Sunteți pe pagina 1din 60

CURS MASTER

INSTALAȚII EFICIENTE ÎN CLĂDIRI

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de


cea clasică, cu care suntem obişnuiţi, atunci când este vorba de o clădire. În
prezent, clădirea este considerată ca un organism într-o evoluţie continuă,
care în timp trebuie tratat, reabilitat şi modernizat pentru a corespunde
exigenţelor stabilite de utilizator într-o anumită etapă. De mare actualitate
sunt analizele şi intervenţiile legate de economia de energie în condiţiile
asigurării unor condiţii de confort corespunzătoare. Acest aspect a fost
denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu reducerea
necesarului de energie, se realizează două obiective importante ale
dezvoltării durabile, şi anume, economia de resurse primare şi reducerea
emisiilor poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la
educarea utilizatorilor clădirii în spiritul economiei de energie, la intervenţii
ce sunt la îndemâna multora şi până la efectuarea unei expertize şi a unui
audit energetic în urma cărora experţii recomandă o serie de soluţii tehnice
de modernizare. Aceste soluţii depind de tipul, vechimea şi destinaţia
clădirilor şi se constituie în ceea ce se numeşte reabilitarea
sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă
îmbunătăţirea ei în scopul menţinerii căldurii la interior. Aceasta presupune
adăugarea de izolaţie termică, etanşarea, îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea
ferestrelor şi a uşilor, precum şi îmbunătăţirea echipamentelor şi
instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea termică înseamnă şi
implementarea de măsuri de eficienţă energetică în toate activităţile de
renovare şi reparaţii ale clădirii.
Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim
rang, având în vedere slaba calitatea a majorităţii construcţiilor existente,
fie vechi, fie ieftine. Pe de altă parte, costurile legate de reabilitarea termică
a unei clădiri sunt mai mici decât costurile legate de instalarea unei
capacităţi suplimentare de energie termică pentru încălzire. În România,
1
consumurile energetice pentru sectorul populaţiei sunt la nivelul a 40% din
consumul total de energie al ţării, iar ponderea aceasta s-a constatat mai
mult sau mai puţin peste tot în lume.
Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi
împărţite în două mari categorii:
A. Clădiri de locuit, cămine, hoteluri
 individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
 clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu
apartamente.
B. Clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât
locuinţe)
 spitale, creşe, policlinici;
 clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi)
şi sport;
 clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee);
 instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme,
birouri, bănci) şi alte clădiri industriale.
Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul
de ocupare în clădiri cu ocupare continuă şi cu ocupare discontinuă, iar
după clasa de inerţie termică în clădiri de clasă de inerţie mare, medie sau
mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat
confortabil, indiferent de sezon. În acest sens, elementele de construcţie
care alcătuiesc anvelopa unei astfel de clădiri trebuie astfel concepute încât
să asigure în interiorul încăperilor condiţii corespunzătoare
de confort higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-respirator.
Noţiunea de confort trebuie să sugereze crearea unui mediu corespunzător
desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate
uşor de suportat. El se realizează cu consum de energie, fie pentru
încălzirea spaţiului utilizat (iarna), fie pentru răcirea lui (vara). Din acest
motiv, confortul higrotermic reprezintă componenta de confort direct legată
de noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în sensul că se urmăreşte
atingerea lui cu consumuri energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în
care cel puţin 90% din utilizatori nu pot indica dacă ar prefera o ambianţă
mai caldă sau mai rece. Identificarea exigenţelor de performanţă asociate
realizării cerinţelor de confort termic ale utilizatorilor se face analizând atât
2
aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii temperaturii interne a
corpului omenesc în jurul valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv care se
referă la metabolismul, sistemul termoregulator şi sensibilităţile proprii
fiecărui organism.
De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un
răspuns corespunzător la toate cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate
de cei implicaţi în utilizarea ei. Formularea cerinţelor utilizatorilor nu se
poate face decât în termeni calitativi cu referire la clădire în ansamblul ei.
În acest sens, se prezintă un mic dicţionar de termeni consacraţi:
 exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de
clădirea (construcţia) ce trebuie utilizată.
 cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor
clădirii (în ansamblu, sau a părţilor componente) pe care aceasta
trebuie să le îndeplinească pentru a satisface exigenţele utilizatorilor,
ţinând seama de diverşii agenţi care acţionează asupra clădirii.
 condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de
performanţă a cerinţei de calitate.
 criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în
considerare la detalierea şi cuantificarea condiţiilor tehnice în cantităţi
denumite “niveluri de performanţă”
 nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de
performanţă în funcţie de condiţiile tehnice, influenţa agenţilor care
acţionează asupra construcţiilor.
 performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa;
Prin produs se poate întelege clădirea în ansamblu sau orice parte a
acesteia.
 construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale,
pe bază unui proiect, având destinaţie precizată (construcţii civile,
industriale, inginereşti)
 clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce
adăpostesc activităţi umane şi/sau procese tehnologice
 element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi
încorporat în clădire pentru a îndeplini una sau mai multe funcţiuni
specifice.
 subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care
îndeplinesc împreună una sau mai multe funcţii necesare satisfacerii
exigenţelor utilizatorului.
 ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură
realizarea unei funcţiuni.
3
Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent
de clădiri, corespunde, independent de sistemul structural utilizat,
specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele privind calculul higro-
şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de
standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade,
există grupe de clădiri având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent
de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul
protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat
prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza
metodologiei standard este reflectat în valorile rezistenţelor termice
specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee
peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa
punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente
au fost următoarele:
 Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5
niveluri, dar şi 9 niveluri, construite între anii 1960-1990 într-un
volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
 Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton
armat, având pereţii exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri
prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9 niveluri.
 Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor
glisante şi cu structura de rezistenţă din cadre de beton armat monolit
având magazine la parter - într-un număr relativ mic.
 Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de
2...4 niveluri.
 Clădiri cu pereţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un
procent de 15-25% de 9 niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu
regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ redus.

4
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai
puţin praf şi polen la interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine
clădirea într-o formă mai bună, prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i
valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai mare şi la economisirea
resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea poluării mediului
prin emisiile de gaze inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de
vedere al construcţiei cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi
instalaţiilor care o deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor
ce trebuiesc adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui
capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire funcţionează
ca un sistem, cu multiple fluxuri şi componenete interconectate. Fiecare
parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi, iar orice schimbare
produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare,
forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru:
sarcina structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de umiditate,
căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de
vapori şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi aerul necesar
arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama
de asigurarea la interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru
toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi
reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod
normal specificate în coduri şi standarde, cu accent pe problemele de
sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor.
Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi implementate de
către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze
la specialişti. În continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în
care funcţionează o clădire, atât prin construcţia propriu-zisă, cât şi prin
echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu accent pe schimburile energetice
şi pe posibilităţile de economisire a energiei consumate.

