Sunteți pe pagina 1din 10

Istoria Greciei

Istoria Marii Hellas incepe din antichitate, acum aproximativ patru mii de ani. Fara indoiala,
civilizatia elena este de mare importanta pentru lumea moderna. Lumea artei, a stiintei, a
politicii, a filozofiei si filologiei sunt strans legate de cultura si istoria Greciei.
Istoria Greciei poate fi impartita in mai multe etape, incepand cu epoca minoica, atunci cand,
în conformitate cu scrierile vechi, civilizatia greaca s-a nascut pe insula Creta.
Era Minoica
Creta (2800 - 1500 i.Hr.)
Istoria Greciei si a civilizatiei elene incepe in insula Creta in secolul al VI-lea i.Hr., in epoca
neolitica.
Pozitia geografica avantajoasa a Greciei (la intersectia rutelor comerciale si maritime), cu
siguranta a fost unul dintre factorii determinanti ai dezvoltarii sale culturale si istorice, precum
si a civilizatiei care, chiar si astazi mai straluceste prin maiestatea si eleganta sa.
Este de mentionat faptul ca aceasta cretere rapida si prosperitatea culturii cretane din epoca
minoica a fost realizata sub guvernare matriarhala. La acea vreme, cu mai mult de patru mii
de ani in urma, in Creta o femeie a detinut o pozitie deosebit de importanta care, in secolul
urmator a fost pierduta prin trecerea la patriarhat .
Creta avea legaturi comerciale si culturale cu vecinii sai: Insulele Ciclade, Grecia continentala,
Egipt, Mesopotamia si Siria. In aceasta perioada, dezvoltarea pe continent este mult mai lenta
decat in Creta. Importante centre culturale s-au dezvoltat in Mycene si Tirint, situate in
peninsula Peloponez de sud si acestea reprezentau mai mult o reproducere, un duplicat al
Cretei Minoice.
Inca din prima etapa a existentei sale, civilizatia elena a fost influentata de elementele si istoria
Greciei impletita cu forta navala si marea.
In jurul anului 1500 i.Hr.,in apropierea insulei Creta (in imediata apropiere a insulei Santorini)
a fost cel mai puternic cutremur care a dus prabusirea ireversibila a civilizatiei cretane.
Perioada Achaeana (1400-1100 i.Hr.)
In jurul anului 1400 i.Hr. pe peninsula Peloponez au venit si au fost asimilate triburile nordice
Achaean (Aheilor). Pana si in prezent există o dezbatere cu privire la originea lor. O versiune
ar fi ca originea acestora ar fi din Grecia de Nord, iar pe de alta parte ca aceste triburi ar fi
venit din Europa Centrala. In orice caz, exista dovezi ca triburile aheilor au adus cultul pagan
al zeilor olimpieni si noile elemente culturale.
Ca urmare, influenta Mycene-ului creste substantial devenind cea mai puternica natiune din
Marea Mediterana. A fost o perioada cu adevarat legendara, o mare parte fiind cunoscuta din
poemele homerice si numeroasele mituri despre zeii si eroii Greciei antice.
Punctul culminant in istoria perioadei Achaeane a fost, fara indoiala, razboiul troian, primul
pas catre declin.
Povestea Elenei din Troia, detaliata de Homer, a condus la prabusirea lumii grecesti si
inceputul multor ani de razboi.
Puterea civilizatiei myceniene a fost atat de epuizata incat nu a mai putut rezista atacurilor
triburilor seminordice ale Dorienilor. Declinul erei a fost aproximativ in 1100 i.Hr.
Perioada Homerica
Originile Dorienilor raman o poveste misterioasa. Conform legendei, acestia au fost
descendenti ai lui Hercule.
Aceasta a fost una dintre cele mai grele perioade din istoria Greciei. Inca de la inceputul
invaziei triburilor Doriene, desi tara era in faza de degradare, in curand a inceput treptat " sa-
si revina" sintetizand reminiscentele Myceniane, Cretane, Achaeane, Asiatice si
Doriene rezultand astfel o civilizatie cu totul noua.
