. Suediei, par. 66).

ADMISIBILITATEA PROBEI
Allan v Regatul Unit, 48539/99, 5 noiembrie 2002
52. În speţă, Curtea notează că în timpul interogatoriilor la poliţie după
arestare reclamantul la sfatul solicitorului său, s-a folosit consecvent de dreptul său
la păstrarea tăcerii. H., care era un informator al poliţiei timp îndelungat, a fost plasat
în celula reclamantului de la sectorul de poliţie din Stretford şi ulterior în aceeaşi
închisoare, special în scopul de a obţine de la reclamant informaţia care-1 implica în
infracţiunile de care era suspectat. Dovada adusă la procesul reclamantului a
demonstrat că poliţia 1-a antrenat pe H. şi 1-a instruit "să scoată din el tot ce va
putea". Contrar celor desfăşurate în cauza Khan, mărturiile pe care reclamantul le-a
făcut lui H., şi care au constituit dovada principală sau decisivă împotriva sa la
proces nu au fost declaraţii spontane şi neprovocate, pe care reclamantul le-a
formulat din proprie voinţă, dar au fost determinate de întrebările persistente ale
lui H. care, la instruirea poliţiei, a canalizat conversaţiile lor în discuţii despre omor
în circumstanţe care pot fi considerate echivalente unui interogatoriu, fără garanţiile
care însoţesc un interogatoriu oficial la poliţie, inclusiv participarea unui solicitor şi
avertizarea obişnuită. Desigur, între H. şi reclamant nu exista nici o relaţie specială
şi nu a fost depistat nici un factor al unei constrângeri directe. Cu toate acestea,
Curtea consideră că persoana vizată a fost supusă unei presiuni psihologice care
a redus "caracterul voluntar" al celor destăinuite pe nedrept lui H.: el era bănuit
de un omor, se afla în detenţie şi sub presiunea directă a poliţiei în timpul
interogatoriilor cu privire la omor şi, probabil, s-a lăsat convins să se
destăinuiască lui H., cu care a împărţit celula câteva săptămâni. în aceste
circumstanţe, informaţiile obţinute, datorită intervenţiei lui H., pot fi
considerate ca fiind obţinute împotriva voinţei reclamantului, şi utilizarea lor
la proces a încălcat dreptul reclamantului de a păstra tăcerea şi de a nu
contribui la propria incriminare.

P G ş i J H v s Regatul Unit, 44787/98, 25 septembrie 2001

80. În măsura în care reclamanţii s-au plâns de modalitatea secretă în care au
fost obţinute mostrele vocale în scopul comparării şi aceasta ar fi încălcat dreptul lor
de a nu se autoincrimina, Curtea consideră că mostrele vocale, care nu cuprind
nici o declaraţie compromiţătoare, pot fi considerate ca fiind similare cu
prelevarea sângelui, părului şi altor elemente ale corpului sau specimene
obiective utilizate în scopul analizei medico-legale, la care dreptul de a nu se
autoincrimina ca atare nu se aplică ...
81. În aceste circumstanţe, Curtea stabileşte că utilizarea la procesul
reclamanţilor a benzilor înregistrate în mod secret nu contravine exigenţelor
unui proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.

Jalloh v Germania [GC], 54810/00, 11 iulie 2006

113. In opinia Curţii, elementele probante litigioase din speţă, mai exact,
drogurile dosite în corpul reclamantului şi recuperate în urma administrării
forţate a vomitivelor, pot fi considerate ca aparţinând categoriei de date care
există independent de voinţa suspectului şi a căror utilizare, în general, nu este
interzisă în cadrul unui proces penal. Totodată, există câteva elemente care
deosebesc prezenta cauză de exemplele aduse în Saunders. în primul rînd, cît
priveşte măsurile denunţate în cauzele Funke şi J.B. c. Elveţia, administrarea
vomitivelor viza obţinerea probelor materiale în pofida voinţei reclamantului. Din
contra, materialul corporal menţionat în cauza Saunders a fost obţinut forţat în
scopul examinarii medico-legale destinată să depisteze, spre exemplu, prezenţa
alcoolului sau a drogurilor.
114. În al doilea rând, nivelul forţei utilizate în prezenta cauză diferă
semnificativ de nivelul constrîngerii acceptate, de obicei, pentru obţinerea tipurilor
de elemente menţionate în cauza Saunders. Pentru obţinerea acestor elemente,
prevenitul trebuie să suporte pasiv o intervenţie minoră în integritatea sa fizică
(spre exemplu, când sunt preluate mostre ale sângelui, părului sau ţesutului
corporal). Chiar dacă este necesară participarea activă a prevenitului, din cauza
Saunders rezultă că aceasta nu vizează decât elemente produse de funcţionarea
organică obişnuită (spre exemplu, respiraţia, urina sau mostre vocale). Din
contra, în speţa dată reclamantul a fost constrâns să regurgiteze elementele
căutate, ceea ce a necesitat introducerea forţată a unei sonde nazale şi
administrarea unei substanţe destinate să provoace o reacţie patologică în
organismul său. După cum Curtea a notat mai sus, această intervenţie nu a fost
lipsită de un risc pentru sănătatea reclamantului.
115. În al treilea rând, în prezenta cauză probele au fost obţinute prin
intermediul unei proceduri contrare articolului 3. Metoda utilizată în cazul
reclamantului se deosebeşte în mod radical de cele aplicate pentru prelevarea,
spre exemplu, a respiraţiei sau a sângelui, care ating, în afara unor
circumstanţe excepţionale, nivelul minim de gravitate necesar pentru
încălcarea articolului 3. În plus, deşi au constituit o ingerinţă în exercitarea de către
suspect a dreptului la respectarea vieţii sale private, aceste proceduri în genere sunt
justificate în sensul articolului 8 § 2 prin faptul că ele sunt necesare pentru prevenirea
infracţiunilor penale (a se vedea, inter alia, Tirado Ortiz şi Lozano Martin ...).
116.Prin urmare, principiul împotriva autoincriminării este aplicabil prezentei
proceduri.
117. In scopul de a determina dacă a fost violat dreptul reclamantului de a nu
se autoincrimina, Curtea a ţinut cont, la rândul său, de următorii factori: natura şi
nivelul constrângerii utilizate pentru obţinerea probei, ponderea interesului
public în investigarea şi sancţionarea autorului infracţiunii; existenţa
garanţiilor procedurale relevante; şi utilizarea elementelor astfel obţinute.
118.Cât priveşte natura şi nivelul constrângerii utilizate pentru obţinerea
probei în prezenta cauză, Curtea reaminteşte că forţarea reclamantului să
regurgiteze drogurile au atentat semnificativ la integritatea sa fizică şi mintală
...
119. Cât priveşte ponderea interesului public în utilizarea probei pentru
asigurarea condamnării reclamantului, Curtea observă, după cum a notat mai
sus, că măsura litigioasă viza un traficant de stradă care vindea droguri în
cantităţi relativ mici şi căruia i-a fost aplicată o pedeapsă cu închisoare pe un
termen de şase luni suspendată şi perioadă de probaţiune. In circumstanţele
speţei, interesul public în asigurarea condamnării reclamantului nu putea
justifica recurgerea la un atentat atât de grav la integritatea fizică şi mintală a
acestuia.

