Deși ți-o știu pe dinafară: Parcă urmând șirul de slove, Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseți, Ce-au izvorât, eterni luceferi, Din noaptea tristei tale vieți...
Și te-nțeleg te simt aproape:
Cu-aceeași suferință-n față, Cu ochii gânditori și galeși, Sătul de trudnica-ți viață.
A, nu mă mir că ți se dete O zodie atât de tristă, Că, zbuciumat de-atâtea patimi, Râvnești pe cei ce nu există,
Și că potop de negre gânduri
Se strâng și ți se zbat sub frunte: Pe veci întunecații nouri Sunt frații vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări, Din fundul inimii zdrobite, Comoara asta de cântări, Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla De flăcările năbușite, Ce-ți luminau ale gândirii Împărății nețărmurite,
Și de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând, Ce lesne-ai fi pus frâu durerii Și răzvrătitului tău gând!
Și cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate Mizeriile-n cari lumea Ursită-i pururea să-noate!
Dar ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci și strimte. Și tu să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsul tuturora...
Din zbuciumul eternei lupte. Să smulgi fulgerătoare versuri, Bucăți din inima ta rupte...
S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând... Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii Că tu te mistui luminând?