In aceasta perioada s-a format limba greaca (elena). Atunci au fost create memorabilele poeme
ale marelui Homer care au redat toate culorile epocii sale.
Perioada Arhaica
Aceasta perioada este caracterizata printr-o dezvoltare intensiva a economiei, precum si a
culturii si a artei. In toata Grecia se dezvolta orase-state numite Polis iar in Mediterana, colonii
grecesti. Schimbari semnificative au loc in sistemul politic.
Alianta peloponesiana, condusa de Sparta, este cea mai importanta in aceasta perioada, fiind
cunoscuta pentru legile sale stricte referitoare la „modul de viata spartan”, un oras - stat
oligarhic si militarist, intarindu - si astfel pozitia printre celelalte orase - state. Incepe lupta
pentru conducere intre Atena si Sparta, rivale la hegemonia Eladei, care s-a continuat si in
perioada clasica.
Era Clasica
Era clasica in istoria Greciei incepe odata cu razboiul cu persii in anul 500 i.Hr. si a durat mai
mult de 20 de ani. Atena democrata, devenita o putere maritima si dispunand de resurse
materiale importante, a preluat conducerea in lupta impotriva persilor, Grecia reusind astfel
victoria finala in acest razboi crud.
Atena si-a consolidat treptat puterea, ceea ce a permis cetatenilor orasului sa utilizeze resurse
semnificative pentru a construi capodoperele sale magnifice. Cei mai buni mesteri, artisti,
arhitecti si sculptori ai epocii sunt invitati in Atena lui Pericle pentru a transforma orasul intr
- o "opera de arta". Stiinta, arta si filozofia se dezvolta rapid. Aceasta perioada poate fi
considerata cu adevarat "epoca de aur" din istoria Atenei, implicit in istoria Greciei.
Sparta nu a putut accepta noua pozitie a Atenei si a declansat in anul 431 i.Hr. Razboiul
Peloponesian, care s-a incheiat 27 ani mai tarziu, prin infrangerea completa a Atenei.
Ca urmare, Sparta a devenit cel mai puternic oras - stat grec, impunand si altor orase controlul
sau militar. Doar odata cu unificarea Greciei sub Imperiul Macedonean s-a pus capatul acestui
razboi sangeros. Astfel, in anul 337 i.Hr. Grecia a fost unita sub Imperiul Macedonean.
Dupa asasinarea lui Filip al II-lea, a urmat la tron fiul sau - Alexandru, care a creat cel mai
puternic imperiu in doar 9 ani. Initial, marele vis a lui Alexandru cel Mare era sa uneasca
Grecia si sa distruga Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol pentru orasele - stat din
Grecia. In speranta unui acord de pace, pentru a pune capat secolelor de razboaie dintre Grecia
si Persia, acesta s-a casatorit cu o printesa persana - fiica inamicilor Greciei. Succesul
numeroaselor victorii ale lui Alexandru, cunoscut ca Alexandru Macedon, Alexandru cel
Mare sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, dupa cum spune o legenda, l-a facut pe acesta
sa-si „piarda mintile”. El s-a autoproclamat zeul Amun - Zeus. Alexandru dorea sa puna bazele
unui Imperiu Euroasiatic care sa imbine cultura greaca cu cea orientala. Insa, implicarea
armatei sale in nenumarate batalii a epuizat armata sa si a provocat un val de confuzie, atat in
popor cat si cu aliatii sai. Moartea Alexandru cel Mare in 323 i.Hr. reprezinta inceputul
perioadei elenistice. Alexandru a murit la varsta 33 de ani si nu a lasat nici un mostenitor.
Perioada Elenistica
Denumirea de „hellen” provine de la termenul folosit in limba greaca pentru numele etnic al
grecilor (ellines).
Aceasta perioada este caracterizata prin raspandirea culturii grecesti printre populatiile
cucerite de Alexandru cel Mare. Civilizatia elenistica a reprezentat o fuziune intre cultura
greaca si acea a Orientului mijociu. Principalele centre culturale care s-au dezvoltat in acea
perioada au fost Pergam, Rodos, Antiohia si Alexandria.