120. Reluând problema existenţei garanţiilor procedurale relevante,

Curtea observă că articolul 81a din Codul de procedură penală prevede că actele de
intervenţie fizică trebui» să fie efectuate cu respectarea lege ariis de către un
medic în spital şi doar în cazul când nu prezintă nici-un risc pentru sănătatea
persoanei vizate. Chiar dacă am putea spune că dreptul intern furnizează destule
garanţii împotriva aplicării arbitrare sau nedrepte a acestei măsuri, reclamantul,
invocînd dreptul său de a păstra tăcerea, a refuzat să se supună unui examen
medical prealabil. El nu se putea exprima bine în limba engleză, ceea ce înseamnă
că el a fost supus intervenţiei fără o examinare reală a aptitudinii sale fizice de a o
suporta.
 121. Cât priveşte utilizarea elementelor astfel obţinute, Curtea reaminteşte
că drogurile obţinute în urma administrării vomitivelor au fost într-adevăr decisive
în condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri. Este adevărat că acesta a avut
posibilitatea, de care s-a folosit, de a contesta utilizarea acestor elemente în cadrul
procesului. Totodată, după cum a fost menţionat mai sus, avînd în vedere că dreptul
naţional permite tratamentul denunţat, jurisdicţiile naţionale nu au avut nici o
latitudine pentru excluderea acestor elemente.
122. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a fost determinată să
stabilească faptul că permiterea utilizării în cadrul procesului reclamantului a
elementelor obţinute în rezultatul administrării forţate a vomitivelor a încălcat
dreptul reclamantului de a nu contribui la propria incriminare şi, deci, a
conferit un caracter inechitabil întregului proces ...

Bykov v Rusia [GC], 4378/02, 10 martie 2009

99.... Reclamantul susţine că poliţia a depăşit limitele comportamentului
permis prin faptul că a înregistrat secret conversaţia sa cu V., care acţiona la
indicaţia acesteia. El a pretins că condamnarea sa a rezultat dintr-o stratagemă
şi un subterfugiu incompatibile cu noţiunea de proces echitabil.
2. Curtea notează că în speţă nici o presiune nu a fost exercitată asupra
reclamantului pentru a-1 determina să-1 primească pe V. în "pavilionul
invitaţilor", să-i vorbească sau să-i comunice observaţii specifice cu privire la
problema abordată de acesta ... reclamantul nu s-a aflat în arest preventiv, dar
în libertate pe proprietatea sa, unde avea în serviciu agenţi de securitate şi alţi
angajaţi. Natura relaţiei sale cu V., subordonarea acestuia reclamantului, nu i-
a impus vreun comportament particular. Altfel spus, reclamantul a fost liber
să-1 vadă pe V., şi să-i vorbească, sau să refuze de a proceda astfel. Se pare că
el era dispus să continue conversaţia începută de V. deoarece subiectul prezenta
pentru el un interes personal. Curtea nu este, deci, convinsă că obţinerea
elementelor probante a fost făcută prin recurgerea la constrângere sau la
presiune ...
3. De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că jurisdicţiile interne,
procedând la aprecierea lor, nu s-au bazat direct pe înregistrarea conversaţiei
reclamantului cu V. sau pe descifrarea acesteia, şi nu au încercat să interpreteze
declaraţiile particulare făcute de către reclamant cu această ocazie. Din contra, ele
au examinat expertiza, căreia a fost supusă conversaţia, în scopul de a determina
relaţiile între V. şi reclamant, şi modalitatea în care acesta intervenea în dialog. în
plus, la proces, instanţa nu a considerat înregistrarea ca o mărturie pur şi simplu sau
ca o mărturie a reclamantului privind cunoaşterea faptelor, ceea ce ar fi putut
constitui temeiul esenţial pentru constatarea culpabilităţii. Această înregistrare a
avut o importanţă limitată într-un ansamblu complex de elemente pe care le-a
evaluat instanţa de judecată.
 4. După examinarea garanţiilor care au însoţit aprecierea admisibilităţii şi
credibilităţii elementelor probante în cauză, natura şi nivelul constrângerii pretinse
şi utilizarea elementelor obţinute cu ajutorul unei operaţiuni secrete, Curtea
consideră că procedura administrată în cauza reclamantului, luată în ansamblu,
nu a încălcat exigenţele unui proces echitabil.
A se vedea B.IV.8, B.V.2 C.III.3 de mai
sus.

4.Capcane şi provocări
Edwards şi Lewis v Regatul Unit [GC], 39647/98 şi
40461/98, 27 octombrie 2004
46. Capitolul "în Drept" din hotărârea Camerei din 22 iulie 2993 cuprinde
următoarele (enumerarea iniţială a alineatelor este omisă):
... Guvernul, care a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, nu
doreşte să o menţină în continuare şi confirmă că este satisfăcut ca Marea
Cameră doar să aprobe hotărârea Camerei din 22 iulie 2003. Reclamanţii
acceptă hotărârea Camerei şi nu au obiecţii cu privire la procedura propusă de
Guvern.
Examinând problemele abordate de cauză în lumina hotărârii Camerei,
Marea Cameră nu a văzut nici un motiv de a se îndepărta de constatările
Camerei. Prin urmare, ea decide că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din
Convenţie, pentru motivele elaborate de Cameră. In prezenta speţă, totuşi, se
pare că elementele probante nedivulgate se raportau sau puteau fi raportate, la
o problemă de fapt soluţionată de judecătorul fondului. Fiecare reclamant
afirma că a comis infracţiunea în urma unor capcane organizate de către unul
sau mai mulţi poliţişti sub acoperire sau informatori şi a cerut judecătorului
fondului să examineze dacă probele acuzării nu ar trebui să fie excluse din
această cauză. Pentru a decide dacă acuzatul într-adevăr a fost sau nu victima
unei provocări ilicite din partea poliţiei, a fost necesar ca judecătorul fondului să
examineze numeroşi factori, inclusiv motivul operaţiunii poliţiei, natura şi
amploarea participării poliţiei la infracţiune şi natura incitării sau presiunii
aplicate de poliţie (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Dacă apărarea ar fi
putut convinge judecătorul că poliţia a acţionat într-o modalitate abuzivă,
urmăririle în realitate trebuiau să fie oprite. Cererile în cauză au fost, totuşi, de
o importanţă decisivă pentru procesul reclamanţilor, şi probele renumite
acoperite de imunitatea unui interes public probabil se raportau la fapte legate
de aceste cereri, în pofida acestui fapt, reclamanţii au fost lipsiţi de accesul la
probe. Astfel, reprezentanţii apărării nu au avut posibilitate să-şi argumenteze
deplin în faţa judecătorului teza cu privire la capcană. In plus, în fiecare din
cele două cauze, judecătorul, care ulterior a respins teza cu privire la capcană
susţinută de apărare, deja văzuse probele acuzării care, probabil, erau
pertinente problemei abordate ... Conform legislaţiei engleze, atunci când
probele acoperite de o imunitate de interes public sunt susceptibile de a ajuta
nu acuzatul, dar, mai curând, acuzarea, judecătorul fondului, de obicei, are
tendinţa de a considera că balanţa se înclină în favoarea nedivulgării... în aceste
circumstanţe, Curtea consideră că procedura utilizată pentru a soluţiona
problemele privind divulgarea probelor şi capcana nu a satisfăcut exigenţele
necesare pentru garantarea caracterului contradictoriu al procesului şi egalitatea
armelor şi ea nu oferea garanţii care sa permită apărarea intereselor acuzaţilor.
Astfel, rezultă că în speţă a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenţie.

