Sunteți pe pagina 1din 7

ROMÂNIA ÎN CADRUL RELAŢIILOR GERMANO-BULGARE

1. Relaţiile germano-bulgare în ajunul războiului. „Problema Dobrogei”.

În perioada interbelică guvernul de la Sofia a creat din „problema Dobrogei” o chestiune litigioasă
în relaţiile cu România. Cum la Bucureşti nu s-a luat în discuţie problema, Sofia a urmărit să îşi atragă
aliaţi în rândul statelor revizioniste, nemulţumite de reglementările sistemului versaillez. Ascensiunea
Germaniei însă a fost privită cu rezerve de diplomaţia bulgară. Un prim moment care a avut
repercusiuni la Sofia a fost Anschluss-ul. Guvernul Kioseivanov a urmărit cu calm ocuparea Austriei de
către Reich dar a înţeles că din acest moment influenţa Germaniei în Bulgaria va creşte. Pentru prima
dată după 1919, influenţa germană în Bulgaria a devenit dominantă depăşind-o pe cea italiană. Abia
odată cu Acordul de la München, la Sofia s-au trezit sentimentele revizioniste, semn că Bulgaria a
înţeles că Mica Înţelegere nu mai este funcţională. Dar presiunile revizioniste nu au venit din partea
guvernului ci a opoziţie care îl acuza că nu face nimic pentru a obţine avantaje din noua situaţie. Abia
dispariţia Cehoslovaciei în martie 1939 a stârnit opinia publică bulgară care solicita tot mai vehement
că apropierea de Germania ar putea oferi prilejul de a ridica pretenţii asupra Dobrogei. Dar ascensiunea
Germaniei în bazinul Dunării nu era privită cu ochi buni de cercurile guvernamentale sofiote care se
temeau de propria soartă, arătând compasiune faţă de cehi, ca popor slav.
În momentul dispariţiei Cehoslovaciei din martie 1939, guvernul bulgar a ordonat armatei să îşi
întărească dispozitivele la frontiera dobrogeană în speranţa că nu va rata momentul de a obţine
satisfacţii teritoriale dacă România se va prăbuşi sub presiunea germano-maghiară. Guvernul
Kioseivanov spera că România va ceda în faţa presiunilor revizioniste şi va accepta pe cale paşnică să-
şi reglementeze problemele teritoriale cu Ungaria. Sofia credea că Anglia şi Franţa nu vor oferi
asistenţă militară României într-un conflict cu Germania după cum nu o făcuseră nici în cazul
Cehoslovaciei. Diplomaţia bulgară opina că acesta ar fi momentul potrivit ca Sofia să îşi arate dorinţa
de a rezolva „problema Dobrogei” tot pe cale paşnică. Dar Tratatul economic germano-român din 23
martie a anulat ameninţarea germană şi a blocat demersurile bulgare. Acordul economic dintre Reich şi
România a avut un impact serios asupra cercurilor guvernamentale bulgare care au realizat că
revendicările lor teritoriale trebuiau amânate. În acelaşi timp, la sfatul Ankarei, guvernul Kioseivanov
s-a repoziţionat. Premierul bulgar era convins că Anglia şi Franţa se dezintereseată de problemele
balcanice şi că Germania putea fi o ameninţare la adresa intereselor Bulgariei. El nu dorea ca ţara sa să
între în zona de hegemonie germană şi a retras trupele de la graniţa dobrogeană.
