1

UNIVERSITATEA DIN PETROªANI – FACULTATEA DE ªTIINÞE

CENTRUL DE ÎNVÃÞÃMÂNT LA DISTANÞÃ

Lector univ. Bócsa Éva

PSIHOLOGIE GENERALÃ

EDITURA FOCUS
PETROªANI - 2001
 2

Recenzenþi:

Conf. univ. dr. Ilie MITRAN

Conf. univ. dr. Maria MAN
Conf. univ. dr. Mircea BARON
Conf. univ. dr. Wilhelm KECS
Conf. univ. dr. ing. Grigore BUIA

C OORD ON AT OR C OLEC ÞIE:

Conf. univ dr. ing. Grigore BUIA

ISBN

Tiparul:
S.C. FOCUS Grafiserv S.R.L.
Petroºani
 3

Unitatea de curs nr. 1

INTRODUCERE

1. Obiectul psihologiei
2. Formarea psihologiei ca ştiinţă
3. Curentele psihologiei
4. Ramurile şi rolul psihologiei

Obiectivele unităţii de curs

După parcurgerea unităţii de curs studenţii vor reuşi:

- să definească conceptele fundamentale de psihologie, psihic, comportament;
- să identifice relaţiile reciproce dintre psihic şi -organism
-comportament
-societate
- să înţeleagă principalele etape care au condus la formarea
psihologiei ştiinţifice;
- să desprindă caracteristicile celor mai importante curente şi
ramuri ale psihologiei.
 4

INTRODUCERE

1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Cuvântul „psihologie” provine de la cuvintele greceşti psyche = suflet şi logos =

cunoaştere, vorbire. Termenul este utilizat din secolul al XVI-lea, dar s-a răspândit în secolul
al XVIII-lea datorită filosofului Christian Wolff care l-a utilizat în titlurile a două lucrări:
„Psihologia empirica” şi „Psihologia rationalis”. În acea perioadă noţiunea “psihologie”
desemna preocupările raţionale (şi nu teologice, religioase) privind sufletul. (Şchiopu, p. 556,
Parot&Richelle, p. 37, 55).
Reprezentanţii numeroaselor curente ale psihologiei au păreri mai mult sau mai puţin
diferite privind definiţia şi obiectul psihologiei.

!! În acest curs vom considera (în acord cu Popescu-Neveanu, 1997, p. 11) că

psihologia este ştiinţa care studiază sistemul psiho-comportamental uman.

În DEX (p. 993) sistemul este definit ca fiind un “ansamblu de elemente…dependente

între ele şi formând un întreg organizat”. Sistemul psiho-comportamental uman are două
componente principale: psihicul şi comportamentul între care există interacţiuni permanente.
În acest capitol vom defini succint aceste noţiuni. În cadrul cursului vom vorbi detaliat despre
psihic, comportament şi interacţiunile lor.

! Psihicul poate fi definit ca un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese

subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunile cu lumea
obiectivă. Psihicul îndeplineşte funcţii de raportare la lume şi la sine. (Popescu-Neveanu,
1978, p. 566).
 5
Vom explica definiţia cu ajutorul unor exemple.
Dintre stările psihice fac parte stările afective: veselie, tristeţe, indiferenţă ş.a. Însuşiri
psihice sunt de exemplu însuşirile de personalitate: extraversiunea, introversiunea, tendinţa de
dominare / supunere etc. Dintre fenomenele şi procesele psihice fac parte senzaţiile,
percepţiile, atenţia, memoria, gândirea etc.
Aceste stări, însuşiri, fenomene şi procese au un caracter subiectiv pentru că aparţin
unei anumite persoane, unui subiect. În psihologie spunem că ceea ce se desfăşoară în sfera
internă, mintală, psihică are un caracter subiectiv, în opoziţie cu restul realităţii care este
obiectiv.
Funcţionarea psihicului este strâns legată de funcţionarea organismului şi mai ales de
funcţionarea sistemului nervos central. Relaţia dintre organism şi psihic este dovedită de
faptul că bolile organismului şi mai ales cele ale creierului pot determina tulburări psihice mai
mult sau mai puţin grave. Sănătatea mintală depinde de buna funcţionare a creierului.

Ex. Atunci când suntem obosiţi randamentul activităţii scade, ne concentrăm dificil,
înţelegem şi învăţăm mai greu, facem greşeli.
Dacă cineva este grav bolnav şi mai ales dacă ştie că suferă de o boală incurabilă devine
depresiv, gândurile sale sunt orientate spre problemele legate de boală şi consecinţele bolii
asupra sa şi a familiei sale. Altfel spus, conştiinţa bolii influenţează conţinutul vieţii psihice.
Multe boli ale creierului determină tulburări de gândire, afectivitate, comportament. În
urma traumatismelor cranio-cerebrale grave capacitatea de gândire sau memorare poate să
slăbească.
Nu numai corpul influenţează psihicul ci şi invers. Psihotraumele grave uneori
determină boli psihosomatice (ulcer, diabet zaharat, hipertensiune arterială etc.).

Viaţa psihică depinde de interacţiunile individului cu lumea obiectivă şi mai

ales cu mediul sociocultural uman. Dezvoltarea psihosocială normală nu este posibilă în afara
societăţii umane. Acest fapt a fost demonstrat de cazurile copiilor care s-au pierdut în pădure
şi au trăit împreună cu animalele. Aceşti copii, deşi aveau o zestre ereditară specific umană,
nu au reuşit să-şi formeze gândirea şi limbajul, în schimb şi-au format obiceiuri caracteristice
animalelor cu care au trăit împreună.

Cel mai celebru caz este cel al copiilor lup Amala şi Kamala, descris astfel în
manualul lui A. Lieury (1996, p. 153): “La 9 octombrie 1921, reverendul Singh a aflat într-un
sat din India, despre existenţa unor “oameni fantastici”. La faţa locului, acesta a văzut ieşind
 6
dintr-o vizuină trei lupi adulţi, doi pui şi doi “monştri mergând în patru labe cu o coamă lungă
de păr şi comportându-se ca lupii”. Mai târziu, cei doi “monştri” au fost duşi la orfelinatul din
Midnapore. Ele erau două fetiţe. Cea mai mică va fi numită Amala, estimându-I-se vârsta cam
la 1,5 ani, în timp ce cea mai mare, care va fi numită Kamala, avea o vârstă de aproximativ
8,5 ani. Amala şi Kamala se deplasau în patru labe ca şi lupii, alergând pe coate şi pe
genunchi, aveau calozităţi groase pe podul palmelor, pe coate, pe planta picioarelor şi pe
genunchi. Lăsau să le atârne limba şi gâfâiau, deschizând uneori exagerat de mult maxilarele;
lipăiau lichidele; preferau alimentele cu carne, dezgropau mortăciunile şi alergau după găini.
Le era frică de lumină(fotofobie) şi preferau noaptea (nictalopie), se întindeau toată ziua la
umbră, agitându-se noaptea, gemând şi urlând…Micuţa Amala a murit de nefrită în 1921, iar
Kamala nu a trăit decât până la vârsta de 17 ani. In timpul celor 8 ani petrecuţi la orfelinat,
Kamala a învăţat progresiv comportamente noi. După 10 luni întindea mâna să ceară un
aliment, după 16 luni, se ridica în genunchi, dar doar după 6 ani (în 1926, când avea
aproximativ 14 ani) a reuşit să meargă; moment din care a continuat să meargă. Reuşea
numeroase sarcini simple: să semnaleze sugarii care plângeau, să adune ouăle din cuibar…
Pe planul limbajului a existat apariţia rapidă a două cuvinte: “ma” pentru mama şi
“bhoo” pentru foame şi sete. După trei ani pronunţa “hoo” pentru a spune “da”, “bha” pentru
a spune “orez” şi “am jab” pentru a spune “vreau”. După 6 ani recunoştea obiectele personale
“farfurie, pahar”, cunoştea 30 de cuvinte, înţelegea bine instrucţiunile verbale şi era capabilă
de câteva conversaţii. În perioada de dinaintea morţii sale, în noiembrie 1929, avea un
vocabular de 50 de cuvinte”.

Dezvoltarea psihică a copilului este puternic influenţată de relaţiile afective cu familia,

de frecvenţa şi calitatea comunicării cu cei din jur, de activitatea desfăşurată împreună cu
ceilalţi. Echilibrul psihic, la orice vârstă, depinde de relaţiile interpersonale ale individului.

Psihicul realizează raportarea subiectului la lume. Prin senzaţii şi percepţii el obţine

informaţii despre lume, prin memorie le păstrează, prin gândire le prelucrează. În funcţie de
aceste informaţii cât şi în funcţie de însuşirile afectiv-motivaţionale şi de personalitate omul ia
decizii, elaborează planuri şi acţionează asupra mediului natural şi social în care trăieşte.

Psihicul realizează de asemenea raportarea la sine. Omul are capacitatea de a se

autoanaliza, autocunoaşte, de a-şi autoregla activitatea cât şi de a se autoeduca şi de a se
autoperfecţiona.
 7
Psihicul se exteriorizează prin comportament.
! Prin comportament înţelegem toate manifestările care pot fi observate din
exterior, de către cei din jur.
Dintre reacţiile comportamentale fac parte mişcările, mesajele verbale spuse sau
scrise, mesajele nonverbale (intonaţia, accentul, mimica, gesturile), reacţiile emoţionale
(Popescu-Neveanu, 1978, p. 123).
Activitatea umană (conduita) are deci două laturi: una internă, subiectivă reprezentată
de viaţa psihică şi una externă, reprezentată de manifestările comportamentale (idem, p. 131).

Activitate
Viaţa psihică depinde în foarte mare măsură de relaţiile cu persoanele din jur.
Imaginaţi-vă că aveţi 3 ani şi dintr-un motiv oarecare sunteţi internat la un Centru de
Plasament. Descrieţi ce simţiţi şi cum reacţionaţi la această situaţie. Care ar fi efectele acestei
internări asupra dezvoltării psihosociale ulterioare?

Temă
Descrieţi modul în care se exteriorizează prin comportament sentimentele de dragoste,
antipatie, furie.

2. FORMAREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Originile preocupărilor referitoare la suflet se pierd în epoca primitivă. Dovezi ale

acestor preocupări la popoarele primitive sunt obiceiurile legate de înmormântare, de
exemplu aşezarea unor alimente, îmbrăcăminte, arme, podoabe în morminte. Aceste idei şi
credinţe referitoare la suflet aveau un caracter primitiv.
Filozofii şi medicii din Grecia antică au făcut primele observaţii mai serioase privind
psihicul uman. Astfel Aristotel (sec. IV î.Hr.) considera că sufletul are următoarea structură:
- sufletul vegetativ care permite hrănirea, creşterea şi dezvoltarea organismului,
fiind comun plantelor, animalelor şi omului (această componentă corespunde
funcţiilor fiziologice);
- sufletul sensibil care recepţionează informaţiile şi pune în mişcare materia (corpul)
fiind comun animalelor şi omului (procesele psihice senzoriale şi motricitatea);
- sufletul raţional care permite omului să gândească (Parot&Richelle, p. 15).
 8
Tot Aristotel, în opera sa „Organon”, descrie legile gândirii corecte şi pune bazele
logicii. Principiile fundamentale descrise de el sunt valabile şi astăzi, ceea ce arată că modul
de gândire nu s-a schimbat în ultimii 2400 de ani. Omul, în gândirea sa, foloseşte aceleaşi
raţionamente, numai conţinutul gândirii s-a schimbat.
Cel mai celebru medic din antichitate a fost Hipocrates. El a trăit în sec. V – IV î.Hr.
şi este considerat părintele medicinii. Hipocrates a descris multe simptome, boli şi metode de
tratament. Pe lângă contribuţiile sale foarte importante pentru medicină el a făcut şi observaţii
minuţioase privind firea oamenilor şi a descris cele patru tipuri temperamentale care ulterior
au fost denumite de Galenus coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic. Cuvântul
temperament provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă amestec. Hipocrates a explicat
temperamentele prin modul în care sunt amestecate cele 4 umori (lichide) ale organismului:
sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră. Temperamentul sangvinic, de exemplu, s-ar
datora predominanţei sângelui.
Explicaţiile lui Hipocrates privind temperamentele au fost infirmate, dar existenţa
celor 4 temperamente a fost confirmată de cercetările realizate în acest secol de către I. Pavlov
şi H.J. Eysenck. Acest fapt ne arată că nici din punctul de vedere al personalităţii şi
comportamentului oamenii nu s-au schimbat prea mult în aceşti aproape 2500 de ani
(Şchiopu, p. 307 şi 341).
La începutul Evului Mediu preocupările referitoare la suflet se împleteau cu
preocupările religioase şi filozofice. Suferinţele psihice erau „tratate” de multe ori de preoţi.
Una dintre terapii era confesiunea, spovedania. Aceasta se baza pe convingerea că unele idei,
preocupări, sentimente secrete pot tulbura viaţa psihică. Împărtăşirea acestui secret unei
persoane de încredere contribuie la vindecare (Parot&Richelle, p. 16). Această concepţie nici
în prezent nu este considerată greşită. Psihanaliza are la bază idei asemănătoare. Bolnavului i
se cere să vorbească despre problemele sale cele mai ascunse şi în acest fel se încearcă să se
ajungă la “uşurare” psihică şi la vindecare.
Numeroşi filozofi şi teologi s-au ocupat de probleme care astăzi sunt considerate
probleme ale psihologiei. René Descartes – filosof din secolul al XVII-lea - a fost preocupat
de problema relaţiei dintre corp şi suflet. Teoria sa poartă numele de dualism. Pentru
Descartes corpul este de natură materială şi trebuie să fie studiat de fiziologie iar raţiunea –
cogito – este de esenţă divină. (Problema relaţiei dintre corp şi suflet nici astăzi nu este
rezolvată).
Descartes considera că omul se naşte cu o serie de idei care îi permit să înţeleagă
noţiunile de număr, mişcare, spaţiu, perfecţiune, îi permit să-l înţeleagă pe Dumnezeu
(Parot&Richelle, p. 34). Teoriile de acest fel care consideră că unele însuşiri, idei sunt
 9
înnăscute se numesc teorii ineiste (în limba franceză inné= înnăscut) sau preformiste
(însuşirile sunt pre-formate).
Teoriile opuse celor ineiste sunt teoriile empiriste care consideră că toate conţinuturile
vieţii psihice (ideile, sentimentele, cunoştinţele) sunt datorate experienţei. Unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi ai empirismului a fost John Locke, filozof englez care a trăit în
secolul al XVII-lea. Pentru Locke spiritul poate fi comparat cu o foaie nescrisă, cu o „tabula
rasa” pe care senzaţiile înscriu reprezentările. Reprezentările se asociază şi produc idei
generale. Tot ce cunoaşte omul rezultă din experienţa obţinută prin simţuri (Parot&Richelle,
p. 47). Teoriile empiriste acordă o deosebită importanţă educaţiei.
Până în secolul al XIX-lea preocupările privind psihicul aveau un caracter speculativ
şi erau incluse în domeniul filozofiei. Psihologia s-a desprins de filozofie şi a devenit o ştiinţă
independentă în secolul al XIX-lea datorită utilizării metodelor ştiinţifice – mai ales a
metodei experimentale – în studierea fenomenelor psihice. În formarea psihologiei ca ştiinţă
au jucat un rol important fiziologii germani Johannes Peter Müller şi Herman von Helmholtz.
Aceştia au întemeiat psihofiziologia experimentală.
J.P. Müller a trăit în Germania. El a susţinut că senzaţiile nu depind atât de natura
stimulului cât de organul senzorial excitat. Din acest motiv nu putem să fim siguri că între
senzaţii şi obiectele care le-au produs există vreo asemănare. Stimularea nervului optic
produce întotdeauna senzaţii vizuale, indiferent de stimul. Stimulul poate fi reprezentat de
undele electromagnetice, de o lovitură puternică, poate fi o stimulare electrică a nervului sau a
zonei cerebrale corespunzătoare (Şchiopu, p. 466, Parot&Richelle, p. 106).
H. von Helmholtz susţine că omul percepe lumea externă prin intermediul organelor
de simţ, dar la aceste percepţii se adaugă raţionamente inconştiente care se bazează pe
experienţa trecută. Imaginea percepută este o sinteză a ceea ce a fost perceput efectiv şi
amintirile, experienţa noastră, deci nu este sigur că imaginea percepută corespunde obiectului
care a produs-o. Imaginile perceptive sunt simboluri şi nu imagini ale lumii externe (Şchiopu,
p. 336, Parot&Richelle, p. 107).

Întrebare
Aceste teorii au sau nu au dreptate? Noi toţi percepem la fel lumea înconjurătoare? Un
om care are auz muzical recepţionează la fel o simfonie ca unul fără auz muzical? Daltoniştii
văd lumea ca şi ceilalţi? Un analfabet şi un om cu şcoală percep la fel formula (a+b)2 ?

La sfârşitul secolului al XIX-lea psihologia a început să fie predată în universităţile

din Germania, Statele Unite, Rusia, Anglia, Franţa. S-au înfiinţat primele laboratoare de
 10
cercetare, s-au publicat primele reviste, s-au organizat societăţi naţionale şi internaţionale de
psihologie (Parot&Richelle, p.113). Un moment foarte important pentru formarea psihologiei
ca ştiinţă l-a reprezentat înfiinţarea primului laborator de psihologie experimentală de
către Wilhelm Wundt, în anul 1879, la Leipzig în Germania. Acesta este considerat
momentul în care „s-a născut” psihologia. Wundt în laboratorul său studia relaţiile dintre
stimulii externi şi reacţiile fizice, luând în considerare şi informaţiile date de către subiecţi
despre trăirile lor interne (Şchiopu, p. 731, Parot&Richelle, p. 122).

3. CURENTELE PSIHOLOGIEI

Fiecare ştiinţă are mai multe curente care studiază şi explică aceleaşi fenomene din
puncte de vedere diferite. Şi în psihologie, în secolul al XX-lea s-au format mai multe şcoli de
gândire, mai multe curente care studiază sistemul psiho-comportamental uman. Teoriile lor se
completează reciproc. Nu se poate spune că reprezentanţii unui singur curent au dreptate şi
toţi ceilalţi greşesc. Pentru ca să înţelegem fenomenele psihice trebuie să cunoaştem mai
multe concepţii, explicaţii pentru ca să reuşim să privim problemele din mai multe puncte de
vedere.

Şi în viaţă înţelegem mai bine evenimentele dacă le privim din mai multe puncte de
vedere. De ex. la un cabinet de psihologie se prezintă o familie cu un copil care are tulburări
de comportament: a furat de mai multe ori bani sau diferite obiecte. Psihologul trebuie să
caute cauzele acestui comportament şi să ajute familia să găsească soluţiile potrivite. Cum va
proceda? Cere părinţilor, profesorilor, eventual prietenilor copilului să descrie
comportamentul copilului; va sta de vorbă cu copilul ca să afle punctul lui de vedere; îl va
examina cu teste de inteligenţă ca să îi cunoască nivelul intelectual şi cu teste de personalitate
ca să surprindă însuşirile sale de personalitate, să afle motivaţiile şi tendinţele sale sub- sau
inconştiente. În funcţie de datele adunate va încerca să ajute familia ca să rezolve problema.
Psihologul studiază deci comportamentul, inteligenţa, motivaţia, fenomenele inconştiente,
adică priveşte problema din perspectiva mai multor curente ale psihologiei.

Cele mai importante curente ale psihologiei sunt:

1. Gestaltismul. Reprezentanţii cei mai importanţi ai acestui curent sunt: W. Wertheimer, K.
Koffka şi W. Köhler. Cuvântul gestalt în limba germană înseamnă structură, formă.
Reprezentanţii gestaltismului susţin cu argumente experimentale primordialitatea întregului
 11
asupra părţilor în activitatea psihică. Ei au avut contribuţii importante mai ales în domeniul
percepţiei arătând că percepţia este mai mult decât o sumă de senzaţii (Parot&Richelle, p.
124).
2. Reflexologia. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt Secenov, Pavlov şi Bechterev. Ei au
studiat fiziologia sistemului nervos, activitatea nervoasă superioară, reflexele necondiţionate
şi condiţionate. Descoperirile lor au o mare importanţă pentru teoriile învăţării (Popescu-
Neveanu, 1978, p. 613).
3. Behaviorismul (behavior = comportament) este un curent psihologic american iniţiat de J.
Watson în 1913. Reprezentanţii (Skinner, Thorndike) acestei teorii consideră că fenomenele
psihice subiective (sentimentele, ideile) sunt inaccesibile analizei ştiinţifice şi din acest motiv
îşi propun să cerceteze numai manifestările comportamentale. Ei studiază relaţia dintre stimul
şi reacţie (S – R), fără să se ocupe de spirit, conştiinţă. Behavioriştii au studiat cu metode
experimentale foarte exacte comportamentul animal şi uman şi au ajuns la rezultate foarte
importante privind învăţarea, tratamentul unor boli mintale ş.a. (Şchiopu, p. 109).
Experienţele făcute de behaviorişti sunt complicate, necesită multă aparatură, iar observaţiile
sunt înregistrate foarte minuţios.

Ca exemplu vom prezenta un experiment realizat de Watson, prin care demonstrează

modul în care se generalizează frica (după Al. Roşca, 1971, p. 297). Copilului mic nu-i este
frică în mod neînvăţat, decât într-un număr foarte restrâns de situaţii, de exemplu de zgomotul
puternic. El nu manifestă frică înnăscută faţă de animale. Subiectul experienţei lui Watson a
fost un copil, Albert, de 11 luni. El, până la experiment, a trăit tot timpul la spital şi nu a văzut
nici un animal. Experimentul este descris astfel:
- la etatea de 11 luni şi 3 zile un şobolan alb a fost prezentat lui Albert. El a încercat să
atingă şobolanul cu mâna stângă. În momentul în care mâna lui a atins animalul o bară a
fost izbită în spatele copilului. Copilul a tresărit violent şi a căzut înainte, dar n-a ţipat.
Apoi a atins şobolanul cu mâna dreaptă. Bara a fost izbită din nou. Copilul a tresărit iarăşi
violent şi a început să scâncească.
- Peste o săptămână şobolanul a fost prezentat dintr-o dată fără sunet. Copilul l-a fixat, dar
n-a prezentat tendinţa de a-l atinge. Când şobolanul şi-a apropiat botul de mâna stângă a
copilului, mâna a fost imediat retrasă.
- În următoarele zile şobolanul a fost prezentat de mai multe ori însoţit de zgomotul produs
prin lovirea barei. După mai multe asocieri de acest fel şobolanul a fost prezentat singur.
Copilul s-a speriat şi a început să ţipe. Ulterior frica s-a generalizat şi la alte animale şi la
obiecte asemănătoare (guler de blană).
 12
-
4. Psihanaliza este un curent fondat de Sigmund Freud (1856 – 1936), medic neurolog din
Viena. Psihanaliza îşi propune să explice mecanismele inconştiente ale vieţii psihice.
Psihanaliza este şi o metodă de psihoterapie prin care se tratează nevrozele. Continuatori ai lui
Freud au fost Alfred Adler şi Carl Gustav Jung (Şchiopu, p. 539).
5. Psihologia cognitivă (cognitiv = cunoaştere) este un curent mai nou care s-a format în
deceniul al şaselea al secolului XX, ca reacţie la concepţiile curentului behaviorist. Aşa cum
am arătat, curentul behaviorist cercetează relaţiile dintre stimul şi răspuns, neglijând
fenomenele mintale care nu pot fi studiate prin metode obiective. Psihologia cognitivă îşi
propune să studieze fenomenele cognitive (percepţia, memoria, gândirea, limbajul, atenţia,
învăţarea) cât şi influenţa factorilor cognitivi asupra motivaţiei, afectivităţii,
comportamentului. Psihologia cognitivă priveşte omul în general şi sistemul său cognitiv în
special ca pe un sistem de prelucrare (procesare) a informaţiei. (Miclea, p. 13). Psihologia
cognitivă se bazează pe cercetările lui J. Piaget privind inteligenţa. Reprezentanţi ai acestui
curent sunt G. Miller, H. A. Simon, A. Newell, U. Neisser.
6. Neuropsihologia. Termenul a fost introdus de Lashley în 1943. Acesta a fondat primul
laborator de neuropsihologie. Neuropsihologia studiază relaţiile dintre procesele mentale şi
modificările fiziologice din creier (Şchiopu, p. 478).
Neuropsihologii fac experienţe pe animale sau studiază oameni care au suferit leziuni
cerebrale în urma unor boli sau accidente. De ex. D. Hebb, unul din reprezentanţii acestui
curent, a studiat amnezia retrogradă. (O persoană care suferă un grav accident de circulaţie
uneori uită şi evenimentele care au avut loc înainte de accident, când creierul său încă mai
funcţiona normal. Neuropsihologii caută explicaţiile fenomenelor de acest fel).
7. Curentul umanist îşi propune să studieze viaţa psihică a omului în toată complexitatea sa,
opunându-se reducţionismelor de toate felurile (reducţionismului behavorist, cognitivist,
neuropsihologic etc.). Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent sunt A. H. Maslow
care a studiat motivaţia, Charlotte Bühler care a studiat dezvoltarea psihică a copilului, Carl
C. Rogers care s-a ocupat de terapia bolilor psihice şi a iniţiat psihoterapia nondirectivă în
cadrul căreia pacientului i se oferă maximă libertate privind exprimarea şi interpretarea
stărilor sale sufleteşti cât şi privind căutarea soluţiilor optime pentru rezolvarea problemelor
sale (Şchiopu, p. 553).
Psihologia modernă în general abordează o perspectivă interacţionistă care combină
teoriile, explicaţiile oferite de diferite curente pentru a înţelege viaţa psihică a omului în toată
complexitatea sa.
 13

Activitate
Învăţarea este o activitate complexă care a fost studiată de reprezentanţii tuturor
curentelor psihologiei. Dacă aţi fi reprezentantul unuia dintre aceste curente (alegeţi un
anumit curent) cum aţi cerceta această activitate?