47.După cum a fost menţionat ... mai sus. Guvernul, care a solicitat trimiterea
cauzei Marii Camere, nu a dorit să o menţină şi s-a arătat pregătit să aprobe o simplă
continuare către Marea Cameră a hotărârii pronunţate de Cameră la 22 iulie 2003.
Reclamanţii, la rândul lor, au acceptat hotărârea Camerei şi nu au avut obiecţii faţă
de procedura propusă de Guvern
48. Examinînd problemele abordate de prezenta speţă în lumina hotărârii
Camerei, Marea Cameră nu a remarcat nici-un motiv de a se îndepărta de constatările
acesteia. Astfel, ea a decis încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie pentru motivele
enunţate de Cameră.

Khudobin v Rusia, 59696/00, 26 octombrie 2006

133. ... reclamantul s-a folosit de calitatea sa de victimă a unei provocări, ceea
ce necesită o examinare corespunzătoare din partea jurisdicţiei de fond, mai ales că
unele elemente probante din dosar consolidau a priori teza unei capcane.
137. În concluzie, cu toate că în speţă existau motive de a suspecta
existenţa unei capcane, jurisdicţiile interne nu au analizat punctele în fapt şi în
drept, pertinente unei modalităţi care ar fi permis deosebirea unei capcane de
formele legitime de investigaţie poliţistă. Procedura care s-a încheiat cu
condamnarea reclamantului nu a fost, deci, "echitabilă". Astfel, a avut loc
violarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

Ramanauskas v Lituania [GC], 74420/01, 5 februarie

2008
69. Articolul 6 este respectat doar dacă, în cadrul procesului său, reclamantul
a reuşit să invoce eficient problema capcanei, fie pe calea unei obiecţii sau altfel.
Totodată, nu este suficient, în această privinţă, ... ca să fie respectate garanţiile cu
caracter general, cum ar fi egalitatea armelor sau drepturile apărării.
70. Stabilirea lipsei provocării revine acuzării, mai ales că pretenţiile
prevenitului nu sunt lipsite de orice verosimilitate. În lipsa unei atare probe
contrare, autorităţile judiciare trebuie să examineze faptele cauzei şi să ia
măsurile necesare pentru descoperirea adevărului în scopul determinării dacă
a existat sau nu o provocare. în caz afirmativ, ele trebuie să tragă concluzii în
conformitate cu Convenţia ...
71. Curtea observă că, în timpul procesului, reclamantul a susţinut că el a fost
provocat să comită infracţiunea. Prin urmare, autorităţile şi jurisdicţiile interne ar
fi trebuit, cel puţin, să examineze aprofundat întrebarea ... de a şti dacă
autorităţile de urmărire au depăşit limitele autorizate pentru modelul de
simulare a comportamentului criminal ..., altfel spus, dacă ele au provocat sau
nu comiterea unei acţiuni criminale. Pentru aceasta, ele trebuiau să verifice, în
special,
- motivele pentru care operaţiunea a fost prevăzută,

- amploarea participării poliţiei la infracţiune,

- precum şi natura provocării sau presiunilor exercitate asupra
reclamantului.
Aceasta era cu atât mai important, având în vedere faptul că VS, care iniţial
1-a prezentat pe AZ reclamantului şi, probabil, a jucat un rol semnificativ în
desfăşurarea evenimentelor care au dus la darea mitei, niciodată nu a fost citat să dea
mărturii, deoarece nu a fost de găsit. Reclamantului trebuia să i se ofere ocazia de a-
şi susţine cauza pe fiecare dintre aceste puncte.

72. Totodată, autorităţile interne au negat orice provocare din partea

poliţiştilor şi nu au luat nici o măsură, la nivel judiciar, pentru a examina serios
pretenţiile reclamantului în această privinţă. În special, ele deloc nu au încercat
să clarifice rolul jucat de protagoniştii speţei, inclusiv motivele iniţiativei
private a lui AZ la etapa preliminară, în pofida faptului că condamnarea
reclamantului se întemeia pe elementele probante obţinute în urma provocaţiei
poliţjste denunţate de reclamant.
Cu toate acestea. Curtea Supremă a stabilit că nu este necesară excluderea
acestor elemente probante din dosar, deoarece ele au coroborat o culpabilitate
pe care reclamantul a recunoscut-o personal. Odată ce această culpabilitate a
fost stabilită, o eventuală influenţă exterioară asupra determinării
reclamantului de a comite infracţiunea şi-a pierdut orice pertinenţă. Or,
mărturisirea de a fi comis o infracţiune, la care a fost provocat, nu face să dispară
nici provocarea, nici efectele acesteia.
73. În concluzie ... Curtea consideră,... că acţiunile lui AZ şi VS au avut un
efect de incitare a reclamantului la comiterea infracţiunii de care a fost
condamnat şi că nu există nici-un indiciu că infracţiunea ar fi fost comisă fără
intervenţia lor. Având în vedere această intervenţie şi utilizarea ei în procedura
penală litigioasă, procesul reclamantului a pierdut caracterul echitabil impus
prin articolul 6 al Convenţiei.
 Miliniene v Lituania, 74355/01, 24 iunie 2008
39.... Curtea notează că reclamanta a avut ocazia să argumenteze clar provocarea în faţa
jurisdicţiilor naţionale ... acestea au primit răspunsuri rezonabile, în special, Curtea Supremă când
a respins recursul acesteia în apel ... După cum Curtea deja a notat, au existat motive evidente
pentru a începe investigaţia după ce SS a contactat poliţia. A fost stabilit că SS nu a avut relaţii
speciale cu reclamanta, fapt din care se poate deduce că el nu avea motive pentru
denunţarea ulterioară a reclamantei ... Modelul a fost conceput şi pus în acţiune
corect din punct de vedere legal. în plus, el a fost supravegheat adecvat de către
organele de urmărire, deşi o supraveghere din partea instanţei judecătoreşti ar
fi fost mai potrivită pentru un asemenea sistem voalat de investigaţie.
41. În lumina consideraţiunilor de mai sus, Curtea stabileşte că articolul 6 § 1
din Convenţie nu a fost violat.
A se vedea de asemenea B.IV.7 de mai
sus.