1.2 ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte


spaţii comune, delimitat de o serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa
clădirii şi prin care au loc pierderile de căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor
elementelor de construcţie perimetrale, care delimiteză volumul interior
5
(încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de spaţiile necondiţionate din
exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul interior al clădirii de:
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului
sistematizat, fie sub această cotă, precum şi la pereţii în contact cu
solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin
încălzite, separate de volumul clădirii prin pereţi sau/şi planşee,
termoizolate în mod corespunzător (exemplu: garaje, magazii, subsoluri
tehnice sau cu boxe, pivniţe, poduri, camere de pubele, verande,
balcoane şi logii închise cu tâmplărie exterioară, ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte
funcţiuni sau destinaţii (exemplu: spaţii comerciale la parterul clădirilor
de locuit, birouri, ş.a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin
rosturi.
Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei
împotriva vântului, ploii şi ninsorii; în plus, ea conferă suportul structural
pentru pereţi şi acoperiş, protejează structura împotriva deteriorării, permite
utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în şi înafara clădirii. O
abordare globală a anvelopei reprezintă cheia unei izolări
termice peformante. Pentru o izolare eficientă a anvelopei, trebuie
luate în consideraţie toate componentele sale. În practică, însă, nu este
atât de simplu, având în vedere că aceste componente trebuie să
satisfacă exigenţe diverse şi variate (transparenţă, mobilitate,
caracteristici mecanice). O izolare echilibrată a tuturor componentelor
este de multe ori însă imposibilă.
În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul
controlat, confortabil de la interior de vremea de afară. Menţinerea
condiţiilor dorite la interior se realizează prin controlul fluxurilor de
căldură, aer şi umiditate între interiorul şi exteriorul clădirii. Prezenţa
acestor fluxuri este ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc fluxurile de
căldură, Qc, de fluxurile de aer şi umiditate realizate prin ventilaţie, Qv.

6
Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri

1.2.1 Anvelopa şi fluxul de căldură


O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o
reprezintă dotarea clădirii cu un sistem de încălzire care să furnizeze
căldură pe perioada sezonului rece. Căldura furnizată trebuie să fie
menţinută la interiorul clădirii, astfel încât consumul de energie al
sistemului de încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica transferului
de energie termică (sau căldurii, numită popular „transfer de căldură”) este
aceea că el este generat de orice diferenţă de temperatură şi poate avea loc
în orice direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai
mare parte a căldurii se pierde prin acoperiş. Aceasta nu este neapărat
adevărat. Căldura „curge” de la orice suprafaţă mai rece spre una mai caldă,
fie în sus, fie în jos, fie pe laterală. O cameră încălzită plasată peste un
garaj neâncălzit va pierde căldură prin podea. În mod similar, pierderile de
căldură pot apare prin pereţi – în subsol sau deasupra solului. Este rolul
anvelopei clădirii de a controla fluxul de căldură între mediul său interior şi
cel exterior.

7
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia
termică, convecţia termică şi radiaţia termică. Fluxul de căldură prin
anvelopă se poate realiza prin unul, două sau toate cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid
sau gazos) prin transferul de energie microscopică de la particulele
componente (molecule, atomi) cu viteze mari spre cele cu viteze mici, ca
urmare a ciocnirilor inerente dintre particule. Ca urmare, conducţia
termică se realizează mai bine prin solide şi lichide decît în gaze, unde
densitatea de particule este scăzută. Materialele izolatoare termic au
adesea o structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând astfel
fluxul de căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera
căldura prin conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei
sunt dependente de temperatură. În literatura de specialitate sunt
prezentate valori sau expresii de calcul pentru conductivitatea termică a
majorităţii materialelor utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare,
realizându-se prin acţiunea combinată a conducţiei termice prin fluid şi a
mişcării macroscopice de ansamblu a fluidului. Aceasta din urmă este în
mare parte responsabilă de transportul de energie microscopică între
suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere neizolată, de exemplu, aerul „culege”
căldura de la peretele cald, apoi circulă, ajungând la peretele rece prin
care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă şi prin amestecarea
aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie
forţată, atunci când mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice
(cu pompe, ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate (vânturile);
şi convecţie naturală, atunci când mişcarea fluidului se naşte natural din
diferenţele de densitate generate de diferenţele de temperatură locale
(fluidul mai cald urcă, iar cel rece coboară, formându-se aşa numiţii
curenţi convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor
electromagnetice, ca urmare a modificărilor intervenite în
configuraţia eelctronică a corpului emitor. Radiaţia termică se manifestă
la orice nivel de temperatură şi, spre deosebire de conducţie şi convecţie,
nu necesită un mediu transportor. Sunt situaţii în care radiaţia termică
este mică, chiar neglijabilă, în comparaţie cu celelalte moduri de transfer
(la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau sunt situaţii în care
radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură,
precum radiaţia incidentă de la soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul
atmosferic îndepărtat). Dacă o persoană stă în faţa unei ferestre reci, ea
8
pierde căldură şi simte frig, chiar dacă temperatura aerului la interior este
ridicată.
Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin
intermediul unui material izolator termic. Acesta înveleşte anvelopa clădirii
pentru a-i reduce pierderile de căldură spre exterior. Aerul în repaus nu este
bun conductor termic, astfel că el reprezintă în principiu un izolant relativ
bun. Însă, în spaţii mai mari, precum cavităţile din pereţi, căldura se poate
pierde totuşi prin convecţie şi radiaţie. Rolul izolaţiei este exact acela de a
diviza volumul de aer în compartimente suficient de mici pentru a
împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În
acelaşi timp, materialul izolator reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a
compartimentului cu aer.
Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate,
măsura eficienţei stratului izolator era grosimea lui. Azi, izolaţiile se aleg
funcţie de rezistenţa lor termică, proprietate definită ca ,
prin analogie cu rezistenţa electrică a unui conductor . Cu
cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de căldură prin material
este mai mic. O izolaţie sau alta poate avea grosimi diferite, dar atâta timp
cât rezistenţa lor termică este aceeaşi, ele vor controla în mod egal
pierderile de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate materialele de
construcţie şi de izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.
O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător
în pod, subsol şi pe pereţii exteriori. Deşi tehnologia de montaj este relativ
complexă şi specifică locului şi nu face obiectul lucrării de faţă, se pot
indica următoarele recomandări generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni
goale sau colţuri vor permite apariţia convecţiei termice, capabile să by-
paseze complet izolaţia.
Punţile termice trebuie evitate oriunde este posibil. După cum
sugerează şi numele, puntea termică reprezintă o porţiune de anvelopă cu
rezistenţa termică conductivă mai mică, permiţând astfel transferul
preferenţial al căldurii prin acea porţiune (de exemplu, o grindă în
perete). Atunci când izolaţia se aplică peste una din feţele punţii termice,
ea acţionează ca o barieră, blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi,
atunci când este formată din material moale şi poros, ea trebuie
să aibe densitatea corespunzătoare pentru a forma rezistenţa termică
necesară.

9
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:
 Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde
specificaţii asupra grosimii izolaţiei care trebuie adăugate.
 Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei
care trebuie adăugate.
 Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi
practic adăugată.
 Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la
un nivel superior.