4. RAMURILE ŞI ROLUL PSIHOLOGIEI

Ramurile psihologiei. Datorită cercetărilor efectuate de psihologi s-au acumulat

foarte multe cunoştinţe referitor la personalitate, inteligenţă etc. Unele cunoştinţe au un
caracter predominant teoretic. Altele au un caracter practic şi sunt utilizate în educaţie,
organizarea muncii, tratarea bolilor psihice etc. Odată cu acumularea cunoştinţelor psihologia
s-a divizat în mai multe ramuri. Din acest motiv nu putem vorbi despre psihologie ca despre o
ştiinţă unitară. Psihologia este un sistem de discipline teoretice şi aplicative care are
aproximativ 30 – 40 de ramuri între care există numeroase relaţii. Vom enumera cele mai
importante ramuri.
1.Psihologia generală este disciplina psihologică centrală cu un caracter teoretic. Ea
studiază legile generale ale activităţii psihice umane şi explică conceptele fundamentale ale
psihologiei. Psihologia generală pune la dispoziţia celorlalte ramuri cunoştinţele sale teoretice
şi metodele sale. La rândul lor celelalte ramuri prin cercetările lor ajung la unele concluzii
generale care sunt integrate în sistemul de cunoştinţe al psihologiei generale (Roşca, 1976, p.
18).
2.Psihologia vârstelor sau psihologia dezvoltării studiază caracteristicile evoluţiei
psihice, particularităţile psihice ale copilului, adultului şi bătrânului (de exemplu
caracteristicile atenţiei, memoriei, afectivităţii, inteligenţei la diferite vârste) (Şchiopu, p.
555).
3.Psihopatologia studiază modificările patologice ale proceselor psihice cum ar fi
halucinaţiile, obsesiile, mitomania etc. (Şchiopu, p. 572).
4.Psihologia medicală studiază reacţia psihică faţă de boală, relaţiile bolnavului cu
familia şi personalul medical, atitudinea faţă de moarte etc. (Şchiopu, p. 565).
 14
5.Psihologia pedagogică studiază aspectele psihologice ale educaţiei copilului,
adultului, bătrânului, educaţia persoanelor cu deficienţe, a bolnavilor psihici etc. În funcţie de
aceste domenii educative psihologia pedagogică are o serie de subramuri de exemplu:
- psihologia şcolară care studiază din punct de vedere psihologic procesul instructiv-
educativ care se desfăşoară în şcolile de masă la vârsta şcolară propriu-zisă (6 – 19
ani); (Radu, p. 5).
- psihopedagogia specială care studiază din punct de vedere psihologic educaţia
persoanelor cu deficienţe (nevăzători, surzi, deficienţi motor, oligofreni, persoane
cu tulburări de vorbire etc.) (Verza, p.3).
6.Psihologia muncii studiază din punct de vedere psihologic omul implicat în
procesul de producţie. Ea studiază probleme ca solicitările psihice ale profesiunii, (unele
munci solicită inteligenţa, altele atenţia, perseverenţa, dexteritatea manuală), selecţia
profesională, orientarea şi reorientarea profesională, formarea deprinderilor de muncă,
psihologia grupurilor de muncă etc. (Şchiopu, p. 549).
Alte ramuri aplicative ale psihologiei sunt: psihologia comerţului, reclamei, sportului,
artei etc.

Observaţie. Nu trebuie să confundăm ramurile şi curentele psihologiei. Curentele

reprezintă concepţiile teoretice care orientează modul în care sunt abordate problemele
practice. De ex. o ramură este psihopedagogia care se ocupă de educaţie. Educaţia poate fi
studiată din punctul de vedere al behaviorismului care pune accent pe formarea deprinderilor
şi obişnuinţelor, pe acordarea recompenselor şi pedepselor, din punctul de vedere al
psihanalizei care pune analizează relaţia mamă-copil, al curentului umanist care studiază
problemele motivaţiei etc.
Curentele psihologiei se pot ocupa de aceleaşi probleme, pot avea aceleaşi ramuri, dar
explică şi soluţionează problemele în funcţie de concepţiile lor teoretice.

Rolul psihologiei. Psihologia are un rol teoretic important deoarece explică ştiinţific
fenomenele psihice şi deosebirile psihice dintre indivizi. De asemenea are un rol practic
deoarece contribuie la creşterea eficienţei activităţilor umane şi la creşterea gradului de
satisfacţie al persoanelor care acţionează.

De ex. dacă într-o şcoală există un cabinet de asistenţă psihopedagogică, psihologul

are rolul de a stabili cauzele eşecului şcolar şi de a găsi metode potrivite pentru a îmbunătăţi
rezultatele şcolare ale copiilor care se confruntă cu această problemă; el încearcă să afle
 15
cauzele tulburărilor de comportament şi metodele prin care acestea ar putea fi înlăturate etc.
În acest fel el contribuie la creşterea eficienţei activităţii instructiv-educative; în acelaşi timp
dacă elevul este ajutat să aibă rezultate şcolare mai bune şi să se adapteze mai bine în colectiv
va creşte şi gradul său de mulţumire, satisfacţie.

Întrebare
Ar fi utilă înfiinţarea unor cabinete de psihologie în cadrul Universităţii? Dacă aţi
răspuns afirmativ arătaţi cu ce fel de probleme credeţi că s-ar adresa studenţii psihologului.

Rezumat

1. Psihologia este ştiinţa care studiază sistemul psiho-comportamental uman.

2. Activitatea umană (conduita) are două laturi: psihicul şi comportamentul.
3. Psihicul este un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce
depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunile cu lumea obiectivă.
4. Comportamentul este alcătuit din toate manifestările care pot fi observate din
exterior, de către cei din jur (mişcările, mesajele verbale spuse sau scrise, mesajele nonverbale
(intonaţia, accentul, mimica, gesturile), reacţiile emoţionale).
5.Până la sfârşitul secolului al XIX-lea psihologia ca ştiinţă independentă nu a existat.
Problemele studiate azi de psihologie aparţineau filosofiei, medicinii, teologiei.
6. Psihologia a devenit o ştiinţă independentă ca urmare a utilizării metodei
experimentale în studierea fenomenelor psihice. Pentru formarea psihologiei ca ştiinţă a avut
o deosebită importanţă înfiinţarea primului laborator de psihologie experimentală de către W.
Wundt în anul 1879, în Germania.
7. Curentele psihologiei studiază fenomenele psihice şi comportamentul din diferite
puncte de vedere. Teoriile lor se completează reciproc.
8. Psihologia are 30 – 40 de ramuri. Unele ramuri (de exemplu psihologia generală)
studiază sistemul psiho-comportamental uman din punct de vedere teoretic. Altele (de
exemplu psihologia medicală, pedagogică, a muncii) aplică cunoştinţele psihologiei în diferite
domenii de activitate.
 16

Întrebări de autoverificare

Completaţi:
1. Psihologia este ştiinţa care studiază………………...
2. Psihicul este un ansamblu de stări, ………., ………. şi ……… ………. care depind cu
necesitate de …………………. şi de…………………..
Identificaţi răspunsul corect:
3. Procesele psihice au un caracter subiectiv deoarece:
a. orice om poate greşi cu uşurinţă;
b. se desfăşoară în sfera mintală a unui individ uman;
c. oamenii nu înţeleg în acelaşi fel informaţiile.
4. Tipurile temperamentale au fost descrise prima dată de:
a. Eysenck;
b. Hipocrates;
c. Aristotel;
d. Pavlov.
5. Reprezentanţii behaviorismului au studiat:
a. sentimentele umane;
b. inconştientul;
c. comportamentul.
6. Notaţi alături de fiecare curent al psihologiei literele care indică cei mai importanţi
reprezentanţi ai săi:
Curentele: Gestaltismul:……….
Reflexologia………..
Behaviorismul………
Psihanaliza…………
Psihologia cognitivă…………
Neuropsihologia…………….
Curentul umanist……………
Reprezentanţi:
a. Adler, b. Maslow, c. Watson, d. Miller, e. Pavlov, f. Wertheimer,
g. Skinner, h. Rogers, i. Lashley, j.Thorndicke, k. Simon, l. Bühler,
m. Bechterev, n. Newell, o.Freud, p. Neisser, r. Koffka, s. Secenov,
 17
t. Hebb, u. Köhler, v.Jung.

Unitatea de curs nr. 2

BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEŢII PSIHICE

DEZVOLTAREA FILOGENETICĂ A PSIHICULUI

A. Mecanismele neurofiziologice ale activităţii psihice

1. Structura sistemică a fiinţei umane
2 2. Sistemul endocrin
3. Sistemul nervos
B. Dezvoltarea filogenetică a psihicului
1.Obiectul psihologiei animalelor;
2. Funcţii psihice la nevertebrate;
3. Funcţii psihice la vertebrate.

Obiectivele unităţii de curs

După parcurgerea unităţii de curs studenţii:

- vor dispune de un minim de cunoştinţe privind baza anatomo-fiziologică a activităţii
psihice;
- vor conştientiza modul în care se transmit impulsurile nervoase cu rol în formarea
senzaţiilor, şi modul în care se transmit comenzile la organele efectoare;
- vor înţelege cauzele unor tulburări senzoriale sau neurologice;
 18
- vor cunoaşte explicaţia stângăciei, ceea ce va contribui la adoptarea unei atitudini
adecvate faţă de copiii stângaci;
- vor înţelege continuitatea dintre viaţa psihică a animalelor şi a omului.

BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEŢII PSIHICE

A. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

ACTIVITĂŢII PSIHICE

1. Structura sistemică a fiinţei umane

2. Sistemul endocrin
3. Sistemul nervos: A. Părţile componente ale
sistemului nervos
B. Ţesutul nervos
C. Sistemul nervos central
D. Sistemul nervos autonom (vegetativ)
E. Activitatea nervoasă

1. STRUCTURA SISTEMICĂ A FIINŢEI UMANE

Activitatea psihică este strâns legată de funcţionarea organismului şi mai ales de

funcţionarea sistemului nervos. Pentru a înţelege activitatea psihică este necesar să avem
anumite cunoştinţe despre funcţionarea sistemului nervos, altfel nu vom înţelege cum se
formează senzaţiile, percepţiile, cum se realizează concentrarea atenţiei, învăţarea etc.
Fiinţa umană poate fi privită ca un sistem care are două subsisteme principale:
subsistemul organism şi subsistemul psihic. Organismul este suportul biologic, material al
sistemului psihic, al personalităţii care în mare parte este de provenienţă socială. Aceste două
subsisteme îndeplinesc funcţia de a menţine omul în viaţă şi de a-l adapta la mediu.
 19
Fiinţa umană este un sistem deschis, adică realizează un permanent schimb de
substanţă, energie şi informaţie cu mediul extern. Acest sistem are o organizare ierarhică şi are
două modalităţi principale de reglare, conducere: reglarea endocrină şi reglarea nervoasă
(Roşca, 1976, p. 41). În continuare vom vorbi despre sistemul endocrin, iar apoi despre
structura şi funcţiile unor componente ale sistemului nervos.

2. SISTEMUL ENDOCRIN

Sistemul endocrin este alcătuit din opt glande cu secreţie internă: hipofiza sau
glanda pituitară, tiroida, paratiroidele, suprarenalele, epifiza, timusul, glandele genitale
(gonadele) şi pancreasul. În cadrul acestui sistem hipofiza are rol coordonator.
Glandele endocrine secretă cantităţi foarte mici de substanţe chimice numite hormoni.
Deşi în cantităţi foarte mici, hormonii sunt foarte activi din punct de vedere biologic.
Hormonii influenţează creşterea, dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, maturizarea sexuală,
reacţiile în situaţii de stres etc.
Tulburările în funcţionarea glandelor endocrine se pot manifesta prin:
- hiperfuncţie – dacă se elimină o cantitate prea mare de hormoni;
- hipofuncţie – dacă se elimină o cantitate prea mică de hormoni;
- disfuncţie – dacă glanda funcţionează greşit.
Dacă aceste tulburări apar în copilărie, ele pot determina o dezvoltare fizică şi / sau
psihică anormală.
Sistemul endocrin şi cel nervos interacţionează. Tulburările endocrine au efecte
negative asupra funcţiilor psihice. Reciproc, dezechilibrele psihice de lungă durată pot
provoca tulburări endocrine.
De ex. copiii care trăiesc în condiţii foarte nefavorabile şi sunt frecvent anxioşi
(înspăimântaţi) rămân mici la înălţime deoarece datorită anxietăţii se secretă o cantitate mai
mică de hormoni hipofizari care influenţează creşterea (nanism psihogen) (Roşca, 1976, p. 76;
Şchiopu, p. 319; Seamon&Kenrick, p. 69).

3. SISTEMUL NERVOS
A. Părţile componente ale sistemului nervos

Din punct de vedere structural şi funcţional sistemul nervos este format din:
1. Sistem nervos central alcătuit din:
- măduva spinării situată în canalul rahidian al coloanei vertebrale;
 20
- encefalul situat în cutia craniană.
2. Sistemul nervos periferic care are două părţi distincte:
- sistemul nervos somatic format din fibrele nervoase senzitive sau aferente care
conduc informaţiile de la organele de simţ la sistemul nervos central şi din fibrele
nervoase motorii sau eferente care transmit comenzile de la sistemul nervos central
la muşchi sau la glande;
- sistemul nervos autonom sau vegetativ care are două ramuri: ramura simpatică şi
parasimpatică (Hayes&Orrell, p. 62).
Sistemul nervos este alcătuit din ţesut nervos.

B. Ţesutul nervos B.1. Alcătuirea ţesutului nervos

B.2. Impulsul nervos
B.3. Sinapsa
B.1. Alcătuirea ţesutului nervos

Ţesutul nervos este format din elemente celulare (neuroni şi celule gliale), substanţă
intermediară necelulară şi reţeaua de vase capilare (Roşca, 1976, p. 45-49).
Vasele capilare asigură irigaţia cu sânge. Creierul consumă o mare cantitate de oxigen
(aprox. 20-25% din cantitatea de oxigen care pătrunde în organism). Dacă creierul nu
primeşte sânge oxigenat mai mult de 10 secunde survine pierderea cunoştinţei, iar după 4-5
minute se produc modificări ireversibile în creier. În această situaţie activitatea psihică va fi
puternic perturbată, se va deteriora capacitatea de memorare şi gândire (Seamon&Kenrick, p.
51).
Celulele gliale sunt de 3-4 ori mai mici decât neuronii, dar sunt mult mai numeroşi
(aprox. 150 de miliarde). Cu vârsta numărul neuronilor scade pentru că neuronii nu se
înmulţesc, în timp ce numărul celulelor gliale creşte deoarece acestea se înmulţesc. Celulele
gliale îndeplinesc funcţii de susţinere, hrănire şi protecţie pentru neuroni.
Neuronii reprezintă unitatea structurală şi funcţională de bază a sistemului nervos.
Neuronii sunt alcătuiţi din corpul neuronului (soma) şi prelungirile neuronului: dendritele şi
axonul (fig. 1).
 21

Corpul neuronului este alcătuit din membrană, citoplasmă şi nucleu. Membrana are un
rol foarte important în schimbul de substanţe dintre citoplasmă şi lichidul intercelular cât şi în
transmiterea impulsului nervos.
Dendritele sunt prelungiri scurte (câţiva milimetri) şi ramificate. Pe suprafaţa lor se
găsesc nişte proeminenţe numite spini cu rol în realizarea legăturii cu alţi neuroni. În dendrite
impulsul nervos circulă celulipet, adică spre corpul neuronului.
Fiecare neuron are un singur axon. Axonul este mai lung decât dendritele (de la câţiva
centimetri până la 1-1,5 metri). La capăt prezintă o arborizaţie terminală. Fiecare ramură se
termină cu un bulb numit buton sinaptic. În axon impulsul nervos se propagă celulifug, adică
dinspre corpul celular spre capătul terminal.
Axonii unor neuroni sunt grupaţi în fascicule şi formează fibrele nervoase. Fibrele
nervoase, în funcţie de prezenţa sau absenţa tecii de mielină de pe axon pot fi fibre nervoase
mielinice sau amielinice.
Teaca de mielină este o substanţă sidefie de natură lipidică. Teaca este întreruptă de
nodurile sau strangulaţiile lui Ranvier. Teaca de mielină are rol izolator în propagarea
influxului nervos şi permite creşterea vitezei de transmitere a impulsului nervos. La naştere
teaca de mielină lipseşte de pe unele fibre nervoase. Mielinizarea acestor fibre se încheie
progresiv până la adolescenţă. Teaca de mielină este o condiţie a maturizării şi funcţionării
corespunzătoare a sistemului nervos central (Sillamy, p. 197).
După funcţia lor neuronii pot fi:
- aferenţi sau senzitivi care conduc impulsul nervos dinspre periferie spre centru;
- eferenţi sau motori care duc comenzile dinspre centru spre periferie, la muşchi sau
la glande;
- intermediari sau asociativi care transmit informaţiile de la un grup de neuroni la alt
grup de neuroni.

B.2. Impulsul nervos

 22
Prin neuroni circulă impulsul (influxul) nervos care conduce informaţiile de la
organele de simţ la sistemul nervos central şi care duce comenzile la organele efectoare
(Roşca, 1976, p. 45-61).
Neuronul în stare de repaus are o tensiune electrică de aprox. 70 de milivolţi. Această
tensiune electrică se numeşte potenţial de repaus şi se datorează faptului că în citoplasmă
predomină ionii negativi de clor iar în lichidul extracelular ionii pozitivi de sodiu şi potasiu,
deci membrana este polarizată electric.
În momentul în care asupra neuronului acţionează un stimul are loc un transfer de ioni.
La început potenţialul electric devine 0, adică membrana se depolarizează, apoi se polarizează
în sens invers şi în interior vor predomina ionii pozitivi iar în exterior cei negativi. Această
polarizare în sens invers se numeşte potenţial de acţiune şi acesta este de fapt impulsul
nervos. După ce impulsul nervos s-a deplasat, membrana se repolarizează şi devine din nou
pozitivă în exterior şi negativă în interior (fig. 2).

Fig. 2. Schema distribuţiei ionilor în stare de repaus (a) şi în urma acţiunii unui stimul (b şi c)

În neuron impulsul nervos se propagă de la dendrite la corpul neuronului şi de acolo

mai departe, prin axon, la ramificaţia terminală.
Propagarea impulsului nervos nu se realizează la fel în fibrele amielinice şi mielinice.
În fibrele amielinice pe parcursul deplasării se pierde o cantitate de energie electrică
deoarece lipseşte stratul izolator de mielină. Impulsul nervos se propagă cu o viteză mai mică.
Fibrele amielinice intră în componenţa sistemului nervos vegetativ care coordonează
activitatea organelor interne. Organele interne sunt alcătuite din musculatură netedă care
reacţionează lent, în acord cu impulsurile mai lente aduse de aceste fibre.
 23
În fibrele mielinice impulsul nervos se propagă în salturi, din nod în nod. Din acest
motiv viteza de propagare este mai mare. Teaca de mielină având rol izolator, în aceste fibre
nu se pierde energie electrică. Fibrele mielinice realizează legătura între organele de simţ care
recepţionează stimulii externi, sistemul nervos central şi muşchii scheletici (de ex. Muşchii
membrelor). Viteza mare de propagare a impulsului nervos permite ca organismul să
reacţioneze prompt şi precis la modificările mediului (de ex. Dacă ne ardem tragem mâna
imediat).

B.3. Sinapsa
Impulsurile nervoase se transmit prin intermediul sinapselor. Transmiterea energiei de
la celulele receptoare ale organelor de simţ la neuronii senzitivi se realizează prin sinapsele
senzorio-neuronale, de la un neuron la alt neuron prin sinapsele interneuronale şi de la neuron
la celulele efectoare prin sinapsele neuro-musculare.
Sinapsa interneuronală are următoarea structură:
a. Componenta presinaptică se află pe terminaţia axonului şi are forma unui bulb
numit buton sinaptic. În butonul sinaptic se găsesc numeroase vezicule sinaptice care conţin
molecule de mediatori chimici (acetilcolina, dopamina, noradrenalina, serotonina). La nivelul
sinapsei membrana este îngroşată şi străbătută de canale prin care pot ieşi moleculele de
mediatori (fig. 3).

b. Componenta postsinaptică este o porţiune a dendritei care prezintă o îngroşare a

membranei pe care se găsesc receptori ai mediatorului chimic.
c. Între cele două membrane îngroşate se află un spaţiu numit fantă sinaptică în care se
găseşte lichid intercelular.
 24
Atunci când impulsul nervos ajunge la nivelul butonului sinaptic se eliberează
mediatorul chimic care traversează fanta sinaptică şi produce modificări la nivelul membranei
postsinaptice. Unele sinapse transmit impulsul nervos neuronului următor (sinapsă excitativă),
alte sinapse împiedică transmiterea impulsului nervos (sinapsă inhibitivă) (Hayes&Orrell, p.
63-68; Seamon&Kenrick, p. 48-49).

Activitate
Descrieţi calea parcursă de impulsul nervos din momentul în care vi se dă verbal un
ordin (ex.: puneţi mâna pe creion!) şi executarea mişcării.

C.Sistemul nervos central

C.1. Măduva spinării

C.2. Encefalul a. Trunchiul cerebral
b. Cerebelul
c. Diencefalul
d. Emisferele cerebrale

Toate componentele sistemului nervos central conţin substanţă cenuşie formată

preponderent din corpuri neuronale şi substanţă albă formată preponderent din fibre nervoase.

C.1. Măduva spinării este legată prin intermediul a 31 perechi de nervi spinali de
muşchi şi piele. Dacă aceşti nervi sau centrii nervoşi din măduvă sunt distruşi, muşchii
corespunzători paralizează.
La nivelul măduvei spinării se termină numeroase arcuri reflexe (ex. Arcul reflex al
reflexului rotulian, al reflexelor sudorale, reflexelor vasodilatatoare, vasoconstrictoare). Toate
reflexele medulare sunt înnăscute şi necondiţionate. Totuşi, centrii medulari fiind sub
controlul creierului, omul poate conştientiza aceste reflexe (Roşca, 1976, p. 69).

C.2. Encefalul este situat în cutia craniană. Encefalul este alcătuit din trunchiul
cerebral, cerebelul (creierul mic), diencefalul şi emisferele cerebrale. Pe faţa ventrală a
encefalului sosesc / respectiv de aici pornesc 12 perechi de nervi cranieni. Nervii cranieni au
 25
funcţii senzoriale, adică aduc informaţii de la organele de simţ (ex. Nervul optic sau nervul
acustico-vestibular) şi / sau funcţii motorii (inervează laringele, limba, unele organe interne
etc.)

a. Trunchiul cerebral este situat pe partea inferioară a emisferelor cerebrale. Este

alcătuit din mai multe formaţiuni printre care este şi bulbul.
În bulb se găsesc centrii nervoşi care reglează respiraţia, activitatea cardiovasculară,
masticaţia, deglutiţia, salivaţia, voma, tusea, fonaţia (emisia de sunete), reflexele salivare,
lacrimale, sudorale etc. Aceste reflexe sunt necondiţionate. Lezarea bulbului poate să producă
moartea instantanee.
Bulbul are legături nervoase cu creierul. Din acest motiv acţiunile reglate de bulb pot
fi conştientizate (Roşca, 1976, p. 69).

Pe toată lungimea trunchiului cerebral se întinde substanţa (formaţiunea) reticulată.

Substanţa reticulată are un rol deosebit de important în activitatea psihică deoarece este un
sistem activator nespecific care stimulează şi îmbunătăţeşte activitatea tuturor etajelor
sistemului nervos central şi activitatea analizatorilor.
De la receptori, pe căi aferente specifice, impulsurile nervoase ajung în zonele
corespunzătoare ale cortexului. Aceste impulsuri determină formarea senzaţiilor. În acelaşi
timp, de la căile nervoase specifice se desprind derivaţii nespecifice care ajung la substanţa
reticulată. Substanţa reticulată exercită o influenţă activatoare asupra sistemului nervos central
şi asupra analizatorilor.
Această formaţiune are un rol foarte important în menţinerea stării de veghe, a atenţiei,
a stării de conştienţă, influenţează motivaţia, emoţiile etc. (Roşca, 1976, p. 72).

b. Cerebelul sau creierul mic este situat pe faţa posterioară a trunchiului cerebral,
inferior de emisferele cerebrale şi este alcătuit din două emisfere cerebeloase.
Cerebelul are rol în realizarea reflexului necondiţionat de orientare care se produce ca
răspuns la acţiunea unor stimuli neaşteptaţi şi care determină atenţia involuntară. (Ex. – un
sunet neaşteptat produce o tresărire involuntară şi imediat ne orientăm în direcţia respectivă să
vedem ce s-a întâmplat. S-a produs reflexul de orientare şi atenţia ne-a fost atrasă involuntar
de sunetul respectiv).
Cerebelul are rol foarte important în coordonarea mişcărilor, reglarea echilibrului,
conducerea şi controlarea desfăşurării deprinderilor motorii (mers, înot, mersul cu bicicleta
etc.) (Roşca, p. 70).
 26

c. Diencefalul este aşezat sub emisferele cerebrale. Este alcătuit din mai multe
formaţiuni dintre care amintim talamusul şi hipotalamusul.
La nivelul talamusului informaţiile sosite de la organele de simţ sunt filtrate, astfel
încât la etajele superioare ajung doar informaţiile semnificative pentru organism.
Hipotalamusul coordonează activitatea glandelor endocrine şi a sistemului nervos
vegetativ, are un rol esenţial în reacţiile emoţionale şi în homeostazie, - adică în menţinerea
parametrilor interni ai organismului între anumite limite, chiar dacă mediul extern se modifică
(Roşca, 1976, p. 71; Foss, p. 280-290).
În jurul talamusului şi hipotalamusului se găsesc nişte formaţiuni care alcătuiesc
sistemul limbic. O parte a acestui sistem (hipocampul) are rol în memorie iar o altă porţiune
(septul) este implicat în stările emoţionale şi în comportamentul agresiv ( Hayes&Orrell, p.
75).

d. Emisferele cerebrale (creierul mare)

Emisferele cerebrale în partea superioară sunt separate prin scizura interemisferică iar
în partea inferioară sunt legate prin corpul calos. Substanţa cenuşie se află la periferie şi
formează scoarţa cerebrală (cortexul). Substanţa albă este în interior şi este formată din fibre
nervoase mielinice şi amielinice.
Emisferele cerebrale la exterior prezintă o serie de proeminenţe numite
circumvoluţiuni delimitate prin şanţuri. Şanţurile mai lungi şi mai profunde se numesc scizuri.
Fiecare emisferă prezintă pe faţa externă trei scizuri: scizura laterală a lui Sylvius, scizura
centrală a lui Rolando şi scizura parieto-occipitală (perpendiculară). Scizurile delimitează
patru lobi: lobul frontal, parietal, occipital, temporal (fig. 4).

Scoarţa cerebrală este un strat subţire de aproximativ 3 mm formată din substanţă

cenuşie cu o structură foarte complexă. Este alcătuită din aprox. 16 miliarde de neuroni şi
 27
aprox. 150 miliarde de celule gliale. Între celulele nervoase se stabilesc foarte multe sinapse
(Roşca, 1976, p. 79).
Neuronii din scoarţa cerebrală sunt grupaţi în trei tipuri de arii; ariile senzoriale,
motorii şi de asociaţie.
Ariile senzoriale primesc informaţii de la organele de simţ (ele reprezintă ultima
verigă a analizatorilor). Aceste arii sunt localizate astfel:
aria vizuală în lobul occipital
aria auditivă şi olfactivă în lobul temporal
aria gustativă, cutanată şi chinestezică în lobul parietal.
Aria motorie se află în faţa scizurii lui Rolando, în lobul frontal. De aici pornesc
fibrele nervoase eferente care conduc mişcările (Şchiopu, p. 190).
Ariile de asociaţie ocupă aproximativ ¾ din suprafaţa cortexului. Aici sunt prelucrate
informaţiile, aceste zone sunt “responsabile” de capacitatea noastră de a vorbi, scrie, citi, de a
gândi şi de a crea (Seamon&Kenrick, p. 58-61).

Lateralizarea sau asimetria funcţională a creierului. Cercetările neurochirurgului

Sperry (descrise în cartea lui H. Eysenck & M. Eysenck, “Descifrarea comportamentului
uman”, p. 111-117) au dovedit că cele două emisfere cerebrale nu îndeplinesc aceleaşi funcţii.
Despre funcţiile mentale care sunt legate mai strâns de una din emisferele cerebrale decât de
cealaltă emisferă spunem că sunt lateralizate. Una dintre emisfere (la oamenii dreptaci cea
stângă) este considerată dominantă. (Aceasta va determina şi mâna dominantă). Emisfera
dominantă are funcţii verbal-simbolice, adică aici se realizează înţelegerea limbajului şi
formularea conţinuturilor verbale care vor fi spuse sau scrise. De asemenea are rol în
activităţile care utilizează simboluri (semne): citire, scriere, matematică, înţelegerea hărţilor şi
altele. Oamenii care au leziuni cerebrale în aceste zone nu mai înţeleg ceea ce li se spune, uită
să citească, nu mai pot vorbi coerent.
Emisfera nedominantă are rol important în viaţa emoţională, înţelegerea semnalelor
nonverbale (recunoaşterea feţelor umane, a imaginilor, formelor), în activităţile artistice,
orientare spaţială.
La oamenii stângaci funcţiile menţionate anterior pot fi localizate invers
(Seamon&Kenrick, p.64, Hayes&Orrell, p. 121-124).