b. Utilizarea dispozitivelor de ascultare

Khan v Regatul Unit, 35394/97, 12 mai 2000
36. Din start Curtea notează că, contrar celor examinate în cauza Schenk,
instalarea unui aparat de ascultare şi înregistrare a conversaţiei reclamantului
nu era ilegală, altfel spus, contrară dreptului penal intern ... în plus, după cum
deja a fost menţionat, nimic nu indica că, instalând aparatul, poliţia nu a
acţionat în conformitate cu directivele Ministerului de Interne, în afară de
aceasta, după cum a stabilit Camera Lorzilor, mărturiile pe care reclamantul
le-a făcut în timpul conversaţiei cu B. erau spontane, deoarece nu au existat
"capcane" şi că reclamantul nu a fost incitat să se destăinuiască. "ilegalitatea"
invocată de reclamant în speţă se raportează, în exclusivitate, la faptul că nu
exista nici un text legal care să autorizeze ingerinţa în dreptul reclamantului la
respectarea vieţii sale private şi, în consecinţă, o asemenea ingerinţă nu era
"prevăzută de lege" în termenii articolului 8 § 2 din Convenţie.
37. Curtea notează că elementul litigios în circumstanţele speţei era, de
fapt, unica dovadă împotriva reclamantului şi că acesta pleda vinovat doar
fiindcă judecătorul a decis să admită acest element probant. Totodată, pertinenţa
altor probe în afara elementului litigios depindea de circumstanţele cauzei. în speţă,
după cum a fost recunoscut, banda magnetică constituia un element probant solid şi
nu stârnea nici o bănuială, deci, necesitatea pentru un element în sprijinul acesteia
era minimală ...

38. Chestiunea fundamentală în speţă este de a şti dacă procedura fusese

echitabilă în totalitate, în special, cât priveşte admisibilitatea bandei magnetice
litigioase, Curtea observă că, la fel ca în cauza Schenk, reclamantul a avut o amplă
oportunitate de a contesta autenticitatea şi utilizarea înregistrării. El nu a
contestat autenticitatea acesteia, însă nu a fost de acord cu utilizarea ei la
audierea preliminară (voir dire) şi din nou în faţa Curţii de Apel, apoi în
Camera Lorzilor. Curtea observă că, la fiecare nivel de jurisdicţie, jurisdicţiile
interne au examinat incidenţa pe care a avut-o elementul probant asupra
echităţii procesului prin referire la articolul 78 al PACE, şi ele au considerat,
în special, lipsa temeiului legal pentru supraveghere. Faptul că eforturile
reclamantului la fiecare nivel de jurisdicţie au eşuat nu are nici o importanţă ...
39. Curtea adaugă că, dacă jurisdicţiile interne ar fi fost de părere că admiterea
probei va provoca inechitate cu privire la fond, evident, ele ar fi avut discreţia de a
o exclude în virtutea articolului 78 al PACE.
37.În aceste condiţii, Curtea consideră că utilizarea în cadrul procesului
reclamantului a benzii înregistrate în secret nu se confruntă cu principiile unui
proces echitabil consacrate în articolul 6 § 1 din Convenţie.

Bykov v Rusia [GC], 4378/02, 10 martie 2009

95. ... Curtea reaminteşte că în caz de contestare a acestui subiect, cu atât mai
mult este important ca procedurile urmate pentru examinarea admisibilităţii acestor
probe să fie echitabile ... în speţă, reclamantul a avut posibilitatea de a denunţa
operaţiunea secretă, la fel şi toate probele pe care aceasta a permis să fie adunate, în
cadrul dezbaterilor contradictorii în faţa jurisdicţiei de primă instanţă şi în căile de
apel. Motivele contestării au fost modalitatea ilegală a obţinerii lor prin
înşelăciune şi interpretarea greşită a conversaţiei înregistrate. Jurisdicţiile au
abordat fiecare punct în parte şi le-au respins prin decizii motivate. Curtea
notează că reclamantul nu a înaintat plângeri cu privire la procedura prin care
jurisdicţiile s-au pronunţat asupra admisibilităţii probelor.
98. ... Curtea admite că condamnarea reclamantului nu a fost întemeiată doar
pe probele obţinute prin intermediul operaţiunii secrete, acestea fiind coroborate de
alte elemente decisive. Având în vedere probele furnizate, nimic nu permite de a
conchide că aprecierea lor de către jurisdicţiile interne a fost arbitrară sau drepturile
reclamantului la apărare nu au fost suficient respectate.

c. Utilizarea supravegherii video

Perry v Regatul Unit (dec), 63737/00, 26 septembrie 2002

2. ... Această cauză prezintă unele similitudini cu cauza Schenk prin faptul că
probele au fost obţinute prin metode care încalcă dispoziţiile procedurii interne, în
cazul dat încălcarea Codului PACE ... Reclamantul a pretins că în acest caz
neglijarea flagrantă a procedurii a atribuit utilizării materialului un caracter
inechitabil. în special, deoarece el nu a fost avertizat despre înregistrarea video, el
nu a avut posibilitate să-şi dea acordul pentru parada de identificare sau să prezinte
obiecţii cu privire la participarea vreunui voluntar la compilaţie. Curtea doreşte să
menţioneze că reclamantului deja i-au fost oferite numeroase oportunităţi de a
participa la parada de identificare convenţională, însă el nu s-a folosit de acestea. De
asemenea, ea reaminteşte că judecătorul fondului a reexaminat detaliat efectuarea
înregistrării video şi a stabilit că aceasta nu a fost inechitabilă, deoarece filmul a fost
utilizat în scopul identificării, cu participarea a unsprezece persoane care s-au oferit
benevol să apară în calitate de comparabili, dar, de fapt erau necesare opt. Cu toate
că solicitorul reclamantului nu a fost prezent la demonstrarea filmului martorilor,
înregistrarea video a arătat procedura, prin care aceasta a fost prezentată martorilor,
şi atât reclamantul, cât şi instanţa au avut ocazia să vizioneze cum martorii au
identificat sau nu reclamantul. Curtea notează în continuare că, la fel ca în cauza
Schenk, materialul video nu a fost singura dovadă împotriva reclamantului.
Totodată, în aceste circumstanţe, la fel ca în cauzele Schenk şi Khan. a fost
luată în considerare existenţa procedurii echitabile la examinarea admisibilităţii şi la
verificarea pertinenţei probelor litigioase. Curtea reaminteşte în această privinţă că
avocatul reclamantului a contestat admisibilitatea înregistrării video în voir dire
care, de fapt, a fost repetată datorită schimbării judecătorului. El, de asemenea, a
înaintat argumente care să excludă dovada ca fiind nepertinentă, inechitabilă sau
obţinută într-un mod forţat. Cel de-al doilea judecător, procedând la o examinare
prudentă, a admis dovada, şi reclamantul a avut dreptul s-o conteste în faţa juraţilor.
Curtea consideră că, urmând concluziile conştiente ale judecătorului, nu a fost
inechitabil de a oferi dovada juraţilor, pentru ca aceştia să decidă unde ea ar putea
influenţa. în afară de aceasta, abordarea judecătorului a fost reexaminată în apel de
către Curtea de Apel care a decis că au fost luaţi în considerare toţi factorii pertinenţi
şi că hotărârea şi concluziile în privinţa ei nu au fost greşite. La fiecare pas al
procedurii, reclamantul a avut ocazia să conteste pertinenţa şi calitatea dovezii de
identificare bazată pe înregistrarea video ...
Curtea s-a convins că, în circumstanţele speţei, procesul reclamantului în fond
şi în apel a corespuns exigenţelor articolului 6 § 1 din Convenţie. Ea doreşte să atragă
atenţia asupra faptului că utilizarea la proces a dovezilor obţinute fără un temei
juridic corespunzător sau prin intermediul modalităţilor ilicite, în general, nu
încalcă standardele impuse de articolul 6 § 1, dacă există garanţii procedurale
adecvate, iar natura şi sursa materialului nu sunt alterate, spre exemplu,
printr-o operesiune, constrîngere sau provocare care va face susţinerea lor
inechitabilă pentru acuzarea penală ... Obţinerea unei astfel de informaţii mai
curând este un subiect care atrage responsabilitatea Statului Contractant, în
temeiul articolului 8, de a asigura dreptul la respectarea vieţii private în modul
cuvenit.
 Nedivulgarea probelor de interes public
Mirilashvili v Russia, 6293/04, 11 decembrie 2008
200. Din start, Curtea notează că materialele reţinute de la apărare nu
conţineau informaţii despre evenimentele din 7-8 august 2000. Ele, mai curând, se
refereau la modalitatea în care a fost obţinută proba "directă" împotriva
reclamantului (magnetofoanele). Totodată, aceasta nu le-a făcut mai puţin relevante.
Nu numai proba directă, care este pertinentă faptelor cauzei, trebuie examinată în
timpul dezbaterilor contradictorii, dar, de asemenea, şi alte probe pot relata despre
admisibilitatea, pertinenţa şi caracterul complet al celei dintâi ...