Fara indoiala, moartea lui Alexandru cel Mare a accelerat foarte mult dezintegrarea statului,
care incepuse deja. Dupa moartea sa, a inceput lupta pentru succesiune, cunoscuta si ca
razboiul diadohilor (in limba greaca succesori).
Comandantii armatei lui Alexandru cel Mare dupa ce s-au luptat intre ei peste 40 de ani (323
i.Hr.-281 i.Hr.) si-au impartit imperiul in urma pacii din anul 311 i.Hr. astfel: Antigonos
(Asia), Ptolemeu (Egipt), Lysimach (Tracia), Kassandros (Grecia și Macedonia) si Seleucus
(Babilon).
Acestia au reusit sa controleze teritoriile de la vest de Tigru o buna perioada de timp, detinand
controlul asupra Mediteranei de Est pana la preluarea controlului regiunii de catre Republica
Romana. Noua amenintare, aceea a Romanilor, apare in anul 148 i.Hr. pentru Macedonia si
Grecia, perioada in care Ptolemeu incearca sa reziste invadatorilor din Egipt.
Perioadei elenistice se incheie in anul 31 i.Hr., cand regatul Egiptului a fost cucerit de romani
in Batalia de la Actium. Cleopatra, ultima regina a Egiptului s-a sinucis la 12 August in anul
30 i.Hr., iar regatul ei a fost anexat Imperiului Roman de catre Octavian.
Perioada romana
Dupa cucerirea Greciei, in 146 i.Hr. aceasta este aderata Imperiului Roman. In timpul
perioadei ocupatiei romane (sec. al I lea i.Hr. - sec. al III d.Hr.), admiratia romanilor pentru
cultura greaca a condus la o noua dezvoltare a oraselor grecesti, in special a Atenei. Chiar si
astazi vizitatorii au posibilitatea de a cunoaste istoria Greciei acesteia din paleolitic si epoca
romana prin numeroasele monumente arheologice foarte bine pastrate.
Dezvoltarea Greciei cunoscuta si ca "Pax - Romana" - pacea care a durat 300 de ani, cand au
fost construite Agora Romana, Canalul Corint, Biblioteca etc. Scolile Atenei infloresc
deasemenea, scrierile pastrate in Biblioteca din Alexandria sunt traduse in limba greaca,
Universitatea din Atena educa tinerii familiilor nobilor romani. In aceasta perioada se pun
bazele crestinismului, oamenii comunica in greaca, astfel, o parte din scrierile noului
Testament sunt in greaca. In primul secol dupa Hristos, Apostolul Pavel, cunoscut ca Apostolul
Greciei si cel de-al doilea fondator al crestinismului, vine in Insula Cipru, apoi in Grecia si
infiinteaza biserica grecilor convertiti in Salonic. De aici incepe calatoriile sale in Atena, unde
a predicat la poalele Akropolisului, pe dealul Areopagos, despre „Zeul Necunoscut”.
Scripturile, liturghiile, procesiunile sunt toate in limba greaca.
In anul 64 d.Hr., cand Roma a fost incendiata, Imparatul Nero a invinuit crestinii, incepand
astfel o perioada lunga de persecutie a Bisericii Crestine.
Ca toate imperiile puternice si civilizatia romana a fost supusa procesului de auto-distrugere,
datorat coruptiei in primul rand.
Perioada bizantina
Perioada bizantina este considerata perioada de formare a traditiilor de crestinism,
caracterizata de construirea multor biserici si manastiri din intreaga tara si prin cresterea
influentei bisericii asupra societatii si a sistemului politic.
In anii 95-97 d.Hr., Sfantul Ioan Teologul scrie „Apocalipsa” in insula Patmos.
Pax Romana se incheie in secolul al III-lea odata cu atacurile gotilor, ale francilor, ale
vandalilor s.a.
In secolul al IV-lea, Imparatul Constantin, convertit la crestinism, muta capitala Imperiului
Roman in cetatea Bizantului, pe malul Bosforului, pe care o numeste Constantinopol. In anul
364 se divide oficial Imperiul Roman in partea de Vest prin infiintarea Imperiului Bizantin in
partea de Est. In timp ce Roma intra in declin, Constantinipolul devine tot mai puternic.