1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer

Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin


anvelopă poate reprezenta o sursă importantă de pierdere termică. Deoarece
aerul cald poate conţine cantităţi mari de vapori de apă, fluxul de aer este de
asemenea principalul mijloc prin care umiditatea străbate anvelopa. În
condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă prin anvelopa clădirii. Aerul care
iese transportă căldură şi umiditate, iar aerul care intră este uscat şi creează
curenţi neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un
spaţiu gol (o gaură – uşă, fereastră deschise – un orificiu, o fantă) şi o
diferenţă de presiune între interiorul şi exteriorul anvelopei. Diferenţa de
presiune poate fi cauzată de orice combinaţie între:
 vânt,
 diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare
termică pe verticală, cunocut ca efect de coş,
 echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.
Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în
punctul de impact cu peretele energia cinetică se transformă în energie
potenţială de presiune (se aplică aici bine-cunoscuta lege a lui Bernoulli). În
modul acesta, presiunea aerului creşte pe partea dinspre care suflă vântul,
iar aerul este forţat să pătrundă în clădire. Pe de altă parte, presiunea aerului
pe faţa opusă a clădirii scade datorită antrenării de către vânt a aerului
lateral clădirii, iar aerul din clădire este forţat să iasă afară.
Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de
densitate mai mică, urcă şi se destinde, creînd la partea de sus a clădirii o
presiune mai mare. Aerul scapă afară prin fisurile din plafon şi prin
crăpăturile din jurul ferestrelor de la etajele superioare. O dată cu ridicarea
aerului cald, în partea de jos a clădirii se creează o uşoară depresiune care

10
forţează aerul exterior să pătrundă la interior prin orice neetanşeitate sau
deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi
instalaţiilor cu procese de ardere a unui combustibil, fie el lemn, petrol sau
gaz natural. Procesul de ardere necesită mai mult aer care să permită
oxidarea elementelor chimice combustibile, fapt pentru care se prevăd
modalităţi de asigurare a acestui aer în exces (de exemplu, ventilatoare sau
coşuri cu tiraj corespunzător). Sobele deschise sau şemineele trebuie să
evacueze gazele de ardere, nocive pentru sănătate, iar odată cu ele se
evacuează şi mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru menţinerea
presiunii din interior, aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din
exterior. Din acest motiv, încăperile dotate cu sobe sau şeminee au curenţi
de aer mai intenşi decât celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare
mici de bucătărie sau baie, ventilatoare mai mari din sistemul central de
aerisire, grătare amplasate pe sobe, uscătoare de rufe sau alte ventilatoare
de aerisire existente în clădire.

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură


multe avantaje, precum:
 Economie de bani şi energie
 Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
 Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de
umiditate
11
 Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi
îmbâcsit şi se asigură aerul în exces necesar pentru realizarea în
siguranţă a proceselor de ardere.
 O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate
deodată:
 Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
 Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
 Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din
dotarea casei (şeminee, aragaz, cazan de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de
aer nemişcat. De aceea, ea trebuie protejată împotriva vântului ce suflă
dinspre exterior, dar şi împotriva scăpărilor de aer dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei
pentru a proteja izolaţia de aerul atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa
este îmbrăcată în plăci de carton tratat sau alefină care, pe lângă rolul de
material de construcţie, acţionează şi ca bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l împiedică să iasă în
exterior. Prin aceasta, bariera de aer îndeplineşte două funcţii importante:
 reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin
anvelopă (aerul cald care iese este înlocuit de aer rece din exterior);
 protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor
cauzate de umezeală atunci când vaporii de apă condensează în
ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi
chiar combinată cu bariera de vânt, amplasată deci la exteriorul anvelopei.
De obicei, însă bariera de aer este instalată pe partea din interior a
anvelopei, acolo unde poate fi menţinută caldă. Astfel, materialul din care
este confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile extreme din timpul
iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte durabilitatea. Pe de altă parte, este
împiedicată circulaţia aerului prin perete, iar pierderile de căldură prin
convecţie sunt reduse semnificativ. În varianta de amplasare la interior,
bariera de aer poate fi combinată cu bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
 rezistentă la mişcarea aerului;
 suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune;
 continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor, golurilor sau
fisurilor.
12
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei
clădiri (precum: pereţi, fundaţii, uşi, ferestre, acoperiş), este imposibil ca
bariera de aer să fie alcătuită dintr-un singur material care să învelească
complet clădirea. De fapt, bariera de aer reprezintă un sistem alcătuit din
multe componente care sunt legate unele de altele. Mai jos, sunt descrise
câteva componente tipice pentru bariera de aer:
 Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi,
plafoane)
 Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte
considerente specifice,
 Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de
construcţie,
 Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive –
etanşează îmbinările componentelor pentru a asigura continuitatea
barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei
renovări majore sau caracteristica unei construcţii noi de calitate, controlul
fluxului de aer trebuie în mod obligatoriu completat cu sisteme de aerisire şi
ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă
chiar.

Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin


scurgerile necontrolate de aer ce au loc la deschiderea ferestrelor şi uşilor,
ceea ce nu este întotdeauna confortabil şi eficient. Pe vreme rece şi
vântoasă, poate intra prea mult aer din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi
scăderea temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu căldura
suplimentară necesară). Pe de altă parte, toamna sau primăvara, nu se
asigură uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul
necesar de aer se poate realiza pe toată durata anului printr-un sistem
controlat de ventilare. Un sistem de ventilare controlată are, în esenţă, patru
componente:
 un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces;
 un mijloc de asigurare a aerului proaspăt;
 un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire;
 elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare,
punându-se doar problema completării lui cu elementele lipsă.
13
Astfel, evacuarea aerului uzat poate fi asigurată prin ventilatoare mici
amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea este mare. Uscătoarele
de rufe au de cele mai multe ori conducte de evacuare conectate la
exterior. Asigurarea aerului proaspăt poate fi realizată în clădirile dotate cu
sisteme de încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin instalarea
unei tubulaturi conectate la exterior şi acţionarea la turaţie redusă a
ventilatorului sistemului de încălzire chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul
în care clădirile au radiatoare individuale în încăperi, se poate instala un
sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către fiecare cameră şi un
ventilator care să asigure circulaţia aerului. Acest sistem se potriveşte cel
mai bine caselor mici sau cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din
exterior trebuie preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer cald de la
interior. Elementele de control sunt de obicei montate pe partea de evacuare
a sistemului; partea de alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a
cantităţii de aer evacuat. Una dintre metodele de control utilizează
umiditatea ca indicator al cantităţii de aer necesar a fi evacuate. În mod
uzual, se realizează o setare automatizată a ventilatorului de evacuare, cu
posibilitatea de intervenţie manuală pentru cazuri deosebite precum gătit,
duşuri sau prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de
ventilare de ½ schimburi de aer pe oră. Aceasta înseamnă că, numai prin
ventilare mecanică, jumătate din volumul de aer al clădirii este înlocuit cu
aer exterior în decurs de o oră. Volumul de aer schimbat este însă şi mai
mare, având în vedere ca scurgerile necotrolate se aer prin anvelopă nu pot
fi eliminate practic complet. În cazul clădirilor mai vechi, scurgerile
necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi după execuţia unor lucrări
majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de ventilare
controlată necesară este ceva mai mică. Un indiciu clar de apreciere a
necesarului de ventilare suplimentară îl constituie nivelul de umiditate şi
apariţia condensului. În general, dacă pe ferestrele cu geam dublu apare
condens doar în cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia că
nivelul de ventilare al clădirii este satisfăcător. O ventilare mai intensă
poate fi necesară chiar dacă umiditatea nu este foarte ridicată, dar există alte
surse de poluare precum fumatul sau alte îndeletniciri (lucru la traforaj,
maşină casnică de ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii la aer
se poate măsura cu ajutorul unor teste speciale, precum cele cu gaz trasor
sau uşă suflantă (vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un
dispozitiv ce arde combustibil. Exemple de instalaţii de ardere sunt:
cuptoare, şeminee, sobe cu gaz, sobe cu lemne, boilerele cu gaz pentru apă
14
caldă, uscătoare cu gaz, toate sunt instalaţii cu ardere ce pot intra în dotarea
unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer* pentru oxidarea elementelor
chimice combustibile (C, H2, S) şi pentru alimentarea tirajului la coşul care
evacuează gazele rezultate din ardere (CO2, CO, H2O, SO2, O2,exces , N2 ).
Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă, asigură în mod
obişnuit suficient aer prin fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La
clădirile mai etanşe sau acolo unde există mai multe instalaţii ce necesită
aer (ventilatoare, sisteme de evacuare, şeminee), este posibil ca circulaţia
aerului dinspre exterior să fie insuficientă, sau chiar inversată. Acest din
urmă caz pune probleme serioase de sănătate şi siguranţă, deoarece
inversarea tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la
interiorul clădirii. Ca urmare, un bun control al fluxului de aer trebuie să
asigure cu precădere condiţii optime de funcţionare pentru toate instalaţiile
cu dispozitive de ardere.

