Sunteți pe pagina 1din 8

Metode de cercetare – tema 2 – anul univ.

2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________

Introducere în metodologie II
Teoria științifică și etapele cercetării
Tema nr. 2

Planul temei
1. Teoria științifică
2. Etapele cercetării științifice
2. Metodologie, metode, tehnici, procedee, instrumente

1. Teoria științifică

1.1. Teoria și teoretizarea


Termenul „teorie” prezintă o oarecare ambiguitate, deoarece a fost utilizat cu semnificații diverse
în contexte diferite. În general, teoria reprezintă un raport stabilit între un fapt general sau cel mai
mic număr de fapte posibile generale și toate faptele particulare care depind de acestea. Teoria este
un ansamblu de propoziții (enunțuri) ai căror termeni sunt riguros definiți, un sistem elaborat pe
baza unei conceptualizări a relațiilor percepute și observate (Brimo, 1972).
În psihologie, teoria sintetizează un set de relații științifice care nu pot fi observate în mod direct.
Aceasta se constituie într-un set de propoziții interdependente (și corolare la aceste propoziții), prin
care se urmărește precizarea relației dintre o variabilă (sau un set de variabile) și unele
comportamente observate (Martin, 1985).
Trebuie să distingem, pentru început, între teoria științifică și teoria normativă. Teoria normativă
se caracterizează prin aceea că este o speculație a gândirii (cu privire la ceea ce trebuie sau ar trebui
să fie). Ea se constituie din judecăți de valoare formulate asupra realității. Teoriile normative se
plasează într-un cadru de filosofie socială și nu de știință socială. Pentru evitarea unor confuzii este
mai bine ca în acest caz să se folosească termenul de doctrină în loc de teorie (Loubet Del Bayle,
1991). Teoria științifică nu se interesează de ceea ce ar trebui să fie, ci sistematizează ceea ce este.
Reprezintă rezultatul unui demers științific, derulat în mai multe faze (reprezintă un bilanț calitativ
și cantitativ al unui ansamblu de date). Teoria științifică se află într-o relație strânsă cu metodologia.
Metodele sunt cele care furnizează căile cele mai bune pentru testarea ipotezelor teoretice,
furnizând un sistem de norme prin care teoria este testată, verificată și dezvoltată empiric
(Vlăsceanu, 1982).
Teoria științifică are un dublu caracter: sintetic și ipotetic. Caracterul sintetic al teoriilor rezidă
în aceea că scopul teoriei este de a descoperi legături între fapte și cunoștințe și de a construi un
model care să le cuprindă într-un plan mai general. Acest obiectiv al sintezei se realizează printr-un
proces de sistematizare a faptelor și ideilor. De asemenea, teoria este un sistem de idei formulat în
așa fel încât să respecte o anumită coordonare, o coerență, o logică internă a ordonării ansamblului
informațional în jurul unor teze fundamentale. În ceea ce privește caracterul ipotetic al teoriilor, el
rezultă din faptul că teoria științifică merge dincolo de cunoașterea științifică, depășind-o și
înglobând-o. În munca de cercetare, activitatea nu se rezumă doar la sistematizarea datelor, ci
continuă prin emiterea de supoziții care nu pot fi verificate momentan. Toate teoriile au o
componentă imaginativă, inventivă. În concluzie, teoria științifică constituie un sistem intelectual
care are ca scop sinteza cât mai simplă și completă a faptelor în vederea stabilirii legilor prin
procesul de cercetare.
Rolurile teoriei sunt multiple. În primul rând acestea sunt necesare organizării și sistematizării
cunoștințelor, deci au o funcție descriptivă. Apoi, pe baza acestor prime organizări, cercetătorii pot
elabora predicții, pot anticipa anumite comportamente în diverse situații date. De asemenea, în
cadrul teoriilor sunt elaborate nu numai predicții, ci și explicații posibile ale acțiunilor umane, prin
care se răspund la întrebarea de ce se întâmplă un fenomen așa și nu altfel. În sfârșit, teoriile au și o
1
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
funcție aplicativă, de transfer al cunoștințelor în viața de zi cu zi, în vederea îmbunătățirii acesteia.
În tabelul de mai jos ilustrarea acestor funcții, cu o exemplificare pentru depresie.