În primăvara anului 1939, Germania a demarat o puternică ofensivă diplomatică în direcţia
Balcanilor în încercarea de a-şi găsi aliaţi în regiune în eventualitatea unei confruntări militare cu
Anglia. Cum Turcia s-a apropiat tot mai mult de Londra, Bulgaria devenea tot mai interesantă pentru
Berlin. În aprilie s-a semnat un Acord economic bulgaro-german. Conform acestuia Bulgaria şi-a găsit
un debuşeu economic pentru întreaga producţie agricolă primind în schimb echipament militar. Mai
mult, diplomaţia germană şi-a oferit sprijinul pentru revendicările teritoriale pe seama României. În
iulie 1939 Kioseivanov a întreprins o vizită la Berlin, primind asigurări că Reich-ul susţinea pretenţiile
bulgare în Dobrogea. Campania revizionistă declanşată de presa nazistă a avut ecou. Dar premierul
bulgar nu s-a grăbit să se lanseze în atacuri împotriva României, temându-se că Berlinul are în realitate
alte planuri. La Berlin, credea Kioseivanov, presiunile asupra graniţelor României nu urmăreau
prăbuşirea ţării ci reprezentau strategia de integrare a Bucureştiului în sfera germană de influenţă. De
aceea, el a căutat sprijin la Moscova pentru intenţiile revizioniste.
Kremlinul şi-a arătat disponibilitatea pentru revendicările teritoriale bulgare şi chiar a propus un
plan comun pentru crearea unei frontiere bulgaro-sovietice la gurile Dunării. Condiţiile puse de
Moscova erau inacceptabile pentru Bulgaria, astfel că şeful guvernului de la Sofia a respins proiectul.
El se temea nu doar de Berlin ci şi de Moscova, convins că o frontieră comună cu Uniunea Sovietică
reprezenta o ameninţare şi mai mare. Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov a favorizat pretenţiile
bulgare dar a trezit şi teama că politica imperialistă a Moscovei nu va scuti Bulgaria de neplăceri. De
aceea, diplomaţia bulgară a preferat să nu ridice pretenţii şi să aştepte un alt moment favorabil. Însă
autorităţile de la Sofia au luat o serie de măsuri care să fie pe placul Germaniei, inclusiv numirea unui
ministru de Interne antisemit.

2. Declanşarea războiului şi problema Cadrilaterului.

Izbucnirea celui de al doilea război mondial a găsit atât Bulgaria cât şi România izolate în plan
politic internaţional. Era evident în capitalele celor două ţări că problema graniţelor nu va putea fi
rezolvată decât prin integrarea în sfera de influenţă a uneia dintre cele două mari puteri semnatare ale
Pactului Ribbentrop-Molotov. Dacă la Bucureşti alianţa cu Uniunea Sovietică era exclusă, la Sofia
apropierea de Moscova putea fi un atu în relaţiile cu Reich-ul nazist. Cele două ţări şi-au proclamat
neutralitatea în conflict şi şi-au definit obiectivele. Acordurile economice semnate de Berlin cu cele
două ţări le-au forţat să rămână în sfera economică a Reich-ului. În octombrie 1939, Bulgaria a
resemnat Acordul economic cu Germania, bază de clearing, Bulgaria oferind în continuare produsele
agrare Germaniei. Problema cea mai complicată era cea a petrolului, ţara balcanică neavând resurse
petrolifere. De aceea Germania se angaja să cedeze o parte din petrolul importat din România, la preţuri
preferenţiale, dar cu condiţia ca Bulgaria să se integreze tot mai mult în sfera de interese germane.
Astfel, România livra petrol Germaniei pentru a-şi asigura securitatea frontierelor iar Germania îl livra
Bulgariei pentru a o detaşa de U.R.S.S. În schimb, Berlinul se angaja să susţină tocmai pretenţiile
teritoriale pe care Bucureştiul spera să le salveze prin exportul de petrol.
Ultima ofensivă românească pentru salvarea păcii în Balcani a venit în primăvara anului 1940 prin
intermediul Înţelegerii Balcanice. România a făcut o ofertă tuturor statelor din zonă pentru crearea unui
Bloc al neutrilor. Dar aceasta nu s-a bucurat de aprecierea Bulgariei. Germania a protestat vehement la
Sofia solicitându-i să respingă propunerea. În aceste condiţii, ţarul Boris l-a numit prim ministru pe
Bogdan Filov (un istoric şi arheolog germanofil) în fruntea unui guvern cu personalităţi progermane.