Filozofia intregului imperiu este teologia crestina, limba greaca inlocuieste limba latina iar
filozofii greci ai perioadei clasice sunt interzisi. In timpul domniei lui Iustinian se construieste
Catedrala Agia Sofia, al II-lea templu ca marime din lume.
In secolele al VII- VIII-lea, odata cu ridicarea Islamului, incep atacurile arabilor si are loc
caderea Cretei in anul 823.
In anul 1453, cade Constantinopolul si Imperiul Bizantin prin ridicarea Imperiului Otoman.
Perioada ocupatiei otomane in Grecia este una dintre cele mai grele perioada din istoria
Greciei, culminand cu lupta pentru supravietuirea elenismului in manastirile din muntii Mani.
In toata perioada urmatoare, poporul grec nu a incetat sa lupte pentru independenta si religia
sa.
Revolutia
Razboiul pentru Independenta a inceput pe 25 martie 1821. Cu doar 12 zile inainte steagul
grec fusese ridicat de Lascarina Bubulina in insula Spetses, eroina nationala a grecilor.
Theodoros Kolokotronis din Mani, a eliberat Peloponezul si a format un guvern provizoriu
avand ca presedinte pe Fanariotul Alexandros Mavrokordatos.
In 1827 erau independente doar Nafplion si cateva insule. Dupa un an de lupte, Adunarea
Nationala a proclamat independenta Greciei, aceasta fiind un punct de cotitura in istoria
Greciei

Atena şi Sparta: Viaţa publică şi privata

Grecia veche Grecia a fost vatra unor străvechi civilizaţii. Cu mai bine de două milenii înainte
de Hristos, în bazinul Mării Egee s-a născut civilizaţia cretană, numită aşa după insula unde
şi-a avut centrul. După aproape un mileniu, ea se stinge în urma intrării în scenă a triburilor
indo-europene ale ionienilor şi aheenilor, strămoşii grecilor de azi. Aceştia pun bazele
civilizaţiei miceniene, cu centrul în Peninsula Peloponez. Sfârşitul ei coincide venirea
ultimului val de războinici indo-europeni, numiţi dorieni, care inaugurează o epocă numită
mai târziu „veacurile întunecate ”. În această epocă de mari frământări are loc colonizarea
ţărmului Asiei Mici şi a insulelor din Marea Egee şi tot acum sunt create ceramica geometrică
şi cele două mari epopei, Iliada şi Odiseea. Şi dacă nu ştim cine a fost Homer, specialiştii
sunt de acord că în această perioadă a trăit poetul Hesiod şi tot acum a fost inventat alfabetul
grec, din care derivă alfabetul latin.
Colonizarea greacă În secolele VIII-VI î.Hr., din Grecia şi din lumea greacă a Asiei Mici a
pornit marea colonizare, ce a urmat două direcţii principale. Prima direcţie, spre vest, are ca
ţintă Sicilia şi Italia meridională (cunoscute mai târziu sub numele de „Grecia Mare”), sudul
Galiei şi Spania. Cealaltă direcţie, spre nord, are ca obiectiv colonizarea coastelor Traciei şi
ale Pontului Euxin. Cauzele colonizării au fost puse pe seama unei explozii demografice, dar
şi a proceselor sociale din Grecia, unde aristocraţia gentilicã îşi însuşeşte importante fonduri
funciare, ce provoacă ruina în masă a membrilor de rând ai comunităţilor gentilice. Coloniile,
cu un caracter agrar precumpănitor la început, au jucat un rol esenţial în evoluţia raporturilor
dintre lumea greacă şi comunităţile celtice şi tracice din bazinul Mediteranei. Coloniştii au
preluat de la indigeni produse agricole şi materii prime pentru a le trimite către cetăţile-mamă.
În direcţie inversă, ei au difuzat în lumea celtică şi tracică produse superioare greceşti, monedă
şi tehnici de construcţie.