D. Sistemul nervos autonom (vegetativ)

Sistemul nervos autonom este alcătuit din fibre nervoase amielinice care se întind de la
partea inferioară a creierului şi partea superioară a coloanei vertebrale până la organele
 28
interne. Sistemul nervos vegetativ joacă un rol esenţial în emoţii, motivaţie, reacţia la stres
etc. Are două ramuri: ramura simpatică şi parasimpatică.
Ramura simpatică este implicată în declanşarea reacţiei de panică (starea de alertă) în
cadrul căreia se produc o serie de modificări care au rolul de a pregăti organismul în vederea
confruntării cu anumite situaţii periculoase. Dintre aceste modificări amintim tahicardia,
creşterea cantităţii de zahăr din sânge, accelerarea respiraţiei. Aceste modificări sunt relativ
inutile în majoritatea situaţiilor stresante cu care ne confruntăm în prezent dar ele au avut o
valoare adaptativă în etapele anterioare ale umanizării.
Ramura parasimpatică are efecte antagoniste, de restabilire a echilibrului organismului
(Hayes&Orrell, p. 80, Roşca, 1976, p. 74).

E. Activitatea nervoasă
E.1. Mecanismele reflexe ale activităţii nervoase
E.2. Excitaţia şi inhibiţia

Activitatea sistemului nervos are la bază reflexele şi procesele de excitaţie şi inhibiţie.

E.1. Mecanismele reflexe ale activităţii nervoase

Reflexele sunt de două feluri: necondiţionate şi condiţionate.

! Reflexele necondiţionate sunt reacţii înnăscute ale organismului la acţiunea
unor stimuli din mediul extern sau intern.
Aceste reflexe au fost cercetate de I. Pavlov. El a făcut numeroase experienţe pe
animale, de ex a studiat salivaţia la câini. În momentul în care câinele vine în contact cu hrana
începe să saliveze. Hrana deci este un stimul necondiţionat care întotdeauna declanşează
aceeaşi reacţie (numită reacţie necondiţionată): salivaţia.
Calea pe care o parcurg impulsurile nervoase pentru a realiza reacţia reflexă se
numeşte arc reflex. Arcul reflexului necondiţionat are următoarele elemente: receptorul, calea
aferentă, centrul nervos din etajele inferioare ale sistemului nervos, calea eferentă, organul
efector (muşchi, glande), derivaţia care transmite informaţiile spre cortex (fig. 5).
 29

Reflexele necondiţionate au următoarele caracteristici:

1. Se transmit ereditar şi se realizează fără învăţare prealabilă (nou-născutul sănătos
ştie să sugă fără să fi învăţat);
2. Au caracter de specie, adică sunt prezente la toţi indivizii sănătoşi dintr-o specie;
3. Au un caracter constant, adică se manifestă ori de câte ori acţionează stimulul
necondiţionat;
4. Sunt declanşate de stimuli care au o valoare biologică utilă (exemplu: hrana) sau de
stimuli dăunători (de exemplu: sub acţiunea căldurii puternice mâna se retrage). Cele mai
multe reflexe necondiţionate sunt necesare pentru menţinerea vieţii (reflexul suptului,
reflexele legate de digestie cum ar fi salivaţia, reflexele de apărare faţă de stimulii dureroşi,
reflexul necondiţionat de orientare etc.).
Există şi reflexe inutile, dar care probabil au fost utile într-o anumită perioadă a
formării omului. Un astfel de reflex este reflexul lui Moro. Nou-născutul lăsat să cadă pe
spate întinde braţele ca şi cum ar dori să se prindă de ceva. Puii de maimuţă se agaţă cu acest
gest de mama lor în timp ce ea se deplasează.
5. Arcul reflex este constituit de la naştere sau intră în funcţiune în anumite perioade
ale vieţii, fără învăţare (reflexele legate de reproducere);
6. Arcul reflex se închide la nivelul etajelor inferioare ale sistemului nervos central
(măduva spinării), dar are întotdeauna o derivaţie care ajunge la scoarţa cerebrală. Prin
intermediul acestei derivaţii reacţia necondiţionată poate fi condiţionată.
Lanţurile de reflexe necondiţionate se numesc instincte.

Reflexele condiţionate. Elaborarea reflexelor condiţionate a fost studiată tot de

Pavlov. El a observat că animalele cu care făcea experienţele nu începeau să saliveze numai în
 30
momentul hrănirii ci şi înainte, atunci când auzeau paşii laborantului care aducea mâncarea.
Sunetul paşilor, care în mod natural nu are o semnificaţie deosebită pentru animale, a devenit
un semnal care indica apropierea momentului hrănirii. După câteva asocieri dintre sunetul
paşilor şi hrană, sunetul a început să producă reacţia pe care anterior o producea numai
stimulul necondiţionat. Astfel stimulul neutru a devenit un stimul condiţionat care a început să
declanşeze reacţia condiţionată.
! Reflexele condiţionate nu sunt înnăscute, ca cele necondiţionate, ci sunt reacţii
dobândite de individ în cursul vieţii.
Elaborarea unui reflex condiţionat se realizează astfel: un stimul neutru se asociază de
câteva ori cu un stimul necondiţionat care produce o anumită reacţie necondiţionată. După
câteva asocieri stimulul neutru devine un semnal care prevesteşte apariţia stimulului
necondiţionat şi determină aceeaşi reacţie ca şi acesta. După ce devine semnal, spunem că
stimulul neutru a devenit stimul condiţionat iar reacţia pe care o declanşează devine reacţie
condiţionată (fig. 7). Pentru ca reflexul condiţionat să se menţină este important ca reacţia
condiţionată să ducă la un rezultat pozitiv, adică să fie întărit. Reacţiile neîntărite tind să se
stingă adică, să fie uitate. Schema arcului reflex condiţionat este prezentat în figura 8.

Faza I
Stimulul neutru Nici o reacţie
Stimulul necondiţionat Reacţie necondiţionată

Faza a II-a
Stimul neutru
Asociere
Stimul necondiţionat Reacţie necondiţionată

Faza a III-a
Stimulul neutru (condiţionat) Reacţia condiţionată

Fig. 7. Elaborarea reflexului condiţionat

 31

Reflexele condiţionate se caracterizează prin următoarele:

1. Sunt dobândite, adică se formează în timpul vieţii individului;
2. Au un caracter individual, adică indivizii dintr-o specie nu au aceleaşi reflexe
condiţionate;
3. Au un caracter temporar, adică se formează în anumite condiţii şi dispar dacă
condiţiile se schimbă;
4. Sunt declanşate de stimuli care nu au o valoare biologică directă, dar care au
dobândit o anumită semnificaţie pe parcursul vieţii;
5. Arcul reflex se închide la nivelul etajelor superioare ale encefalului (Roşca, 1976,
p. 63, 103-107, Hayes&Orrell, p. 13-15).

Temă obligatorie
Faceţi o schemă în care să arătaţi asemănările şi deosebirile dintre reflexele
necondiţionate şi condiţionate.

Activitate
Analizaţi din punct de vedere fiziologic următoarele reacţii şi arătaţi asemănările şi
deosebirile dintre ele:
- puneţi mâna pe un obiect fierbinte şi o retrageţi cu repeziciune;
- vedeţi un măr, întindeţi mâna, îl luaţi în mână şi îl mâncaţi.

E.2. Excitaţia şi inhibiţia

 32
Un grup de neuroni se află în stare de excitaţie atunci când neuronii recepţionează sau
emit informaţii, deci funcţionează şi se află în stare de inhibiţie atunci când nu funcţionează.
În continuare vom vorbi pe scurt despre câteva forme ale inhibiţiei.
a. În timp ce un elev învaţă anumite zone ale creierului său sunt în stare de excitaţie.
După un timp el începe să înţeleagă şi să memoreze mai greu, nu mai reuşeşte să rezolve nici
problemele uşoare. Zonele respective din scoarţă au obosit şi au trecut în stare de inhibiţie.
Această formă a inhibiţiei se numeşte inhibiţie de protecţie pentru că are rolul de a proteja
neuronii de epuizare.
Inhibiţia de protecţie (supraliminară) se produce atunci când celulele dintr-o
zonă a cortexului au fost supuse unei excitaţii intense sau de lungă durată şi s-a ajuns la
limita capacităţii de lucru (zona respectivă a obosit). Neuronii intră în stare de inhibiţie, se
odihnesc şi se refac.
b. Inhibiţia de stingere se produce dacă nu se mai repetă asocierea dintre stimulul
condiţionat şi necondiţionat sau dacă reacţia condiţionată nu este întărită de mai multe
ori (câinele aude paşii laborantului, se produce reacţia condiţionată, dar nu primeşte mâncare;
după un timp stimulul condiţionat nu mai declanşează reacţia condiţionată). În aceste cazuri
se produce stingerea reflexului condiţionat (uitarea).
c. O altă formă a inhibiţiei este inhibiţia de diferenţiere. Pentru a înţelege cum se
produce să ne gândim la copiii din clasa I care învaţă literele. Copilul învaţă că semnul M se
citeşte “m”. Pentru acest răspuns este lăudat. Peste câteva zile vede semnul N care este
asemănător, şi citeşte tot “m”. De această dată nu va mai fi lăudat. După câteva greşeli va
învăţa să-l diferenţieze pe M de N deoarece răspunsul greşit va fi inhibat.
În etapa iniţială a elaborării unui reflex condiţionat reacţia nu este declanşată numai
de stimulul corespunzător, ci şi de alţi stimuli asemănători. Dacă numai stimulul
corespunzător este întărit pozitiv, treptat reacţia condiţionată va fi declanşată numai de
acesta, iar în cazul stimulilor asemănători reacţia va fi inhibată. Această inhibiţie se
numeşte inhibiţie de diferenţiere pentru că are rol în diferenţierea stimulilor asemănători (de
fapt este o formă a inhibiţiei de stingere pentru că se datorează tot neîntăririi).
(Roşca, 1976, p. 117-122; Hayes&Orrell, p. 13).

Întrebare
Citiţi de mult timp acest curs? V-aţi plictisit? Vi s-a făcut somn? Aţi avea chef să faceţi
altceva? Cum explicaţi fiziologic aceste fenomene?

Rezumat
 33

1. Fiinţa umană este un sistem care:

- este format din două subsisteme (organismul şi psihicul)
- este reglat de sistemul endocrin şi nervos.
2. Sistemul nervos este format din ţesut nervos. Principalele componente ale ţesutului nervos
sunt neuronii.
3. Prin neuroni informaţiile circulă sub forma impulsului nervos. Legăturile dintre neuroni
sunt realizate prin sinapse.
4. Sistemul nervos este format din sistem nervos central (măduva spinării şi encefal) şi
sistem nervos periferic (sistem nervos somatic şi vegetativ).
5. Encefalul este alcătuit din trunchiul cerebral, cerebelul (creierul mic), diencefalul şi
emisferele cerebrale.
6. Trunchiul cerebral este alcătuit din mai multe formaţiuni dintre care fac parte bulbul şi
substanţa (formaţiunea) reticulată. Substanţa reticulată este un sistem activator nespecific.
7. Cerebelul sau creierul mic are rol în realizarea reflexului necondiţionat de orientare, în
coordonarea mişcărilor, reglarea echilibrului, conducerea şi controlarea desfăşurării
deprinderilor motorii.
8. Din diencefal fac parte talamusul, hipotalamusul sistemul limbic (hipocampul, septul).
9. Emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanţă cenuşie (care se află la periferie şi
formează scoarţa cerebrală) şi substanţă albă. Scoarţa cerebrală este alcătuită din aprox. 16
miliarde de neuroni grupaţi în arii senzoriale, motorii şi de asociaţie.
10. Cele două emisfere nu îndeplinesc aceleaşi funcţii. Emisfera dominantă are funcţii verbal-
simbolice, cea nedominantă are rol în viaţa emoţională, înţelegerea semnalelor
nonverbale, în activităţile artistice, orientare spaţială.
11. Sistemul nervos vegetativ are două ramuri (ramura simpatică şi parasimpatică) şi are un
rol esenţial în emoţii, motivaţie, reacţia la stres.
12. Reflexele necondiţionate sunt reacţii înnăscute ale organismului la acţiunea unor stimuli
din mediul extern sau intern, iar cele condiţionate sunt reacţii dobândite de individ în
cursul vieţii.
13. Neuronii se află în stare de excitaţie atunci când recepţionează sau emit informaţii şi se
află în stare de inhibiţie atunci când nu funcţionează. Inhibiţia are mai multe forme:
inhibiţia de protecţie, inhibiţia de stingere, inhibiţia de diferenţiere.
 34

B.DEZVOLTAREA FILOGENETICĂ A PSIHICULUI

1.Obiectul psihologiei animalelor;

2. Funcţii psihice la nevertebrate;
3. Funcţii psihice la vertebrate.

1.OBIECTUL PSIHOLOGIEI ANIMALELOR

Pentru ca să înţelegem mai bine psihicul trebuie să ştim din care moment al evoluţiei
speciilor putem să vorbim despre psihic, prin ce se caracterizează viaţa psihică a animalelor
care se află pe diferite trepte evolutive, prin ce se deosebeşte psihicul animalelor de cel al
omului. Aceste probleme sunt studiate de psihologia animalelor.
Psihologia animalelor sau zoopsihologia studiază comportamentul animalelor în
evoluţia filogenetică şi în dezvoltarea lor ontogenetică (Beniuc, p. 5).
 35
Prin filogenie sau filogeneză se înţelege procesul de evoluţie a formelor organice ori a
unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii. (DEX, p. 380)
Ontogenia sau ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală a organismelor vegetale
şi animale care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la
sfârşitul existenţei lui (DEX, p 721).
Psihologia animalelor deci studiază evoluţia comportamentului de la speciile
inferioare până la cele superioare cât şi modul în care se dezvoltă comportamentul animalelor
dintr-o anumită specie pe parcursul vieţii lor individuale.
Psihologia animalelor studiază animalele fie în mediul lor natural, fie în condiţii de
captivitate sau în laborator (ex cercetările lui Pavlov). Psihologia animalelor are legături
strânse cu o altă ştiinţă: etologia care studiază comportamentul omului sau al animalelor
în condiţiile de existenţă naturală (Beniuc, p. 8, Hayes&Orrell, p. 297 şi 381)
Reprezentanţi ai etologiei sunt K. Lorenz şi N. Tinbergen. O altă reprezentantă a etologiei
este Jane von Lawick- Goodall care a trăit mulţi ani în apropierea cimpanzeilor. Ea a studiat
relaţiile “interpersonale” dintre cimpanzei, relaţiile ierarhice, modul în care îşi îngrijesc puii,
cum se hrănesc. Despre aceste observaţii ale sale a scris o carte foarte interesantă: “În umbra
omului”. Alţi etologi au trăit în apropierea hienelor sau a leilor şi au adunat informaţii despre
viaţa lor.

2. FUNCTII PSIHICE LA NEVERTEBRATE

Orice organism, oricât de simplu ar fi, pentru ca să se menţină în viaţă trebuie să

recepţioneze informaţii despre modificările mediului extern şi să reacţioneze adecvat la
acestea. Astfel organismele recepţionează informaţii despre însuşirile fizice şi chimice ale
mediului (concentraţia unor substanţe, temperatura, luminozitatea ş.a.) şi reacţionează prin
apropiere de condiţiile de mediu favorabile şi îndepărtare de cele dăunătoare.
! Această proprietate de a recepţiona modificările mediului extern şi de a
răspunde la acestea prin modificări ale mediului intern şi prin reacţii externe (ex prin
mişcare) se numeşte excitabilitate.
Excitabilitatea caracterizează toate fiinţele vii începând de la cele unicelulare şi
reprezintă forma elementară a senzaţiilor.
Unii cercetători au făcut experimente cu un organism unicelular: parameciul. Pentru
parameci lumina reprezintă un stimul neutru iar temperatura ridicată un stimul negativ care
determină reacţia de îndepărtare. Prin asocierea repetată a luminii cu temperatura ridicată
lumina a devenit un semnal care a provocat îndepărtarea. Deci, deja la organismele
 36
unicelulare există senzaţii (parameciul recepţionează stimulii luminoşi şi temperatura) şi se
pot forma un fel de reacţii condiţionate, adică există o formă primitivă de învăţare.
Sistemul nervos apare pentru prima dată sub forma unei reţele difuze, fără un centru
nervos la hidră. La acest organism orice stimul produce o excitaţie care iradiază difuz în
reţeaua nervoasă. Animalul reacţionează cu tot corpul, indiferent de locul de aplicare a
stimulului. La hidră se pot elabora reflexe condiţionate, dar acestea sunt instabile, adică se
sting cu uşurinţă.
La animale cu sistem nervos ganglionar (ex. Râma) impulsul nervos determinat de
stimuli nu se răspândeşte difuz ci se îndreaptă spre ganglionul nervos şi de aici spre muşchi.
Aceste nevertebrate au organe de simţ, din acest motiv au senzaţii diferenţiate (de exemplu
râma are senzaţii olfactive, gustative, tactile, luminoase – fug de lumină).
Insectele au senzaţii olfactive şi vizuale bine dezvoltate. Ele au şi capacitatea de a
comunica printr-un limbaj alcătuit din mişcări sau din substanţe chimice mirositoare. Modul
comunicării este fixat prin instincte. De exemplu albina comunică celorlalte albine direcţia şi
distanţa până la hrană printr-un dans executat în forma cifrei 8. Direcţia dansului indică
poziţia iar rapiditatea semnalizează distanţa la care se găseşte hrana.
Cele mai multe comportamente ale insectelor au un caracter instinctiv. Instinctele sunt
lanţuri de reflexe necondiţionate înnăscute, care se transmit din generaţie în generaţie prin
informaţia genetică. Instinctele ajută adaptarea la mediu dacă condiţiile de mediu corespund
cu cele prevăzute de instinct şi o pot îngreuna sau împiedica dacă condiţiile se schimbă. Din
cauza predominării comportamentelor instinctive, nevertebratele au capacitate limitată de a
forma reflexe condiţionate, adică de a învăţa şi din acest motiv se adaptează greu sau deloc
dacă condiţiile de mediu se schimbă (Roşca, 1976, p. 143-149).

3. FUNCTIILE PSIHICE LA VERTEBRATE

Vertebratele au analizatori şi un sistem nervos bine dezvoltat. Sistemul nervos este

coordonat de encefal. Musculatura este bogat inervată, ceea ce asigură o mare varietate a
mişcărilor.
Peştii au senzaţii olfactive, gustative, tactile, vizuale şi senzaţii vibratile. Receptorii
senzaţiilor vibratile se găsesc pe linia laterală şi prin aceasta ei recepţionează informaţii
despre oscilaţiile apei. Comportamentul peştilor se bazează în mare măsură pe instincte dar şi
învăţarea are rol important.
 37
La păsări analizatorii vizual şi auditiv sunt foarte bine dezvoltaţi. Comportamentul
instinctiv este foarte complex şi este legat de construirea cuibului, apărarea teritoriului,
comunicare, împerechere, migraţie.
Etologii au constatat că instinctele sunt declanşate de „stimuli cheie”.
De ex dacă pe teritoriul unor păsări pătrunde o pasăre străină aceasta reprezintă
un “stimul cheie” care determină un comportament agresiv prin care se încearcă
îndepărtarea sa.
Dacă tensiunea internă datorată instinctului ajunge la un nivel ridicat comportamentul
instinctiv se declanşează chiar şi în lipsa stimulilor externi adecvaţi. Aceste comportamente se
numesc „reacţii în vid”.
De ex păsările ţinute în captivitate atunci când “ştiu” instinctiv că trebuie să
construiască cuibul pentru a depune ouăle fac mişcările corespunzătoare chiar dacă nu
au materialul necesar pentru construirea cuibului.
Păsările au o capacitate destul de mare de învăţare. Unele păsări învaţă să pronunţe
cuvinte, altele pot fi dresate pentru vânătoare sau pentru căutarea supravieţuitorilor unui
naufragiu.
La mamifere analizatorii, sistemul nervos şi mai ales encefalul sunt bine dezvoltaţi.
Comportamentul lor este foarte complex. Etologii folosesc mai multe criterii pentru ca să
aprecieze nivelul dezvoltării psihice a speciilor de animale. Astfel de criterii sunt capacitatea
de a folosi calea ocolită, „uneltele” şi capacitatea de a folosi experienţa anterioară în situaţii
noi, adică de a învăţa.
În experimentele care studiază capacitatea animalelor de a folosi calea ocolită între
animal şi ţintă (de regulă alimente) se pune un obstacol care trebuie să fie ocolit. Cu cât
animalul este mai dezvoltat psihic, cu atât observă mai repede calea ocolită. De ex găina se
mişcă agitată în faţa alimentelor şi nu observă posibilitatea de a ocoli obstacolul decât greu,
mai mult întâmplător. În aceeaşi situaţie câinele găseşte mult mai repede drumul (fig. 1).

Aliment Aliment

Găină Câine

Fig. 1. Utilizarea căii ocolite de găină şi câine

 38

Unele animale folosesc unelte şi în condiţiile lor naturale. Etologii au observat că

maimuţele scot furnicile din muşuroi cu ajutorul unui băţ lung.

W. Köhler a realizat un experiment care a devenit celebru. Un cimpanzeu se afla în

cuşcă. În afara gratiilor era o banană la care cimpanzeul nu reuşea să ajungă. În cuşcă se aflau
şi câteva beţe de bambus. După mai multe încercări nereuşite de a apuca banana, maimuţa a
luat una din beţe şi a reuşit să tragă banana. În zilele următoare ea a folosit tot mai frecvent
băţul, adică unealta, ceea ce arată că a învăţat să utilizeze această unealtă.

Într-un alt experiment maimuţa se afla în aceeaşi cuşcă cu aceleaşi beţe, dar banana
era la o distanţă mai mare. După multe încercări nereuşite şi crize de mânie, maimuţa a
început să se joace cu beţele şi întâmplător a introdus un băţ mai subţire într-unul mai gros.
Imediat a atras banana cu acest băţ prelungit. Altfel spus, maimuţa a reuşit să confecţioneze o
unealtă şi ulterior operaţia de confecţionare a fost repetată tot mai uşor.

Aceste experienţe au pus în evidenţă capacitatea acestor animale de a utiliza unelte şi

de a învăţa. Experienţele sunt interpretate diferit de psihologii de diferite orientări. Psihologii
gestaltişti, de ex. Köhler, consideră că soluţia problemei apare brusc, ca rezultat al unei
intuiţii. Ei numesc apariţia bruscă a soluţiei „reacţia aha”, adică în interpretarea lor rezolvarea
apare dintr-o dată, într-un moment de inspiraţie.
Cercetătorii de orientare pavlovistă susţin că maimuţa a folosit şi anterior obiecte cu
care a atras obiecte sau pe care le-a îmbinat. Ei explică aceleaşi fapte prin reflexe condiţionate
şi prin utilizarea experienţei anterioare (Roşca, 1976, p. 149-155).
Indiferent de orientare, toţi cercetătorii sunt de acord cu faptul că maimuţele şi delfinii
au „un fel de gândire”. Aceste animale sunt capabile să surprindă unele relaţii dintre obiecte şi
pot soluţiona unele probleme. Gândirea lor este elementară şi concretă, adică este o gândire
senzorio-motorie. (Cosmovici, 56).

Activitate
Urmăriţi timp de 15 – 20 minute comportamentul unui animal (pasăre, peştişor, câine,
pisică) şi identificaţi procesele psihice care stau la baza comportamentului său.
 39

Rezumat

1. Psihologia animalelor studiază comportamentul animalelor în evoluţia filogenetică şi în

dezvoltarea lor ontogenetică.
2. Etologia care studiază comportamentul omului sau al animalelor în condiţiile de existenţă
naturală.
3. Excitabilitatea este proprietatea organismelor vii de a recepţiona modificările mediului
extern şi de a răspunde la acestea prin modificări ale mediului intern şi prin mişcare.
4. Sistemul nervos apare pentru prima dată sub forma unei reţele difuze, iar la un nivel
superior sub forma unui sistem nervos ganglionar.
5. Insectele au senzaţii, au capacitatea de a comunica, iar comportamentele lor au
preponderent un caracter instinctiv.
6. Vertebratele au analizatori şi un sistem nervos bine dezvoltat. Sistemul nervos este
coordonat de encefal. Musculatura este bogat inervată, ceea ce asigură o mare varietate a
mişcărilor.
7. Unele mamifere au o gândire elementară, concretă (senzorio-motorie).