Influenţa culturală germană în Bulgaria era mare, peste 50% din universitarii bulgari făcându-şi studiile
în Germania. În cele din urmă guvernul bulgar a respins oferta de crearea a Blocului neutrilor,
temându-se de adversitatea Berlinului dar şi de a transforma ţara într-un spaţiu de conflict între anglo-
francezi şi germani.
Succesele Germaniei pe frontul de vest au încurajat orientarea progermană a guvernanţilor de la
Sofia. Ministrul român acreditat în capitala Bulgariei, Filotti, nota că „naţionalismul ia o formă mai
neted germanofilă în locul celei rusofile care pare în scădere”. În acelaşi timp, Bulgaria se integra tot
mai evident în sfera economică germană.
Momentul care a declanşat campania revizionistă bulgară asupra Dobrogei a fost ultimatumul
sovietic asupra României. Ministrul bulgar acreditat la Berlin, Parvan Draganov, s-a interesat în acele
zile care era poziţia Reich-ului faţă de criza româno-sovietică şi dacă Berlinul susţinea revendicările
bulgare în Dobrogea. Ministerul de Externe german a sfătuit Bulgaria să nu profite de criza declanşată
dar promitea că după reglementarea problemelor teritoriale dintre România şi U.R.S.S. fără conflict
militar se va lua în discuţie şi problema dobrogeană. Parvan Draganov a plusat şi a sugerat Berlinului
că ar fi un semnal negativ în relaţiile bulgaro-germane dacă Sofia îşi va rezolva disputa teritorială cu
România cu ajutorul Moscovei. Odată ce Uniunea Sovietică ajungea la gurile Dunării se redechidea
problema frontierei comune bulgaro-sovietice. Kremlinul a revenit asupra ideii că Bulgaria putea
revendica întreaga Dobroge. Această ameninţare pentru interesele germane la gurile Dunării şi Marea
Neagră a determinat Ministerul de Externe de pe Wilhelmstrasee să ia o decizie. Pericolul pentru
securitatea Bulgariei a fost întrevăzut de diplomaţia de la Sofia, astfel că guvernul Filov a căutat o
alternativă.
Aceasta a venit la propunerea diplomatul maghiar acreditat în capitala bulgară. La sugestia
guvernului, presa a declanşat o adevărată isterie în problema apropierii bulgaro-maghiare. Ţarul Boris a
rămas rezervat şi, pragmatic, s-a adresat Berlinului şi Romei pentru a le sonda părerea privind
apropierea bulgaro-maghiară. Reich-ul a realizat că reglementarea problemelor Transilvaniei şi
Dobrogei nu mai putea suferi nici o amânare. Exista pericolul ca Bulgaria şi Ungaria să primească
întregul concurs al Uniunii Sovietice, ceea ce era dezastruos pentru interesele germane în regiune. Din
ordinul lui Hitler, la 4 iulie 1940, Wilhelm Fabricius i-a cerut regelui Carol al II-lea să înceapă
negocieri cu Bulgaria şi Ungaria. Regele român solicitase garanţii germane pentru securitatea României
şi acestea erau condiţionate de o rezolvare paşnică a celor două chestiuni. La 15 iulie, Hitler îl ameninţa
într-o scrisoare pe Carol că dacă nu va satisface pretenţiile bulgare şi maghiare România ar putea să fie
lichidată.