Scopurile teoriilor (adaptare după Shaughnessy, 2012)

1.2. Tipuri de teorii


Teoriile sunt sinteze destinate explicării ansamblurilor de fenomene. Întrucât nivelul de
generalitate la care se plasează acest demers poate varia, se pot diferenția mai multe tipuri de teorii,
în funcție de nivelul lor de extindere: teorii particulare, medii și generale.
1.2.1 Teoriile particulare
În cadrul acestor teorii, sistematizarea se realizează într-un domeniu restrâns și aria de acțiune a
teoriei este destul de limitată. Un exemplu de astfel de teorie este cea formulată de Harold Lasswell
asupra personalității politice. Lasswel a plecat de la analiza de conținut a mai multor interviuri și
discursuri ale personalităților politice. El a deosebit o perioadă de naștere și dezvoltare a vocației
politice, constând într-o deplasare a motivelor personale spre un obiect de interes public,
raționalizat în termeni de interes general. Teoria sa așează ca punct de plecare a carierei politice o
frustrare de ordin privat, răspunzând unei nevoi a individului de sănătate, putere, avere,
considerație socială etc. Acest sentiment de frustrare conduce individul la căutarea unei compensații
în cucerirea și exercitarea puterii politice. Odată angajat în lupta politică, persoana respectivă uită
sau disimulează motivele de ordin privat și raționalizează conduita sa evocând motive de interes
general. Această teorie tinde spre o generalizare a unor rezultate izvorâte dintr-o bază inductivă
largă (un număr mare de interviuri). Teoria este particulară pentru că ea privește un obiect epistemic
particular, limitat. Ea se referă doar la personalitatea omului politic și, evident, exclude alte cazuri
(apud Loubet Del Bayle, 1991).
Un alt exemplu este aplicarea modelului GAM (a se vedea detalii în cadrul teoriilor cu grad
mediu de generalizare) la situațiile de dependență de jocurile video care au, pe termen lung, efecte
asupra personalității. Există un consens între cercetători cu privire la acest impact, așa cum reiese de
altfel și din primele experimente, realizate de Albert Bandura, referitoare la învățarea socială.
Huessman et al. (2003) au arătat că vizionarea programelor TV care conțin scene violente
conduce la instalarea unor efecte negative, exteriorizate prin comportamente agresive ale indivizilor
în relațiile cu ceilalți. Astfel, autorii descriu efecte pe termen scurt, cum ar fi amorsarea (priming)
unor cogniții sau scenarii comportamentale, imitarea imediată a unor comportamente observate și
schimbări în starea emoțională personală, prin inducerea unei trăiri afective care predispune la

2
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
agresivitate. În acest sens, vizionarea frecventă a utilizării armelor face mai probabilă activarea unor
scenarii violente, care poate determina adoptarea unui comportament pe această direcție.
De asemenea, au fost identificate și anumite efecte pe termen lung, printre care cele mai
importante ar fi învățarea observațională a scenariilor comportamentale agresive, modificări la
nivelul schemelor mentale în sensul unor concepții despre o lume ostilă, rezolvarea problemelor
prin agresiune și asumarea unor credințe normative potrivit cărora agresiunea este acceptabilă. În
timp, ca urmare a vizionării în mod repetat a comportamentelor agresive, se instalează
desensibilizarea emoțională, prin reducerea răspunsului emoțional. Filmele și jocurile video care
conțin scene violente alimentează procesul desensibilizării care, ulterior, favorizează în plan
comportamental dezinhibarea, elevii angajându-se mai ușor în conduite agresive.
Anderson și Bushman (2002) identifică cinci factori care mediază influența folosirii repetate a
unui joc violent asupra dezvoltării personalității: credințe și atitudini negative, scheme perceptive
agresive, scheme de expectanțe agresive, scenarii comportamentale agresive și desensibilizarea (a
se vedea figura de mai jos).

Modelul GAM al efectelor media pe termen lung


(adaptare după Andreson & Bushman, 2002)

Schema de mai sus evidențiază faptul că structurile de cunoștințe elaborate în relație cu


agresiunea media și desensibilizarea conduc la modificări de personalitate. Astfel, consumatorii pe
termen lung ale conținuturilor violente din jocuri, de exemplu, pot deveni mai agresivi pe viitor. Ei
încorporează, prin expunere repetată, atitudini ostile și scenarii comportamentale cu accesibilitate
ridicată. Aceștia au, de asemenea, expectanțe ridicate față de situații conflictuale și apelează la
soluții violente de rezolvare a acestora.