Întrebări de autoevaluare

Completaţi:
1. Sistemul nervos central este alcătuit din………..şi din…….……
2. Sistemul nervos periferic este format din……………………..şi din………………….
3. Ţesutul nervos este alcătuit din…………………………………
Identificaţi răspunsul corect:
4. Neuronii eferenţi:
a. transmit informaţiile de la un grup de neuroni la altul
b. conduc impulsul nervos dinspre periferie spre centru;
c. conduc impulsul nervos dinspre centru spre periferie;
5. Legătura dintre organele de simţ, sistemul nervos central şi muşchii scheletici este
realizată de:
a. fibrele nervoase mielinice;
b. dendrite;
c. fibrele nervoase amielinice.
 40

6. Componenta presinaptică se află:

a. pe axon;
b. în lichidul intercelular;
c. pe dendrită.
7. Sistemul activator nespecific al sistemului nervos central este:
a. bulbul;
b. substanţa reticulată;
c. emisfera cerebrală dominantă.
8. Inhibiţia de protecţie se produce dacă:
a. stimulii prezentaţi sunt foarte asemănători;
b. reacţia condiţionată nu a fost întărită de mai multe ori;
c. neuronii au funcţionat un timp îndelungat şi au obosit.
9. Sistemul nervos apare pentru prima dată la:
a. parameci;
b. hidră;
c. râmă.
10. Instinctele:
a. au rol important în învăţare;
b. îngreunează adaptarea la condiţii noi de viaţă;
c. ajută adaptarea la condiţii noi de viaţă;
11. Animalele mai dezvoltate psihic:
a. au instincte mai numeroase;
b. au senzaţii olfactive mai bine dezvoltate;
c. au o mai bună capacitate de a folosi experienţa anterioară.
12. Indicaţi prin linii corespondenţa dintre următoarele arii ale scoarţei cerebrale şi lobii în
care sunt situate:
ARIA LOBUL
Olfactivă frontal
Vizuală temporal
Gustativă occipital
Chinestezică parietal
Auditivă
 41
Motorie
Cutanată
13. Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate şi care sunt false:
a. Reflexele necondiţionate se transmit ereditar
b. Reflexele necondiţionate au un caracter temporar, adică se formează în anumite condiţii şi
dispar dacă condiţiile se schimbă;
c. Toţi indivizii sănătoşi dintr-o specie au aceleaşi reflexe condiţionate;
d. Reflexele necondiţionate au un caracter constant, adică se manifestă ori de câte ori
acţionează stimulul necondiţionat;
e. Arcul reflex al reflexului condiţionat este constituit de la naştere;
f. Arcul reflex al reflexului condiţionat se închide la nivelul etajelor inferioare ale sistemului
nervos central.
g. Reflexele necondiţionate sunt dobândite, adică se formează în timpul vieţii individului;

Unitatea de curs nr. 3

PROCESELE PSIHICE SENZORIALE

A. Senzaţiile
1.Analizatorul. Definiţia şi clasificarea senzaţiilor
2. Senzaţiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive şi gustativ
3. Senzaţiile proprioceptive, kinestezice şi de echilibru. Senzaţiile interne şi de
durere
4. Caracteristici ale senzaţiilor (durata, pragurile senzoriale, adaptarea senzorială)
B. Percepţia
 42
1. Definiţia şi funcţiile percepţiei
2. Localizarea stimulilor
3. Recunoaşterea imaginii perceptive
4. Constanţa perceptivă a mărimii, formei şi culorii

Obiectivele unităţii de curs

După parcurgerea unităţii de curs studenţii vor înţelege:

- modul în care se formează senzaţiile şi percepţiile;
- cauzele unor deficienţe senzoriale (miopie, hipermetropie, daltonism);
- consecinţele unor deficienţe senzoriale asupra dezvoltării psihice;
- producerea unor fenomene cunoscute din viaţa cotidiană (fenomenul phi, mişcarea
stroboscopică, adaptarea senzorială);
- modul în care se realizează localizarea stimulilor externi, recunoaşterea imaginii
perceptive şi corectarea impresiilor senzoriale, astfel încât să se păstreze constanţa
mărimii, formei, culorii

PROCESELE PSIHICE SENZORIALE

A. SENZATIILE

1.Analizatorul. Definiţia şi clasificarea senzaţiilor

2. Senzaţiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive şi gustativ
3. Senzaţiile proprioceptive, kinestezice şi de echilibru. Senzaţiile interne şi de durere
4. Caracteristici ale senzaţiilor (durata, pragurile senzoriale, adaptarea senzorială)

1. ANALIZATORUL. DEFINITIA SI CLASIFICAREA SENZATIILOR

 43
Relaţia dintre om şi mediul înconjurător se realizează prin intermediul organelor de
simţ. În organul de simţ (receptor) se găsesc numeroase celule senzoriale (receptoare). Atunci
când stimulii acţionează asupra organului de simţ, în celulele receptoare ia naştere un
potenţial electric numit potenţial receptor. Potenţialul receptor prin sinapsa senzorio-
neuronală se transmite la terminaţiile dendritice ale neuronului aferent şi declanşează impulsul
nervos. Această transformare a potenţialului receptor în impuls nervos se numeşte codare.
Fiecare organ de simţ este specializat să reacţioneze la anumiţi stimuli: receptorii din ochi
reacţionează la stimulii luminoşi (undele electromagnetice), cei din ureche la stimulii
auditivi (undele sonore) etc. Impulsul nervos parcurge calea aferentă alcătuită din fibre
nervoase senzitive şi ajunge la scoarţa cerebrală, în aria senzorială corespunzătoare organului
de simţ. Aici impulsurile nervoase sunt decodificate şi transformate în imagini vizuale,
auditive, olfactive etc., adică în senzaţii.
! Organul de simţ, calea aferentă şi segmentul cortical corespunzător (aria
senzorială) formează analizatorul (Popescu-Neveanu, 1997, p. 27).

! Senzaţiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul cărora sunt

reflectate însuşirile concrete şi separate ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile
acţiunii acestora asupra analizatorilor.
Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt în legătură cu funcţionarea
organelor de simţ [(senzorial = care se realizează prin simţuri (DEX, p. 976)]. Capacitatea de
a avea senzaţii se numeşte sensibilitate (idem, p. 976).
Senzaţiile au un rol fundamental în obţinerea informaţiilor despre mediu. Unele
cercetări au studiat efectele deprivării senzoriale asupra omului.

Un astfel de experiment a fost realizat de Bexton, Heron şi Scott ( după Roşca,

1971, p. 268; Predescu, p. 113). Subiecţii aveau ca sarcină să nu facă nimic, în
schimbul unei sume care era dublu faţă de ce ar fi putut câştiga în mod normal. Fiecare
subiect stătea culcat comod pe o canapea, având mâinile introduse în cilindri de carton
şi mănuşi, pentru a reduce la minimum stimularea tactilă. Ochii erau acoperiţi cu
ochelari translucizi care nu permiteau distingerea formei obiectelor. În încăpere se
auzea un uşor zgomot constant, produs de aparatul de aer condiţionat. În cea mai mare
parte a timpului subiecţii dormeau. În rest se plictiseau, făceau mişcări întâmplătoare
şi cei mai mulţi dintre ei au avut halucinaţii. La început vedeau puncte de lumină,
apoi figuri geometrice care s-au transformat în scene complexe şi bizare: şiruri de
 44
bărbaţi galbeni cu gurile deschise, procesiuni pe stradă etc. După două – trei zile
subiecţii renunţau la experiment, în ciuda câştigului.

În funcţie de natura stimulilor care acţionează asupra organelor de simţ senzaţiile pot
fi clasificate astfel:
1.senzaţii care furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe: vizuale,
auditive, cutanate, olfactive şi gustative;
2.senzaţii care furnizează informaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp:
proprioceptive, chinestezice şi de echilibru;
3.senzaţii care ne informează despre modificările mediului intern: foame, sete, durere etc.
(Popescu-Neveanu, 1997, p. 28).

2. SENZATIILE VIZUALE, AUDITIVE, CUTANATE, OLFACTIVE SI

GUSTATIVE

Stimulii care produc senzaţiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive şi gustative se află
în mediul extern şi acţionează asupra unor receptori care se numesc exteroceptori.

Senzaţiile vizuale

Stimulii care determină senzaţiile vizuale sunt undele electromagnetice cu lungimea

de undă cuprinsă între 390 – 760 milimicroni. Acestea sosesc la ochi de la sursele de lumină
sau de la corpurile luminate. Corpurile luminate absorb o parte din unde şi reflectă o altă
parte. Undele reflectate stimulează ochiul omului şi acesta vede obiectele colorate în funcţie
de lungimile de undă reflectate. Dacă un obiect absoarbe toate undele atunci obiectul este
văzut negru, dacă le reflectă pe toate atunci este văzut alb.
Receptorii vizuali se găsesc în retină şi sunt celule fotosensibile care după forma lor
se împart în conuri şi bastonaşe. Cu ajutorul conurilor vedem atunci când luminozitatea este
bună, iar cu bastonaşele atunci când lumina este slabă. Sub influenţa luminii în conuri şi
bastonaşe au loc procese chimice şi modificări electrice care se transmit la nervul optic
generând impulsul nervos. Pe retină se găseşte o zonă în care densitatea conurilor este mai
mare. Aici se formează cea mai clară imagine. Această zonă se numeşte foveea centrală. În
locul de unde porneşte nervul optic nu se găsesc nici conuri şi nici bastonaşe, din acest motiv
în acest loc nu se formează imagine. Această zonă se numeşte pata oarbă.
 45
Nervul optic reprezintă calea aferentă. Nervul optic ajunge în regiunea occipitală
unde impulsurile nervoase se transformă în senzaţii vizuale.
Pentru ca imaginea vizuală să se formeze, toate segmentele analizatorului trebuie să
funcţioneze.
Pentru ca să se obţină o imagine vizuală corespunzătoare trebuie să se realizeze câteva
condiţii:
1.cantitatea de lumină care intră în ochi să nu fie nici prea mare, nici prea mică. Această
cantitate depinde de gradul de dilatare a pupilei. Dilatarea sau contractarea pupilei sunt reglate
prin conexiune inversă de către segmentul central al analizatorului;
2. imaginea să se formeze exact pe retină. Aceasta se realizează prin acomodarea
cristalinului. Cristalinul este o lentilă elastică. Cu ajutorul muşchilor ciliari curbura
cristalinului se modifică în funcţie de distanţa la care se află obiectul pe care îl privim. La
unele persoane acomodarea nu se realizează corect şi din această cauză imaginea cea mai
clară s-ar forma fie în faţa, fie în spatele retinei, iar imaginea de pe retină este estompată.
Aceste persoane nu văd clar la distanţă (miopie) sau la aproape (hipermetropie)
(Seamon&Kenrick, p. 89);
3. axele globilor oculari să se întâlnească în punctul în care se află obiectul privit. Atunci
când privim un obiect apropiat ochii converg (axele se apropie), iar când privim un obiect
îndepărtat ochii diverg (axele se îndepărtează). Convergenţa şi divergenţa se realizează prin
contractarea / relaxarea muşchilor globilor oculari. Atunci când privim un obiect, creierul este
informat de gradul de tensiune al muşchilor globilor oculari şi al muşchilor ciliari ceea ce
indică distanţa la care se găseşte obiectul (Roşca, 1976, p. 245-246).
4. bastonaşele şi conurile să funcţioneze bine;
- dacă bastonaşele nu funcţionează corect, omul nu vede atunci când luminozitatea
este redusă (nu se poate „obişnui” cu întunericul);
- dacă unele tipuri de celule cu conuri lipsesc sau sunt prezente în număr insuficient
este afectată capacitatea de a distinge culorile. Incapacitatea completă de a distinge culorile se
numeşte acromatopsie. Aceste persoane văd doar negru, alb şi cenuşiu. Incapacitatea de a
distinge anumite culori se numeşte discromatopsie. Daltonismul este incapacitatea de a
distinge culorile roşu şi verde (frecvenţa sa este de 4% la bărbaţi şi 0,7% la femei); unii
oameni nu disting galbenul şi albastrul. În mod obişnuit cei care suferă de discromatopsie sau
acromatopsie nu îşi dau seama de deficienţa lor. Ei folosesc denumirile culorilor, dar în loc de
culoarea respectivă văd o altă culoare (Roşca, 1976, 223-227).
 46
Unul dintre primii care au descris discromatopsia a fost J. Scott, în secolul
XVIII. El îşi cunoştea deficienţa şi a studiat-o cu atenţie. Şi-a dat seama şi de faptul că
este o deficienţă ereditară. Mai mulţi membri ai familiei sale sufereau de acelaşi
“impediment”. El îşi prezintă problemele astfel (după Oancea-Ursu, p. 26): “Eu nu
cunosc nici un verde pe lume; culoarea roz şi una palid-albastră se aseamănă pentru
mine….Un roşu plin şi un verde plin, la fel, eu le-am crezut adesea de o potrivire
desăvârşită….un purpuriu deplin şi un albastru adânc câteodata mă derutează”.

Prin văz omul obţine aproximativ 80% - 90% din informaţiile despre mediu. Slăbirea
sau pierderea vederii reprezintă o mare psihotraumă pentru persoana în cauză. Vederea foarte
slabă se numeşte ambliopie, iar lipsa văzului se numeşte orbire sau cecitate. Ambliopia şi
cecitatea afectează puternic capacitatea de adaptare la mediu.

Senzaţiile auditive

Stimulii care produc senzaţiile auditive sunt undele sonore cu frecvenţa cuprinsă între
16 – 20.000 vibraţii pe secundă. Undele sonore reprezintă condensări şi rarefieri periodice ale
aerului produse de vibraţia unor corpuri. Sunetele muzicale şi vocalele se realizează prin
vibraţii periodice, zgomotele şi consoanele prin vibraţii neperiodice.
Celulele senzoriale auditive se găsesc în urechea internă. Vibraţiile aerului se propagă
până la aceste celule care transformă energia undelor sonore în impulsuri nervoase.
Impulsurile nervoase prin nervul acustico-vestibular ajung în regiunea temporală a scoarţei
cerebrale care reprezintă segmentul cortical al analizatorului (Roşca, 1976, p. 216-221).
Slăbirea auzului se numeşte hipoacuzie. Copiii hipoacuzici învaţă să vorbească mai
târziu decât ceilalţi copii. Unii dintre ei vorbesc dislalic (peltic); ei nu pronunţă corect unele
sunete (r, s, ş, ţ, c) pentru că nu le aud.
Lipsa auzului se numeşte surditate. Dacă nu se iau din timp măsuri de recuperare
persoana rămâne şi mută (surdo-mutitate). Deşi absenţa văzului afectează grav adaptarea la
mediu, absenţa auzului de la naştere are consecinţe mai grave asupra dezvoltării intelectuale.
Dezvoltarea gândirii este legată de dezvoltarea limbajului. Copiii surzi demutizaţi (care învaţă
limbajul oral şi scris-cititul) se dezvoltă intelectual ca şi copiii sănătoşi. La persoanele
nedemutizate gândirea se dezvoltă mai lent.

Senzaţiile cutanate
 47
Senzaţiile cutanate sunt de trei feluri: senzaţii tactile, termice şi de durere.
În cazul senzaţiilor tactile (de atingere şi presiune) stimulul este reprezentat de
suprafaţa obiectelor cu care pielea vine în contact şi care produc senzaţii de netezime,
asperitate, presiune.
În cazul senzaţiilor de temperatură stimulul este reprezentat de diferenţa de
temperatură dintre piele (320 – 330) şi obiectele sau aerul cu care vine în contact.
Stimulii care produc senzaţiile cutanate acţionează asupra receptorilor care sunt
diferiţi corpusculi distribuiţi inegal pe suprafaţa cutanată. Cei mai mulţi receptori se află pe
degete, buze, limbă, cei mai puţini pe spate. Corpusculii sunt înconjuraţi de terminaţiile
nervilor care conduc impulsurile nervoase la scoarţa cerebrală în zona parietală.
Senzaţiile de durere pot fi provocate de orice stimul (mecanic, termic, chimic,
electric) mai intens. Receptorii sunt terminaţiile nervoase libere din piele (Roşca, 1976, p.
214-215).

Senzaţiile olfactive

Stimulii senzaţiilor olfactive sunt substanţe în stare gazoasă care pătrund în fosele
nazale. Receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa nazală. Aceste celule transmit
impulsurile nervoase la nervul olfactiv care le conduce la scoarţa cerebrală în lobul
temporal (Roşca, 1976, p. 212).

Senzaţiile gustative

Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund în cavitatea bucală. Receptorii sunt
celulele gustative grupate în papile gustative. Papilele gustative situate pe vârful limbii sunt
sensibile la gustul dulce, cele situate lateral la acru şi sărat, cele de la baza limbii sunt
sensibile la gustul amar. Dulcele, acrul, săratul şi amarul sunt cele 4 gusturi fundamentale din
care se pot obţine toate celelalte gusturi. Aria senzorială se află în lobul parietal.
Alimentele sunt recunoscute prin recepţionarea simultană a informaţiilor gustative şi
olfactive. Dacă se elimină componenta olfactivă şi vizuală, numai prin gust alimentele nu pot
fi recunoscute (Roşca, 1976, p. 211).

3. SENZATIILE PROPRIOCEPTIVE, CHINESTEZICE SI DE

ECHILIBRU. SENZATIILE INTERNE SI DE DURERE
 48

Senzaţiile proprioceptive şi chinestezice

Senzaţiile proprioceptive ne informează despre poziţia corpului, iar cele chinestezice

despre mişcările efectuate de diferitele segmente ale corpului. Stimulii acestor senzaţii sunt
reprezentaţi de contracţia şi relaxarea muşchilor. Receptorii se numesc proprioceptori şi se
găsesc în muşchi, tendoane şi articulaţii.
Nervii transmit impulsurile nervoase la cerebel şi la scoarţa cerebrală. Cerebelul
coordonează mişcările implicate în reflexele necondiţionate şi în deprinderile motorii. În
scoarţa cerebrală zona de proiecţie se găseşte în zona parietală (Popescu-Neveanu, 1978, p.
560).
Aceste senzaţii au un rol important în controlarea mişcărilor. Mişcările sunt
coordonate prin mecanismul conexiunii inverse. În lobul frontal sunt elaborate planurile
mişcărilor. Aici se păstrează şi un model al acţiunii. Comenzile sunt transmise la muşchi.
Receptorii din muşchi trimit la lobul parietal informaţii chinestezice despre modul în care s-a
realizat mişcarea. Aceste informaţii sunt comparate cu modelul şi dacă mişcarea nu a fost
executată corect se trimit comenzi pentru corecţie. Dacă sensibilitatea chinestezică este
tulburată omul nu reuşeşte să îşi coordoneze mişcările. În aceste cazuri mâinile tremură sau
mersul devine greoi. (Roşca, 1976, p. 111-114, 208).

Întrebare
S-a luat curentul şi vreţi să aprindeţi o lumânare. Întindeţi mâna spre locul în care
ţineţi cutia cu chibrituri şi încercaţi să o găsiţi. Explicaţi ceea ce se întâmplă, luând în
considerare cele cunoscute despre senzaţii.

Senzaţiile de echilibru

Senzaţiile de echilibru semnalizează accelerarea sau încetinirea mişcărilor cât şi

modificările poziţiei corpului în raport cu centrul de greutate.
Stimulii sunt reprezentaţi de modificările stării de echilibru. Receptorii se află în
urechea internă. Nervul acustico-vestibular transmite impulsurile nervoase la diferite
segmente ale sistemului nervos. Senzaţiile de echilibru au rol în menţinerea echilibrului în
timpul mersului şi redresarea poziţiei de echilibru în cazul unor alunecări (Roşca, 1976, p.
210).
 49
Senzaţiile interne

Senzaţiile interne (organice) semnalizează modificările care au loc în interiorul

organismului. Stimulii sunt reprezentaţi de modificările compoziţiei chimice a sângelui şi
ţesuturilor. Receptorii numiţi interoceptori se află în pereţii vaselor, în organele şi ţesuturile
interne. Impulsurile nervoase ajung la diferite etaje ale sistemului nervos. Dintre senzaţiile
interne fac parte foamea, setea, greaţa, senzaţia de sufocare etc.
Spre deosebire de senzaţiile produse prin stimularea exteroceptorilor, stimularea
interoceptorilor nu duce la senzaţii clare şi precis localizate.
Senzaţiile organice au un rol vital deoarece semnalizează deficitul în anumite
substanţe necesare pentru menţinerea vieţii şi determină omul să acţioneze pentru restabilirea
echilibrului. Aceste senzaţii stau la baza trebuinţelor organice (Roşca, 1976, p. 207).

Senzaţiile de durere (algice)

Senzaţiile de durere semnalizează tulburările în funcţionarea unor organe sau

distrugerile de ţesuturi. Nu au un stimul specific. Orice stimul care depăşeşte o anumită
intensitate poate să producă durere (un sunet foarte puternic, lumina foarte intensă,
temperatura ridicată, contracţiile musculare puternice).
Senzaţiile algice au un rol deosebit de mare în apărarea organismului deoarece ele
determină omul să acţioneze pentru ca să îndepărteze cauzele durerii (Popescu-Neveanu,
1997, p. 31).

4. CARACTERISTICI ALE SENZATIILOR

(DURATA, PRAGURILE SENZORIALE, ADAPTAREA SENZORIALA)

Deşi senzaţiile sunt foarte variate, ele au câteva caracteristici comune. Dintre acestea
vom vorbi despre durata senzaţiei, pragurile senzoriale şi adaptarea senzorială.

Durata senzaţiilor

Aşa cum am arătat, senzaţiile se produc datorită acţiunii stimulilor asupra

analizatorilor. Dar durata de acţiune a stimulului asupra analizatorului nu coincide întru-totul
cu durata senzaţiei. Senzaţia nu apare imediat după ce stimulul a început să acţioneze asupra
receptorului ci la un anumit interval de timp numit timp de latenţă. Acesta la senzaţiile tactile
 50
este de 130 milisecunde, la senzaţiile de durere de 370 milisecunde, la senzaţiile gustative de
50 milisecunde (Radu, 1991).
Senzaţia nu dispare imediat după încetarea stimulării. Menţinerea senzaţiei timp de
câteva secunde se numeşte postacţiune sau post-efect.
În cazul senzaţiilor vizuale imaginea care se menţine după ce stimulul a încetat să
acţioneze se numeşte imagine consecutivă. Ea poate să fie pozitivă sau negativă. Imaginea
consecutivă pozitivă corespunde senzaţiei originale, iar cea negativă are culoare
complementară faţă de culoarea stimului (culorile complementare sunt cele prin amestecarea
cărora se obţine culoarea albă sau cenuşie).

Activitate
Priviţi geamul câteva secunde şi apoi închideţi ochii. Ceea ce vedeţi este o imagine
consecutivă pozitivă deoarece are aceeaşi culoare ca şi imaginea iniţială. Peste câteva minute
priviţi din nou geamul şi apoi uitaţi-vă pe o foaie albă. În acest caz se va forma o imagine
consecutivă negativă (Roşca, 1976, p. 228).

Post-efectul stă la baza a două iluzii vizuale denumite fenomenul phi şi mişcarea
stroboscopică.
Fenomenul phi se produce în felul următor: dacă avem mai multe beculeţe aşezate
foarte aproape şi beculeţele se aprind succesiv, la intervale foarte scurte de timp, vom vedea o
singură lumină care se deplasează. Acest fenomen este utilizat la unele reclame luminoase.
Mişcarea stroboscopică este un fenomen asemănător. Dacă ni se prezintă într-o
succesiune rapidă o serie de imagini care se deosebesc puţin între ele, vom vedea imagini în
mişcare. Pe acest fenomen se bazează cinematografia. Aceste iluzii se datorează faptului că
imaginea de pe retină şi din creier nu dispar imediat după ce a dispărut lumina sau imaginea
din faţa noastră, ci persistă câteva fracţiuni de secundă. Între timp apare următoarea lumină
sau imagine şi acestea se contopesc (Hayes&Orrell, p. 183).

Activitate
Mişcaţi repede o ţigară aprinsă într-o încăpere întunecată. Ce vedeţi? Cum explicaţi
acest fenomen?

Pragurile senzoriale
 51
Dacă pe mână cade un fir de praf, nu produce nici un fel de senzaţie. Tot aşa, un sunet
cu o intensitate foarte mică nu este auzit, o soluţie cu o concentraţie foarte mică de zahăr nu
produce senzaţia de dulce. Un stimul produce o senzaţie numai dacă este suficient de intens.
! Cea mai mică intensitate a unui stimul care poate determina o senzaţie se
numeşte prag absolut minim. Stimulii a căror intensitate nu depăşeşte acest prag se numesc
subliminali.
Pragul absolut minim variază de la o persoană la alta. Despre cei care recepţionează
stimuli de o intensitate mică spunem că au un prag minim redus şi o sensibilitate senzorială
mare. Invers, cei care au un prag ridicat – adică recepţionează doar stimulii cu o intensitate
mai mare – spunem că au o sensibilitate mai redusă. Pragul minim variază chiar şi la aceeaşi
persoană în funcţie de starea sa momentană (în funcţie de concentrarea atenţiei, oboseală,
motivaţie).
Pragul senzorial minim se stabileşte statistic. În acest scop se formează un eşantion
alcătuit dintr-un mare număr de persoane. Fiecărei persoane i se prezintă stimuli de diferite
intensităţi şi ea trebuie să spună dacă recepţionează sau nu stimulul (pentru a se evita
simularea uneori subiectului i se cere să dea răspuns şi fără să se prezinte stimuli). Se
calculează valoarea medie a stimulilor de intensitate minimă care au fost recepţionaţi. În felul
acesta s-a stabilit că la majoritatea oamenilor undele sonore de 16-20 vibraţii pe secundă
produc cea mai slabă senzaţie auditivă sau că apăsarea de 3 grame / milimetru pătrat produce
cea mai slabă senzaţie tactilă.

Dacă un obiect apasă foarte puternic pe mână nu produce senzaţie tactilă ci durere. La
fel, un sunet prea intens sau o lumină prea puternică nu produce senzaţie auditivă sau vizuală
ci durere pentru că are efecte nocive asupra receptorului.
! Intensitatea maximă a unui stimul care mai produce o senzaţie specifică se
numeşte prag absolut maxim.

Dacă cerem unei persoane să compare o greutate de 100 grame cu una de 101 grame,
ea nu va reuşi să spună care este mai grea. Dar dacă cerem să compare greutatea de 100 grame
cu una de 105 grame, probabil îşi va da seama de diferenţa de greutate. Dacă într-o cameră
sunt aprinse două becuri şi mai aprindem unul, se observă diferenţa. Dar dacă într-o sală sunt
200 de becuri şi se mai aprinde unul, nu se va remarca diferenţa.
Pentru ca doi stimuli diferiţi să producă senzaţii diferite, diferenţa dintre ei trebuie să
depăşească un nivel minim care se numeşte prag diferenţial.
 52
! Pragul diferenţial este diferenţa minimă care trebuie să existe între doi stimuli
pentru ca aceştia să producă senzaţii diferite (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).
Relaţia dintre intensitatea stimulilor şi a senzaţiilor a fost studiată încă din secolul al
XIX-lea. Ernst Weber în 1834 a descoperit prima lege a psihologiei care ne spune că raportul
dintre variaţia intensităţii stimulilor şi intensitatea primului stimul are o valoare constantă,
caracteristică stimulului. (Lieury, p. 24). De ex dacă subiectul trebuie să compare o greutate
de 100 grame cu alte greutăţi, el va remarca diferenţa dacă a doua greutate are cel puţin 102,5
grame. Dacă prima greutate are 200 grame, a doua trebuie să aibă cel puţin 205 grame. Dacă
prima are 300 grame, cealalta trebuie să aibă 307,5 grame. Calculând raportul dintre variaţia
intensităţii stimulilor şi intensitatea primului stimul obţinem întotdeauna 2,5%:

(102,5-100) / 100 = (205-200) / 200 = (307,5-300) / 300 = 2,5 / 100 = 2,5%

Pentru intensitatea sunetelor această constantă este 15%, pentru intensitatea luminii 1%,
pentru concentraţia gusturilor 20%, pentru intensitatea apăsării 14%. (Atkinson, p. 107).
Această lege nu este valabilă în cazul senzaţiilor de durere şi în apropierea pragului minim şi
maxim.

Adaptarea senzorială

Dacă intraţi într-o sală de cinematograf după ce s-a stins lumina, la început nu vedeţi
nimic, apoi “vă obişnuiţi” cu întunericul. Altfel spus, sensibilitatea analizatorului creşte pentru
ca şi stimulii slabi să fie recepţionaţi. Din punct de vedere fiziologic acest fenomen se explică
prin faptul că de la scoarţa cerebrală prin conexiune inversă ajung comenzi la ochi pentru ca
pupila să se dilate şi să între în funcţiune bastonaşele. Prin acelaşi mecanism atunci când ieşiţi
din cinematograf pupila se contractă şi intră în funcţiune conurile. Sensibilitatea analizatorului
vizual scade deoarece stimulul (lumina) are o intensitate prea mare.
Dacă intraţi într-un bazin de înot la început apa vi se pare rece, apoi vă obişnuiţi
deoarece sensibilitatea analizatorului cutanat scade. Într-o încăpere în care s-a fumat mult la
început mirosul de ţigară ne deranjează, apoi sensibilitatea analizatorului olfactiv scade. În
fiecare din aceste cazuri s-a produs adaptarea analizatorului.
Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilităţii analizatorului în funcţie
de intensitatea şi durata acţiunii stimulului.
Adaptarea se realizează în sensul creşterii sensibilităţii dacă stimulii au o intensitate
redusă şi în sensul scăderii sensibilităţii dacă stimulii au o intensitate mare sau acţionează
 53
timp îndelungat. Aceste modificări au un caracter adaptativ, adică au rolul de a asigura
recepţionarea optimă a stimulilor.
Adaptarea senzorială se manifestă în cazul senzaţiilor vizuale, olfactive, termice,
tactile (nu simţim hainele, pantofii pe care îi purtăm). Adaptarea faţă de senzaţiile auditive
este mai redusă (este vorba mai mult de orientarea atenţiei în altă direcţie). În cazul senzaţiilor
algice adaptarea este foarte redusă pentru că dacă ne-am obişnui cu durerea nu am lua
măsurile necesare pentru a-i înlătura cauzele (Popescu-Neveanu, 1997, p. 32).