202. Curtea consideră că limitarea pretinsă a urmărit un scop legitim.

Organizarea procesului penal astfel, încît să protejeze informaţia privind detaliile
operaţiunilor de poliţiei sub acoperire, este un raţionament pertinent scopurilor
articolului 6. Curtea este pregătită să admită, avînd în vedere contextul cauzei, că
documentele căutate de reclamant puteau « conţină o anumită informaţie
confidenţială pertinentă pentru securitatea naţională. În asemenea circumstanţe,
judecătorul naţional beneficiază de o vastă marjă de apreciere la luarea deciziei cu
privire la divulgarea cererii depuse de apărare.
203. Problema apare în cazul în care nedivulgarea a fost compensată prin
garanţii procedurale adecvate. Curtea notează în această privinţă că materialele
referitoare la autorizaţia pentru ascultare clandestină au fost examinate de către
judecătorul preşedinte ex parte la audierea din 12 septembrie 2002. Totodată, decizia
de a reţine unele documente a fost luată nu de acuzare unilateral dar de un membru
al corpului judecătoresc.
205. ... Curtea va examina dacă judecătorul a cântărit interesul public cu
interesele acuzatului şi a acordat apărării posibilitatea de a participa la procesul de
luare a deciziei într-o modalitate cât mai extinsă.

206.Curtea notează că punctul esenţial în raţionamentul jurisdicţiilor interne

a fost că materialele vizate se refereau la AOI [activitatea operativă de investigaţie]
şi. ca atare, nu trebuiau să fie divulgate apărării. Se pare că instanţa de judecată nu a
analizat, dacă aceste materiale ar putea acorda vreo asistenţă apărării şi divulgarea
lor ar fi dăunat, puţin convingător, vreunui interes public identificabil. Decizia
instanţei a fost întemeiată pe tipul materialului vizat (material relativ la AOI), dar nu
pe analiza conţinutului său.
207.Tribunalul militar, probabil, nu a avut altă alegere în situaţia dată, având
în vedere Actul cu privire la activităţile operative de investigaţie, care interzicea în
termeni absoluţi divulgarea documentelor referitoare la AOI în asemenea situaţii şi
nu prevedea nici o "acţiune de compensare" din partea judecătorului. Astfel, rolul
instanţei în deciderea asupra divulgării cererii înaintate de apărare a fost foarte
limitat.
 208.Avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea stabileşte că procesul de
luare a deciziei a fost serios viciat. Cât priveşte justificarea esenţială a deciziei,
Curtea menţionează că decizia contestată a fost vagă; ea nu a specificat ce fel de
informaţie confidenţială putea să cuprindă ordonanţa jurisdicţiei din 11 iulie 2000 şi
alte materiale referitoare la operaţiune. Jurisdicţia a acceptat excluderea definitivă a
tuturor materialelor de la examinarea contradictorie. în afară de aceasta, Curtea
observă că operaţiunea de supraveghere nu a vizat reclamantul sau coacuzatul
acestuia.
209.Astfel, Curtea conchide că decizia de a reţine materialele referitoare la
operaţiunea de supraveghere nu a fost însoţită de garanţii procedurale adecvate, şi,
în afară de aceasta, nu a fost justificată în mod suficient. Curtea va ţine cont de acest
aspect al cauzei atunci când va analiza echitatea procesului în întregime.

Administrarea echitabilă a probelor Înregistrări obţinute de un particular

CEDO, secţia IV, decizia Shannon contra Marea Britanie, 6 aprilie 2004, 67537/01

Mijloacele de probă obţinute de către un particular prin înşelarea unei persoane pot conduce
uneori la o lipsă de echitate a procedurii.

Reclamantul, actor într-un serial televizat, a fost abordat de un jurnalist care s-a prezentat ca fiind
un şeic din Dubai şi care, în cursul unei seri petrecute în oraş, l-a întrebat dacă poate să îi facă
rost de droguri pentru o seară. Jurnalistul a înscenat povestea după ce primise o informaţie
potrivit căreia reclamantul ar furniza droguri în mediul actorilor. Reclamantul a procurat câteva
doze de cocaină şi canabis, iar toată povestea a fost înregistrată şi publicată. Ulterior reclamantul
a fost inculpat pentru trafic de stupefiante. În cursul procesului, acesta a cerut excluderea
probelor obţinute de către jurnalist prin înregistrarea discuţiilor din seara respectivă, însă
instanţa a respins cererea sa pe motiv că proba nu este provocată, întrucât el s-a angajat că poate
face rost de drogurile respective.

Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1. Echitabilitatea procedurii. Nu se poate exclude

faptul că mijloacele de probă obţinute de către un particular prin înşelarea unei persoane pot
conduce uneori la o lipsă de echitate a procedurii. În speţă, însă reclamantul s-a oferit să facă rost
de droguri şi niciodată în cursul procesului nu a afirmat că cele expuse în faţa instanţei nu
corespundeau adevărului. De aceea, procedura a avut un caracter echitabil în ansamblul său, iar
plângerea este lipsită de fundament.

VICTOR SAVIŢCHI vs. RM hot. din 17.06.2008

I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR

A. Plîngerea în temeiul articolului 5 din Convenţie

1. În cererea sa iniţială, reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 5 § 1 din
Convenţie despre faptul că detenţia sa în perioada 4 august 2000 şi 5 iunie 2001 ar
fi fost ilegală. Totuşi, în observaţiile sale referitor la admisibilitatea şi fondul cauzei,
el a cerut Curţii să nu examineze această plîngere. Curtea nu găseşte vreun motiv
pentru a o examina.