1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului,


cojirea vopselii, poate strica tencuiala şi distruge covoarele. Sub toate
formele sale, umiditatea reprezintă o cauză majoră de distrugere a
componentelor unei clădiri.
Umiditatea poate apărea sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa
de umiditate poate fi exterioară, sub formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă,
ploaie, ceaţă şi scurgeri pe suprafeţe; sau poate fi interioară, sub formă de
vapori produşi de către ocupanţii clădirii (prin respiraţie) şi activităţile lor
(spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de sisteme umidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai
multe moduri:
 Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub
acţiunea gravitaţiei.
 Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect
de sugativă; acţiunea capilarităţii depinde de prezenţa unor spaţii
foarte înguste, întâlnite la înfăşurările suprapuse sau la materialele
poroase (precum betonul şi solul).
 Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta
este generată de prezenţa unei diferenţe în presiunea vaporilor de apă
şi de rezistenţa materialului traversat la această diferenţă.

15
 Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de
umiditate. Aerul conţine întotdeauna o anumită cantitate de vapori de
apă, cu atât mai mare cu cât temperatura aerului este mai mare.
Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă
transportă de circa o sută de ori mai multă umiditate decât difuzia prin
materialele anvelopei clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin


apă lichidă, adică condens. Acesta se întâmplă la umiditatea relativă de
100%, când aerul nu mai poate îngloba vapori de apă. Un exemplu tipic îl
reprezintă condensul format pe ferestre. Când aerul interior vine în
contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi odată cu ea şi capacitatea
aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o parte din vaporii de apă din aer
se depun pe geam şi condensează. Dacă geamul este sub zero grade,
umiditatea depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur geam
este mai rece decât una cu două geamuri, astfel încât condensul se poate
forma chiar în condiţii de umiditate interioară redusă. Condensul apare mai
ales în încăperile mai umede din clădire, precum bucătăriile şi băile.

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca o clădire să fie durabilă şi confortabilă, controlul fluxului


de umiditate prin anvelopă este foarte important. Elementele de construcţie
precum scurgerile, acoperişul, şi hidroizolaţia din subsol protejează clădirea
16
împotriva apei lichide. Controlul fluxului de vapori de apă protejează
structura clădirii şi asigură nivelul confortabil de umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:
 Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura
clădirii;
 Micşorarea producţiei de umiditate;
 Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau
infiltraţii în subsol, pot avea probleme cu umiditatea. Aceasta pentru
că sursele de umiditate nu sunt întotdeauna evidente:
 Ocupanţii şi activităţile lor,
 Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
 Subsolurile umede,
 Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe
săptămână prin activităţile casnice curente. Atunci când hidroizolaţia din
subsol nu există sau este deteriorată, apa din sol se infiltrează prin fundaţie
prin efectul de capilaritate şi se evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei.
Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului umed, ploios, materialele şi
finisajele clădirii absorb umiditate, pe care o eliberează apoi în perioada
sezonului rece.

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente


[litri/săpt.]
Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
2
Spălatul unei podele de 30.5m 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la 38,0
nivelul pielii de la ocupanţi
Total 63,0

În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul


atât de „uscat”, încât au nevoie de sisteme de umidificare a aerului. Aerul
rece nu poate îngloba o cantitate prea mare de vapori de apă. În casele cu

17
multe scurgeri necontrolabile de aer, aerul rece şi uscat din exterior
pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din interior să iasă afară prin
partea superioară a clădirii. Aerul cald trece rapid prin anvelopa neizolată,
fără a se răci suficient pentru a cauza condensarea vaporilor de apă
conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară a
peretelui devine mult mai rece; în lipsa unei protecţii suplimentare
împotriva condensării, aceasta se poate produce chiar în structura
anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi cald se răceşte în
straturile mai reci ale structurii, eliberând umiditate sub formă de lichid;
dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot manifesta atunci
efectele negative sub forma deteriorării izolaţiilor, putrezirii lemnului,
cojirii vopselelor, fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din
gât şi conferă aerului ambiant calitatea de confortabil. În plus, aerul umed
elimină electricitatea statică din clădire, este favorabil plantelor şi ajută la
păstrarea mobilei în condiţii mai bune. Pe de altă parte, o umiditate relativă
de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă pe geamuri, pătarea pereţilor şi
plafoanelor, cojirea vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia mirosurilor
neplăcute. Când umiditatea relativă depăşeşte 50%, controlul microbilor
aerobi devine dificil.
Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei
umidităţii ridicate. Un higrometru sau alt senzor de umiditate poate însă
indica cu mai multă exactitate nivelul de umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru
tipuri de acţiuni:
1. Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea
anvelopei într-un material impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc),
instalarea de streşini şi alte tehnici de construcţie care să îndepărteze
apa sau să reziste apei. Sub niveleul solului (cota „0”), trebuie
asigurate scurgeri de mărimi şi pante corespunzătoare, precum şi folii
impermeabile care să prevină infiltrarea apei subterane în fundaţie
prin efectul de capilaritate.
2. Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie
redusă de vapori de apă, iar în al doilea rând, evacuarea aerului umed
şi înlocuirea lui cu aer proaspăt uscat.
3. Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune
instalarea unei bariere de vapori care să reducă transportul umidităţii
prin difuzie şi instalarea unei bariere de aer care să împiedice
transportul umidităţii o dată cu fluxul de aer.
18
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
 rezistentă la difuzia de vapori
 durabilă,
 instalată pe partea caldă a peretelui
 nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori includ
polietilena, vopselele pe bază de ulei şi vopselele impermeabile speciale,
unele materiale de izolare termică şi placajul. Bariera de vapori poate fi
alcătuită din materiale diferite în diferite părţi ale clădirii. Un acelaşi
material poate reprezenta în acelaşi timp barieră de aer şi barieră de vapori,
cu condiţia să îndeplinească ambele tipuri de proprietăţi şi să fie instalat
corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi plăcile de ghips cu foiţă
metalică pe una din feţe pot combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a
izolaţiei. În unele cazuri, însă, se preferă instalarea barierei în interiorul
peretelui sau plafonului, dar astfel încât circa 2/3 din grosimea structurii să
fie spre partea rece. Poziţionarea barierei de vapori trebuie reglată la
clădirile cu umiditate interioară mare sau atunci când clima este extrem de
rece.
4. Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să
facă faţă fluctuaţiilor sezoniere în umiditate şi să elimine orice
umezeală care pătrunde în anvelopă, fie dinspre exterior, fie dinspre
interior. Aceasta se realizează în două moduri. În primul, anvelopa
este alcătuită din straturi de materiale diferite, cu cel mai rezistent la
apă amplasat pe partea caldă, şi cel mai permeabil amplasat pe partea
rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în structură pot migra
numai spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un
interspaţiu gol, imediat după stratul exterior de faţadă şi înaintea
următorului strat de rezistenţă. Aerul din interspaţiu devine cărăuşul
umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie dinspre interior.
Această formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de
straturi izolante termic pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer
intensifică şi transferul de căldură, negând deci rolul izolaţiei.
Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera
clădirea ca un sistem în ansamblu său, mai ales atunci cînd se urmăreşte
executarea unor lucrări de renovare şi reabilitare. O atenţie specială
trebuie acordată echilibrului dintre fluxul de aer şi cel de umiditate,
precum şi efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au asupra
sistemelor de încălzire şi ventilare.
19
1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII

Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de clădire, cerinţe


care în principal se referă la confort termic, vizual şi acustic, la igienă şi
sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă şi adaptabilitate. Instalaţiile
clădirii au rolul de a satisface aceste cerinţe, consumând în schimb o formă
de energie. Raportul dintre efectul util (sau performanţa) şi energia
consumată defineşte eficienţa unei instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile
moderne obţin performanţe cu folosirea raţională a resurselor şi în special a
energiei şi combustibililor.

1.3.1 Instalaţii de încălzire

În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi interioare în


încăperile unei clădiri; în aceste condiţii clădirea are o “pierdere de căldură”
către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire este acela de a furniza clădirii
energia termică ce se pierde în exterior, astfel încât să se păstreze în interior
temperatura prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură
şi apa caldă menajeră consumată în clădire.
Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul energiei
consumate, tipul şi orarul de ocupare a clădirii, utilizarea radiaţiei solare,
structura, mărimea şi funcţia clădirii, de pierderile estimate de căldură,
precum şi de capitalul disponibil.
O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de încălzire se compune
din sursa termică (cazanul de încălzire), reţeaua conductelor de distribuţie şi
corpurile de încălzire din încăperi (radiatoare, convectoare, registre etc.).
Agentul termic, de regulă apa, se încălzeşte în cazan şi se pompează la
consumatori, unde cedează căldura în corpurile de încălzire; apa, astfel
răcită se întoarce la cazan, se reîncălzeşte şi circuitul se reia. Temperatura
apei se alege în funcţie de destinaţia spaţiului încălzit şi de sistemul de
încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu temperatura maximă de
95oC, în condiţii nominale de temperatură exterioară. Trebuie avut în
vedere că reducerea valorii limită a temperaturii agentului termic conduce
la reducerea pierderilor de căldură din reţeaua de conducte şi la
îmbunătăţirea confortului, dar şi la creşterea costului instalaţiei (sunt
necesare suprafeţe de schimb de căldură mari).
În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite condiţii
specifice se pot folosi şi alte sisteme şi soluţii de încălzire, precum:
20
- încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea spaţiilor);
- încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul de încălzire
(radianţi cu gaze, generatoare de aer cald etc.);
- încălzirea electrică;
- încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire având o
arhitectură specifică).
Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot fi:
- cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din gazele de
ardere), conducând astfel la performanţe superioare prin eliberarea
căldurii latente de vaporizare
- fără condensaţie.
Sistemele de încălzire pot fi:
- Locale (sobe)
- Centrale (centrale de apartament)
- La distanţă (termoficare)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face în
conformitate cu prevederile Normativului I 13-02 “Normativ pentru
proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală”.
Consumul de energie termică pentru încălzire, cu referire la energia
primară la nivelul sursei termice, depinde, atât de sarcina termică a
consumatorului, cât şi de performanţele de ansamblu ale instalaţiei şi de
caracteristicile constructive şi funcţionale ale elementelor componente.
Elementele semnificative ale instalaţiei de încălzire, care prezintă un interes
major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
- cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini parţiale, nivelul de
temperatură a agentului termic);
- pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului de funcţionare
pe curba caracteristică);
- reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină, debit vehiculat);
- elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în funcţie de
necesităţile consumatorului);
- corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
- contoare de energie termică (contorizare până la nivelul
consumatorului individual);
- sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei
(AMC, telegestiune);
- staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru preîntâmpinarea
depunerilor pe suprafeţele de schimb de căldură).
21
Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie

1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare

În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi proveniţi


de la ocupanţi (bioxidul de carbon rezultat din respiraţie, fumul de ţigară
etc.), de la materialele de construcţie (gaze, vapori, mirosuri) sau de la
procese de fabricaţie (solvenţi etc.). Rolul instalaţiei de ventilare este acela
de a elimina sau dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru
organismul uman, prin introducerea de aer proaspăt şi evacuarea aerului
viciat. În cazul în care, pe lângă cerinţele privind puritatea aerului, se
impune şi asigurarea anumitor parametri de temperatură şi umiditate pentru
aerul încăperii, instalaţia de ventilare se transformă în instalaţie de
climatizare.
O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din: priza de aer
proaspăt, filtru de praf, canalele de aer, ventilatorul de introducere, gurile
de refulare a aerului în încăperi, gurile de aspiraţie a aerului din încăperi şi
ventilatorul de evacuare. Se poate renunţa, după caz, la ventilatorul de
evacuare sau la ventilatorul de introducere în situaţii speciale în care se
practică ventilarea mixtă, cu introducere mecanică şi evacuare naturală în
suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică şi introducere naturală în
depresiune. Instalaţiile de ventilare se prevăd cu baterii de încălzire a
aerului proaspăt, situaţie în care ele realizează şi încălzirea (parţială sau
totală) a încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus faţă de instalaţiile
de ventilare, baterii de răcire şi sisteme de umidificare / uscare a aerului; ele

22
realizează răcirea încăperilor în sezonul cald, precum şi încălzirea (parţială
sau totală) în sezonul rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare se aleg în funcţie de
climă, nivelul de confort, utilizare şi funcţia clădirii, precum şi de capitalul
disponibil. Ele includ:
- Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de presiune dintre
interiorul şi exteriorul clădirii);
- Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer condiţionat) ;
- Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare mari, unice pe
clădire şi prevăzute cu sistem de distribuţie în încăperile clădirii).
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare se face
în conformitate cu prevederile Normativului I 5-98 “Normativ privind
proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare”.
Consumul de energie pentru vehicularea aerului şi pentru încălzirea
sau răcirea lui depinde, atât de sarcina termică de răcire şi de încălzire a
consumatorului cât şi de performanţele elementelor componente ale
instalaţiei. Elementele semnificative ale instalaţiei de ventilare-climatizare,
care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice
sunt:
- ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de funcţionare de pe
curba caracteristică, piese speciale de racordare a ventilatorului la
tubulatură);
- priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);
- filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa aeraulică);
- reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină, termoizolaţie,
etanşeitate);
- organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină minime în
poziţia de funcţionare normal-deschis);
- gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de sarcină);
- camera de amestec (raportul de amestec; folosirea recirculării aerului
în măsura maxim posibilă);
- baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de sarcină pe partea de
aer şi pe partea de apă; parametrii agentului termic; eficienţă termică;
piesele speciale de racordare a bateriilor la canalele de ventilare);
- agregatul pentru producerea apei răcite (randament);
- recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat (eficienţa termică);
- pompele de circulaţie agenţi termici (randament, parametrii punctului
de funcţionare pe curba caracteristică);
23
- sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei
(AMC, telegestiune);
- elementele de automatizare (reglarea parametrilor regimurilor de
funcţionare);
- surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.

Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3 Instalaţii sanitare

Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei calde la


punctele de consum ale obiectelor sanitare din clădire; apele uzate rezultate
după folosire sunt colectate şi evacuate la exterior în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun din:
- sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să asigure presiunea şi
debitul necesare);
- reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire: conducta de
distribuţie, coloanele şi legăturile la obiectele sanitare;
- obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;
- reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin gravitaţie).
În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura presiunea apei,
necesară unei bune utilizări la consumator, se prevede la intrarea apei în
clădire o staţie de pompare cu recipient de hidrofor.

24
Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct termic sau
centrală termică, exterioare clădirii deservite, fie de la surse locale
amplasate în clădire (cazane cu gaze, preparatoare electrice etc.).
Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în conformitate
cu prevederile Normativului I 9-94 “Normativ pentru proiectarea şi
executarea instalaţiilor sanitare”.
Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se datorează consumului
de apă (energie electrică de pompare) şi preparării apei calde menajere
(energia termică pentru încălzirea apei). Elementele semnificative ale
instalaţiei sanitare, care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
- pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei / hidroforul
(randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică,
numărul de porniri - opriri într-o oră etc.);
- armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul specific de apă,
timpul de folosire la o utilizare);
- încălzitoarele de apă caldă (randament);
- reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);
- conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);
- reţeaua de recirculare a apei calde menajere (funcţionalitatea pompei
de recirculare, izolarea termică a conductelor, locul de la care se face
recircularea apei calde);
- contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil şi la nivelul
consumatorului);
- elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de hidrofor; la instalaţia
de preparare a apei calde menajere);
- sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică; conlucrarea cu
sistemele “clasice” de preparare a apei calde menajere).

1.3.4 Instalaţii electrice

Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari tipuri: instalaţii


electrice de iluminat şi instalaţii electrice de forţă.
Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o încăpere sau zonă de lucru,
vizibilitatea bună a sarcinilor vizuale şi realizarea acesteia în condiţii de
confort vizual, atât în lipsa totală a iluminatului natural (diurn) cât şi în
situaţia în care acesta este insuficient. Iluminatul este însoţit de degajări de
căldură (sporuri), care pot fi favorabile pe durata sezonului rece
25
(micăşorează necesarul de căldură), dar defavorabile pe durata sezonului
cald (măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).

Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică


a receptoarelor electrice. Receptoarele electrice sunt aparate care
transformă energia electrică într-o altă formă de energie utilă omului cum ar
fi:
- motoarele (transformă energia electrică în energie mecanică);
- cuptoarele electrice (transformă energia electrică în energie termică);
- transformatorul electric (transformă energia electrică de anumiţi
parametrii în energie electrică de alţi parametrii).

Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei flăcări


(rezultată din arderea unui combustibil precum ceara, gazul, lemnul) sau de
natură electrică. O instalaţia electrică de iluminat se compune din:
a) Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
- lămpi cu incandescenţă,
- lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,
- lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),
- lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau înaltă presiune, de
mercur de joasă sau înaltă presiune),
- lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi vapori metalici
de joasă presiune,
- lămpi cu inducţie.
b) Corpuri de iluminat (aparate electrice), având următoarele roluri:
26
- susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);
- asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);
- distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie de activitatea
care se desfăşoară în încăpere sau zonă).
Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.
c) Circuite electrice de iluminat ce se compun din ansamblul de
conductori şi tuburi de protecţie, cabluri şi aparatele de mică comutaţie
(întrerupătoare, butoane, comutatoare) amplasate în încăperi.
d) Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale instalaţiei
electrice de iluminat prin care se realizează distribuţia energiei electrice.
Tablourile electrice constituie totodată şi locul unde se montează
echipamentele electrice pentru: acţionare, protecţie, măsură, comandă,
automatizare etc.
Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual depinde de tipul
de activitate desfăşurată în planul de lucru. Valorile recomandate sunt
prezentate în §3.2.

Instalaţia electrică de forţă se compune din:


a) Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau trifazate, fixe sau
mobile).
b) Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună cu aparate de
acţionare, comandă sau protecţie prevăzute în afara tablourilor electrice.
c) Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează distribuţia energiei
electrice şi în care se montează aparatele de protecţie, măsură, comandă,
acţionare, automatizare etc.
Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în conformitate
cu prevederile normativului NP I 7-02 “Normativ pentru proiectarea şi
executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la 1000 Vc.a. şi
1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02 “Normativ pentru proiectarea şi
executarea sistemelor de iluminat artificial din clădiri”.

Consumurile de energie electrică în clădirile de locuit şi clădirile


publice au o pondere însemnată în consumul total de energie. Punctele
semnificative ale instalaţiilor electrice şi care prezintă un interes major
pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
- corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de corpuri de
iluminat şi implicit a numărului de surse de lumină - lămpi - în funcţie de
nivelul de iluminare necesar într-o încăpere; prevederea unor corpuri de

27
iluminat care asigură compensarea energiei electrice reactive prin
condensatoare montate în corpurile de iluminat dotate cu lămpi
fluorescente; corpuri de iluminat cu randament ridicat din punct de
vedere al fluxului luminos; corpuri de iluminat dotate cu lămpi cu
eficacitate luminoasă ridicată; starea de curăţenie a corpurilor de
iluminat şi a suprafeţelor reflectante);
- receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare electrice cu
motoare cu randament înalt);
- ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de comutaţie locală
(buna dimensionare a circuitelor electrice în vederea reducerii pierderilor
de tensiune, aparate de mică comutaţie, comutatoare, care să asigure
sectorizarea iluminatului în încăperi sau variatoare care permit reglarea
fluxului luminos dintr-o încăpere în funcţie de aportul de lumină naturală
şi de tipul activităţii desfăşurate în încăpere;
- contoare (prevederea de contoare atât pentru consumurile de energie
activă cât şi pentru cele de energie reactivă, prevederea de contoare cu
tarife diferenţiate noapte-zi);
- baterii de condensatoare (instalarea de baterii de condensatoare
montate în paralel cu consumatorii pentru îmbunătăţirea factorului de
putere şi pentru economie de energie).