Bulgarii se temeau că România ar putea tergiversa la nesfârşit problema şi cereau un arbitraj
germano-italian. În aceste condiţii, Hitler i-a convocat la Berghof (lângă Salzburg) pe liderii ţărilor
aflate în sfera germană de interese pentru a-şi impune punctul de vedere. Primii au fost invitaţi românii,
prin noul premier Ion Gigurtu şi ministrul de Externe, Mihail Manoilescu. Acestora li s-a explicat că
România trebuia să-şi reglementeze problemele cu vecinii pe cale paşnică. Liderul nazist a respins
propunerea bulgară de arbitraj cerând ca problema Dobrogei să fie negociată paşnic, cu revenirea la
frontiera bulgaro-română din 1913. O săptămână mai târziu, premirul Filov şi ministrul de Externe, au
fost primiţi la Berghof unde li s-au dat toate asigurările că Germania sprijină revendicările bulgare
asupra Cadrilaterului. Bulgarii au pretextat că se tem de tergiversările româneşti şi că doar în colaborare
cu ungurii ar putea obţine satisfacţie. Prietenia bulgaro-maghiară data din timpul războaielor balcanice
şi avea aceeaşi miză. Dar Hitler a căutat să spargă solidaritatea bulgaro-maghiară pe motiv că problema
transilvană nu trebuie legată de cea dobrogeană şi că problema trebuie rezolvată rapid „aşa cum un
dinte nu se scoate câte puţin, ci dintr-o dată”. Cum partea română a încercat să păstreze Balcicul,
pretextând că acolo se afla inima reginei Maria, liderul de la Berlin a tranşat situaţia ferm „nu se poate
vorbi de o inimă de regină când pot să cadă capete de regi”. Pentru a obţine acordul României,
Fabricius a fost mandatat să recomande la Bucureşti satisfacerea pretenţiilor bulgare în schimbul
bunăvoinţei în problema transilvană. Dacă pentru Hitler era important ca apropierea dintre Budapesta şi
Sofia să fie destrămată prin separarea celor două chestiuni, pentru Bucureşti era evident că de problema
dobrogeană atârna cea transilvană.
Cel de al doilea acord politic de la Viena (prezentat ca Dictatul de la Viena de istoriografia
românească) a avut un dublu ecou la Sofia. Pe de o parte, opinia publică bulgară a salutat modul cum a
fost tranşată problema. Pe de altă parte, garanţiile teritoriale date României de Reich-ul nazist, stăpân
pe continent la acel moment, au fost primite cu rezerve. Era evident că după retrocedarea
Cadrilatarului, problema Dobrogei de nord era închisă pentru diplomaţia bulgară. Avantajul era că
pericolul sovietic era îndepărtat şi că influenţa Moscovei în Balcani era stopată. În schimb, creştea
influenţa germană, care putea să aibă, sub presiunea Italiei, pretenţii la ocuparea Greciei. În aceste
condiţii, Bulgaria se afla într-o dilemă. Satisfacerea orgoliilor naţionaliste bulgare de a avea deschidere
la Marea Egee depindea de colaborarea militară cu Wehrmacht-ul împotriva Turciei şi a Marii Britanii.
În schimb, negocierile bulgaro-române de la Craiova (19 august-7 septembrie) au oferit Bulgariei
satisfacţia de a-şi reface frontiera pierdută la 1913. Sprijinul oferit de Berlin i-a adus întregul Cadrilater.
Dar România a impus schimbul de populaţii, ceea ce obliga Bulgaria să repatrieze un număr de
conaţionali mai mare decât românii care părăseau Bulgaria. Aceasta obliga Sofia să închidă definitiv
dosarul dobrogean dar şi să păstreze pe teritoriul bulgar un număr de minoritari români faţă de care se
obliga să acorde o serie de drepturi civile. Premierul Filov declara că fără Germania nu ar fi putut
obţine Cadrialterul. „să nu ne facem iluzii, dacă nu era Salzburg, nu avea Craiova”. În schimb, era
evident că modul cum a fost rezolvată problema dobrogeană reîntorcea cele două ţări la statutul de state
cu suveranitate limitată, incapabile să-şi hotărască singure propriul destin.

3. România şi Bulgaria sub presiunea „Pax Germana”

După semnarea Tratatului de la Craiova, Bulgarai a făcut tot posibilul pentru a îmbunătăţii relaţiile
cu România. Ţarul Boris a refuzat să viziteze Cadrilaterul iar Ivan Filov a dat ordin ca manifestările
organizate cu prilejul redobândirii Cadrilaterului să nu fie „prea zgomotoase”. Dar noua echipă
guvernamentală de la Bucureşti a păstrat o răceală evidentă în relaţiile cu cu statul de la sud de Dunăre.