Aceste contacte economice au avut consecinţe majore şi pentru evoluţia societăţii din oraşul-
stat (polis) grecesc. În vreme ce unele cetăţi, care promovează o politică dc deschidere spre
exterior, se democratizează, altele, ce refuză contactele cu lumea exterioară, se închid treptat,
menţinându-şi structurile aristocratice. Două mari cetăţi greceşti, Sparta şi Atena, sunt
reprezentative în acest sens.
Sparta: o cetate pietrificată Sparta a fost fondată de cuceritorii dorieni, în primele secole
ale mileniului I î.Hr., prin unirea a cinci cetăţi mai mici din câmpia Laconiei, aflată în sud-
estul Peloponezului, în mijlocul unei populaţii străine şi ostile. În secolele VIII-VII î.Hr.,
spartanii desfăşoară lupte grele pentru a-şi impune stăpânirea asupra unei mari părţi a
peninsulei, ai cărei locuitori au fost transformaţi în sclavi (hiloţi). Istoria acestor secole a decis
destinul Spartei: ea a rămas o cetate agrară, ostilă oricărei deschideri spre exterior, pentru a
menţine controlul asupra regiunii cucerite. Regimul ei politic s-a „pietrificat” în forma sa
aristocratică din veacul al VII-lea î.Hr. şi avea ca principal obiectiv supravegherea prin
mijloace militare a hiloţilor, care susţineau întregul edificiu aristocratic şi militar al Spartei.
Conform tradiţiei, organizarea politică a cetăţii, ce cuprinde şi teritoriul rural, a fost realizată
de legislatorul Lycurg. Cetăţenii cu drepturi depline, numiţi „egali”, erau în număr de 9.000.
Din rândurile egalilor se alegeau toate organele autorităţii politice şi se recruta armata,
instrumentul puterii militare a cetăţii. Sparta avea în frunte doi regi, cu atribuţii importante
numai în caz de război, un sfat al bătrânilor (gerusia) şi adunarea poporului înarmat (apella).
Începând din secolul al VI-lea î.Hr., cei doi regi sunt supravegheaţi de colegiul celor cinci
efori, care deţin de fapt puterea executivă. Din adunarea poporului făceau parte toţi cetăţenii,
care ratificau (prin aclamaţii şi în unanimitate) măsurile propuse de regi şi sfatul bătrânilor.
Egalii nu desfăşurau activităţi economice. Agricultura era rezervata hiloţilor, iar meşteşugurile
şi comerţul unei categorii de oameni liberi (perieci), lipsiţi însă de cetăţenie. Principala
ocupaţie a spartanilor era războiul. Ei se aflau într-o permanentă stare de mobilizare militară.
Bărbaţii, de la 12 la 60 de ani, aparţineau comunităţii, nu familiei, fiind supuşi unor
antrenamente militare zilnice şi pedepselor corporale şi morale. Cu aceşti soldaţi, armata
spartană s-a dovedit cea mai bună din Grecia, în secolele VI-V î.Hr.
Dar preţul plătit de Sparta a fost scump: ea a rămas o cetate agrară, refractară vieţii intelectuale.
După supremaţia ei militară, consacrată prin triumful în războiul peloponeziac (431-404
î.Hr.), cetatea intră în declin în secolul al IV-lea î.Hr., când numărul egalilor coboară sub 1.000.
Încercările de reformă, ce au urmat, au eşuat şi în secolul al II-lea î.Hr. Sparta cade sub
dominaţie romană.

Atena: simbolul democraţiei greceşti Populaţia Atticii, regiune în care se află Atena, era
formată din triburi de ionieni. Evoluţia Atenei în primele secole ale istoriei sale, în frunte cu
un rege şi dominată politic de aristocraţia gentilică, nu a fost diferită de cea a Spartei. După
înlăturarea regalităţii, la începutul secolului al VII-lea î.Hr., aristocraţia gentilică (eupatrizii,
în greacă „cei bine născuţi”, „nobili”) monopolizează întreaga putere. Cetatea era condusă de
nouă arhonţi, cu putere executivă, şi de un areopag, ce detinea puterea judecătorească.