Rezumat

1. Analizatorul este alcătuit din organul de simţ, calea aferentă şi segmentul cortical
corespunzător.
2. Senzaţiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul cărora sunt reflectate
însuşirile concrete şi separate ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii acestora
asupra analizatorilor.
3. Senzaţiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive şi gustative ne informează despre mediul
extern.
4. Senzaţiile proprioceptive, chinestezice şi de echilibru ne dau informaţii despre poziţia şi
mişcarea propriului corp.
5. Senzaţiile interne şi de durere ne informează despre modificările mediului intern.
6.Senzaţia apare la un scurt timp după ce stimulul a început să acţioneze asupra receptorilor
(timp de latenţă) şi se menţine puţin şi după ce stimulul a încetat să acţioneze (post-efect)
7. Cea mai mică intensitate a unui stimul care poate determina o senzaţie se numeşte prag
absolut minim. Intensitatea maximă a unui stimul care mai produce o senzaţie specifică se
numeşte prag absolut maxim. Pragul diferenţial este diferenţa minimă care trebuie să existe
 54
între doi stimuli pentru ca aceştia să producă senzaţii diferite se numeşte prag diferenţial.
8. Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilităţii analizatorului în funcţie de
intensitatea şi durata acţiunii stimulului.

B. PERCEPŢIA

1. Definiţia şi funcţiile percepţiei

2. Localizarea stimulilor
3. Recunoaşterea imaginii perceptive
4. Constanţa perceptivă a mărimii, formei şi culorii

1. DEFINITIA SI FUNCTIILE PERCEPTIEI

Aşa cum am arătat în capitolul anterior, omul obţine informaţii despre mediu prin
intermediul analizatorilor, sub forma senzaţiilor. Senzaţiile reflectă însuşirile simple, izolate
ale obiectelor. Pentru ca să ne adaptăm la mediu aceste informaţii nu sunt suficiente. Fiecare
obiect are mai multe însuşiri în acelaşi timp (de ex. un săpun are o anumită formă, culoare,
temperatură, miros etc.). Pentru ca să ne dăm seama ce este obiectul din faţa noastră
informaţiile obţinute prin intermediul mai multor organe de simţ trebuie să fie reunite,
sintetizate. La aceste informaţii senzoriale trebuie să se adauge cunoştinţele privind
denumirea obiectului, modul în care poate fi utilizat etc. Toate acestea se realizează cu
ajutorul percepţiilor.
! Percepţia este procesul psihic senzorial care semnalizează obiectele şi
fenomenele în totalitatea însuşirilor lor, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor (Popescu-Neveanu, 1997, p. 34).
Deşi au la bază senzaţiile, percepţiile sunt mai mult decât o sumă de senzaţii deoarece
ele includ şi alte informaţii, de exemplu amintirile legate de acel obiect.
Percepţiile realizează deci organizarea şi interpretarea conştientă şi inconştientă
a informaţiilor primite prin intermediul simţurilor (Hayes&Orrell, p. 41).

Pentru a înţelege rolul percepţiilor să ne imaginăm că suntem singuri într-o locuinţă pe

care nu o cunoaştem prea bine, este aproape întuneric şi s-a luat curentul. În aceste condiţii
cantitatea de informaţii recepţionate prin organele de simţ este mai redusă ca de obicei. De ce
fel de informaţii avem nevoie ca să ne orientăm? În primul rând trebuie să ştim unde se află
 55
obiectele din apartament (uşile, mobilele), adică să le localizăm. În al doilea rând trebuie să
recunoaştem obiectele pentru ca să le găsim pe cele de care avem nevoie.

Localizarea şi recunoaşterea obiectelor sunt două dintre funcţiile percepţiei (Miclea,

p. 61). Ele sunt funcţii independente deoarece sunt realizate de zone cerebrale diferite. Acest
fapt a fost constatat prin studierea persoanelor cu leziuni cerebrale. Dacă sunt lezate zonele
legate de localizare, bolnavul recunoaşte obiectele, dar nu reuşeşte să precizeze poziţia lor în
spaţiu. Dacă sunt lezate zonele implicate în recunoaştere subiectul poate să precizeze poziţia
obiectului, dar nu îl recunoaşte (Atkinson, p. 135; Lieury, p. 44).
A treia funcţie a percepţiei este în legătură cu unele deficienţe ale senzaţiilor.
Informaţiile obţinute prin simţuri nu corespund întotdeauna cu realitatea, noi totuşi percepem
obiectele aşa cum sunt ele în realitate. Aceasta se datorează fenomenului numit constanţă
perceptivă.
Cele mai importante funcţii ale percepţiilor sunt deci localizarea şi recunoaşterea
stimulilor şi asigurarea constanţei perceptive. Îndeplinirea corespunzătoare a acestor
funcţii reprezintă o condiţie esenţială a orientării în mediu, a adaptării la situaţia în care ne
aflăm.

2. LOCALIZAREA STIMULILOR
a. diferenţierea figură-fond
b. percepţia distanţei şi adâncimii
c. percepţia mişcării

Pentru ca să localizăm un obiect în primul rând trebuie să-l separăm de obiectele din
jur (de fond); în al doilea rând trebuie să stabilim la ce distanţă se află faţă de noi şi cum este
situat în spaţiu: sus, jos, mai aproape, mai departe în raport cu celelalte obiecte şi în al treilea
rând să ne dăm seama dacă este sau nu este în mişcare.

a. Diferenţierea figură -fond

În fiecare moment asupra noastră acţionează foarte mulţi stimuli: vedem obiectele şi
persoanele din jur, auzim ceea ce se vorbeşte, muzica vecinilor, zgomotul maşinilor de pe
stradă, simţim temperatura din încăpere etc. Dintre aceştia doar câţiva ne atrag atenţia şi sunt
recepţionaţi cu claritate (De ex ne concentrăm asupra textului pe care îl citim).
 56
Obiectele asupra cărora ne concentrăm devin figura (obiectul) percepţiei. Celelalte
elemente ale câmpului perceptiv care sunt recepţionate mai estompat alcătuiesc fondul
percepţiei.
Obiectul percepţiei nu este fix ci se schimbă în funcţie de mai mulţi factori:
- caracteristicile activităţii: obiectele cu care lucrăm devin „figura” sau obiectul
percepţiei (cartea pe care o citim, persoana cu care stăm de vorbă, melodia pe
care o ascultăm);
- factorii motivaţionali: obiectele care sunt în legătură cu interesele, dorinţele,
scopurile persoanei devin cu uşurinţă obiecte ale percepţiei;
- caracteristicile stimulilor: stimulii care au o intensitate mare, stimulii neobişnuiţi
sau cei care contrastează cu mediul devin obiecte ale percepţiei deoarece atrag
atenţia în mod involuntar (Popescu-Neveanu, p. 37; Hayes&Orrell, p. 181).

b. Percepţia distanţei şi adâncimii

Pentru ca să ne orientăm în mediu nu este suficient să evidenţiem figura (obiectul)

care ne interesează la un moment dat. Trebuie să apreciem distanţa la care se află acel obiect
faţă de noi şi să ne dăm seama de modul în care este situat în spaţiu, adică trebuie să-l vedem
în relief, tridimensional. Nu avem organe de simţ specializate pentru a recepţiona
informaţiile privind distanţa şi relieful. Aceste informaţii sunt recepţionate cu ajutorul unor
indicatori. Aceşti indicatori se împart în indicatori monoculari care pot fi utilizaţi şi atunci
când privim cu un singur ochi, şi indicatori binoculari care sunt folosiţi atunci când privim cu
ambii ochi.
Dintre indicatorii monoculari menţionăm:
- dimensiunea relativă: obiectele mai mici dau impresia că sunt situate la distanţă
mai mare;
- înălţimea în plan: avem tendinţa să considerăm că obiectele care sunt mai sus se
găsesc la distanţă mai mare;
- superpoziţia: un obiect care acoperă un alt obiect dă impresia că este mai aproape;
- gradientul de textură (concentraţia texturii): obiectele care sunt aşezate mai
distanţat, mai puţin concentrat şi care sunt văzute mai mari, cu toate detaliile par a
fi situate mai aproape şi cele care sunt văzute ca fiind mai mici, fără prea multe
detalii par a fi mai îndepărtate;
- paralaxa de mişcare: în timp ce ne mişcăm repede (ne aflăm în tren sau maşină)
obiectele sunt văzute mişcându-se în sens opus. Cele apropiate par a se mişca mai
 57
repede iar cele mai îndepărtate mai încet. Creierul foloseşte această informaţie
despre diferenţa de viteză cu care par a se mişca obiectele privite pentru a aprecia
distanţa la care se află obiectele.
Dintre indicatorii binoculari ai distanţei şi adâncimii fac parte:
- disparitatea binoculară: imaginile care se formează pe cele două retine se deosebesc
puţin, ceea ce se numeşte disparitate binoculară. Cele două imagini se sintetizează
(se unesc) la nivelul scoarţei cerebrale şi creează impresia de adâncime;
- convergenţa globilor oculari şi acomodarea cristalinului: aşa cum am arătat la
senzaţiile vizuale, pentru ca să vedem clar obiectele situate la diferite distanţe
axele globilor oculari trebuie să se întâlnească în punctul în care se află obiectul.
Pentru aceasta muşchii globilor oculari apropie sau îndepărtează axele realizând
convergenţa / divergenţa ochilor. În acelaşi timp cristalinul se bombează mai mult
sau mai puţin, ceea ce se realizează prin intermediul muşchilor ciliari. În timp ce
privim un obiect creierul primeşte informaţii despre gradul de tensiune al acestor
muşchi. Aceste senzaţii proprioceptive şi kinestezice se asociază cu informaţiile
vizuale ajutându-ne să percepem distanţa şi adâncimea (Hayes&Orrell, p.49-52,
Miclea, p. 73).

c. Percepţia mişcării obiectelor

Pentru ca să ne orientăm corect în mediu nu este suficient să detaşăm obiectele de fond

şi să le stabilim poziţia în spaţiu ci trebuie să ne dăm seama şi de direcţia şi viteza cu care se
mişcă. Percepţia mişcării obiectelor se realizează prin sintetizarea următoarelor informaţii:
- deplasarea imaginii pe retină;
- senzaţiile kinestezice care provin de la muşchii globilor oculari şi de la muşchii
implicaţi în mişcarea capului în timp ce se urmăreşte mişcarea obiectului;
- modificările de mărime, culoare, luminozitate ale obiectului care se mişcă;
- variaţia intensităţii sunetului produs de obiect (tren, maşină, paşii omului); prin
aceste semnale recepţionăm mişcarea chiar şi în absenţa văzului (Roşca, 1976, p.
254).

3. RECUNOAŞTEREA IMAGINII PERCEPTIVE

 58
Recunoaşterea este a doua funcţie esenţială a percepţiei. Recunoaşterea se realizează
prin punerea în corespondenţă a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea sa
(imaginea sa mintală) din memorie (Miclea, p. 80). Recunoaştem un obiect dacă reuşim să-l
includem într-o categorie, să-l denumim, dacă ştim cum se utilizează. (De ex recunoaştem o
persoană atunci când ne amintim cum se numeşte, cine este, unde am mai întâlnit-o)
Recunoaşterea ne permite să ne dăm seama şi de acele însuşiri ale obiectului care nu pot fi
recepţionate direct. (De ex vedem o casă şi ne dăm seama că în interior sunt mai multe
încăperi, chiar dacă nu am fost niciodată înăuntru).

Pentru recunoaşterea obiectelor sunt importante:

a. informaţiile senzoriale
b. cunoştinţele anterioare, motivaţiile, expectanţele persoanei, contextul în care întâlnim
obiectul (Miclea, p. 95).

a. Rolul informaţiilor senzoriale în recunoaştere. Pentru recunoaştere sunt esenţiale

informaţiile senzoriale privind forma, culoarea, mărimea etc., informaţii care sunt
recepţionate în prezent. Psihologii au studiat mai ales modul în care are loc recepţionarea
formelor şi rolul lor în recunoaştere.
Experienţe de acest fel au fost realizate de Hubel şi Wiesel. (Ei şi-au publicat primele
rezultate în 1968. Pentru cercetările lor au primit premiul Nobel în 1982). Subiecţii utilizaţi de
ei au fost pisici. Cercetătorii au implantat electrozi în anumiţi neuroni din talamusul şi
cortexul vizual al pisicilor şi apoi le-au prezentat stimuli vizuali elementari. De ex. În faţa
pisicii era un ecran negru pe care se proiecta un punct sau o linie orizontală, verticală sau
oblică. Cercetătorii au descoperit că o categorie de neuroni reacţionează atunci când în
câmpul vizual apar stimuli vizuali simpli (un punct situat într-o anumită poziţie – stânga sus,
linii care au o anumită înclinaţie etc.). Alţi neuroni au sarcina de a detecta unghiurile,
mişcarea etc.
Un alt cercetător, Blakemore, a arătat că aprox. 10% dintre neuronii din zonele vizuale
au funcţii prestabilite genetic. Restul neuronilor învaţă cum să reacţioneze în funcţie de
experienţa de viaţă (Miclea, p. 56-60; Foss, p. 41; Hayes&Orrell, p. 113, 433).

Formele pot fi recunoscute şi în absenţa văzului prin pipăit, adică prin percepţii
haptice1. În cadrul percepţiilor haptice informaţiile tactile se asociază cu cele kinestezice. La
acestea se adaugă amintirile legate de obiectele din categoria respectivă (Şchiopu, p. 335).

1
termenul haptic provine din limba greacă, de la cuvântul hapsis = a atinge
 59

b. Pentru recunoaşterea obiectelor percepute sunt foarte importante experienţa

de viaţă, cunoştinţele, contextul, expectanţele, motivaţia, adică datele stocate în memorie
în legătura cu acel obiect. Dacă un obiect nu este legat prin nimic de aceste date, nu poate fi
recunoscut.
Mai multe cercetări au demonstrat influenţa mediului de viaţă asupra percepţiei.

Cercetătorul C. Turnbull a studiat viaţa pigmeilor. El a mers cu unul dintre pigmei în

afara pădurii. Pentru el vederea unor întinderi imense de câmpie a fost o experienţă cu totul
nouă deoarece şi-a petrecut întreaga viaţă în pădure. Când a văzut o turmă de bivoli la
distanţă, a crezut că sunt furnici, pentru că i se păreau foarte mici. Apoi o văzut o barcă pe un
lac şi a crezut că este o bucată de lemn. Când s-a apropiat şi şi-a dat seama ce era a devenit
foarte agitat pentru că s-a gândit că a fost ceva magic. Datorită mediului în care şi-a petrecut
viaţa pigmeul nu a învăţat să recunoască obiectele situate la distanţă (N. Hayes şi S. Orrell, p.
44).

Recunoaşterea unui obiect poate fi uşurată sau îngreunată de contextul în care se află
cât şi de expectanţele (aşteptările) noastre.
Dacă zilnic ne întâlnim cu o persoană la locul de muncă, o recunoaştem
imediat, chiar dacă nu ne uităm la ea cu prea mare atenţie, deci chiar şi pe baza unui
număr redus de stimuli senzoriali (persoana se află în contextul său obişnuit şi noi ne
aşteptăm să o vedem acolo). Dacă ne întâlnim cu aceeaşi persoană într-un loc
neaşteptat s-ar putea să o recunoaştem mai greu, numai după ce ne uităm bine la ea
(pentru ca să o recunoaştem avem nevoie de mai mulţi indici senzoriali).

Percepţiile sunt influenţate de interesele şi motivele noastre.

Dacă ne este foame şi intrând în bucătărie zărim pe masă un obiect sferic de culoare
roşie ar fi posibil să credem că vedem un măr. Acelaşi obiect printre jucăriile copilului ar fi
considerat o jucărie.

Această particularitate a percepţiilor este utilizată în testele proiective (de ex testul

Rorschach sau TAT). Aceste teste sunt formate din imagini care pot fi interpretate în mai
multe moduri. Fiecare subiect interpretează imaginile în funcţie de însuşirile sale de
personalitate astfel încât psihologul are posibilitatea să deducă din răspunsuri informaţii
privind motivaţia, dorinţele, sentimentele subiectului (Hayes&Orrell, p. 184-186).
 60

Noi recunoaştem în general acei stimuli care ne atrag prin ceva atenţia şi sunt prezenţi
în câmpul nostru vizual sau auditiv un timp suficient de lung. Dar uneori percepem ceva fără
să ne dăm seama, fără să conştientizăm ce am perceput. Totuşi şi aceste percepţii au efecte
asupra vieţii noastre psihice. În aceste cazuri vorbim despre percepţie subliminală

Într-un experiment realizat de Lazarus şi McCleary subiecţilor li s-au prezentat o serie

de cuvinte. Prezentarea unora dintre cuvinte a fost însoţită de aplicarea unui uşor şoc electric.
La repetarea cuvintelor care au fost însoţite de şoc, la nivelul pielii s-a produs o reacţie
electrică puternică (altfel spus, s-a produs o reacţie condiţionată). Atunci când cuvintele au
fost prezentate subliminal, adică atât de slab încât subiecţii nici nu şi-au dat seama că le-au
văzut, reacţia electrică s-a produs din nou. Acest experiment arată că uneori şi evenimentele
pe care nu le conştientizăm pot avea un efect stresant.
Unele cercetări sugerează că percepţia subliminală poate fi folosită în publicitate.
Cercetătorii au proiectat subliminal cuvântul îngheţată într-un cinematograf. În timpul pauzei
s-a constatat că vânzările de îngheţată au fost mult mai mari ca de obicei; în acelaşi timp unii
spectatori s-au plâns de faptul că în cinematograf este prea frig. (Hayes&Orrell, p. 84, 187;
Cosmovici, p. 113).

Activitate
Căutaţi exemple prin care să demonstraţi rolul contextului, experienţei, motivaţiei în
recunoaşterea obiectelor percepute.

4. CONSTANŢA PERCEPTIVĂ A MĂRIMII,

FORMEI ŞI CULORII

În domeniul percepţiei există multe fapte greu explicabile. Psihologii gestaltişti şi

cognitivişti au făcut multe experimente ingenioase, dar nu au reuşit să găsească răspunsuri
unanim acceptate la toate întrebările. În continuare vom vorbi despre câteva dintre aceste
probleme. La început să ne punem două întrebări.
Dacă pe stradă priviţi un om care se apropie şi apoi se îndepărtează, imaginea care se
formează pe retina Dv la început devine tot mai mare, iar apoi se micşorează. Aveţi impresia
că omul în timp ce se apropie devine mai înalt, iar apoi pierde din înălţime?
 61
Ce formă are masa din sala de curs? Toţi studenţii îşi dau seama că are formă
dreptunghiulară, deşi nici unul nu o vede aşa ci, probabil, o vede sub forma unui trapez. De
unde ar trebui să privim masa pentru ca imaginea care se formează pe retină să fie într-adevăr
dreptunghiulară?
Creierul are capacitatea de a corecta informaţiile obţinute prin senzaţii pentru a
vedea obiectele aşa cum sunt în realitate. Această capacitate se numeşte constanţă
perceptivă (Hayes &Orrell, p. 49).

Constanţa perceptivă a mărimii

În timp ce un obiect se apropie sau se îndepărtează de noi imaginea retiniană se

măreşte, respectiv se micşorează. Totuşi nouă nu ni se pare că obiectele îşi schimbă
dimensiunea. Acest fenomen se numeşte constanţa perceptivă a mărimii şi se datorează
asocierii informaţiilor provenite de la retină cu cele privind distanţa la care se află obiectul
(indicatorii monoculari şi binoculari ai distanţei). Astfel creierul „ştie” de ex. că deşi obiectul
pare mai mic el nu s-a micşorat ci s-a îndepărtat. La aceste informaţii se adaugă experienţa
anterioară. De foarte multe ori vedem obiecte situate la distanţe mai mari sau mai mici, ne
deplasăm până la ele sau întindem mâna ca să le prindem şi astfel avem experienţa subiectivă
a distanţei, care se asociază cu experienţa privind variaţiile de mărime (Roşca, 1976, p. 241;
Popescu-Neveanu, 1997, p. 39).

Constanţa perceptivă a formei

Pe imaginea retiniană obiectele privite îşi schimbă continuu forma în funcţie de

direcţia şi distanţa la care se află faţă de noi. Totuşi, nouă nu ni se pare că obiectele îşi
schimbă forma ci le percepem aşa cum sunt în realitate, păstrându-şi forma. Acest fenomen se
numeşte constanţa formei şi se datorează asocierii informaţiilor retiniene cu cele privind
distanţa la care se află diferitele părţi ale obiectului faţă de subiect cât şi cu amintirile legate
de întâlnirile anterioare cu obiectul. Noi vedem obiectele în diferite poziţii, de la diferite
distanţe şi în creier se depozitează imaginea generalizată a obiectului care ne ajută să vedem
obiectele păstrându-şi forma (Roşca, 1976, p. 242).

Constanţa perceptivă a culorii

 62
Culoarea obiectelor depinde de undele electromagnetice reflectate. Dar obiectele nu
reflectă undele la fel în orice situaţie. O draperie roşie reflectă undele într-un fel atunci când
străluceşte soarele, altfel seara, în semiîntuneric şi altfel la lumina becului. Noi totuşi nu
spunem că şi-a schimbat culoarea ci o vedem roşie în fiecare din aceste situaţii. Omul percepe
relativ corect culoarea obiectelor, chiar dacă se schimbă intensitatea sau natura luminii. Acest
fenomen se numeşte constanţa perceptivă a culorilor şi se poate explica prin memorarea
culorii obiectelor familiare şi prin menţinerea relaţiilor de luminozitate şi culoare dintre
obiectele aflate în câmpul perceptiv (Roşca, 1976, p. 243).
Constanţa perceptivă demonstrează caracterul activ al actului perceptiv. Percepţia nu
constă în recepţionarea pasivă a unor informaţii ci este o sinteză şi interpretare a acestor
informaţii.

Temă obligatorie
Realizaţi o comparaţie între senzaţii şi percepţii.

Rezumat

1. Percepţia este procesul psihic senzorial care semnalizează obiectele şi fenomenele în

totalitatea însuşirilor lor, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
2. Cele mai importante funcţii ale percepţiilor sunt localizarea şi recunoaşterea stimulilor şi
asigurarea constanţei perceptive.
3. Obiectul percepţiei (figura) este obiectul asupra căruia ne concentrăm la un moment dat.
Celelalte obiecte percepute în acelaşi timp, dar mai estompat, formează fondul percepţiei.
4. Perceperea distanţei, a modului în care sunt aşezate obiectele în spaţiu
(tridimensionalitatea) şi a mişcării obiectelor se realizează prin sintetizarea mai multor
informaţii care sunt obţinute prin analizatorul vizual, prin prelucrarea inconştientă a
a unor informaţii de natură kinestezică (provenite de la muşchii globilor oculari, muşchii
ciliari) etc.
5. Imaginea perceptivă este recunoscută datorită prelucrării informaţiilor senzoriale
recepţionate în prezent şi datorită acelor informaţii din memorie care sunt în legătură cu
 63
obiectul (experienţa anterioară, cunoaşterea contextului în care poate fi întâlnit obiectul,
interesele subiectului etc.).
6. Informaţiile obţinute prin senzaţii nu reflectă întotdeauna realitatea. Capacitatea de a
corecta aceste informaţii prin asocierea informaţiilor obţinute prin intermediul mai multor
analizatori se numeşte constanţă perceptivă.

Întrebări de autoevaluare

1. Completaţi următorul tabel1

Senzaţiile Stimulii Locul Calea Segmentul

receptorilor aferentă central
Vizuale
Auditive
Cutanate
Olfactive
Gustative
Proprioceptive
De echilibru
Interne

Identificaţi răspunsul corect:

1
Informaţiile din curs nu vă permit completarea întregului tabel
 64
2. Foveea centrală este:
a. locul în care nu se formează imagine;
b. locul în care densitatea bastonaşelor este cea mai mare;
c. locul în care se formează cea mai clară imagine.
3. Discromatopsia reprezintă:
a. incapacitatea de a distinge culorile;
b. incapacitatea de a înţelege un mesaj scris;
c. incapacitatea de a distinge anumite culori.
4. Stimulii subliminali sunt:
a. stimulii a căror intensitate este mai mică decât pragul absolut maxim;
b. stimulii a căror intensitate este mai mică decât pragul absolut minim;
d. stimulii a căror intensitate este mai mare decât pragul absolut minim.
5. Adaptarea senzorială reprezintă:
a. modificarea sensibilităţii analizatorului;
b. îmbunătăţirea capacităţii de analiză vizuală;
c. adaptarea în urma unor traume care au afectat organele senzoriale.
6. Senzaţiile şi percepţia sunt procese psihice senzoriale deoarece:
a. ambele au un caracter subiectiv;
b. ambele se produc în urma acţiunii stimulilor asupra analizatorilor;
c. percepţia este o sumă de senzaţii.
7. În timp ce citim, textul parcurs reprezintă:
a. constanţa perceptivă;
b. fondul percepţiei;
c. obiectul percepţiei.
8. Disparitatea binoculară este:
a. o deficienţă a analizatorului vizual;
b. un indicator al adâncimii;
c. un semn al unei leziuni la nivelul lobului occipital;
9. Percepţiile haptice reprezintă:
a. iluzii vizuale;
b. pipăitul;
c. influenţa amintirilor asupra percepţiei actuale.
10. Datorită constanţei perceptive noi vedem obiectele:
a. cum am dori să fie;
b. cum au fost în trecut;
 65
c. cum sunt în realitate.

Unitatea de curs nr. 4

MEMORIA

1. Definiţie, rol, caracteristici, mecanisme

neurofiziologice
2. Memoria senzorială şi memoria de scurtă durată
3. Memoria de lungă durată
4. Condiţiile memorării şi învăţării eficiente
 66

Obiectivele unităţii de curs

După parcurgerea unităţii de curs vor reuşi:

- să înţeleagă rolul memoriei în viaţa psihică;
- să conştientizeze factorii care pot distorsiona amintirile;
- să înţeleagă structura memoriei şi rolul componentelor sale în stocarea, prelucrarea şi
reactualizarea informaţiilor;
- să eficientizeze activitatea proprie de memorare utilizând procedee adecvate;
- să acorde consiliere elevilor (părinţilor, cadrelor didactice), studenţilor privind metodele
eficiente de învăţare şi memorare.