Eugen Filotti a condiţionat apropierea de soluţionarea tuturor articolelor din Tratat, inclusiv clauzele
financiare pe care Bulgaria trebuia să le plătească. Legaţia bulgară de la Bucureşti a încercat să
negocieze o alianţă cu România care să împiedice răspândirea ideologiei comuniste în cele două ţări.
Mai mult, diplomaţii bulgari au căutat sprijinul României în obţinerea ieşirii la Marea Egee, care ar fi în
avantajul ambelor ţări, amininţate de flota sovietică din Marea Neagră. Însă manifestările organizaţiilor
naţionaliste bulgare, nemulţumite de termenii Tratatului, şi acţiunile comuniştilor bulgari care doreau
apropierea de U.R.S.S. au făcut ca în România apropierea de Bulgaria să nu fie dorită.
Dar problemele cele mai mari erau ridicate de termenii Tratatului. Bulgarii din România nu doreau
să se repatrieze în schimb, politicile naţionaliste ale Sofiei forţau pe românii din Vidin sau din
Turtucaia să-şi dorească să plece. În aceste condiţii Ion Antonescu a respins ofertele de prietenie venite
din sudul Dunării şi a ameninţat chiar că în relaţiile bulgaro-române „ultima pagină nu s-a scris la
Craiova”.
Declanşarea războiului italo-grec la finele lunii octombrie 1940 au readus în discuţie problemele
bilaterale dintre cele două ţări riverane Dunării. Presa bulgară a redeschis dosarul ieşirii la Marea Egee.
În scandal a intervenit şi Moscova printr-un reprezentant care a vizitat Sofia. El a propus Bulgariei un
Tratat politic şi a sugerat că Moscova este de acord cu ieşirea Bulgariei la Egeea. La rândul ei Anglia a
ameninţat voalat Bulgaria că o va bombarda dacă va adera la Axă. În condiţiile eşecului italian pe
frontul grec şi a prelungirii războiului Reich-ul a intervenit masând trupe la graniţa bulgaro-română. O
intervenţie militară în conflictul grec era o presiune atât asupra Bulgariei cât şi a Iugoslaviei.
Importanţa României creştea în aceste condiţii. În noiembrie 9140, ţarul Boris l-a vizitat pe Hitler la a
refuzat să semenze adeziunea la Pactul Tripatit. O făcuse însă cu acelaşi prilej Ion Antonescu în numele
României. Pentru a nu pierde sprijinul Berlinului, la 1 martie 1941, Bulgaria a semnat aderarea al
Pactul Tripartit, devenind oficial aliata României. Câteva zile mai târziu, trupele germane intrau în
Bulgaria asigurându-i baze militare de atac împotriva Greciei, aliată cu Anglia. În schimb, Bulgaria
condiţiona aderarea de neparticiparea la un eventual conflict militar germano-sovietic.
La 6 aprilie, Wehrmacht-ul a declanşat Planul Mariţa de cucerite a Iugoslaviei şi Greciei. Bulgaria a
reacţionat, sprijinind atacul în cele două direcţii, dar abia la 19 aprilie când rezultatul era ştiut.
Prăbuşirea celor două state balcanice aducea Bulgariei noi satisfacţii teritoriale în Macedonia şi Tracia,
cu o suprafaţă de 56.000 km2 faţă de cei 7.700 km2 cât avea Cadrilaterul. Pentru România era un nou
prilej de umilinţă să vadă un stat crescut cu 60% în vreme ce ea era singurul aliat al Reich-ului care
avusese numai de pierdut. Astfel, în aprilie 1941 Antonescu a lansat un „Memoriu” prin care se arăta
interesat de problemele Balcanilor şi de situaţia românilor, respectiv a aromânilor din Balcani. Cum
valea Timok-ului fusese cedată Bulgariei, problema românească devenea din nou un prilej de răceală
între Sofia şi Bucureşti. Documentele înaintate de diplomaţia românească acuzau făţiş politica Bulgariei
care îşi realizase „San Stefano” făreă efort, profitând de conjunctura internaţională. Pretenţiile
României în valea Timok-ului şi în Banat au reaprins problema dobrogeană. Ion Antonescu era
determinat să rediscute la Berlin aceste chestiuni.
Declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice a închis aceste dosare. Vechea simpatie a
poporului bulgar faţă de Rusia a împiedicat Bulgaria să participe la efortul militar comun. De aceea,
Mihai Antonescu a redactat un set de Instrucţiuni ale Ministerului de Externe care avea în vedere şi
Bulgaria. Aceasta era socotită ca un stat adversar al Bucureştiului şi orice extidnere teritorială a ei ca o
primejdie pentru securitatea României. Conform acestor Instrucţiuni vechile litigii bulgaro-române erau
redeschise. Problema Cadrilaterului devenea monedă de schimb pentru alte tranzacţii teritoriale.
Instrucţiunile nu le defineau clar dar era evident că orice înaintare bulgară pe teritoriul fostei Iugoslavii
care să o apropie de Ungaria trebuia blocată. Instrucţiunile, completate la 1 septembrie”, dovedeau şi o
rea-voinţă din partea presei bulgare, care refuzase să publice articolele de presă venite din România cu
privire la caracterul românesc al Basarabiei şi la efortul de război dus de România. Nici revolta
macedonenilor din septembrie 1941, reprimată dur de autorităţile bulgare de ocupaţie, nu avea darul să
îmbunătăţească raporturile dintre ceel două state dunărene.
Abia în 1942, în urma intervenţiilor Ministerului de Externe de la Bucureşti, presa bulgară a început
să publice materiale despre România şi despre drepturile ei istorice în Basarabia. Rezolvarea unor
aspecte ale Tratatului de la Craiova, schimbul de vizite ale unor diplomaţi, miniştrii şi ziarişti,
deschiderea Lectoratelor de limbă românî, respectiv bulgară, la Sofia şi Bucureşti şi deschiderea
Consulatului Bulgariei de la Galaţi au fost semnele unei evidente destinderi politico-diplomatice.
Acestea fuseseră încurajate de Berlin şi dovedeau că vechiul dosar bulgaro-român se putea închide în
condiţiile unei victorii germane. Chiar şi la Budapesta a fost sesizat faptul că relaţiile bilaterale bulgaro-
române s-au îmbunătăţit.
Problema raporturilor bulgaro-române a fost rediscutată la Berlin, ministrul român acreditat pe
lângă Auswärtiges Amt, aducând în discuţie problemele financiare ale Tratatului de la Craiova.
Germanii au fost de acord să arbitreze litigiul financiar rămas în suspensie. Între octombrie 1942 şi
februarei 1943 s-au îndepărtat toate litigiile supuse arbitrajului, inclusiv redevenţa bulgară pentru
construcţia unui pod peste Dunăre la Giurgiu-Ruse. La 1 aprilie 1943 s-a semnat Acordul pentru
lichidarea aspectelor financiare şi cu caracter umanitar ale Tratatului de la Craiova sub patronaj
german. Din acest moment relaţiile bilaterale dintre cele două ţări au cunoscut o îmbunătăţire constantă,
fapt recunoscut atât de Mihai Antonescu cât şi de Bogdan Filov.