3
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
1.2.2. Teoriile cu grad mediu de generalizare
Plecând de la un ansamblu de legi și teorii particulare, se poate construi o teorie medie, care
constă într-un ansamblu de relații explicative situate la un nivel intermediar de generalizare. Ele
depășesc analiza unui obiect restrâns și se interesează de un sector al vieții sociale, fără a urmări
însă să ofere o explicație generală a societății sau a individului.
Un exemplu de astfel de teorie este cea formulată de David Easton, („Sistemul politic”, 1971).
Analiza lui Easton are în vedere domeniul politic, în ansamblul său. Demersul este de natură
sistemică. El consideră sistemul politic ca o „cutie neagră”, deci ignoră ce se petrece în interior și își
centrează analiza asupra relațiilor sistemului cu exteriorul (celelalte sisteme ale vieții sociale:
economic, cultural, internațional).
Pentru acest autor, întreg sistemul politic cuprinde trei componente esențiale: o comunitate
(membrii sistemului, alegătorii), un regim (reguli, jocuri, norme) și autoritățile. Sistemul cuprinde,
de asemenea, cinci activități esențiale: formularea diverselor exigențe, alegerea sau conversiunea
exigențelor în legi și cutume, luările de decizii, execuția prin mijloace administrative, susținerea
sistemului și mijloacele de întărire.
Schematizat, acest sistem se prezintă în felul următor (după Loubet Del Bayle, 1991):

Exigențe

INPUT SISTEMUL Decizii și acțiuni OUTPUT


POLITIC

Susțineri
Feed-back

Un alt exemplu este Modelul GAM (General Aggression Model) care a fost propus de Craig
Anderson și colegii săi (Dill et al. 1997; Anderson & Bushman, 2002) cu scopul declarat de a
unifica „mini-teoriile” anterioare asupra agresivității (Anderson & Bushman, 2002). GAM pune în
evidență impactul conjugat al variabilelor de personalitate (trăsături, credințe, atitudini etc.) cu cele
situaționale (durere, frustrare) asupra interpretării unei situații sociale.
Elementele principale ale acestui sistem sunt: (1) situația și persoana în situație (input), (2) starea
internă a persoanei, respectiv căile prin care variabilele personale (cogniție, afect și nivelul de
excitare/activare) au impact asupra deciziei și (3) rezultatele care se bazează pe apreciere/evaluare
și procesele decizionale (Figura 1).
Factorii personali acoperă plaja largă a trăsăturilor de personalitate, a atitudinilor, a valorilor, a
convingerilor, a credințelor, a scopurilor pe termen lung ale individului și a scenariilor
comportamentale prezente în memorie. Cealaltă categorie de factori din cadrul input-ului se referă
la situație, printre cei mai importanți factori situaționali fiind citați: indiciile agresiunii (de exemplu,
prezența unei arme), provocarea persoanei, frustrarea, insultele, durerea sau drogurile.
Starea internă a individului este un rezultat al dinamicii care ia naștere prin contribuțiile celor trei
elemente, descrise mai sus. Gândurile ostile și scenariile comportamentale ale agresiunii sunt
activate din memorie cu mai mare ușurință dacă ele au fost în mod repetat accesate. De asemenea,
stările afective ostile și creșterile nivelului de excitare/activare pot fi declanșate de input-ul
situațional, cum ar fi durerea sau disconfortul termic.
În cea de-a treia fază, situația este evaluată și individul se poate angaja în renunțarea la conflict
sau în declanșarea acestuia, decizie care devine imput pentru un alt episod și procesul se poate
relua. Când evaluarea este automată (imediată, spontană), rezultatul procesului poate fi o acțiune
impulsivă, agresivă sau neagresivă, în funcție de conținutul evaluării. În cazul evaluării controlate
se produc reevaluări succesive, finalizate cu o acțiune gândită. Reevaluarea situației este dependentă

4
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
de resursele de timp și de capacitate cognitivă a persoanei. Sunt căutate informații relevante despre
cauzele evenimentului și, de asemenea, sunt mobilizate amintiri raportate la această situație.