B. Plîngerea în temeiul articolului 6 din Convenţie

2. Reclamantul a declarat că procesul penal intentat împotriva lui nu a fost
echitabil, deoarece unele probe importante pe care s-au bazat instanţele, cum ar fi,
spre exemplu, înregistrările convorbirilor sale telefonice, au fost acceptate ilegal. El
a mai declarat că instanţele, în hotărîrile lor, nu au motivat plauzibil admiterea
acestor probe, precum şi faptul că ele nu au reuşit să răspundă unor argumente pe
care el le-a invocat. Mai mult ca atît, instanţele care l-au condamnat pe reclamant nu
au reuşit să-şi argumenteze dezacordul referitor la circumstanţele cauzei ale hotărîrii
Tribunalului Bălţi din 5 iunie 2001. El a susţinut că procesul penal în general nu a
fost echitabil.
3. Guvernul a contestat pretenţiile reclamantului şi a declarat că reclamantul a
avut o posibilitate efectivă să conteste admisibilitatea probelor discutabile. El a
participat personal la şedinţele de judecată şi a fost reprezentat de un avocat, şi
instanţele au adus în hotărîrile lor motive suficiente pentru a-l declara vinovat.
4. Curtea reiterează că articolul 6 din Convenţie nu prevede nici o regulă referitor
la admisibilitatea probelor ca atare, ceea ce constituie de fapt o reglementare la nivel
naţional. Curtea nu poate exclude faptul că probele obţinute ilegal, ca şi în cazul de
faţă, ar putea fi admisibile (Schenk c. Elveţiei, hotărîre din 12 iulie 1988, seria A nr.
140, § 46).
5. Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1, inter alia, trebuie să oblige un
„tribunal” să asigure o examinare corectă a declaraţiilor, argumentelor şi probelor
aduse de părţi (a se vedea Perez c. Franţei [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I).
De aici rezultă faptul că este de competenţa instanţelor să-şi argumenteze hotărîrile
(a se vedea, printre altele, Hirvisaari c. Finlandei, nr. 49684/99, § 30, 27 septembrie
2001). Totuşi, un răspuns detaliat la fiecare argumentare nu poate fi dat (a se vedea
Van de Hurk c. Olandei, hotărîre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 şi
61, şi Burg şi alţii c. Franţei (extr.), nr. 34763/02, CEDO 2003-II). Măsura, în care
obligativitatea de a argumenta este aplicabilă, poate fi variabilă în dependenţă de
natura deciziei şi trebuie să fie determinată în temeiul circumstanţelor cauzei (a se
vedea Ruiz Torija c. Spaniei, hotărîre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, § 29,
şi Helle c. Finlandei, hotărîre din 19 decembrie 1997, Rapoarte de Hotărîri şi Decizii
1997-VIII, § 55). În orice caz, fiecare argument, care poate fi decisiv pentru
soluţionarea cauzei, trebuie să fie motivat.
 6. Curtea atrage atenţia că în examinarea cauzei penale împotriva reclamantului
instanţele naţionale nu au dat explicaţii în unele chestiuni iniţiate de reclamant, cum
ar fi admisibilitatea înregistrărilor audio, admisibilitatea proceselor-verbale referitor
la marcarea mitei, aprecierea valorii probatorii a uneia din înregistrările audio şi a
uneia din înregistrările video din momentul reţinerii în flagrant delict.
7. Totuşi, trebuie menţionat faptul că întru formularea concluziilor referitor la
vinovăţia reclamantului, instanţele naţionale au constatat că reclamantul a fost
implicat ca inspector în examinarea unei cauze care îl viza pe L.M. Mituitorii au
declarat că reclamantul le-a cerut mită şi o înregistrare video din momentul reţinerii
reclamantului atestă faptul că reclamantul şi-a înmuiat degetele într-un pahar cu
bere, aparent încercînd să-şi spele urmele de praful care a fost utilizat pentru
marcarea bancnotelor ce i-au fost înmînate. Înregistrarea video a arătat, la fel, că
reclamantul a încercat să se aplece, aparent pentru ceva să cadă din buzunarul
cămăşii sale. Aceştia au fost 4000 de dolari SUA care erau marcaţi. Apare clar din
prima înregistrare video (a se vedea § 7 supra) că bărbatul care a obscurat imaginea
reclamantului în timpul reţinerii sale (a se vedea § 8 supra), a examinat doar
buzunarele pantalonilor reclamantului şi nu a făcut nimic cu buzunarul cămăşii sale.
În prezenţa unei astfel de probe este complicat să se imagineze faptul că instanţa ar
fi decis altfel, în cazul în care toate momentele invocate de reclamant ar fi fost
acceptate de instanţe. Pentru Curte este importantă echitatea generală a procedurilor
(a se vedea Khan c. Regatului Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000-V).
8. Referitor la ultimul punct, Curtea denotă faptul că reclamantul a avut un
reprezentat legal pe parcursul procesului şi nu pare să fi fost vreo încălcare a
principiului egalităţii armelor. De asemenea, nu pare că reclamantul nu ar fi fost în
stare să-şi prezinte argumentele şi declaraţiile personal sau prin intermediul
avocatului său.
9. De asemenea, reclamantul s-a plîns că instanţele care l-au condamnat nu au
reuşit să-şi argumenteze dezacordul cu prevederile hotărîrii Tribunalului Bălţi din 5
iunie 2001. Curtea găseşte acest argument nefondat. După casarea acelei hotărîri a
avut loc o rejudecare a cauzei. Toate probele au fost examinate din nou şi toţi
martorii au fost reaudiaţi. În astfel de circumstanţe nu poate fi afirmat faptul că
instanţele naţionale erau obligate să-şi argumenteze decizia avînd ca bază hotărîrea
de mai devreme din 5 iunie 2001 (a se compara cu Salov c. Ukrainei, nr. 65518/01,
§§ 90-92, CEDO 2005-... (extrase)).
10. În lumina celor expuse supra, Curtea consideră că plîngerea reclamantului
referitor la inechitatea procesului urmează să fie respinsă ca nefondată în
conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

C. Plîngerea în temeiul articolului 8 din Convenţie referitor la înregistrarea

convorbirilor telefonice ale reclamantului
11. Reclamantul s-a plîns că convorbirile sale telefonice au fost înregistrate ilegal
şi a atras atenţia asupra faptului că înregistrarea a fost efectuată de o persoană fizică,
A.M., şi nu de agenţi statali.
 12. Curtea denotă faptul că reclamantul nu a depus o plîngere la autorităţile
competente contra persoanei responsabile pentru efectuarea înregistrării. Deci, el nu
a epuizat căile interne de recurs. Mai mult ca atît, examinarea ei nu a depistat
circumstanţe speciale care l-ar fi putut scuti pe reclamant de necesitatea epuizării
căilor interne de recurs. Respectiv, această plîngere trebuie declarată inadmisibilă
conform articolului 35 §§ 1 şi 4 din cauza inepuizării căilor interne de recurs.