Abuzurile eupatrizilor au fost îngrădite de legile lui Dracon (621 î.Hr.), dar imensa masă a
populaţiei rămânea fără drepturi politice. Mai ales că, deschisă contactelor cu lumea exterioară,
Atena cunoaşte o tot mai numeroasă categorie de mijloc, formată din negustori bogaţi şi
patroni de ateliere.
Democratizarea Atenei începe cu opera reformatoare a lui Solon, ajuns în 594 î.Hr. arhonte
şi „arbitru” al vieţii politice ateniene, care a dat cea dintâi constituţie a Atenei. Între primele
sale măsuri s-au numărat interzicerea vânzării atenienilor datornici ca sclavi, răscumpărarea
sclavilor atenieni existenţi în afara cetăţii, anularea ipotecilor pe pământuri şi limitarea marii
proprietăţi a eupatrizilor. Pe plan politic este sporit rolul adunării poporului (ecclesia), din care
fac parte cetăţeni desemnaţi pe criteriul averii şi nu al originii, iar cei nouă arhonţi sunt aleşi
prin tragere la sorţi. Solon a creat un tribunal al poporului, ai cărui membri proveneau din
toate categoriile de cetăţeni.
Echilibrul fragil dintre eupatrizi şi păturile active ale cetăţii, stabilit de Solon, nu s-a menţinut
multă vreme. De aceea, secolul al VI-lea î.Hr. este dominat de conflictele dintre cele două
grupări politice. Evoluţia vieţii economice ateniene înclină tot mai mult balanţa în favoarea
păturilor meşteşugăreşti şi comerciale ale populaţiei. Este ceea ce avea să consacre juridic
Clistene (508 î.Hr.). După înlăturarea tiraniei, instaurată de Pisistrate şi continuată de fiii săi,
Clistene a restabilit constituţia lui Solon. El a susţinut în acelaşi timp şi adoptarea unor
importante reforme politice ce pot fi considerate „actul de naştere” al democraţiei ateniene.
Preocupat de „binele public”, acesta împarte populaţia Atenei pe criterii teritoriale şi nu după
origine. Atena şi regiunea rurală din Attica, ce constituie spaţiul cetăţii, sunt împărţite în 100
de circumscripţii (deme). Măsura consacră declinul eupatrizilor şi supremaţia poporului
(demos), formau din oameni liberi, în care domină păturile active lo populaţiei. Pentru a
preveni reinstaurarea tiraniei, Clistene a introdus ostracismul. O dată pe an, membrii adunării
poporului scriau pe un ciob (ostrakon) numele celor bănuiţi că vor să aducă prejudicii vieţii
publice, iar incriminaţii erau alungaţi din cetate pentru zece ani. Superioritatea sistemului
democratic al Atenei avea să fie consacrată în marile confruntări dintre lumea greacă şi
imperiul persan, în care forţele ateniene au jucat un rol decisiv în victoriile de la Maraton (490
î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.).
Democraţia ateniană atinge forma clasică în vremea lui Pericle, ales de 15 ori consecutiv
strateg. Puterea aparţine adunării poporului, formată din totalitatea cetăţenilor, în număr de
40.000. Ea decide în chestiuni de pace şi război, are putere legislativă şi desemnează principalii
magistraţi prin tragere la sorţi. Rolul areopagului, format din descendenţii eupatrizilor, devine
pur decorativ. Legile sunt pregătite de un consiliu (bulé), format din 500 de membri, desemnaţi
şi ei prin tragere la sorţi. Toţi magistraţii primesc indemnizaţii pe timpul mandatului, fapt ce
îngăduie oricărui cetăţean să poată lua parte la actul puterii.
Democraţia ateniană este una directă, nu reprezentativă. Ea este exercitată de toţi cetăţenii,
nu prin reprezentanţii lor. Oricât de mare este distanta dintre democraţia ateniană şi oligarhia
Spartei, regimul politic al Atenei are limitele inerente epocii în care a apărut. Cetatea avea în
secolul al V-lea î.Hr. 420.000 de locuitori, dintre care jumătate (c. 220.000) erau sclavi, lipsiţi
de drepturi politice. Nici străinii (metecii), în număr de circa 70.000, nu se bucură de cetăţenie.