Evenimentele politico-militare de pe parcursul anului 1943 au readus în discuţie poziţia României
faţă de vecinul din sud. Înfrângerea germanilor la Stalingrad şi succesele militare sovietice din vară,
bombardamentele anglo-americane asupra Bulgariei, moartea ţarului Boris şi mai ales căderea
regimului lui Mussolini în Italia au influenţat situaţia de ansamblu. În faţa noilor realităţi, Bulgaria a
încercat să îşi creeze propriul dosar privind teritoriile obţinute cu sprijinul german în 1940-1941. Noul
premier, Dovri Bojilov, considera că Bulgaria trebuie să facă parte dintr-un „bloc al neutrilor” din care
să facă parte şi România. Mihai Antonescu a pregătit încă din 1942 o documentaţie privind sfârşitul
conflagraţiei. El a propus crearea unui „Birou al Păcii”, care, în realitate, era o comisie mixtă, la care
fuseseră invitaţi şi bulgarii. Aceasta avea rolul pregătirii ieşirii din război a aliaţilor Axei.
În acelaşi timp, atât România cât şi Bulgaria au demarat demersuri secrete pentru a ieşi din alianţa
cu Germania nazistă. Dacă acţiunile lui Mihai Antonescu au fost mai active, la Sofia, după moartea
ţarului Boris în august 1943, s-a instalat o stare de apatie. După retragerea trupelor germane de ocupaţie
din Iugoslvaia, necesare pe alte fronturi, trupele bulgare au preluat cea mai mare parte a teritoriului
fostei federaţii. Acest act a împiedicat factorii de decizie de la Sofia să ia măsuri de a se desprinde de
Berlin. Era preţul pe care îl plăteau deoarece s-au opus presiunilor germane şi refuzaseră să declare
război Uniunii Sovietice.
Victoriile sovietice ameninţau deopotrivă securitatea celor două ţări. Iar posibilitatea unei debarcări
anglo-americane în Balcani ar fi adus războiul la porţile Bulgariei. Acest act nu a avut loc iar în cadrul
Conferinţei de la Teheran, deschiderea unui front balcanic a fost condiţionată de intrarea Turciei în
război. Pe parcursul anului 1944, negocierile secrete de ieşire din război au continuat dar era tot mai
evident că anglo-americanii lăsaseră cele două ţări în seama sovieticilor. În acest context, pentru
diplomaţia românească devenea presantă nevoia de garanţii pentru retrocedarea teritoriilor pierdute în
Transilvania în dauna celor din Dobrogea. Cadrilaterul era din nou sacrificat pe altarul Transilvaniei.
Pentru bulgari era mai important să păstreze Cadrialterul deoarece în condiţiile unei victorii, tot mai
previzibile, al Naţiunilor Unite, ieşirea la Marea Egee peste teritoriul grecesc şi Macedonia Iugoslavă,
păreau pierdute. Berlinul pierdea treptat terenul în Balcani şi relaţiile bulgaro-române putea ieşii de sub
„zodia Axei”. Dar bulgarii s-au mişcat mai greu, reorganizându-şi guvernul cu personalităţi neutre, fără
să fie capabile să întreprindă ceva concret.
Actul de la 23 august a pus capăt colaborării româno-germane. În acelaşi timp, intrarea Armatei
Roşii în Bucureşti şi atingerea Dunării erau semnalul desprinderii şi Bulgariei de Axă. La 2 septembrie
a avut loc o nouă reorganizare a guvernului care iniţial a declarat neutralitatea Bulgariei. Armata
germană din Grecia şi trupe venite din România se afalu pe teritoriul ţării şi au împiedicat-o să rupă
relaţiile cu Axa. La 5 septembrie, U.R.S.S. i-a declarat război Bulgariei şi la 8 septembrie trupele
sovietice au trecut Dunărea. Abia acum guvernul a rupt relaţiile cu Germania dar nu a putut împiedica
ostilităţile militare de pe teritoriul naţional. La 28 septembrie, noul guvern a semnat armistiţiul cu
Naţiunile Unite dar pentru Bulgaria războiul abia începea. În confruntările militare dintre germanii
aflaţi în retragere şi Armata Roşie şi-au pierdut viaţa 30.000 de bulgari, ţara suferind importante
distrugeri materiale. A fost preţul utimilor ani de aşteptare, în care diplomaţia bulgară nu a găsit soluţii
pentru rezolvarea diferendurilor apărute în urma colaborării politice cu Germania nazistă.