D. Plîngerea în temeiul articolului 8 din Convenţie referitor la refuzul

eliberării reclamantului copiilor ale unor materiale din dosarul său penal
13. Reclamantul s-a plîns că autorităţile au refuzat să-i elibereze copii ale
proceselor-verbale din cadrul şedinţelor de judecată a procesului penal intentat
împotriva lui şi o copie a înregistrării video referitor la reţinerea sa.
14. Curtea reţine că ea a recunoscut deja dreptul unei persoane de a avea acces la
documente cu caracter confidenţial deţinute de autorităţi publice, în cazul în care
aceste documente sînt importante pentru viaţa sa privată. În cauza Gaskin c.
Regatului Unit (hotărîre din 7 iulie 1989, seria A nr. 160, § 36) documentele în cauză
conţineau informaţii referitoare la aspecte personale relevante ale copilăriei,
dezvoltării şi istoriei reclamantului şi au fost considerate ca fiind principala sursă de
informaţie despre trecutul său şi anii de formare. În cauza Rotaru c. României ([MC],
nr. 28341/95, § 44, CEDO 2000-V) documentele cu caracter confidenţial conţineau
informaţii despre viaţa, studiile, activităţile politice şi antecedentele penale ale
reclamantului. În cauza Roche c. Regatului Unit ([MC], nr. 32555/96, § 155, CEDO
2005-...) documentele cu caracter confidenţial conţineau informaţie care ar fi putut
să-l liniştească pe reclamant în ceea ce ţine sănătatea sa, sau să-l facă să
conştientizeze pericolul la care a fost expus.
15. În prezenta cauză, copiile menţionate se refereau la procesul public la care
reclamantul a fost prezent personal şi cel mai important este faptul, că acestea nu
erau documente cu caracter confidenţial. Chiar dacă s-ar putea constata că ele se
refereau la o perioadă din trecutul său şi a memoriei sale, ca de altfel fiecare element
a vieţii cotidiane a fiecăruia într-o oarecare măsură, este indiscutabil faptul că
reclamantul ar fi putut avea acces la ele prin intermediul avocatului său în timpul
detenţiei sale şi, după eliberare, personal. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră
că prezenta cauză se deosebeşte de cele sus-menţionate Gaskin, Rotaru şi Roche şi
că toate documentele vizate nu erau într-atît de importante pentru viaţa privată a
reclamantului, încît să contravină prevederilor articolului 8 din Convenţie. Deci, în
conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie, această parte a cererii trebuie
respinsă ca fiind ratione materiae incompatibilă cu prevederile Convenţiei pe care
s-a bazat reclamantul.
 E. Plîngerea în temeiul articolului 13 din Convenţie combinat cu articolul 8
din Convenţie
16. Reclamantul s-a plîns că el nu a avut parte de un remediu efectiv din partea
unei instanţe naţionale în legătură cu încălcarea articolului 8 din Convenţie, referitor
la refuzul de a se elibera copii ale anumitor documente din dosarul său penal.
17. Curtea reiterează că articolul 13 este aplicabil doar în cazul în care persoana
are „o plîngere întemeiată” precum că a fost victima încălcării a unui drept garantat
de Convenţie (a se vedea Boyle şi Rice c. Regatului Unit, hotărîre din 27 aprilie 1988,
Seria A nr. 131, § 52). Curtea a constatat plîngerea reclamantului potrivit articolului
8 ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei (a se vedea
paragraful 15 supra). Respectiv, reclamantul nu are o plîngere întemeiată în acest
sens şi plîngerea sa în temeiul articolului 13 trebuie respinsă în conformitate cu
articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

F. Restul plîngerilor
18. Curtea consideră că restul plîngerilor reclamantului pun în discuţie chestiuni
de fapt şi de drept, care sînt suficient de serioase ca aprecierea lor să depindă de
examinarea fondului cauzei, şi nu au fost stabilite alte temeiuri pentru a le declara
inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. Potrivit deciziei
sale de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea
se va pronunţa imediat asupra fondului acestor plîngeri.

Viața privată

CAUZA RĂDUCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 70787/01)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

21 aprilie 2009

2. Motivarea Curţii
91. Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă”,
în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi
eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva reclamantului se
interpretează ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art.
8(a se vedea, printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr.
82, p. 30, pct. 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speţă.

92. Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu aliniatul 2 al art. 8 § 2 din Convenţie, o astfel
de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai
respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie
compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct.
26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul
intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane
protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Klass şi alţii împotriva Germaniei, hotărâre din
6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pct. 59).

93. În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei îl
constituie art. 91^1 - 91^4 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste dispoziţii
legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de
modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat
că examinarea minuţioasă a acestora arăta deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie
impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovicicitată anterior, pct. 121-
126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită
în prezenta cauză.
94. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care
prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare
a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, citată anterior,
pct. 45-46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii în prezenta cauză.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

CAUZA HARALAMBIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 21737/03)

Hotărâre

Strasbourg
 27 octombrie 2009

Cu privire la respectarea art. 8

80. Reclamantul reproşează statului că nu i-a acordat acces la dosarul său personal creat de
Securitate, înainte de 1989, în ciuda faptului că, atât legislaţia naţională, cât şi instituţia însărcinată
în principal cu aplicarea sa, şi anume CNSAS, îi recunoştea un astfel de drept.

81. În primele sale observaţii prezentate la 4 iulie 2008, Guvernul a precizat că nu a fost vorba de
un refuz privind accesul la dosar, ci doar de un obstacol obiectiv care rezultă din imposibilitatea
de a identifica dosarul şi, apoi, de dubii existente cu privire la identitatea persoanei care face
obiectul dosarului.

82. De asemenea, Guvernul a precizat faptul că, în speţă, „controlul informaţiilor nu a putut fi
realizat direct de CNSAS, care nu se afla în posesia tuturor dosarelor”. În ceea ce priveşte obligaţia
prevăzută la art. 20 din Legea nr. 187/1999, de a preda Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii toate dosarele fostei Securităţi, Guvernul a invocat faptul că termenul
prevăzut de lege a fost prorogat de art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2006,
termen care, în principiu, a fost respectat.

83. În observaţiile sale suplimentare din 22 octombrie 2008, după ce reclamantul a avut acces la
respectivul dosar, Guvernul a invocat faptul că întârzierea constatată în speţă a fost generată de
motive obiective, în special de deficienţele sistemului de arhivare şi de numărul mare de dosare
personale păstrate de Serviciul Român de Informaţii şi nu de o rea-credinţă din partea autorităţilor.
De asemenea, Guvernul subliniază că CNSAS a efectuat toate demersurile prevăzute de lege
pentru a identifica dosarul care îl privea pe reclamant şi consideră că întârzierea în cauză nu
reprezintă o atingere adusă vieţii sale private.

84. Curtea reaminteşte că cerinţelor mai degrabă negative incluse la art. 8 din Convenţie, care
vizează, în principal, să apere persoana de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, li se pot
adăuga obligaţiile obiective inerente respectării efective a vieţii private [Roche împotriva
Regatului Unit (GC), nr. 32555/96, pct. 157, CEDO 2005 X]. Limita dintre obligaţiile pozitive şi
negative ale statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile
sunt comparabile [Odièvre împotriva Franţei (GC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003 III].