MEMORIA

1. DEFINIŢIE, ROL, CARACTERISTICI,

MECANISME NEUROFIZIOLOGICE

! Memoria este procesul psihic cognitiv care realizează codarea, păstrarea şi

reactualizarea informaţiei.
Memoria are un rol central în viaţa psihică deoarece stabileşte legătura dintre trecut,
prezent şi viitor, adică asigură continuitatea vieţii psihice. Toate funcţiile psihice utilizează
informaţiile stocate în memorie. Memoria este esenţială pentru recunoaşterea obiectelor
percepute, înţelegere, rezolvarea de probleme, conştientizare etc.
Memoria are un caracter selectiv şi activ. Noi nu memorăm toate informaţiile
recepţionate şi nu reactualizăm informaţiile exact aşa cum le-am înregistrat. Informaţiile
suferă modificări pe perioada păstrării. Mulţi cercetători au făcut experimente pentru a stabili
 67
care sunt factorii care selectează şi modifică informaţiile înregistrate. Dintre aceşti factori fac
parte:
- limbajul - denumirile care însoţesc stimulii, întrebările prin care sunt solicitate relatări
despre evenimentele trecute influenţează amintirile;

Doi cercetători Loftus şi Loftus) au prezentat subiecţilor un film cu un accident

de circulaţie şi apoi le-au pus întrebări despre ceea ce au văzut. Un grup a fost întrebat:
“Cât de repede mergeau maşinile când s-au tamponat?” Unui alt grup i s-a pus
întrebarea: Cât de repede mergeau maşinile când s-au făcut praf?” După o săptămână
ei au fost din nou întrebaţi despre film şi li s-a cerut să spună dacă au văzut vreun
geam spart (în realitate nu a fost nici unul). Subiecţii, care după vizionarea filmului au
auzit cuvintele “s-au făcut praf”, au răspuns că au văzut sticlă spartă împrăştiată.
Amintirile lor au fost influenţate de modul în care a fost formulată întrebarea.

- gândirea - memoria modifică amintirile astfel să le facă mai inteligibile şi să le pună în

concordanţă cu părerile, concepţiile persoanei;
- emoţiile - de ex. dacă suntem într-o stare depresivă, tristă ne amintim de evenimente triste.

Psihologul Bower a cerut subiecţilor să noteze timp de o săptămână toate

lucrurile plăcute şi neplăcute care li se întâmplă. La sfârşitul săptămânii au fost
hipnotizaţi. Unora dintre subiecţi li s-a sugerat că sunt într-o dispoziţie bună, altora că
sunt deprimaţi, indispuşi. Apoi li s-a cerut să vorbească despre evenimentele din
timpul săptămânii. Cei din primul grup şi-au amintit mai multe evenimente plăcute, iar
cei din al doilea grup evenimente neplăcute. (Hayes&Orrell, p. 167-169; Miclea, p.
168).

Mecanismele neurofiziologice ale memoriei nu sunt prea bine cunoscute. Cercetările

arată că în stocarea informaţiilor un rol esenţial îl are hipocampul care este o parte a
sistemului limbic situat în jurul talamusului şi hipotalamusului (Hayes&Orrell, p. 111;
Lieury, p. 87).
Cercetările din ultimele decenii arată că există trei tipuri de memorie:
- memorie senzorială
- memorie de scurtă durată
- memorie de lungă durată
Relaţiile dintre ele sunt prezentate în fig. 1.
 68

Memorie Memorie Memorie

Stimulii senzorială de scurtă de lungă
din durată durată

mediu
Răspunsul organismului

Fig. 1. Fluxul informaţional şi sistemul memoriei umane conform schemei lui Atkinson şi
Shiffrin (după Baddeley, p. 15)
Întrebare
Amnezia este o gravă tulburare a memoriei care se manifestă prin ştergerea unor
amintiri. Enumeraţi cât mai multe dintre consecinţele acestei tulburări asupra adaptării la
mediu.

2. MEMORIA SENZORIALĂ ŞI
MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ
.
Stimulii care acţionează asupra analizatorilor produc o stare de excitaţie care nu
dispare imediat după ce dispare stimulul ci se menţine câteva sutimi de secunde. Această
reţinere a informaţiilor senzoriale pentru acest interval foarte scurt este realizată de către
memoria senzorială. O parte a informaţiei stocate în memoria senzorială este transmisă
memoriei de scurtă durată (Baddeley, p.15, Miclea, p. 189).
În memoria de scurtă durată se află informaţiile pe care le prelucrăm în prezent,
din această cauza ea se numeşte şi memorie de lucru.
Memoria de scurtă durată este partea activă a memoriei şi se suprapune parţial cu
focarul atenţiei şi al conştiinţei. Conţinutul memoriei de scurtă durată provine din stimulii
recepţionaţi în prezent şi din informaţiile extrase din memoria de lungă durată. Aceste
informaţii sunt utilizate pentru a recunoaşte obiectele din jur, pentru a înţelege ceea ce ni se
spune sau ceea ce citim, pentru a rezolva problemele actuale.
Memoria de scurtă durată, ca şi cea de lungă durată, codează, păstrează şi
reactualizează informaţiile.
 69
1. Memoria de scurtă durată foloseşte două coduri principale: codul vizual şi acustic.
Obiectele, aspectul fizic al persoanelor sunt codate vizual, adică sunt “transformate” în
imagini (reprezentări) vizuale. Informaţiile cu caracter verbal sunt codate acustic (reprezentări
acustice). De multe ori aceste coduri funcţionează concomitent: vedem ceva şi îl şi denumim,
ceea ce creşte eficienţa memoriei (teoria dublei codări) (Miclea, p.201, Lieury, p. 87).

2. Memoria de scurtă durată păstrează informaţiile timp de 15-20 secunde. Ea are un

volum (o capacitate) limitat. Psihologul G. Miller vorbeşte despre “numărul magic 7  2”
arătând că omul adult poate să reţină deodată 5-9 unităţi informaţionale care pot fi litere, cifre,
cuvinte, imagini ş.a. Dacă elementele sunt grupate atunci pot fi reţinute mai multe elemente
dar numărul grupelor va fi tot 7  2. Deci, dacă elementele sunt asociate, atunci capacitatea
memoriei de scurtă durată creşte. În acest caz sunt utilizate şi informaţiile stocate în memoria
de lungă durată (Miclea, p. 193; Baddeley, p.22).
3. În intervalul de 15 – 20 secunde informaţiile pot fi reactualizate cu uşurinţă. După
acest interval informaţia ori este uitată, ori trece în memoria de lungă durată (Miclea, p.197).
Uitarea în cadrul memoriei de scurtă durată este deci foarte rapidă şi se produce deoarece
informaţiile noi iau locul informaţiilor codate anterior. Uitarea se manifestă mai slab dacă
informaţiile sunt repetate deoarece în timpul repetării lor nu pot fi codate alte informaţii. De
asemenea repetiţia uşurează trecerea informaţiei în memoria de lungă durată (Baddeley, p.26).
Informaţiile importante sau cele frecvent repetate trec în memoria de lungă durată.

3. MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ

Memoria de lungă durată este “depozitul” care păstrează informaţiile timp îndelungat.
Şi în legătură cu memoria de lungă durată vom vorbi despre codare, păstrare, reactualizare şi
uitare.

1.Spre deosebire de memoria de scurtă durată care foloseşte mai ales codul vizual şi
acustic, memoria de lungă durată foloseşte preponderent un cod semantic. Informaţiile sunt
codate prin semnificaţiile lor (Miclea, p. 238).
Există multe dovezi în acest sens. Una dintre ele este aceea că dacă vi se spune o
propoziţie, chiar simplă, şi peste o oră vi se cere să o reproduceţi, nu o reproduceţi cuvânt cu
cuvânt ci spuneţi semnificaţia propoziţiei. Deci memoria de lungă durată păstreză
semnificaţiile.
 70
O altă dovadă este un fenomen frecvent observat: uneori vrem să spunem ceva, ştim
ideea, dar nu găsim cuvintele ca să le exprimăm. Deci în memorie păstrăm ideile. Acestea
trebuie “să se întâlnească“ cu cuvintele corespunzătoare ca să le putem exprima verbal.
În afară de codul semantic memoria de lungă durată foloseşte şi codul vizual, auditiv,
kinestezic etc., dar cel semantic se pare că este cel mai important.

2. În legătură cu păstrarea informaţiilor psihologii au încercat să afle:

-a. cât timp sunt păstrate informaţiile în memoria de lungă durată şi care este
volumul său
-b. de ce natură sunt informaţiile păstrate
-c. cum se realizează păstrarea lor, prin ce fel de reprezentări.

a. Memoria de lungă durată păstrează informaţiile timp de câteva minute, ore, zile,
luni sau chiar toată viaţa. Unii psihologi consideră că memoria de lungă durată are un volum
nelimitat şi fixează aproape toate experienţele de viaţă. Cu toate acestea nu putem reactualiza
totul, deoarece nu putem regăsi toate informaţiile. Unele informaţii pot fi reactualizate numai
în condiţii deosebite, de ex. sub hipnoză.
Cosmovici (p. 152) prezintă cazul unui copil din Ucraina care a fost deportat de nazişti
şi apoi lăsat în Ungaria. El a crescut acolo şi deoarece a fost foarte mic atunci când a
fost deportat, nu mai ştia nici numele său, nici localitatea unde se născuse. La vârsta
de 35 de ani un medic l-a hipnotizat şi în această stare şi-a amintit numele, prenumele
său şi al mamei sale, cât şi denumirea localităţii de origine. Pe urmă s-a întors în
Ucraina şi şi-a regăsit familia.

Probabil vi s-a întâmplat să începeţi să vizionaţi un film despre care aţi crezut că nu
l-aţi mai văzut şi să recunoaşteţi scenele pe parcurs. Filmul a fost înregistrat în memoria de
lungă durată.
Alţi psihologi susţin că memoria de lungă durată nu păstrează toate informaţiile
înregistrate, o parte dintre acestea sunt uitate (Miclea, 222).

b. Ce fel de informaţii păstrăm în memoria de lungă durată? Vă amintiţi de

învăţătoarea care v-a învăţat în clasa întâi? Vă amintiţi de colegii de clasă din liceu? Toate
aceste informaţii se referă la trecutul, la biografia Dv.
V-aţi făcut planuri pentru zilele următoare sau pentru vacanţă? Memoria păstrează şi
gândurile legate de planurile pe care ni le facem.
 71
Ştiţi ce înseamnă cuvântul galben? Din ce categorie face parte? Memoria păstrează
semnificaţia noţiunilor, relaţiile dintre ele.
Atunci când ne amintim de trecutul nostru sau de planurile de viitor, atunci când
utilizăm noţiunile, acestea intră în focarul conştiinţei şi informaţiile sunt utilizate în mod
direct, explicit.
Mulţi dintre Dv. aţi învăţat să mergeţi cu bicicleta, să patinaţi şi, bineînţeles, să scrieţi
şi să citiţi. Atunci când folosiţi aceste deprinderi, mişcările, acţiunile respective nu intră în
focarul conştiinţei, nu sunt conştientizate. Informaţiile din memorie sunt folosite în mod
implicit.

Psihologii consideră că în funcţie de natura informaţiilor păstrate putem vorbi despre

memoria explicită şi memoria implicită.
Memoria explicită cuprinde cunoştinţele care pot fi conştientizate, verbalizate,
reproduse sau recunoscute intenţionat. Aceste cunoştinţe sunt păstrate în memoria de lungă
durată sub formă verbală sau sub forma unor imagini (versurile unei poezii, imaginea camerei
de acasă). Memoria explicita păstrează:
- amintirile privind evenimentele prin care a trecut individul sau amintirile privind intenţiile,
planurile de viitor. Această parte a memoriei se numeşte memorie episodică (biografică),
respectiv prospectivă.
- semnificaţiile noţiunilor şi relaţiile dintre noţiuni (relaţiile de sub- şi supraordonare, relaţiile
de cauzalitate). Această parte a memoriei de lungă durată se numeşte memorie semantică.
Memoria implicită cuprinde cunoştinţele care pot fi conştientizate sau verbalizate
foarte greu şi imprecis şi care rezultă din modul în care acţionează individul. Memoria
implicită păstrează deprinderile sau reacţiile condiţionate. (Miclea, p. 228 – 232, Baddeley,
p. 80 – 83).

c. O altă întrebare pe care şi-au pus-o psihologii se referă la modul în care sunt
organizate şi păstrate informaţiile în memoria de lungă durată. Informaţiile sunt păstrate în
memoria de lungă durată sub forma unor reprezentări.1 Prin reprezentări înţelegem
“proiecţia în sistemul cognitiv a realităţii externe” (Miclea, 159). În acest sens reprezentările
nu sunt doar imaginile mintale (cum considera psihologia tradiţională, ci şi noţiunile, relaţiile
dintre noţiuni etc. Cunoştinţele pot fi reprezentate în memoria de lungă durată în mai multe
moduri, în funcţie de natura şi caracteristicile aspectelor reprezentate.

1
În psihologia tradiţională prin reprezentare se înţelege un “proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma
unor imagini unitare, dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor, în
absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor” (Popescu-Neveanu, 1997, p.44).
 72
c1. Categoriile. Categoria sau clasa cuprinde un grup de obiecte care se aseamănă prin
ceva (categoria copiilor de vârstă pubertară, categoria culorilor, a televizoarelor etc.).
Categoria poate fi reprezentată mental sub forma conceptelor (noţiunilor) sau sub forma
prototipurilor. Conceptul se exprimă printr-o definiţie care cuprinde toate caracteristicile
necesare şi suficiente ale clasei respective (ex triunghiul este un poligon format din trei laturi
care se unesc două câte două şi formează trei unghiuri interne). În procesul gândirii folosim
mai rar conceptele propriu-zise. În locul conceptelor folosim prototipurile.
Prototipul unei categorii este exemplarul pe care ni-l reamintim prima dată, atunci
când ne gândim la o anumită categorie (Miclea, 145).

Activitate
Rugaţi un coleg să vă spună trei fructe sau trei animale. Printre cele trei fructe
va aminti probabil şi merele, iar unul din animale va fi câinele. În ţara noastră mărul şi
câinele sunt prototipuri ale categoriilor de fructe şi animale.

c.2. Relaţiile dintre categorii sunt reprezentate mintal sub forma reţelelor semantice.
Reţelele semantice indică relaţiile de sub- şi supraordonare dintre noţiunile care reprezintă
categoriile. Atunci când utilizăm o noţiune noi o înţelegem deoarece ştim să o situăm în
reţeaua corespunzătoare (Miclea, p. 246). Dacă spun: “Maria s-a dus la plimbare cu bunica şi
cu verişoara sa”, înţelegeţi sensul propoziţiei pentru că în mintea Dv. există reţeaua semantică
privind raporturile de rudenie:

bunic - bunică
mama-tata fratele tatălui-soţia sa
Maria fiica lor (verişoara Mariei)

În memoria noastră există numeroase reţele semantice, de ex. cele privind animalele
(vertebrate-nevertebrate, mamifere-păsări-peşti-reptile-amfibieni) sau figurile geometrice.

c.3. Obiectele, peisajele, situaţiile complexe sunt reprezentate prin imagini mintale
sau scheme cognitive (cadre).
Imaginea mintală este o reprezentare care conţine informaţii despre însuşirile
concrete (forma, culoarea, mărimea) unor obiecte, în absenţa acţiunii stimulilor asupra
receptorilor specifici (Miclea, p. 160). Imaginile mintale nu sunt doar o “urmă” a percepţiilor
 73
ci în ele sunt incluse şi unele cunoştinţe din memoria de lungă durată (Miclea, p. 168). Aceste
cunoştinţe au un rol foarte important în cazul imaginilor care sunt create de subiect pe baza
informaţiilor obţinute indirect (prin lectură sau din discuţiile cu alte persoane) sau în timpul
reveriei.

Să presupunem că într-un oraş necunoscut intraţi într-o clădire despre care nu

ştiţi ce este şi ajungeti într-o sală în care sunt nişte bănci, în faţa băncilor este o masă
cu un scaun şi o tablă. Probabil vă daţi seama că sunteţi într-o şcoală. Informaţiile care
sunt organizate astfel încât să reprezinte nişte situaţii stereotipe formează o schemă
cognitivă sau un cadru. Informaţiile pe care vi le-am dat sunt întotdeauna adevărate
pentru o şcoală din ţara noastră. La acestea se pot adăuga informaţii care uneori sunt
adevărate, alteori nu. În clasă pot fi elevi, flori, materiale didactice etc.

Prin schemă cognitivă sau cadru înţelegem un grup de informaţii despre elementele
unei situaţii şi relaţiile dintre aceste elemente. Schemele cognitive sunt organizate ierarhic.
La vârf sunt datele care întotdeauna sunt adevărate privind situaţia respectivă. Acestora le sunt
subordonate informaţiile variabile, care nu sunt prezente întotdeauna (Miclea, 249).

c.4. Evenimentele, acţiunile mai complexe sunt reprezentate prin scenarii cognitive.
Un scenariu este format din mai multe cadre care descriu o succesiune de evenimente care se
petrec relativ asemănător. Şi scenariul are o organizare ierarhică, cu elemente întotdeauna
adevărate şi elemente variabile (Miclea, 254).

Cum călătorim cu trenul? Luăm bilet, ne urcăm în tren, aranjăm bagajele, ne

aşezăm, discutăm cu ceilalţi călători, arătăm biletul conductorului, luăm bagajele şi
coborâm. Aceste evenimente caracterizează o călătorie în general, este scenariul unei
călătorii. Scenariul este format din mai multe cadre: cumpărarea biletelor,
compartimentul şi ceea ce se întâmplă în compartiment, coborârea. Într-o călătorie cu
trenul este adevărat că întotdeauna urcăm în tren şi apoi coborâm. Celelalte elemente
uneori sunt prezente, alteori nu.

Cunoştinţele păstrate sub forma acestor reprezentări îndeplinesc mai multe funcţii în
activitatea mintală:
- păstrează informaţiile într-un mod organizat, în structuri
- asigură recunoaşterea obiectelor, situaţiilor, înţelegerea informaţiilor recepţionate
 74
- informaţiile corect structurate au un rol esenţial în efectuarea operaţiilor cognitive: în
efectuarea comparaţiilor, clasificărilor, în rezolvarea problemelor.
- orientează comportamentul (dacă nu cunoaştem cadrul, scenariul, putem să facem greşeli).

Atunci când sunt necesare, informaţiile din memoria de lungă durată sunt readuse în
memoria de scurtă durată unde sunt utilizate şi eventual îmbogăţite cu noi cunoştinţe. Apoi
informaţiile revin în memoria de lungă durată.

De exemplu, ceea ce învăţăm despre memorie, în timpul cursului se află în

memoria de scurtă durată (memoria de lucru). De aici informaţiile care au fost înţelese
pătrund în memoria de lungă durată. Atunci când veţi învăţa despre testele de
memorie aceste cunoştinţe revin în memoria de scurtă durată, sunt completate cu alte
cunoştinţe şi apoi din nou sunt depozitate în memoria de lungă durată. La examen
informaţiile sunt din nou readuse în memoria de scurtă durată.

Temă obligatorie
Realizaţi o comparaţie între memoria de scurtă şi lungă durată.

3. Reactualizarea (recuperarea) informaţiilor din memoria de lungă durată se

realizează prin readucerea lor în memoria de scurtă durată (memoria de lucru) unde sunt
utilizate pentru recunoaşterea stimulilor prezenţi, reproducerea unor cunoştinţe, rezolvarea
unor probleme etc.
Cercetătorii au studiat factorii care uşurează reactualizarea. Ei au atras atenţia
asupra importanţei indicilor de recuperare şi a contextului.
Reactualizarea informaţiilor se realizează mai uşor în prezenţa unor indici de
recuperare. Aceşti indici pot fi de natură semantică, asociativă sau imagistică.
Indici semantici sunt de exemplu categoriile care ne pot ajuta să ne amintim unele
cazuri particulare.

Uneori elevul care trebuie să răspundă aparent a uitat lecţia, nu reuşeste să

reproducă nimic. Dacă profesorul pune întrebări ajutătoare, elevul îşi reaminteşte ce a
învăţat. Ex. la ora de geografie elevul vorbeşte despre Austria şi nu mai ştie ce să
spună; profesorul, ca să îl ajute, poate să indice o categorie - îl întreabă ce ştie despre
munţii din Austria.
 75
Indici asociativi folosim atunci când un stimul ne reaminteşte un alt stimul cu care s-
a asociat pentru că au fost prezenţi de multe ori împreună.

De ex la gramatică cuvântul subiect este asociat cu cel de predicat. Dacă elevul

nu ştie ce are de făcut, profesorul poate să-l ajute: ai găsit predicatul, acum ce trebuie
să cauţi?.

Indici imagistici sunt imaginile (de ex fotografiile) care ne ajută să evocăm anumite
amintiri (Lieury, p. 103).

Cu cât un indiciu este mai bogat, mai complet, cu atât reamintirea este mai uşoară.
Din această cauză recunoaşterea este mai uşoară decât reproducerea. În cazul recunoaşterii se
dă indiciul cel mai complet, adică se prezintă întreaga informaţie.

Reactualizarea este uşurată dacă ne aflăm într-un context asemănător cu cel în care s-
a realizat înregistrarea informaţiilor. Contextul se poate referi la mediul extern sau la starea
internă a subiectului (Hayes&Orrell, p. 171).
Contextul extern este reprezentat de locul în care ne aflăm, persoanele cu care
suntem împreună etc. Dacă ne aflăm într-o anumită situaţie ne reamintim de diferite
evenimente care s-au asociat cu acea situaţie.

La o nuntă de multe ori participanţii discută despre ceea ce s-a întâmplat la o

altă nuntă; dacă ne întoarcem într-un loc unde nu am fost de mult - intrăm în şcoala în
care am învăţat - ne reamintim de unele evenimente la care altfel nu ne-am fi gândit.

Contextul intern se referă la starea afectivă a subiectului, boală, oboseală, efectele

unor droguri. Atunci când cineva este într-o stare depresivă îşi aduce aminte de evenimente
triste (la înmormântare se discută despre boli şi decese), dacă este bolnav îşi aduce aminte de
ceea ce i s-a întâmplat atunci când a mai fost la medic.

4. Uitarea informaţiilor înregistrate în memoria de lungă durată poate fi explicată prin

mai multe mecanisme (Hayes&Orrell, p.170).
Unii explică uitarea prin absenţa indicilor de recuperare. Dacă ni se dau aceşti indici
atunci ne reamintim cunoştinţele respective. Deci informaţia există în memoria de lungă
durată dar nu ştim unde să o căutăm.
 76
Uitarea poate fi explicată prin interferenţa dintre cunoştinţe. Dacă cunoştinţele noi se
aseamănă prin ceva cu cele vechi, atunci cunoştinţele vechi îngreunează însuşirea celor noi.

Dacă un prieten îşi schimbă numărul de telefon sau adresa, un timp vom avea
greutăţi atunci când trebuie să ne reamintim noul număr de telefon sau adresa nouă
pentru că aceste cunoştinţe interferează cu cunoştinţele vechi, care se refereau la
aceeaşi persoană.

Vi s-a întâmplat să aveţi emoţii foarte mari la o teză şi din cauza emoţiilor să
nu vă amintiţi lecţia? În aceste cazuri cunoştinţele însuşite au interferat cu starea
afectivă negativă, cu anxietatea şi cu gândurile neplăcute produse de această stare
afectivă. Toate acestea au produs o inhibiţie puternică şi au determinat uitarea lecţiei.

Teoriile psihanalitice explică uitarea prin mecanismul refulării. Unele evenimente care
au produs psihotraume puternice şi a căror amintire ar produce foarte multă anxietate sunt
refulate, reprimate în inconştient şi nu pot fi reactualizate decât în situaţii deosebite (hipnoză,
diferite metode utilizate în şedinţele psihanalitice).
Cea mai gravă formă a uitării este cea determinată de unele îmbolnăviri ale creierului.
În aceste cazuri vorbim despre amnezie.

4. CONDIŢIILE MEMORĂRII ŞI ÎNVĂŢĂRII EFICIENTE

Memoria are un rol important în învăţare. Cunoaşterea unor metode care ajută
memorarea poate să mărească eficienţa învăţării. Psihologii, în urma efectuării a numeroase
experimente, au formulat o serie de recomandări pentru a uşura memorarea atât la şcoală cât
şi în situaţiile extraşcolare (Cosmovici, p.146, Popescu-Neveanu, p. 91, Roşca, p. 282,
Baddeley, 224). În continuare vom prezenta câteva dintre acestea şi ne vom referi mai ales la
învăţarea şi memorarea de tip şcolar.
1. Învăţarea şi memorarea devin mai eficiente dacă elevul este bine motivat pentru această
activitate. Motivaţia se îmbunătăţeşte dacă elevul îşi dă seama de ce învaţă disciplina
respectivă, cum pot fi utilizate cunoştinţele însuşite în viaţă.
2. Elevul memorează mai uşor lecţia dacă a înţeles-o. Profesorul, atunci când predă, trebuie să
ţină seama de cunoştinţele anterioare ale elevilor, să utilizeze, dacă este posibil, materiale
didactice variate, să dea numeroase exemple concrete.
 77
3. Elevul reţine mai temeinic ceea ce asimilează prin activitatea proprie. Ne referim atât la
activitatea concretă care implică manipularea unor obiecte (efectuarea unor experienţe la
fizică sau chimie) cât şi la activitatea teoretică cu materialul verbal. În timpul învăţării este
bine să se facă sublinieri, însemnări, rezumate, scheme etc.
4. Pentru ca elevul reţină cunoştinţele, trebuie să le repete.
a. Mulţi elevi (şi studenţi) citesc lecţia de două-trei ori şi au impresia că o ştiu deoarece
recunosc textul. Dar recunoaşterea nu este echivalentă cu capacitatea de reproducere şi
utilizare a informaţiilor. După ce elevul a citit lecţia de câteva ori şi a înţeles-o trebuie să
încerce să o reproducă, să o spună cu cuvintele proprii (“metoda recitării”). Pe urmă se
autoverifică pentru ca să-şi dea seama ce a omis, ce greşeli a făcut, care sunt părţile pe care le
stăpâneşte mai puţin.
b. Repetiţiile trebuie să fie variate. Este inutil să cerem copilului să scrie aceeaşi definiţie de
foarte multe ori. Este mult mai bine să îi cerem să aplice definiţia, regula în forme cât mai
variate.
c. Repetiţiile pot fi făcute comasat sau eşalonat. În cazul repetiţiilor comasate lecţia este
repetată de mai multe ori succesiv, până când este bine învăţată. În cazul eşalonării repetiţiile
se fac la anumite intervale de timp. Dacă lecţia este uşoară, comasarea repetiţiilor poate fi mai
utilă. Dacă este mai dificilă, eşalonarea este mai eficientă deoarece:
- se reduce monotonia, oboseala, plictiseala
- informaţiile sunt reorganizate, sistematizate şi în perioadele dintre repetiţii, când elevul are
alte preocupări. La reluarea lecţiei, aceasta va fi mai bine înţeleasă.
5. O altă problemă este aceea dacă este mai bine ca lecţia să fie învăţată în întregime (“metoda
întregului”) sau pe părţi (“metoda părţilor”). Dacă lecţia este mai uşoară şi mai scurtă se
recomandă metoda întregului. Dacă este mai dificilă şi mai lungă este mai eficientă metoda
părţilor. Cea mai bună se pare că este metoda mixtă:
- la început se parcurge tot materialul pentru a se înţelege structura şi relaţiile
dintre părţi
- lecţia se împarte în fragmente logice
- se învaţă fiecare fragment
- se repetă lecţia integral
6. Lecţiile mai grele este bine să fie revăzute înainte de adormire deoarece materialul este
prelucrat, sistematizat şi în timpul somnului.

Activitate obligatorie
 78
Imaginaţi-vă că lucraţi la un cabinet de asistenţă psihopedagogică. Ce sfaturi aţi da
elevilor din clasele V - VIII care vi s-ar adresa din cauza dificultăţilor de învăţare? Dar
părinţilor şi cadrelor didactice care ar dori să ajute elevii respectivi?