ENERGETICA CLĂDIRII
2.1 PARAMETRII CLIMATICI

Consumul energetic al unei clădiri depinde de factori externi şi de


factori interni. Factorii externi sunt parametrii climatici caracteristici ai
amplasamentului: temperatura aerului, viteza vântului, însorirea, umiditatea
aerului.
Proiectarea construcţiilor şi a instalaţiilor aferente se face pe baza
unor valori medii statistice ale parametrilor climatici, corespunzătoare unei
anumite perioade a anului (zi, lună, sezon de încălzire), valori obţinute în
urma unor durate de observare de zeci de ani. Aceste valori convenţionale
sunt standardizate în SR 4839 şi SR 1907-1, pentru temperatura aerului şi
viteza vântului, în STAS 6648/2, pentru însorire, umiditatea şi temperatura
aerului etc.
În auditarea energetică a clădirii, trebuie să se facă o distincţie clară
între aceste valori convenţionale şi valorile efective ale parametrilor
28
climatici exteriori pe perioada în care se determină consumurile
energetice ale clădirii.
Temperatura aerului
Pentru calculul necesarului de căldură de calcul al unei clădiri
(necesarul de căldură orar care dimensionează instalaţia de încălzire) se
foloseşte temperatura exterioară convenţională de calcul (te).
Conform SR 1907-1 România este împărţită în 4 zone climatice cărora
le corespund următoarele temperaturi exterioare convenţionale de
calcul:
o
zona I: -12 C (oraşe caracteristice: Constanţa,
Reşiţa, Dobeta Turnu Severin);
o
zona II: -15 C (oraşe caracteristice: Bucureşti, Brăila, Arad, Craiova,
Piteşti, Oradea);
o
zona III: -18 C (oraşe caracteristice: Baia Mare, Bacău, Iaşi, Sibiu,
Cluj-Napoca, Galaţi);
o
zona IV: -21 C (oraşe caracteristice: Predeal, Braşov, Făgăraş,
Reghin, Gheorghieni, Suceava).
Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de
calcul este dată în Figura 2.1.
Pentru calculul necesarului de căldură anual al unei clădiri şi al
necesarului de combustibil pentru încălzire se folosesc temperaturile
exterioare medii lunare. Cu ajutorul lor se determină temperatura medie pe
perioada de încălzire (tem) şi numărul de grade-zile (N), în conformitate cu
standardul SR 4839.
În tabelul următor se dau, pentru unele oraşe din România, datele
climatice caracteristice care stau la baza stabilirii necesarului de căldură de
calcul şi a necesarului de căldură anual pentru încălzire.

N Durata
Zona te tem
Oraşul [grade- perioadei de
cliamtică [ C] [oC]
o
zile] încălzire [zile]
Constanţa I -12 4,7 2840 185
Bucureşti II -15 3,4 3170 190
Iaşi III -18 2,9 3510 205
Braşov IV -21 2,4 4030 228

29
Fig. 2.1 Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară
convenţională de calcul

La dimensionarea instalaţiilor de ventilare-climatizare pentru situaţia


de vară şi stabilirea sarcinii termice de răcire se foloseşte temperatura
exterioară medie zilnică aferentă lunii iulie, în conformitate cu standardul
STAS 6648/2. Pentru unele oraşe din ţară, valorile acestei temperaturi sunt:
Bucureşti 31oC, Călăraşi 30oC, Constanţa 29oC, Sibiu 28oC, Braşov 26oC.

Vântul
Pătrunderea aerului exterior în încăperi (aerul de infiltraţie) are loc
datorită acţiunii vântului. De regulă temperaturile exterioare cele mai
scăzute nu corespund cu vitezele cele mai ridicate ale vântului. Pe baze
statistice, referitoare la concomitenţa vânt - temperatură, s-au adoptat valori
de calcul ale vitezei vântului, care determină 4 zone eoliene pe teritoriul
ţării. Încadrarea localităţilor în zonele eoliene este indicată în standardul SR
1907-1.
Atenţie, zonarea climatică făcută după temperatura exterioară
convenţională de calcul nu este identică cu zonarea eoliană!
Vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt date în tabelul
următor:

30
Viteza
Zona vântului [m/s]
Localităţi
eoliană în în afara
caracteristice
localităţi localităţii
Galaţi, Slobozia,
I 8 10
Călăraşi
Iaşi, Brăila,
II 5 7
Bucureşti, Constanţa
Vaslui, Buzău,
III 4,5 6
Craiova, Tulcea
Suceava, Braşov,
IV 4 4
Timişoara, Cluj

Pentru nivelurile situate deasupra etajului 12 al clădirilor înalte, din


cuprinsul oraşelor, vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt
cele corespunzătoare clădirilor amplasate în afara localităţilor. Pentru
clădiri amplasate la altitudini mai mari de 1100 m vitezele vântului de
calcul se stabilesc pe baza datelor meteorologice.

Însorirea
Datele climatice privind însorirea (durata de strălucire a soarelui şi
intensitatea radiaţiei solare) prezintă interes atât pentru perioada caldă a
anului cât şi pentru cea rece. Ele se folosesc pentru dimensionarea
instalaţiilor de climatizare în sezonul cald, stabilind aporturile solare care
trebuie preluate. De asemenea, datele climatice privind însorirea se folosesc
pentru corectarea necesarului de căldură pentru încălzire, în măsura în care
clădirea este conformată corespunzător pentru captarea energiei solare în
sezonul rece.
Duratele medii de strălucire a soarelui, determinate prin
prelucrarea statistică a datelor meteorologice, diferă în funcţie de
localitate şi de luna anului. În tabelul următor se dau sumele medii ale
duratelor de strălucire a soarelui, în ore pe lună, pentru unele localităţi
din România.
Localitatea Ianuarie Mai Iulie Septembrie
195
Bacău 67 213 262
230
Galaţi 76 250 307
Constanţa 78 254 330 243
31
215
Ploieşti 82 231 281
208
Craiova 64 252 310
201
Cluj 83 219 236

Radiaţia solară globală [W/m2] se compune din radiaţie directă şi


radiaţie difuză (datorată aerului atmosferic şi norilor). Pe cer senin radiaţia
directă este maximă şi cea difuză minimă, iar pe cer înorat, invers. Radiaţia
solară globală este diferită în funcţie de ora zilei; radiaţia solară directă este
diferită după orientarea suprafeţei receptoare.
Valorile intensităţilor radiaţiei solare sunt date în STAS 6648/2, pe
luni ale anului şi pe ore ale zilei. La calculul aporturilor solare ale unei
clădiri trebuie avute în vedere particularităţi ale amplasamentului
referitoare la vecinătăţi şi la efectele umbririi cauzate de vegetaţie şi alte
clădiri.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului exterior joacă un rol deosebit în tehnica ventilării
şi climatizării. Ea poate fi exprimată ca umiditate relativă, în procente, sau
ca umiditate absolută (sau conţinut de umiditate), în grame de vapori la 1
kg de aer uscat. Umiditatea relativă este definită ca raportul dintre
conţinutul masic real de umiditate şi conţinutul masic maxim de umiditate
(corespunzător stării de saturaţie a aerului la temperatura reală). Cum
capacitatea aerului de a îngloba umiditate creşte cu temperatura, rezultă că
umiditatea relativă are o variaţie inversă temperaturii aerului.
Valorile conţinutului de umiditate al aerului exterior [g/kg], pentru
principalele localităţi din România sunt date în STAS 6648/2.

2.2 BILANŢUL ENERGETIC AL CLĂDIRII


Căldura care trebuie furnizată sau îndepărtată pentru a menţine o
incintă în condiţiile dorite, reprezintă sarcina termică a unui echipament de
încălzire sau climatizare. Calculele seamănă cu cele din contabilitate. Se
consideră toată căldura care este produsă în incinta clădirii sau care se
transferă prin anvelopă; energia totală, inclusiv energia termică stocată la
interior, se conservă conform primului principiu al termodinamicii.
Principalii termeni sunt indicaţi în Figura 2.2. Aerul exterior, ocupanţii şi
32
anumite echipamente contribuie atât la termenul ce reprezintă căldura
sensibilă (dependentă de temperatură), cât şi la cel care reprezintă căldura
latentă (dependentă de starea de agregare).