85. În ceea ce priveşte accesul la dosarele personale deţinute de puterile publice, în afara
contextului informaţiilor sensibile pentru securitatea naţională, precum în cauza Leander împotriva
Suediei, (26 martie 1987, pct. 51, seria A nr. 116), Curtea a recunoscut un interes primordial,
protejat de Convenţie, persoanelor care doresc să obţină informaţii care le sunt necesare pentru a
afla şi a-şi înţelege copilăria şi anii perioadei de formare (Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie
1989, pct. 49, seria A nr. 160) sau pentru a-şi descoperi identitatea personală, fiind vorba în special
de filiaţia lor naturală (Odièvre, citată anterior, pct. 41-47), sau informaţii privind riscurile pentru
sănătate la care persoanele în cauză au fost supuse (Roche, citată anterior, pct. 161 şi Guerra şi
alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 60, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 I).

86. În acest context, Curtea a considerat că autorităţile aveau obligaţia pozitivă de a oferi
persoanelor în cauză o „procedură efectivă şi accesibilă” care să le permită accesul la „toate
informaţiile relevante şi corespunzătoare” (Roche, citată anterior, pct. 162, McGinley şi Egan
împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 101, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 III).

87. În prezenta cauză, reclamantul se plânge de faptul că nu a primit acces la informaţiile incluse
în dosarul deţinut de SRI şi că aceste informaţii au fost păstrate abuziv de acesta din urmă, în ciuda
obligaţiei care rezultă din Legea nr. 187/1999 de a le pune la dispoziţia CNSAS pentru a le asigura
persoanelor în cauză exercitarea efectivă a dreptului lor de acces. Răspunzând acestui refuz,
reclamantul se plânge în esenţă nu de un act, ci de o inacţiune din partea statului (Gaskin, citată
anterior, pct. 41).

88. Curtea ia act de faptul că legislaţia internă, şi anume art. 1 din Legea nr. 187/1999, apoi art. 1
din Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008 care a înlocuit-o, consacra dreptul fiecărui cetăţean român
de a avea acces la dosarul personal deţinut de Securitate şi la alte documente şi informaţii care
vizează persoana sa (a se vedea supra, pct. 31). În plus, art. 20 din Legea nr. 187/1999, ca şi art.
31 din Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008, prevăd că SRI şi alte instituţii care deţin arhivele în cauză
erau obligate să garanteze acest drept de acces la respectivele dosare şi să le predea CNSAS la
cererea acestuia din urmă.

89. Prin aceste dispoziţii, legislaţia internă a instituit în mod formal o procedură administrativă de
acces la dosare (a se vedea, de asemenea, decizia Rad, citată anterior, pct. 35 şi 42). Rămâne să se
stabilească dacă, în cazul reclamantului, această procedură a fost efectivă.

90. În speţă, începând cu 28 martie 2003, CNSAS l-a informat pe reclamant că a făcut obiectul
unor măsuri de supraveghere ale Securităţii şi că a fost identificat un dosar pe numele său, dar că
existau anumite dificultăţi în a-l găsi.

91. Totuşi, Curtea ia act de faptul că reclamantul a fost invitat să îşi consulte dosarul personal abia
la 21 mai 2008, adică la peste şase ani de la prima sa cerere care data din 18 martie 2002 şi la cinci
ani de la data la care CNSAS l-a informat că a fost identificat un dosar pe numele său. În plus,
Curtea constată că abia după ce cererea i-a fost comunicată Guvernului reclamantul a obţinut un
răspuns la cererea sa (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 36, CEDO 2002 III). Reiese
din documentele de la dosar (a se vedea supra, pct. 20) că dosarul identificat pe numele
reclamantului a fost predat CNSAS la 19 octombrie 2005.

92. În măsura în care Guvernul indică ca principală cauză a acestei întârzieri neîndeplinirea de
către SRI, în detrimentul reclamantului, a obligaţiei sale de transferare a respectivelor arhive către
CNSAS, Curtea ia act de faptul că, într-o primă etapă, legea nu prevedea niciun termen pentru
realizarea transferului. Abia prin schimbarea legislativă din 2006, la care face trimitere Guvernul,
a fost stabilit un termen de şaizeci de zile pentru transferul arhivelor.

93. Astfel, Curtea constată că durata procedurii administrative în cauză a depăşit cu mult termenul
impus de legea din 2006. Dacă organul legislativ a stabilit un termen de treizeci de zile pentru ca
CNSAS să răspundă persoanelor în cauză şi, prin modificarea legii din 2006, un termen de şaizeci
de zile pentru ca SRI şi alte instituţii în cauză să predea respectivele arhive, este foarte evident că,
în opinia sa, o astfel de procedură trebuia desfăşurată cu o celeritate deosebită [a se vedea, mutatis
mutandis, Nichifor împotriva României (nr. 1), nr. 62276/00, pct. 28, 13 iulie 2006 şi Gunes
împotriva Franţei, nr. 32157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008].

În plus, ţinând seama de vârsta înaintată a reclamantului, Curtea consideră că interesul său de a-şi
rememora parcursul personal în perioada regimului totalitar era cu atât mai urgent.

94. În măsura în care Guvernul precizează că cel puţin pe parcursul unei anumite perioade, dosarul
în cauză era de negăsit, Curtea ia act de faptul că reiese din elementele dosarului (a se vedea supra,
pct. 23) că respectivul dosar a fost microfilmat la 23 iulie 1996, deci era deja disponibil sub altă
formă decât pe suport de hârtie şi că, în orice caz, dosarul era în posesia CNSAS din 19 octombrie
2005.

95. În plus, Curtea nu poate considera că, în speţă, cantitatea de dosare transferate – care
presupunea doar 3 573 dosare în 2002-2003, pentru a ajunge la 249 803 dosare trimise de SRI în
2006 şi 15 500 dosare în 2008 (a se vedea supra, pct. 46-48) – sau deficienţele sistemului de
arhivare, inclusiv eroarea materială privind data naşterii reclamantului, comisă în dosarul personal
identificat pe numele său, puteau doar prin ele să justifice o întârziere de peste şase ani din partea
instituţiilor în cauză, pentru a admite cererea reclamantului.

96. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă
pe care o avea, de a oferi reclamantului o procedură efectivă şi accesibilă care să îi permită accesul
la într-un termen rezonabil la dosarul personal (a se vedea, mutatis mutandis, Roche, citată
anterior, pct. 166-167, şi mutatis mutandis, Kenedi împotriva Ungariei, nr. 31475/05, pct. 48, 26
mai 2009).

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

97. În ceea ce priveşte pretinsa neîndeplinire din partea autorităţilor a obligaţiei de a-i prezenta
reclamantului toate documentele din dosarul său personal, în special cele care vizau perioada 1970-
1975, la care fac referire două note pe care le-a putut consulta (a se vedea supra, pct. 26), ţinând
seama de informaţiile care i-au fost prezentate de părţi, Curtea nu este în măsură să adopte o poziţie
privind eventuala existenţă a altor documente care îl privesc pe reclamant.

Ţinând seama de acest fapt şi de constatarea Curţii de la pct. 96, supra, cu privire la ineficienţa
procedurii de acces la dosarul personal, aceasta consideră că nu trebuie examinată separat pretinsa
neîndeplinire de către autorităţi a obligaţiei de a-i prezenta reclamantului toate documentele din
dosarul său personal (a se vedea, mutatis mutandis¸ Roche, citată anterior, pct. 168).