Rezumat

1. Memoria este procesul psihic cognitiv care realizează codarea, păstrarea şi reactualizarea
informaţiei.
2. Memoria are un rol esenţial deoarece:
- asigură continuitatea vieţii psihice;
- fără datele stocate în memoria de lungă durată celelalte funcţii psihice nu şi-ar
putea îndeplini funcţiile.
3. Memoria are un caracter selectiv şi activ.
4. Memoria senzorială reţine informaţiile recepţionate de analizatori câteva sutimi de
secundă.
5. În memoria de scurtă durată se află informaţiile cu care lucrăm în prezent; ea are un
volum limitat (poate procesa 5 – 9 unităţi informaţionale) şi păstrează informaţiile timp de
15 – 20 de secunde; după acest timp informaţiile sunt fie uitate, fie trecute în memoria de
lungă durată.
6. Memoria de lungă durată păstrează informaţiile timp îndelungat; ea are un volum
nelimitat; unele date din memoria de lungă durată pot fi conştientizate mai uşor (memoria
explicită: episodică, prospectivă, semantică), iar altele mai greu (memoria implicită).
Informaţiile din memoria de lungă durată sunt păstrate sub forma reprezentărilor:
 79
concepte, prototipuri, reţele semantice, imagini mintale, scheme cognitive, scenarii
cognitive).
7. Reactualizarea este uşurată de indicii de recuperare (semantici, asociativi, imagistici) şi de
contextul extern sau intern.
8. Uitarea poate fi explicată prin absenţa indicilor de recuperare, interferenţa dintre
cunoştinţe, refulare, bolile creierului.
9. Învăţarea şi memorarea pot fi uşurate de: motivaţia adecvată, înţelegerea materialului care
trebuie învăţat, legarea învăţării de activitatea concretă sau mintală, cunoaşterea unor
metode eficiente de organizare a învăţării şi repetare a materialului.

Întrebări de autoevaluare

Completaţi:
1. Memoria este procesul psihic cognitiv care……………………
2. Memoria are un caracter……….şi…………

Completaţi tabelele:
3.
Memoria de scurtă durată Memoria de lungă durată
Codul utilizat
preponderent
Durata de păstrare a
informaţiilor
Volumul

4.
Aspecte ale realităţii externe Moduri de reprezentare
Obiecte, peisaje, situaţii complexe
Categorii de obiecte
Evenimente complexe
Relaţii dintre categorii
 80
Identificaţi răspunsul corect:
5.Memoria explicită cuprinde:
a. informaţiile pe care le exprimăm explicit;
b. informaţiile care pot fi conştientizate, reactualizate destul de uşor;
c. informaţiile care pot fi conştientizate, reactualizate greu sau deloc;
6.Interferenţa este:
a. o condiţie importantă a memorării;
b. un mod de reprezentare a realităţii;
c. una din cauzele uitării.
7. Dacă, pentru a reţine lecţia, aceasta trebuie repetată de mai multe ori, se recomandă:
a. repetiţiile să se facă întotdeauna la fel, pentru ca lecţia să fie bine memorată;
b. repetiţiile sa fie comasate;
c. repetiţiile să fie eşalonate.

Unitatea de curs nr. 5

LIMBAJUL ŞI GANDIREA

A. Limbajul
1. Limbaj şi comunicare; formele limbajului
2. Aparatul periferic şi centrii corticali ai limbajului verbal
3. Structura limbajului verbal
4. Limbajul nonverbal
B. Gândirea
1. Definiţia, componentele şi operaţiile gândirii
2. Funcţiile gândirii
 81

Obiectivele unităţii de curs

După parcurgerea unităţii de curs studenţii:

- vor conştietiza modul în care se desfăşoară comunicarea interumană şi factorii care o pot
îngreuna;
- vor cunoaşte schematic baza anatomo-fiziologică a limbajului verbal şi câteva dintre
consecinţele lezării centrilor corticali;
- vor cunoaşte structura limbajului verbal şi particularităţile limbajului nonverbal;
- vor înţelege modul în care se desfăşoară activitatea de gândire (componentele gândirii,
operaţiile utilizate pentru prelucrarea informaţiilor);
- vor conştientiza modul în care realizează raţionamentele inductive şi deductive şi
strategiile utilizate în rezolvarea problemelor.

LIMBAJUL ŞI GANDIREA

A. LIMBAJUL

1. Limbaj şi comunicare; formele limbajului

2. Aparatul periferic şi centrii corticali ai limbajului verbal
3. Structura limbajului verbal
4. Limbajul nonverbal

1. LIMBAJ ŞI COMUNICARE; FORMELE LIMBAJULUI

! Limbajul poate fi definit ca un sistem de sunete, gesturi, sau semne scrise care
alcătuiesc unităţi cu sens (ex. cuvinte), sunt aranjate în funcţie de anumite reguli (ex.
reguli gramaticale) şi care au rolul principal de a asigura comunicarea
(Seamon&Kenrick, p. 271).
 82
Limbajele sunt de două feluri: naturale şi artificiale. Limbajele naturale s-au format
şi s-au dezvoltat pe parcursul evoluţiei popoarelor şi sunt însuşite de fiecare individ în
ontogeneză, în cursul interacţiunii cu cei din jur. Ele au un caracter verbal (ex limba română)
sau nonverbal (ex gesturile). Limbajele artificiale au fost create de om (ex limbajul
matematic, al hărţilor, calculatoarelor etc.) (idem, p. 271).
Cea mai importantă funcţie a oricărui limbaj este cea de comunicare. Comunicarea
este un proces de transmitere a unor informaţii (Popescu-Neveanu, 1997, p. 69). Schema
generală a actului de comunicare este prezentată în fig. 1.
Emiţătorul transformă informaţia pe care vrea să o transmită într-un mesaj care este
exprimat printr-un cod, adică printr-un sistem de semne. Mesajul străbate canalul de
comunicare şi ajunge la receptor unde este decodificat şi transformat într-o informaţie mai
mult sau mai puţin asemănătoare cu cea originală. Pentru ca să se înţeleagă, emiţătorul şi
receptorul trebuie să aibă un repertoriu comun de semne (adică să înţeleagă în acelaşi fel
semnele). Această schemă este valabilă pentru orice comunicare: dintre oameni, dintre
animale, dintre om şi animale, om şi calculator etc.

Emiţător Receptor

Codare Decodificare

Repertoriu de semne
Fig. 1. Schema actului de comunicare (după Radu, 1991, p. 158)

În cazul comunicării interumane informaţia transmisă este formată din idei,

cunoştinţe, opinii, stări afective, dorinţe, comenzi etc. Emiţătorul transformă aceste informaţii
în mesaje utilizând un cod verbal sau nonverbal (gesturi). Canalul de comunicare poate fi
atmosfera, cablul telefonic, cartea, filmul etc. Persoana care recepţionează mesajul îl
decodifică, adică îl transformă din nou în idei, cunoştinţe, opinii etc şi îl înţelege mai mult sau
mai puţin corect.
Asemănarea dintre mesajul emis şi cel recepţionat poate fi mai mică sau mai mare.
Erorile de înţelegere se pot datora unor factori perturbatori care pot afecta oricare element al
sistemului de comunicare. Astfel pronunţarea defectuoasă este o sursă de eroare care afectează
 83
emiţătorul. Hipoacuzia sau cunoştinţele insuficiente pot fi surse de eroare la nivelul
receptorului. Mesajul poate fi distorsionat pe canal din cauza condiţiilor nefavorabile de
transmitere, distanţei mari dintre cei care comunică etc. Un factor care contribuie la reducerea
erorilor de înţelegere este redundanţa. Elementele redundante sunt acele elemente ale unui
mesaj care nu transmit informaţii suplimentare, fiind cunoscute dinainte, dar care uşurează
înţelegerea ( ex dacă cineva reia explicaţiile intr-o formă asemănătoare) (Roşca, 1976, p. 320-
322, 338).

Temă
Concretizaţi schema comunicării descriind modul în care se realizeaza comunicarea
dintre un adult surdo-mut şi un copil. Analizaţi componentele actului de comunicareşi cauzele
dificultăţilor care ar putea să apară.

Formele limbajului
Limbajul, în funcţie de natura semnelor utilizate, poate fi limbaj verbal sau nonverbal.
Limbajul verbal în funcţie de orientare poate fi limbaj extern care de regulă se
adresează altora sau limbaj intern care se desfăşoară pe plan mintal. Limbajul verbal-extern,
în funcţie de rolul subiectului, poate fi clasificat în limbaj activ (subiectul este emiţător) sau
pasiv (subiectul este receptor), iar în funcţie de modul de transmitere al mesajului în limbaj
oral sau scris (Roşca, 1976, p. 343).
Limbajul nonverbal are două forme: paralimbajul şi metacomunicarea (fig. 2).

Oral Scris
activ vorbire scriere
extern
pasiv ascultare citire
verbal

intern

Limbaj
paralimbaj
nonverbal
metacomunicare
 84

Fig. 2 Formele limbajului

2. APARATUL PERIFERIC ŞI CENTRII CORTICALI

AI LIMBAJULUI VERBAL

Aparatul periferic al limbajului verbal este alcătuit din trei sisteme distincte:
- sistemul respirator - format din muşchii intercostali, abdominali, diafragma şi
muşchii traheo-bronhiali care au rol în respiraţie.
- sistemul generator - alcătuit din laringe şi coardele vocale, vălul palatin, limba şi
dinţii care au rol în producerea şi modelarea sunetelor
- sistemul rezonator - format din cavitatea toracică, laringe, faringe, cavitatea bucală,
cavitatea nazală.
Vorbirea se realizează în faza de expiraţie. Muşchii din sistemul respirator se contractă
şi aerul este împins spre exterior. În acelaşi timp, sub acţiunea impulsurilor nervoase sosite de
la scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează şi produc undele sonore. Undele sonore suferă
modificări în funcţie de poziţia vălului palatin, buzelor, limbii, dinţilor cât şi în funcţie de
modificările volumului şi formei cavităţilor rezonatoare (Roşca, 1976, p. 328).

Centrii corticali ai limbajului verbal. Centrul cortical care realizează recepţionarea

şi înţelegerea limbajului oral se află în aria temporo-parietală (centrul Wernicke) (Roşca,
1976, p. 138). Lezarea acestei zone determină afazia senzorială. Bolnavii care suferă de
această tulburare vorbesc fluent, dar nu înţeleg ceea ce li se spune. Din acest motiv vorbirea
lor de multe ori devine bizară, lipsită de sens.
Centrul vorbirii se află în zonele motorii din lobul frontal (centrul Broca). Lezarea
acestei zone produce afazia motorie. Aceşti bolnavi înţeleg ceea ce li se spune dar se exprimă
lent, greoi, pronunţă incorect cuvintele. De regulă centrii vorbirii sunt localizaţi în emisfera
stângă (Seamon&Kenrick, p. 63; Hayes&Orrell, p. 117).

3. STRUCTURA LIMBAJULUI VERBAL

Limbajul verbal este un sistem de semne acustice şi grafice care sunt utilizate în
procesul de comunicare (limbajul extern) şi în activitatea mintală - gândire, învăţare,
memorare, reverie etc. (limbajul intern) (Seamon&Kenrick)
 85
Limbile naturale sunt studiate de lingvistică. La graniţa dintre lingvistică şi psihologie
s-a format psiholingvistica. Aceasta studiază influenţa fenomenelor psihice asupra modului de
a înţelege limbajul şi de a se exprima (Cosmovici, p.171). În continuare vom vorbi despre
câteva probleme psihologice legate de componentele limbajului.
Fonemele (sunetele) sunt cele mai mici unităţi sonore care intră în componenţa
morfemelor şi cuvintelor. Ele sunt studiate de fonetică. Fonemele nu au un înţeles propriu-zis
(unele dintre ele pot exprima stări afective de durere, mirare, bucurie: Au!, Ooo!).
Semnificaţia unui cuvânt nu depinde de fonemele din care este alcătuit [(omonimele sunt
formate din aceleaşi sunete dar au sensuri diferite în funcţie de context (port, mare, poartă
etc.); sinonimele sunt formate din sunete diferite, dar au aceeaşi semnificaţie (zăpadă, nea,
omăt)]. Fonemele servesc la identificarea şi deosebirea cuvintelor. Ele se împart în două mari
categorii: vocale şi consoane. Consoanele sunt mai importante pentru identificarea cuvintelor
decât vocalele (Roşca, 1976, p. 332-334).
Din unirea fonemelor rezultă morfemele (silabele). Unele cuvinte sunt formate dintr-
un singur morfem, cele mai multe sunt alcătuite din mai multe silabe. Cuvântul are rolul
principal în comunicare. Cuvintele sunt nişte semne care înlocuiesc obiectele, fiinţele,
fenomenele, acţiunile etc. (Cosmovici, p. 170). Majoritatea cuvintelor au o semnificaţie care
este de fapt noţiunea.
Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează lexicul sau vocabularul. Limba română
este formată din peste 120000 cuvinte. Adulţii cu un nivel cultural mediu cunosc semnificaţia
a aproximativ 12000 cuvinte. Cei cu o cultură mai bogată cunosc sensul a aproximativ 14000
cuvinte.
Vocabularul unei persoane are două “zone”: vocabularul activ şi cel pasiv:
- vocabularul activ este format din toate cuvintele pe care le utilizăm în vorbire;
- vocabularul pasiv cuprinde toate cuvintele pe care le înţelegem.
Vocabularul pasiv întotdeauna este mai bogat. Cunoaştem multe arhaisme, regionalisme etc.
pe care le folosim foarte rar sau deloc. Limitele dintre vocabularul activ şi pasiv nu sunt
rigide. Prin învăţare sfera vocabularului pasiv se lărgeşte.

Întrebare
Ce termeni au pătruns în vocabularul D-voastră pasiv (sau poate chiar activ) de când
studiaţi cursul de psihologie generală?

Cuvintele pot să treacă din vocabularul pasiv în cel activ sau invers, în funcţie de modificările
preocupărilor (dacă cineva se ocupă de psihologie medicală cuvinte ca nevroză, hipomnezie,
 86
oligofrenie intră în vocabularul activ şi sunt folosite aproape zilnic; după schimbarea locului
de muncă sau pensionare aceste cuvinte intră în vocabularul pasiv) (Roşca, 1976, p. 335).
În timpul comunicării cuvintele sunt grupate în propoziţii şi îşi modifică forma după
reguli specifice limbii – reguli studiate de gramatică.
Structura gramaticală a limbilor naturale a fost studiată de lingvistul american Noam
Chomsky. El a elaborat teoria gramaticii generative sau transformaţionale care a avut un
mare răsunet şi în psihologie. Pentru Chomsky o limbă poate fi definită ca mulţimea tuturor
propoziţiilor corecte din punct de vedere gramatical care pot fi formulate în limba respectivă.
Această mulţime bineînţeles este infinită. Gramatica unei limbi este un ansamblu finit de
reguli care funcţionează ca un mecanism capabil să genereze toate propoziţiile care formează
limba respectivă.
Vorbirea începe cu apariţia motivului (dorim să spunem ceva). Apoi ideea care există
în minte este transpusă (de obicei pe planul limbajului intern) într-o propoziţie-nucleu sau
schemă verbală formată dintr-un substantiv şi un verb. Această cea mai simplă formă a
propoziţiei este structura sa de profunzime. Structura de profunzime se modifică în
conformitate cu regulile transformaţionale ale gramaticii generative. Prin aceste reguli sunt
generate structurile de suprafaţă. Ordinea efectivă a cuvintelor din propoziţie reprezintă
structura sa de suprafaţă (Foss, p.195).
Ex. Stau de vorbă cu cineva şi vreau să-i spun că băiatul meu a plecat la
plimbare (motivul). Propoziţia-nucleu (schema verbală) din minte va fi: Gabi a plecat.
Aceasta reprezintă structura de profunzime care apoi va fi transformată în funcţie de
regulile gramaticale şi eu aş putea să spun: Fiul meu, Gabi, a plecat împreună cu
prietenii săi să se plimbe…(structura de suprafaţă).
Chomsky a studiat multe limbi şi a ajuns la concluzia că în orice limbă există aceleaşi
scheme verbale, structura de profunzime este aceeaşi. Limbajele naturale se deosebesc prin
regulile fonetice şi transformaţionale – adică prin structura superficială. Chomsky susţine că
structura profundă a limbajului este înnăscută (Hayes&Orrell, p. 156). Dacă copilul trăieşte în
societate, este sănătos şi i se vorbeşte atunci el va învăţa să se exprime corect gramatical fără
ca părinţii să pună un accent prea mare pe însuşirea regulilor gramaticale (regulile gramaticale
ale limbii materne sunt utilizate corect şi de persoanele care nu au învăţat gramatică) (Roşca,
1976, 339-342).

Temă
 87
Daţi exemple de propoziţii nucleu şi arătaţi cum se transformă în structuri de suprafaţă
(superficială). Dintr-o propoziţie nucleu pot rezulta mai multe structuri de suprafaţă?
Exemplificaţi.

4. LIMBAJUL NONVERBAL

Limbajul nonverbal are două forme: paralimbajul si metacomunicarea.

Paralimbajul (para = pe lângă) este mesajul care rezultă din inflexiunile vocii, accent,
rapiditatea vorbirii, înălţimea sunetelor.
Metacomunicarea (meta = dincolo, în completare) cuprinde mesajele transmise
prin mimică, gesturi, poziţie, îmbrăcăminte, distanţa spaţială, contactul vizual dintre
interlocutori etc.
Semnificaţia acestor mesaje este diferită de la un popor la altul. În Europa occidentală
distanţa obişnuită dintre două persoane care conversează şi care nu sunt prieteni apropiaţi este
de 1 –1,5 metri. În unele ţări arabe această distanţă este mult mai mică. Dacă un englez şi un
arab stau de vorbă, englezul se va simţi neplăcut deoarece arabul se apropie prea mult, dar în
acelaşi timp şi arabul se va simţi penibil pentru că englezul se va îndepărta, ceea ce lui îi va
crea impresia că nu vrea să converseze cu el (Hayes&Orrell, p. 292).
Atât emiterea cât şi recepţionarea mesajelor nonverbale se realizează parţial
inconştient. În general mesajul verbal este în concordanţă cu cel nonverbal care îl însoţeşte,
dar uneori ele sunt în contradicţie. În acest al doilea caz vorbim despre mesaj dublu; în
general avem tendinţa să acordăm mai multă încredere mesajului nonverbal (idem, p. 282).
Utilizarea frecventă a mesajelor duble influenţează negativ relaţiile interpersonale şi
determină neîncredere în cel care le foloseşte. S-a constatat că dacă acest mod de comunicare
este folosit frecvent de către părinţi sau cadre didactice în relaţiile cu copiii, echilibrul afectiv
al copilului poate fi perturbat (Cosmovici&Iacob, p. 189).

Activitate
Observaţi şi apoi descrieţi semnalele nonverbale utilizate de:
- un copil mic în relaţie cu părinţii săi;
- o vânzătoare;
- un cerşetor.

Rezumat
 88
1. Limbajul este un sistem de sunete, gesturi, sau semne scrise care alcătuiesc unităţi cu sens,
sunt aranjate în funcţie de anumite reguli şi au rolul de a asigura comunicarea.
2. Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii.
3. Cele mai importante componente ale actului de comunicare sunt emiţătorul, canalul de
comunicare şi receptorul.
4. Aparatul periferic al limbajului verbal este alcătuit din sistemul respirator, sistemul
generator, şi sistemul rezonator. Centrii corticali ai limbajului verbal sunt centrul
Wernicke cu rol în recepţionarea şi înţelegerea limbajului oral şi centrul Broca, centrul
vorbirii.
5. Fonemele (mai ales consoanele) servesc la identificarea şi diferenţierea cuvintelor.
6. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează lexicul sau vocabularul. Vocabularul are
două părţi: vocabularul activ (format din cuvintele pe care le folosim) şi cel pasiv (format
din cuvintele pe care le înţelegem, dar le folosim foarte rar sau chiar deloc.
7. Limba poate fi definită ca mulţimea tuturor propoziţiilor corecte din punct de vedere
gramatical, iar gramatica - un ansamblu finit de reguli care generează toate propoziţiile.
8. Paralimbajul este mesajul care însoţeşte vorbirea şi rezultă din inflexiunile vocii, accent,
rapiditatea vorbirii, înălţimea sunetelor.
9. Metacomunicarea reprezintă transmiterea mesajelor prin mimică, gesturi, poziţie,
îmbrăcăminte, distanţa spaţială, contactul vizual dintre interlocutori etc.

B. GANDIREA

1. Definiţia, componentele şi operaţiile gândirii

2. Funcţiile gândirii: a. înţelegerea
b. rezolvarea de probleme

1. DEFINIŢIA, COMPONENTELE ŞI OPERAŢIILE GANDIRII

În vorbirea curentă foarte multe acţiuni mintale sunt desemnate prin termenul
“gândire”. Spunem “mă gândesc” atunci când planificăm o acţiune viitoare, trebuie să luăm o
decizie, încercăm să rezolvăm o problemă, ne amintim de ceea ce s-a întâmplat săptămâna
 89
trecută etc. (Hayes&Orrell, p. 130). Probabil aceasta este una dintre cauzele pentru care
psihologii nu au reuşit să ajungă la un consens privind definirea gândirii.
! Unii psihologi definesc gândirea ca fiind manipularea mentală a simbolurilor
(cum ar fi conceptele sau imaginile) care semnifică obiecte, evenimente sau idei
(Seamon&Kenrick, p. 268).
Aceasta este o definiţie foarte largă care include în sfera gândirii reveria, imaginarea
unor situaţii viitoare, reactualizarea unor amintiri, rezolvarea problemelor etc. Cosmovici
(Cosmovici&Iacob, p. 163) propune o definiţie cu o sferă mai restrânsă. El susţine că
gândirea este o activitate, “o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte
importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme”.
Din ambele definiţii rezultă că în procesul gândirii are loc efectuarea unor operaţii
cu reprezentările mintale care sunt componentele gândirii.
Reprezentările (noţiuni, prototipuri, imagini mintale, reţele semantice etc. despre care
am vorbit la capitolul “Memoria”) sunt păstrate în memoria de lungă durată. În funcţie de
necesităţile prezente ele sunt reactualizate, adică trecute în memoria de lucru. Aici ele sunt
procesate, adică prelucrate, combinate între ele cât şi cu informaţiile recepţionate în prezent
din exterior. Scopul acestor prelucrări este cel de a înţelege lumea înconjurătoare, de a ne
adapta la lume, de a rezolva problemele cu care ne confruntăm etc.
Operaţiile gândirii, în funcţie de gradul lor de complexitate, pot fi clasificate astfel
(după Radu, 1991):
- operaţii de nivel inferior: analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea. Acestea
sunt considerate de nivel inferior deoarece sunt prezente în aproape orice act de gândire şi
intră în componenţa celorlalte operaţii ale gândirii;
- operaţii de nivel mediu: negaţia, implicaţia, echivalenţa, raţionamentele (inferenţele)
deductive, inductive, analogiile etc.;
- operaţii de nivel superior: strategiile algoritmice sau euristice utilizate pentru rezolvarea
problemelor.
Deşi foarte variate, operaţiile gândirii au câteva caracteristici comune
(Cosmovici&Iacob, 166):
- se desfăşoară pe plan mintal, chiar dacă efectuarea lor este însoţită de manipularea unor
obiecte (de exemplu pentru a clasifica nişte obiecte în funcţie de culoare noi acţionăm cu
acele obiecte, dar clasificarea nu ar fi reuşită dacă nu am şti pe plan mintal ce vrem să
facem, nu am avea noţiunea de culoare etc.);
 90
- se formează prin interiorizarea acţiunilor efective (transpunerea lor pe plan mintal). Ex
înainte de a deveni capabil să efectueze operaţia de analiză pe plan mintal, copilul a
desfăcut de multe ori diferite obiecte (de ex jucării) în părţile lor componente;
- se caracterizează prin reversibilitate, adică, pe plan mintal, ne putem întoarce la punctul de
plecare. Până la o anumită vârstă (6-7 ani) gândirea copilului este rigidă, nereversibilă;
- Operaţiile gândirii se pot compune între ele ceea ce ne permite să efectuăm raţionamente
complexe. Ex pentru a efectua operaţia de împărţire trebuie să combinăm operaţia de
împărţire cu cele de comparare a cifrelor, înmulţire, scădere.

Activitate
Pentru a constata rigiditatea gândirii să facem cu un copil de 4-5 ani următorul experiment
al lui Piaget: punem în faţa lui 6 obiecte identice şi apoi îi cerem să aşeze dedesubt tot atâtea
obiecte câte am pus şi noi. În continuare lungim sau scurtăm şirul (îndepărtăm sau apropiem
obiectele) şi cerem copilului să ne spună dacă în şirul astfel modificat sunt mai multe, tot
atâtea sau mai puţine obiecte decât în şirul iniţial. Copilul probabil va spune că în şirul
modificat sunt mai multe sau mai puţine obiecte, deşi a văzut că nu am adăugat sau nu am luat
nici un obiect. Gândirea lui este rigidă, nu este reversibilă, el nu îşi dă seama că pe plan
mintal ar putea rearanja obiectele aşa cum au fost la început, când le-a aşezat el (Kulcsar, p.
153).

Operaţiile de nivel inferior (Cosmovici&Iacob, p. 163):

Analiza constă în descompunerea mintală a unor obiecte sau fenomene, separarea
mintală a unor însuşiri. Atunci când spunem despre un apartament că este format din trei
camere, bucătărie, cămară, baie etc. am efectuat operaţia de analiză, am descompus pe plan
mintal apartamentul în părţile sale componente. La şcoală copiii fac analiză gramaticală, adică
descompun pe plan mintal propoziţia în cuvinte.
Sinteza constă în unificarea mintală a unor elemente. Atunci când facem un subiect de
sinteză adunăm informaţii din mai multe surse şi le reunim, le sintetizăm.
Comparaţia se realizează prin căutarea asemănărilor şi deosebirilor dintre obiecte,
fenomene sau noţiuni, în funcţie de un criteriu. Criteriul după care facem comparaţia trebuie
să fie întotdeauna pus în evidenţă. Comparaţia stă la baza operaţiilor de seriere şi clasificare.
Serierea constă în aranjarea unor obiecte sau noţiuni în ordine, în funcţie de un criteriu (ex
jucăriile pot fi aranjate în funcţie de mărime, substanţele chimice în funcţie de numărul de
electroni etc.) (Lieury, p. 131). În cazul clasificării obiectele sau noţiunile sunt grupate în
clase, în funcţie de anumite proprietăţi comune (Piaget, p. 177).
 91
Abstractizarea este operaţia prin care separăm şi reliefăm pe plan mintal unele
însuşiri şi omitem alte însuşiri, adică facem abstracţie de ele în acel moment. Atunci când
spunem: “Ionel este un elev introvertit” noi am abstractizat, am pus în evidenţă o singură
însuşire a lui Ionel şi am făcut abstracţie de faptul că el este brunet, are 15 ani, îi place
matematica etc.
Operaţia inversă abstractizării este concretizarea prin care exemplificăm o însuşire
abstractă. Putem exemplifica noţiunea “sociabil” explicând: “Petrică şi Andrei sunt elevi
sociabili pentru că s-au împrietenit repede cu mulţi colegi de clasă”.
Generalizarea constă în extinderea pe plan mintal a unei însuşiri asupra unui grup de
obiecte, fenomene, noţiuni. Dacă afirmăm că toţi oamenii care au temperament sangvinic sunt
sociabili, am generalizat (extins) însuşirea de sociabil asupra tuturor celor care au
temperament sangvinic. Operaţia opusă generalizării este particularizarea, adică indicarea
unui element reprezentativ pentru o clasă de obiecte. După ce profesorul explică o teoremă, el
particularizează, adică dă nişte exemple.