Prin urmare, aproximativ 140.000 de atenieni, în care intră şi membrii familiilor lor, aparţin
corpului civic, demosul. În fapt, mai puţin de 40.000 de atenieni sunt cetăţeni care se bucură
efectiv de dreptul de a alege şi de a fi aleşi.
Cu toate acestea, Atena rămâne simbolul democraţiei în lumea greacă. Ea oferă exemplul
unui sistem politic apropiat de nevoile omului şi ale cărui instituţii sunt apărate de cetăţenii
lui, deoarece ei se identifică cu destinele sistemului. De aici decurg spiritul lor civic şi
abnegaţia, ce au mers până la sacrificiul suprem, dovedite admirabil în războiul împotriva
perşilor pe câmpul de luptă, la Maraton şi Salamina.
Legile lui Dracon si sensul lor
Desigur ca Dracon ma face sa ma gandesc cumva la Harry Potter. Stiti si voi eroii si personajele
negative… Insa nu au nici o relevanta.
La sfarsitul secolului al VII-lea deci cu ceva timp inainte de era noastra, in cetatile grecesti,
criza politica si sociala avea cauze comune: marile familii concentrasera puterea, numarul
datornicilor in randul taranimii era desigur foarte mare, justitia functiona ca instrument al
aristrocratiei, actele vindicative se inmultisera peste masura. Se simtea nevoia unei
reglementari care sa limiteze actiunea elementului religios in exces si sa-l promoveze pe cel
natural sa ofere drepturi de participare la viata publica noilor imbogatiti.

La Atena, incercarea ambitiosului Cylon de a instala tirania, ca forma de guvernare esueaza


indeosebi datorita reactiei prompte si dure a partidei Alcmeonizilor, conduse de Megacles. In
timpul reprimarii, se savarsise sacrilegiul de a fi ucisi cativa dintre complotisti in templul zeitei
Atena, protectoarea orasului.
Drept urmare, va fi chemat Epimenide din Creta ca sa faca slujbe de purificare iar vinovatilor
li se aplica stigmatul exilului. Ca sa evite miscarile de revolta in lumea rurala este ales un grup
de sase judecatori care sa redacteze un cod de legi. Se prea poate ca Dracon a fost unul dintre
acesti juristi, sau cel ce i-a dat forma finala.

Codul care a rezultat era deosebit de sever: razbunarile personale intrau sub incidenta
procedurii penale, se ingradeau drepturile nelimitate ale marilor familii, se preciza notiunea de
responsabilitate individuala, se prevedeau masuri aspre pentru datornici pentru orice fel de
abateri aplicandu-se pedepse dure. Legile mai pastrau expresia unei religii care vedea in toate
greselile ofense aduse divinitatii si, in consecinta, crime imprescriptibile.

Se poate afirma ca in codul lui Dracon se recunosc atributele legilor nescrise: favorizarea
marilor clanuri familiale, atitudine lipsita de orice urma de clementa pentru clasele de jos.
Dupa numai treizeci de ani, Solomon va scrie o noua legislatie pentru toti deopotriva, mult
mai in spiritul realitatilor timpurilor. Severitatea codului lui Dracon a ramas de referinta in
justitie ca si aprecierea ca ,,si-a scris legile cu sange''. In limba derivatul draconic are sensul
de severitate excesiva, asprime, duritate (in legatura cu legile).

Forma de organizare specifică Greciei Antice a fost oraşul-stat (polis). În secolul al VIII-lea
î.Hr. toate oraşele şi târgurile greceşti din regiunea Attica intră sub autoritatea Atenei, care
devine hegemonul zonei. La început Atena a fost condusă de un rege, dar puterea sa a fost
îngrădită de eupatrizi (oamenii bogaţi, aristocraţia). În secolul al VII-lea î.Hr. regele a fost
înlocuit cu un Colegiu al celor 9 arhonţi, aleşi anual, rolul principal avându-l arhontele eponim.
Au fost create noi instituţii: Areopagul (organ de judecată şi control) şi Adunarea Poporului
(Ecclesia). Pe de altă parte marea masă a populaţiei forma demos-ul (oamenii de rând). Treptat
între cele două categorii sociale a izbucnit un conflict. La sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.