Modelul GAM episodic (adaptare după Andreson & Bushman, 2002)

1.2.3. Teoriile generale


Acestea se situează la nivelul cel mai ridicat de generalitate pentru că încearcă construirea unei
explicații sintetice cu privire la ansamblul vieții sociale. Se urmărește, ca și în sistemele filosofice,
găsirea câtorva principii generale care să explice o întreagă realitate, în cazul nostru realitatea
socială. Teoria generală permite o asamblare a datelor provenind din mai multe domenii și
discipline, punerea în comun a teoriilor particulare și medii, oferind o grilă generală de citire a
fenomenelor sociale.
Un exemplu este teoria structural-funcționalistă a lui Talcott Parsons cu referire la sistemul
acțiunii („Structura acțiunii sociale”, 1937). Noțiunea de acțiune are în vedere conduita umană în
general, individuală sau colectivă, conștientă sau inconștientă.
1. Primul element al sistemului se referă la subsistemele sale. Parsons subdivizează sistemul
acțiunii în patru subsisteme: biologic, psihic, social (interacțiune între actori) și cultural (norme,
valori, ideologii). În cadrul acestui sistem, există o ierarhie de subsisteme: cel mai bogat în
informație, sistemul cultural, se găsește în vârful sistemului, iar cel mai bogat în energie, sistemul
biologic, stă la baza psihismului.

Informație Energie
+ Subsistem cultural -
Subsistem social
Subsistem psihic
- Subsistem biologic +

2. Al doilea element al sistemului parsonian se referă la structura socială. Structura constă în


modele instituționalizate ale culturii normative și apare ca un rezultat al instituționalizării. Parsons
distinge patru grupe de elemente stabile compunând structura socială: rolurile, colectivitățile,
normele și valorile. Acestea din urmă sunt mai bogate în informație, iar rolurile și colectivitățile în
energie.

5
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
3. Al treilea element se referă la noțiunea de funcție: orice sistem social acționează față de
factorii de dezechilibru care îl amenință. Parsons descrie patru funcții: normativă (cea mai puțin
dinamică), de integrare, de urmărire a scopului și de adaptare (cea mai dinamică). Aceste patru
funcții sunt ierarhizate similar structurilor. Primele două corespund valorilor și normelor, ultimele
două, mai legate de realitate, corespund colectivităților și rolurilor. Funcționalitatea sistemului se
realizează prin stabilirea de relații între subsisteme, elementele structurii și funcții.
Indiferent de nivelul lor, teoriile sunt cele mai generale elemente ale cercetării și de aceea
autenticitatea lor trebuie supusă permanent verificării. Aceste verificări se pot realiza, în primul
rând, prin comparații interne (se compară părți ale teoriei între ele și trebuie să se constate coerența
internă și absența contradicției). În al doilea rând, se realizează comparația externă, adică se
sesizează coerența externă prin confruntarea cu alte teorii, similare. Și, în fine, se face o comparație
între teorie și faptele empirice, aspect care presupune o aplicare a teoriei la realitatea investigată
(Grawitz, 1996).

2. Etapele cercetării științifice

Wallace (1971) a avansat o paradigmă a traseului cercetării (ciclul de cercetare), în care etapele
fundamentale sunt teoriile și observațiile empirice. Cu ajutorul metodei deductive se poate ajunge
de la teorii spre observarea realității prin intermediul formulării de ipoteze și prin recurgerea la
instrumente și eșantionare. Pe cale inductivă, se continuă procesul de cercetare de la realitatea
empirică la construcția teoretică cu ajutorul generalizărilor empirice, a formulării conceptelor și a
teoretizării.
Blaxter (2011) propune un ciclu mai detaliat al cercetării științifice. Astfel, potrivit acestui autor,
teoriile stau la baza elaborării unor modele, considerate în general ca aplicații teoretice în diferite
situații concrete. În cadrul modelului sunt articulate conceptele de bază care apoi sunt transpuse în
cercetare prin intermediul formulării de ipoteze și a definirii operaționale. Urmează trei etape care
fundamentează empiric teoria: construcția instrumentelor, colectarea și analiza datelor. Ulterior,
ciclul cercetării urmează un traseu spre teoretizare, îndeplinind funcțiile teoriilor descrise mai
înainte: alcătuirea unor tipologii și generalizări (funcția descriptivă), explicații (funcția explicativă),
predicții (funcția predictivă) și implicații practice (funcția aplicativă).