Dintre operaţiile de nivel mediu fac parte operaţii ca negaţia (nu este adevărat că
2+2=5), implicaţia (dacă Petrică este student atunci în iunie va fi în sesiune), reciprocitatea
(Ion este fratele lui Petru, deci şi Petru este fratele lui Ion) (Lieury, 132) etc., cât şi
raţionamentele deductive şi inductive.
În cazul raţionamentelor (inferenţelor) din una sau mai multe judecăţi
(propoziţii logice) numite premise este derivată o altă judecată numită concluzie. Logicienii
studiază raţionamentele din punct de vedere al corectitudinii lor, în timp ce psihologii studiază
procesele psihice care intervin în realizarea raţionamentelor cât şi cauzele subiective ale
greşelilor de raţionament. În continuare vom exemplifica modul în care analizează psihologii
raţionamentele deductive şi inductive.
Raţionamentul deductiv se caracterizează prin faptul că concluzia nu depăşeşte,
sub aspectul gradului său de generalitate, premisele din care a fost derivată (Bieltz, p. 8).
Există mai multe tipuri de raţionament deductiv. Psihologii au studiat mai mult raţionamentul
silogistic şi raţionamentul liniar (tranzitiv) (Miclea, p. 309).
a. Raţionamentul silogistic. Silogismul constă în deducerea unei concluzii din două
premise prin mijlocirea unui termen mediu. În efectuarea unui silogism se parcurg mai multe
etape.

Activitate Încercaţi să conştientizaţi aceste etape analizând modul în care raţionaţi

pentru a trage o concluzie din următoarea schemă de raţionament:
 92
Toţi M sunt P
Toţi M sunt S
Concluzia este………….

Pentru a verifica concluzia să aplicăm acelaşi mod de a raţiona în următorul caz:

Ştim că toţi delicvenţii minori sunt copii.
De asemenea ştim că toţi delicvenţii minori au săvârşit fapte penale.
Concluzia este………….

În cazul în care în gândire utilizăm silogisme parcurgem următoarele etape:

- reprezentarea informaţiei din premise în memoria de lucru. La cei mai mulţi subiecţi
aceasta ia următoarele forme:

P S
M M

- combinarea reprezentărilor, care se poate realiza astfel:

S P P S
M M MPS

S M P

- formularea verbală a concluziei

Cele mai frecvente greşeli se datorează faptului că oamenii au greutăţi în reprezentarea
mintală a informaţiilor din premise şi în combinarea acestor reprezentări. (Aţi făcut vreo
greşeală de acest fel?) Dacă există mai multe posibilităţi de reprezentare şi combinare a
premiselor, cei mai mulţi recurg la una singură şi le omit pe celelalte.
 93
b. Raţionamentul liniar are de asemenea două premise în care se precizează relaţiile
dintre câte doi termeni, un termen fiind comun în ambele premise. Subiectul trebuie să
stabilească relaţia dintre termenii necomuni.

Întrebare. Ion este mai înalt decât George. Nicu este mai scund decât George. Care băiat este
cel mai înalt? Încercaţi să conştientizaţi cum aţi procedat pentru a răspunde la întrebare.

Psihologii au constatat că, pentru a efectua raţionamente de acest tip, subiecţii folosesc
operaţii lingvistice şi operaţii cu imagini.
- informaţiile din cele două premise sunt reprezentate pe plan mintal sub forma unor
imagini;
- dacă este necesar, una din premise este reformulată verbal, adică se foloseşte o operaţie
lingvistică (a doua premisă devine “George este mai înalt decât Nicu”);
- după aranjarea spaţială corectă a imaginilor concluzia este formulată verbal (operaţie
lingvistică).

În cazul raţionamentului inductiv concluzia este mai generală decât premisele

din care ea a fost obţinută (Bieltz, p. 8).Există mai multe tipuri de raţionament inductiv:
raţionament prin care se induce o proprietate, o regulă, o structură (Miclea, p. 305).
a. Inducerea unei proprietăţi constă în generalizarea unei caracteristici constatate la
câţiva dintre membrii unei categorii la toţi membrii categoriei. Acest raţionament este mult
folosit în viaţa de toate zilele. Noi tragem concluzii pe baza observării câtorva cazuri
particulare deoarece nu avem posibilitatea să examinăm toate cazurile.
De exemplu am intrat în numeroase magazine şi ştim că în magazin există
vânzători, mărfuri, marfa costă bani etc. Dacă ajungem într-un oraş necunoscut din
ţara noastră şi vedem un magazin ştim că vom întâlni toate acestea şi acolo.
Acest raţionament are o mare valoare adaptativă pentru că ne ajută să cunoaştem
însuşiri importante ale unor obiecte, situaţii etc. chiar dacă nu le-am întâlnit anterior. Totuşi,
acest raţionament nu este în mod necesar valid (ar putea exista excepţii).
b. Inducerea unei reguli. În problemele de acest tip subiectului i se prezintă o serie
organizată după o regulă. El trebuie să descopere regula şi să continue seria. (De exemplu: 2 1
4 3 6 5 ..)
c.Inducerea unei structuri. Pe baza unor exemple subiectul trebuie să descopere
relaţia dintre doi termeni şi apoi să aplice relaţia pentru alţi doi termeni.
Ex “Avocatul este pentru clientul său ceea ce medicul este pentru: a. medicină
 94
b. bolnav
Capacitatea de a ajunge la concluzii corecte pe baza unui raţionament este o trăsătură
esenţială a inteligenţei. De aceea multe teste de inteligenţă cuprind itemi care examinează
capacitatea subiectului de a raţiona deductiv sau inductiv. În “Psihoteste” (p. 51) se găseşte
un astfel de test care examinează raţionamentul deductiv silogistic (itemii 12, 24, 44) şi liniar
(18), cât şi raţionamentul inductiv prin care se induce o structură (7, 9) şi o regulă (15, 34).

2. FUNCŢIILE GANDIRII: a. înţelegerea

b. rezolvarea de probleme
a. Înţelegerea
Înţelegerea se realizează prin desprinderea semnificaţiei unor propoziţii, situaţii,
evenimente, texte etc. Pentru ca să înţelegem informaţiile recepţionate în prezent, trebuie să
le raportăm la cunoştinţele asimilate anterior. Noi înţelegem ce ne spun prietenii noştri
deoarece cunoaştem limba română (avem la ce să raportăm ceea ce auzim în prezent), dar nu
am înţelege probabil nimic din ceea ce ne-ar spune cineva în limba chineză. Insuficienţa
cunoştinţelor îngreunează înţelegerea sau o face imposibilă (dacă nu am învăţat suficientă
matematică nu vom înţelege un curs de matematici superioare).
În funcţie de distanţa dintre cunoştinţele vechi şi informaţiile noi înţelegerea se poate
realiza repede, fără nici un efort, sau treptat, dificil, prin eforturi conştiente. Dacă trebuie să
înţelegem un text ştiinţific dificil, la început înţelegem doar câteva fragmente, apoi începem
să surprindem relaţiile dintre fragmente, pentru ca în final să desprindem semnificaţia textului
integral. Pentru ca să ajungem la înţelegerea textului cunoştinţele vechi trebuie să fie
restructurate (stabilim noi relaţii între cunoştinţele de care dispunem) şi îmbogăţite (căutăm
informaţii suplimentare în cărţi, dicţionare etc.) (Cosmovici&Iacob, p. 171).

b. Rezolvarea de probleme b1. Caracteristici ale problemelor

b2. Strategii de rezolvare a problemelor
b3. Factori care îngreunează rezolvarea
de probleme

b1. Caracteristici ale problemelor

Despre problemă vorbim atunci când o persoană “intenţionează să-şi realizeze un
scop sau să reacţioneze la o situaţie-stimul pentru care nu are un răspuns adecvat stocat
în memorie” (Miclea, p.284). O situaţie deci devine o problemă dacă soluţiile necesare
pentru a ne adapta la situaţie nu pot fi găsite imediat, pe baza experienţei anterioare
 95
(Cosmovici&Iacob, p.163). Pentru un student întrebarea “cât fac 2+2” nu reprezintă o
problemă, deoarece pe baza experienţei anterioare ştie să răspundă imediat. Aceeaşi situaţie
pentru un elev din clasa I ar putea fi problematică.
Rezolvarea unei probleme se realizează prin interacţiunea tuturor mecanismelor
cognitive (interacţiunea percepţiei, memoriei, atenţiei, gândirii, limbajului). Dificultăţile
întâmpinate în rezolvarea problemelor se pot datora deficienţelor proceselor perceptive,
memoriei, a greutăţilor de a formula verbal ideile etc. (Miclea, p. 283).

Activitate Exemplificaţi modul în care interacţionează funcţiile cognitive în timpul rezolvării

problemelor referindu-vă la o problemă concretă cu care v-aţi confruntat de curând.

Problema, aşa cum există ea în mod obiectiv, formează mediul problemei. Dar
oamenii nu îşi reprezentă la fel aceeaşi problemă, nu o înţeleg la fel. [A te pregăti pentru o
lucrare, este o problemă (mediul problemei); dar această problemă este văzută diferit de cel
mai ambiţios elev din clasă, de elevul cu un nivel de aspiraţie redus, care se mulţumeşte cu
nota 7, de elevul care nu doreşte decât un 5, de elevul retardat mintal etc.]. Modul în care
subiectul îşi reprezintă problema constituie spaţiul problemei. Spaţiul problemei este alcătuit
dintr-o mulţime de stări:
- starea iniţială (la şcoală se spune: ceea ce se dă)
- starea finală (ceea ce se cere sau se intenţionează)
- stări intermediare care reprezintă transformări succesive ale stării iniţiale în starea finală.
Transformarea unei stări în altă stare se face cu ajutorul unui operator. Un operator poate
fi o acţiune fizică sau o operaţie cognitivă
Problema va fi rezolvată în urma aplicării acelor operatori care transformă starea iniţială în
starea finală (Miclea, p. 285, Cosmovici&Iacob, p. 173). Unii psihologi cognitivişti numesc
deplasarea de la starea iniţială spre starea finală “navigaţie” în spaţiul problemei (Miclea,
p.287).

Ex o problemă destul de des întâlnită este lipsa banilor necesari pentru a cumpăra
anumite lucruri foarte importante (mediul problemei). Problema este compusă din:
- starea iniţială (lipsa banilor)
- starea finală (ştim că dorim să avem banii necesari)
- stările intermediare care ne-ar putea conduce spre procurarea banilor. Oamenii, în
funcţie de cunoştinţele, aptitudinile, obişnuinţele lor pot utiliza diferiţi “operatori”,
adică fac diferite acţiuni pentru a rezolva problema: unul încearcă să lucreze ceva ca
 96
să obţină bani, altul apelează la prietenii săi, altul cerşeşte în faţa bisericii etc. Modul
în care îşi reprezintă cineva problema pe plan mintal şi cum o înţelege este spaţiul
problemei.

În funcţie de caracteristicile celor trei componente ale spaţiului problemei problemele

pot fi clasificate în probleme bine definite şi probleme insuficient definite (Miclea, p. 286).
- o problemă este bine definită dacă se specifică complet starea iniţială, starea finală şi
operatorii care pot fi utilizaţi.

Ex pregătirea unui examen este o problemă bine definită deoarece de regulă studentul
cunoaşte: - starea iniţială – subiectele care trebuie învăţate;
- starea finală – ştie că trebuie să înţeleagă şi să reţină subiectele pentru a putea
răspunde la întrebările examinatorului
- stările intermediare – cunoaşte operatorii pe care îi poate utiliza: citirea
cursului, căutarea unor informaţii suplimentare în cărţi, dicţionare, întocmirea unor
scheme, folosirea unor procedee pentru memorare etc.

- problemele insuficient definite sunt cele în care nu sunt suficient de bine precizate stările
problemei, nu se cunosc operatorii care pot fi utilizaţi.

Ex un diriginte are în clasă un elev foarte timid, inhibat.

- starea iniţială: elevul este foarte nesociabil
- starea finală: copilul devine mai sociabil şi se integrează mai bine
în colectivul clasei
- stările intermediare: operaţiile, metodele care ar putea fi utilizate
de diriginte - şi care sunt insuficient cunoscute

b2. Strategii de rezolvare a problemelor

Pentru a rezolva problema se folosesc diferite strategii. Strategiile pot fi clasificate în

funcţie de mai multe criterii.
1. În funcţie de direcţia rezolvării strategiile pot fi prospective sau retrospective (Miclea, p.
292).
a. Strategiile prospective pornesc de la starea iniţială. Se aplică diferite operaţii până
când se atinge starea finală. (Ex rezolvarea unei ecuaţii de gradul doi). Aceste strategii
 97
sunt eficiente dacă starea finală nu este bine definită sau dacă nu există prea multe
variante de acţiune.
b. Strategiile retrospective: se porneşte de la soluţie (starea finală Sn) şi se caută
o stare intermediară Sn-1 asupra căreia ar trebui să acţionăm pentru a ajunge la starea
finală. Apoi căutăm starea intermediară anterioară Sn-2 etc. În acest fel încercăm să ne
întoarcem până la starea iniţială.
Revenind la un exemplu anterior:
- starea iniţială: lipsa banilor
- starea finală: cumpărăm obiectul dorit: Sn
- stările intermediare Sn-1 : ar trebui să avem bani; Sn-2 trebuie să găsim un
loc de muncă; Sn-3 ne imaginăm diferite demersuri pe care ar trebui să le facem
pentru a găsi acest serviciu etc. Aceste operaţii se desfăşoară bineînţeles la
început pe plan mintal şi după ce am elaborat strategia o aplicăm în realitate.

2. Din punct de vedere al certitudinii cu care se va ajunge la soluţia corectă strategiile sunt
algoritmice sau euristice (Miclea, p. 294).
a. Algoritmul este alcătuit dintr-o serie strict ordonată de operaţii care se aplică
succesiv, până când se ajunge la rezolvarea problemei (Ex extragerea radicalului;
regulile după care aplicăm şi interpretăm un test de inteligenţă).
b. Cele mai multe probleme cu care ne confruntăm sunt probleme complexe. În
aceste cazuri există foarte multe căi care ar putea fi încercate pentru a se ajunge la
soluţie. De regulă nu avem nici timpul, nici posibilitatea de a le încerca pe toate. În
aceste situaţii folosim strategiile euristice, adică încercăm să găsim calea care ne
conduce cu cea mai mare probabilitate spre soluţie. Euristicile deci sunt proceduri
care limitează numărul de căutări în spaţiul problemei Utilizarea acestor strategii
nu garantează nici găsirea soluţiei, nici faptul că am găsit cea mai bună soluţie.
Psihologii au pus în evidenţă mai multe strategii euristice; una dintre ele este
rezolvarea unei probleme prin analogie cu o altă problemă a cărei soluţie este
cunoscută. În aceste situaţii se parcurg două etape:
- se descoperă anumite asemănări (analogii) între cele două situaţii;
- pe baza analogiei descoperite se transferă modul de rezolvare de la prima la
a doua problemă.

Activitate Citiţi următoarea problemă (Gick şi Holyoak, după M. Miclea, p. 297) şi încercaţi
să găsiţi soluţia. Dacă nu reuşiţi, citiţi povestirea de la sfârşitul acestui capitol.
 98
Să presupunem că, fiind medic aveţi un pacient cu o tumoră la stomac.
Bolnavul nu poate fi operat, dar dacă tumora nu va fi distrusă, el va muri. Puteţi însă recurge
la radioterapie. Pentru a distruge tumora, radiaţiile utilizate trebuie să aibă o anumită
intensitate şi să atingă concomitent ţesutul malign. Dacă radiaţia ar atinge intensitatea dorită,
în drumul ei spre tumoră va distruge toate ţesuturile sănătoase, creând mari prejudicii sănătăţii
pacientului. Dacă radiaţiile au o intensitate mai scăzută, ele nu vor distruge ţesuturile
sănătoase, dar nici tumora. Cum s-ar putea distruge tumora fără să distrugem ţesuturile
sănătoase?

Activitate
Daţi exemple de probleme:
- bine definite / insuficient definite;
- care pot fi rezolvate prin strategii prospective / retrospective;
- care pot fi rezolvate prin strategii algoritmice / euristice.

b3. Factori care îngreunează rezolvarea de probleme

Psihologii studiază nu numai metodele utilizate pentru rezolvarea problemelor ci şi

factorii care îngreunează procesul de rezolvare. Vom vorbi despre doi dintre aceştia:
montajele de învăţare şi fixitatea funcţională.
Montajele de învăţare. Prin termenul de montaj înţelegem o stare de pregătire
pentru a percepe ceva sau pentru a acţiona într-un anumit mod (Hayes&Orrell, p.
416). Dacă am învăţat să rezolvăm un tip de problemă într-un anumit mod, atunci avem
tendinţa să generalizăm metoda însuşită şi să o folosim chiar şi în situaţiile care se
deosebesc de situaţia prezentă. Din cauza montajelor de învăţare gândirea devine rigidă,
ne împiedică să găsim soluţii noi sau să observăm posibilitatea de a rezolva problema într-
un mod mai simplu (Hayes&Orrell, p.136).
Ex unii elevi care învaţă că adunarea fracţiilor se face prin aducere la acelaşi
numitor procedează în felul următor:

30 60 105 15 1
1 3 10 15   3 3
    30 30 30 30 2
2 3 5 30

Oamenii uneori nu reuşesc să găsească soluţiile unor probleme pentru că le este

greu să-şi imagineze pentru obiectele frecvent utilizate alte funcţii decât cele cu care s-au
obişnuit. Acest fenomen se numeşte fixitate funcţională.
 99
Un exemplu este prezentat de A. Cosmovici (Cosmovici&Iacob, p. 155):
“În timpul războiului o grupă de soldaţi a fost cartiruită într-o casă părăsită dintr-o localitate
evacuată de inamic. Acolo rămăseseră mai multe scaune, dar nu mai exista nici o masă. Mai
multe zile, soldaţii s-au chinuit să mănânce cu mâncarea pe braţe, până când unuia i-a venit
ideea sa scoată o uşă din balamale şi, punând-o pe 4 scaune, au avut o masă foarte comodă.
Această idee a venit foarte târziu, întrucât pentru noi toţi funcţia uşii este de a închide o
încăpere şi nu de a servi drept scândură pentru masă”.

Povestire. O ţară îndepărtată era guvernată de un tiran sângeros care trăia într-o
fortăreaţă puternică din mijlocul ei. Fortăreaţa era înconjurată de numeroase aşezări omeneşti.
Un general rebel şi-a pus în gând să cucerească fortăreaţă şi să-l înlăture pe dictator. El ştia că
dacă toate trupele sale vor ajunge concomitent în faţa bastionului, prin forţa şi numărul lor vor
putea să-l cucerească. Accesul spre fortăreaţă se putea face pe mai multe drumuri. Generalul
şi-a concentrat trupele la capătul unei căi de acces, hotărât să-şi îndeplinească planul. Înainte
de a porni atacul, el a aflat însă că toate drumurile sunt minate, astfel încât pe orice drum
puteau înainta în siguranţă doar un număr redus de oameni. Atacul cu toate trupele deodată ar
pricinui nu numai moartea multora dintre soldaţi, ci şi distrugerea aşezărilor omeneşti din
împrejurimi. În aceste condiţii, se părea că fortăreaţa este imposibil de capturat.
Ingenios, generalul a găsit soluţia. El şi-a divizat armata în grupe mici, aşezându-le la
capătul fiecărei căi de acces, astfel încât înaintarea lor se putea face fără pierderi. Le-a ordonat
să înainteze în ritm uniform, astfel încât să ajungă în acelaşi moment în faţa fortăreţei.
Aranjându-şi astfel trupele, generalul a cucerit fortăreaţa şi l-a înlăturat pe dictator.
Acum puteţi rezolva problema prezentată anterior? Ce va ajutat să găsiţi soluţia?

Rezumat

1. Gândirea este o activitate care implică o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor
aspecte importante ale realităţii (înţelegere) şi la rezolvarea anumitor probleme.
2. Elementele (componentele) utilizate în procesul gândirii sunt reprezentările mintale care
sunt prelucrate cu ajutorul unor operaţii.
3. Operaţiile gândirii pot fi clasificate în: operaţii de nivel inferior (analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea), operaţii de nivel mediu (negaţia, implicaţia,
echivalenţa, raţionamentele deductive, inductive, analogiile etc.), operaţii de nivel superior
(strategiile algoritmice şi euristice utilizate pentru rezolvarea problemelor.
 100
4. Operaţiile gândirii au următoarele caracteristici: se desfăşoară pe plan mintal, se formează
prin interiorizarea acţiunilor cu obiectele, sunt reversibile şi se pot compune.
5. Înţelegerea înseamnă desprinderea semnificaţiei unor propoziţii, situaţii, evenimente, texte
etc. prin raportarea informaţiilor recepţionate în prezent la cunoştinţele însuşite anterior. În
multe cazuri înţelegerea presupune restructurarea şi /sau îmbogăţirea cunoştinţelor de care
dispunem.
6. O situaţie deci devine o problemă dacă soluţiile necesare pentru a ne adapta la situaţie nu
pot fi găsite imediat, pe baza experienţei anterioare.
7. Problema, aşa cum există ea în mod obiectiv, formează mediul problemei. Modul în care
subiectul îşi reprezintă problema constituie spaţiul problemei. Spaţiul problemei este alcătuit
din starea iniţială, starea finală, stările intermediare. Trecerea de la o stare la alta se face cu
ajutorul unui operator (o acţiune fizică sau o operaţie cognitivă).
8.Problemele pot fi clasificate în probleme bine definite (se specifică complet starea iniţială,
starea finală şi operatorii care pot fi utilizaţi) şi problemele insuficient definite (stările
problemei sau operatorii care pot fi utilizaţi nu sunt bine precizaţi).
9.Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi:
- strategii prospective (care pornesc de la starea iniţială spre starea finală) sau retrospective
(care pornesc de la soluţie spre starea iniţială);
- strategii algoritmice (o serie strict ordonată de operaţii care se aplică succesiv, până când
se ajunge la rezolvarea problemei) şi euristice (proceduri care limitează numărul de căutări
în spaţiul problemei).
10. Rezolvarea problemelor poate fi îngreunată de montajele de învăţare (starea de pregătire
pentru a acţiona într-un anumit mod, care ne împiedică sa observăm metodele mai eficiente de
rezolvare) sau de fixitatea funcţională (dificultatea de a identifica modalităţi noi de a utiliza
unele obiecte pe care ne-am obişnuit să le folosim într-un anumit fel).

Întrebări de autoevaluare
Identificaţi răspunsul corect:
1. Pentru ca emiţătorul şi receptorul să se înţeleagă este important ca:
a. să vorbească aceeaşi limbă;
b. să fie prieteni;
c. să dispună de un repertoriu comun de semne.
2. Limba română este:
a. un limbaj natural;
 101
b. un limbaj nonverbal;
c. un limbaj artificial.
3. Prin metacomunicare înţelegem:
a. o comunicare incoerentă, fără înţeles;
b. comunicare prin mimică, gesturi;
c. neconcordanţa dintre mesajul verbal şi nonverbal.
4. Care din afirmaţiile următoare sunt adevărate şi care sunt false:
a. vocabularul activ este format din toate cuvintele pe care le cunoaştem;
b. vocabularul pasiv este format din toate cuvintele pe care le înţelegem;
c. vocabularul activ este mai bogat decât cel pasiv;
d. vocabularul pasiv este mai bogat decât cel activ;
e. prin învăţare vocabularul pasiv se îmbogăţeşte.

5. Completaţi schema:
Oral Scris
activ

intern

Limbaj

nonverbal

6. Completaţi: Gândirea este o succesiune de operaţii care………………………….

……………………………………şi la ……………………………………………..
7.Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate şi care sunt false:
a. operaţiile gândirii se caracterizează prin reversibilitate
b. operaţiile gândirii trebuie să fie însoţite de acţiuni cu obiectele
c. analiza este o operaţie de descompunere mintală a unui întreg
d. Comparaţia presupune evidenţierea unor deosebiri
e. Operaţia inversă abstractizării este particularizarea
Identificaţi răspunsul corect:
 102
8.O problemă este bine definită dacă:
a. este bine explicată
b. este bine înţeleasă
c. sunt precizate starea iniţială, starea finală şi operatorii care pot fi folosiţi
9.Atunci când aplicăm şi interpretăm un test de inteligenţă utilizăm:
a. o strategie retrospectivă
b. o strategie algoritmică
c. o strategie euristică
10. Fixitatea funcţională este:
a. o strategie utilizată pentru rezolvarea problemelor
b. una dintre caracteristicile problemelor bine definite
c. un factor care îngreunează rezolvarea problemelor
Bibliografie:

1. Atkinson, R., L., Atkinson, R., C., Smith, E., E., Bene, D., J., Introduction to Psychology,
Harcourt Brace Iovanovich College Publishers, Forth Worth, 1993
*
2. Baddeley, A., Memoria umană, Editura Teora, Bucureşti, 1998
3. *Beniuc, M., Psihologie animală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
4. Bieltz, P., Logica, EDP, Bucureşti, 1993
5. *Chelcea, A., (coord.), Psihoteste, Societatea “Ştiinţă & Tehnică” S. A., Bucureşti, 1994
6. *Cosmovici, A., Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996
7. *Cosmovici, A., Iacob, L., (coord.), Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 1998
8. *Davidoff, L., Introduction to Psychology, New York, Mc. Graw Hill Book
Company, 1985
9. *** DEX, Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
10.*Eysenck, H., Eysenck, M., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora,
Bucureşti, 1998
11.*Foss, B., M., (coord.), Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1973
12.*Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura All Educational S.A., Bucureşti,
1997
13.*Kulcsar, T., Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, EDP, Bucureşti, 1978
14. Lawick-Goodall, J., În umbra omului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985
15. Lieury, A., Manual de psihologie generală, Editura Antet, Bucureşti, 1996

*
Cărţile însoţite de acest semn se găsesc şi la Biblioteca Universităţii din Petroşani
 103
16. Lipcsey, A., A pszichiatria biologiai alapjai, Akadémiai kiado, Budapest, 1986
17. *Miclea, M., Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Polirom, Iaşi, 1999
18. *Oancea-Ursu, G., Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, Editura All
Educational, Bucureşti, 1998
19. Parot, F., Richelle, M., Introducere în psihologie. Istoric şi metode, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995
20. Predescu, V., (sub red.), Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1976
21.*Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
22. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti,
1978
23. Popescu-Neveanu, P., (coord.), Psihologie. Manual pentru şcoli normale şi
licee, EDP, Bucureşti, 1997
24. Radu, I., Psihologie şcolară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
25. Radu, I., (sub. red.), Psihologie, Cluj-Napoca, 1991
26. *Roşca, Al., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971
27. *Roşca, Al., (sub red.), Psihologie generală, EDP, Bucureşti, 1976
28. *Şchiopu, U., (coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1997
29. Seamon, J., G., Kenrick, D., T., Psychology, Prentice Hall, London, 1992
30. Sillamy, N., Dicţionar de psihologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
31. Verza, E., Psihopedagogie specială, EDP, Bucureşti, 1997
32. *Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
 104

Cuprins

Introducere………………………………………………………… ………………………….3
Baza fiziologică a vieţii psihice. Dezvoltarea filogenetică a psihicului………………………17
Procesele psihice senzoriale…………………………………………………………………..41
Memoria………………………………………………………………………………………65
Limbajul şi gândirea………………………………………………………………………….80
Bibliografie………………………………………………………………………………….102