Dracon a încercat să limiteze puterea eupatrizilor.
Democratizarea Atenei a început o dată cu alegerea ca arhonte a lui Solon (594-593 î.Hr.).
Acesta a efectuat o reformă a censului, împărţind populaţia în funcţie de avere în 4 triburi,
fiecare trib trimiând 100 de reprezentanţi în Sfatul celor 400 (Bule). Această instituţie discuta
problemele privitoare la buna funcţionare a statului şi pregătea şedinţele Adunării Poporului
(Ecclesia). Această instituţie a devenit instituţia fundamentală în statul atenian: din ea făceau
parte toţi cetăţenii, ea vota legile, îi alege şi supraveghează pe magistraţi, declară război şi
încheie pace. Reformele lui Solon au vizat şi instituirea unui tribunal al juraţilor (heliaia). Prin
reformele sale, Solon a limitat puterea eupatrizilor şi a desfiinţat sclavia din datorii.
Programul reformator al lui Solon a fost continuat de Clistene (508-507 î.Hr.). Acesta a
renunţat la împărţirea populaţiei în funcţie de avere, dizivând Atena în 10 unităţi administrative
numite deme. Clistene a reorganizat instituţiile mai vechi şi a creat altele. Astfel, Sfatul celor
400 devine Sfatul celor 500 şi este creat Colegiul celor 10 strategi cu atribuţii administrative
şi juridice. Pentru buna funcţionare a sistemului democratic a fost introdus ostracismul,
procedură prin care cetăţeanul bănuit de uneltiri contra statului era exislat timp de 10 ani din
cetate, prin votul celorlalţi cetăteni.
Democratizarea Atenei a fost desăvârşită de Pericle (443-429 î.Hr.), care a fost ales prim
strateg de 15 ori la rând. Acesta a extins atribuţiile Adunării Poporului, care hotăra în toate
chestiunile politice, economice, militare, culturale, juridice şi controla executarea hotărârilor.
O importanţă deosebită a fost acordată colegiului strategilor, membrii săi nu puteau fi traşi la
răspundere decât pentru trădare sau eşec militar. Pentru a asigura drepturi egale tuturor
cetăţenilor, funcţiile erau ocupate prin tragere la sorţi. Pericle a introdus remuneraţia pentru
participarea la activitatea în diferitele organe ale statului.
Opusă Atenei ca model politic a fost cetatea Sparta, care avea un regim aristocratic. Statul
spartan a fost creat în secolul al VIII-lea î.Hr, iar cel care a stabilit modul de organizare al
instituţiilor a fost Lycurg. Astfel, Sparta era condusă de 2 regi, care erau consideraţi şefi
militari supremi şi mari preoţi, ajutaţi de un Sfat al bătrânilor (gerusia) şi de Adunarea
poporului (apella), care era alcătuită din spartanii majori. Organul cel mai important al statului
spartan era Colegiul celor 5 efori, care avea drept de control asupra turor activităţilor. Stat
militarist aristocratic, Sparta şi-a impus în secolul al IV-lea î.Hr dominaţia asupra majorităţii
oraşelor din Peninsula Peloponez.
În expansiunea lor spre vest, în zona Peninsulei Asia Mică, persanii s-au confruntat şi cu
coloniile oraşelor greceşti, generând războaiele medice sau greco-persane (secolul al V-lea
î.Hr.). Sparta şi Atena se unesc în faţa pericolului comun, alături de alte polis-uri greceşti.
Înaintarea persanilor este oprită la Maraton (490 î.Hr), unde sunt învinşi de generalul atenian
Miltiade. În bătălia navală de la Salamina (480 î.Hr) corăbiile ateniene comandate de generalul
Temistocle îl învind pe împăratul persan Xerxes I. Tot în 480 î.Hr a avut loc bătălia de la
Termopile, în care 300 de spartani conduşi de regele Leonidas au ţinut piept imemsei armatei
persane a regelui Xerxes I, dar în cele din urmă au fost învinşi.

S-ar putea să vă placă și