6
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________

3. Metodologie, metode, tehnici, procedee, instrumente

În cadrul acestei secțiuni vom face câteva precizări terminologice privitoare la utilizarea unor
concepte precum metodologie, metode, tehnici, procedee și instrumente.

3.1. Metodologia cercetării


În general, metodologia desemnează acea arie a științei care se ocupă cu studiul metodelor, pe
două direcții: analiza critică a activității de cercetare și formularea de strategii privind derularea
acesteia (Chelcea, 2001). Termenul este de obicei utilizat cu trei înțelesuri majore: ca o reflecție
critică asupra metodelor, în general, ca ansamblu al strategiilor de cercetare într-o situație concretă
și ca ansamblu al metodelor, în general.
Metodologia este „reflecția prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi pusă la punct pentru a
conduce o cercetare” (Mucchielli, 2002). Lazăr Vlăsceanu, de asemenea, definește metodologia ca
„o analiză a metodelor și tehnicilor aplicate în realizarea și finalizarea cercetării sociale. (…) Pe
baza reflecției asupra experiențelor trecute de cercetare, formulează strategii de investigare, indică
atât eventualele dificultăți și neajunsuri, cât și căi de obținere a unor rezultate valide din punct de
vedere științific. Metodologia cercetării este astfel expresia conștiinței critice, autoreflexive și
constructive a unei discipline” (Zamfir și Vlăsceanu, 1993).

3.2. Metodele de cercetare


Metoda de cercetare (gr. methodos = cale, mijloc) este un demers de cunoaștere sistematică a
realității bazat pe o serie de etape clar definite care conduc spre atingerea unui scop, în general fixat
dinainte. Metoda este „un ansamblu de operații intelectuale prin care o disciplină sau un domeniu
al cunoașterii caută să descopere sau să verifice adevărul științific” (Freyssinet-Dominjon,1997).
Mai concret, Mărginean (2000) definește metoda drept procedură relativ simplă de lucru, dar
care conține și elemente mai generale, cum ar fi cele de tipul strategiei de cercetare. Metoda este
mai complexă decât tehnica, o cuprinde pe aceasta; la fel se întâmplă cu procedeele și
instrumentele. Unii autori refuză, din cauza ambiguităților existente, să distingă între metodă și
tehnică, folosind sintagma metode și tehnici.
În științele sociale, putem enumera metode precum: observația, experimentul, ancheta, interviul,
metoda biografică, studiul de caz, analiza documentară, monografia sociologică, testul psihologic,
analiza secundară, sociometria, analiza rețelelor sociale etc. Din punctul nostru de vedere, mergând
pe deosebirea dintre metodă și tehnică pe care o vom explica mai departe, considerăm că se pot
defini clar patru metode mari de cercetare, relativ independente: observația, interviul, ancheta și
experimentul.

3.3. Tehnici, procedee, instrumente


Tehnica desemnează o concretizare a metodei, aspectul ei practic, în relație concretă cu obiectul
cercetării. O metodă cuprinde mai multe tehnici, procedee și instrumente. Procedeul se prezintă ca o
particularizare a tehnicii, o modalitate anume, în aplicarea instrumentelor de cercetare. Schema
următoare poate ilustra această ierarhizare:

Metodologie
(reflexie critică asupra metodelor și
strategiilor de cercetare)

Metode Tehnici Procedee Instrumente

7
Metode de cercetare – tema 2 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
Vom lua două exemple. Metoda anchetei poate fi aplicată prin tehnica chestionării (sau, ca
alternativă, colectarea datelor din documente, statistici), prin procedeul expedierii prin poștă (sau
procedeul aplicării față în față sau colective ca variante), utilizând ca instrument chestionarul. În
mod similar, metoda interviului poate fi implementată prin tehnica interviului semi-directiv
(alternative: interviul non-directiv sau directiv), prin procedeul interviului individual (alternative:
interviul clasic de grup sau focus-grup), având ca instrument de lucru ghidul de interviu. Desigur,
nu toate metodele suportă astfel de descompuneri.