Fig. 2.2 Elementele bilanţului energetic al unei clădirii

Calculele de sarcină termică sunt simple atâta timp cât regimul de


funcţionare este de tip static (sau staţionar, adică schimburile de energie
sunt constante). După cum se va prezenta în continuare, această aproximare
este de obicei acceptabilă pentru calculul sarcinii maxime de încălzire.
Dimpotrivă, pentru sarcina de răcire, efectele dinamice (de exemplu
înmagazinarea căldurii) trebuie luate în considerare deoarece unele dintre
aceste sporuri de căldură sunt absorbite de masa clădirii şi nu contribuie la
sarcină decât câteva ore mai târziu (pe măsură ce energia termică este
transferată prin convecţie/radiaţie aerului interior). Calculul termenilor din
bilanţul de energie al clădirii este prezentat succint în Anexa A, pentru
condiţii staţionare. Efectele dinamice sunt de asemenea importante ori de
câte ori temperatura interioară este variabilă.
Uneori este bine să distingem câteva aspecte ale sarcinii. Dacă
temperatura interioară nu este constantă, sarcina instantanee a încăperii
poate fi diferită de ritmul la care echipamentul furnizează sau extrage
căldură. Sarcina pentru o centrală de încălzire sau răcire este diferită de
sarcina încăperii dacă există pierderi importante în sistemul de distribuţie
sau dacă o parte din aerul interior este evacuat în exterior în loc să fie
returnat la serpentina de încălzire sau răcire.

33
Cu notaţiile din Anexa A, bilanţul energetic al clădirii cuprinde următorii
termeni de energie sensibilă şi latentă:
1. Conducţia prin anvelopa clădirii, alta decât prin sol,
[W] (2.1)
2. Conducţia prin pereţii şi podelele subsolului. În construcţiile
tradiţionale, transferul de căldură spre sol este de obicei mic şi de aceea
se neglijează. Dar în clădiriile super-izolate, el poate fi relativ important.

[W] (2.2)
3. Căldura datorată schimbului de aer (infiltraţii, exfiltraţii şi/sau
ventilaţie)
[W] (2.3)
4. Sporurile de căldură datorate radiaţiei solare, iluminatului,
echipamentelor (aparate electrocasnice, computere, ventilatoare etc.) şi
ocupanţilor
[W]
(2.4)
5. Sporurile de căldură latentă sunt în principal datorate schimbului de
aer, echipamentelor (din bucătării, băi etc.) şi ocupanţilor
[W] (2.5)
6. Căldura înmagazinată (stocată) în capacitatea termică a clădirii. O
analiză dinamică include acest termen, în timp ce o analiză staţionară îl
neglijează pentru că temperatura clădirii nu variază în timp

[W] (2.6)
unde Cef reprezintă capacitatea termică efectivă a clădirii.
Se obişnuieşte ca pierderile de căldură sensibilă prin conducţie şi schimbul
de aer să se exprime sintetic printr-un singur termen, deoarece ambii depind
de diferenţa de temperatură dintre interior şi exterior:
[W] (2.7)
unde Ktot [W/K] reprezintă coeficientul total de pierderi termice sau de
izolare. Se mai obişnuieşte exprimarea pierderilor pe unitate de volum, caz
în care literatura românească foloseşte notaţia
34
[W/m3K] (2.8)
unde volumul clădirii Vclad este volumul încălzit al clădirii, delimitat de
anvelopă.
Sarcina termică instantanee a clădirii este suma dintre componentele
sensibile şi latente la un moment dat:
[W] (2.9)
Convenţia de semne este ca să fie pozitiv când există o sarcină de
încălzire şi negativ când există o sarcină de răcire. Trebuie spus că, în
timpul sezonului de încălzire, sporul latent datorat schimbului de aer este de
obicei negativ pentru că aerul exterior este relativ uscat. O valoare negativă
pentru conduce la o sarcina totală de încălzire mai mare decât sarcina
de încălzire sensibilă – dar acest lucru este relevant doar dacă la interior se
realizează o umidificare pentru a menţine umiditatea Wi constantă. Pentru
clădirile care nu au prevazut un sistem de umidificare, nu există
posibilitatea de control asupra valorii Wi ; ca urmare, pentru o valoare
fictivă a lui Wi, nu prea are rost să se calculeze contribuţia latentă la sarcina
de încălzire.
2.3 SARCINA DE ÎNCĂLZIRE
Deoarece vremea cea mai rece poate apare în perioadele fără radiaţie
solară, este recomandabil să nu se ţină seama de aportul solar atunci când se
calculează sarcina de încălzire de vârf (cu excepţia cazurilor în care
clădirea are o inerţie termică mare). Trebuie considerate numai sporurile de
căldură pe care se poate conta în timpul celor mai reci zile. Dacă
temperatura interioară este constantă, este suficientă o analiză statică.
Aceasta înseamnă că sarcina de încălzire de vârf rezultă din relaţia:
[W] (2.10)
În cazurile în care termostatul sistemului de încălzire este reglat la o
temperatură inferioară pe timpul nopţii, se poate dori o încălzire rapidă
dimineaţa. Ca regulă generală pentru clădirile de locuit, experienţa
recomandă o supradimensionare cu aprox. 40% a sistemului de încălzire
pentru o reducere cu 6ºC a temperaturii pe timpul nopţii. La clădirile
comerciale cu ventilaţie mecanică, necesarul de supradimensionare în
timpul recuperării reducerii de temperatură pe timp de noapte este mai mic
dacă alimentarea cu aer proaspăt exterior este închisă pe perioadele în care
clădirea nu este utilizată.

35
2.4 CONSUMUL ANUAL DE ENERGIE PENTRU ÎNCĂLZIRE
Proiectarea optimă a clădirii, în sensul minimizării costurilor pe
durata sa de viaţă, necesită o evaluare a consumului anual de energie Qan,
care reprezintă integrala în timp a consumului instantaneu pe perioada de
încălzire sau răcire. Consumul instantaneu reprezintă sarcina instantanee
împărţită la randamentul echipamentului de încălzire sau răcire.
Metodele de calcul sunt de două tipuri majore: metode statice (bazate
pe grade-zile sau pe intervale de temperatură) şi metode dinamice (bazate
pe funcţii de transfer).
Metodele grade-zile sunt adecvate dacă utilizarea clădirii şi
randamentul echipamentului pot fi considerate constante. Pentru situaţiile în
care randamentul şi condiţiile de utilizare variază semnificativ cu
temperatura exterioară, se poate calcula consumul pentru anumite valori ale
temperaturii exterioare şi acesta se înmulţeşte cu numărul de ore din an
corespunzător unor intervale centrate în jurul acestor valori; consumul
anual rezultă prin însumarea consumurilor asociate fiecărui interval de
temperatură exterioară. Această abordare reprezintă metoda cu intervale de
temperatură. Pentru toate metodele statice este necesară în primul rând
determinarea valorii temperaturii Te sub care încălzirea devine necesară
(temperatura de echilibru). Metodele dinamice trebuie aplicate la calculul
consumului anual de energie ori de câte ori temperatura interioară se
doreşte sau este variabilă. Dată fiind simplitatea şi larga sa răspândire, se va
prezenta mai pe larg numai metoda grade-zile.
Temperatura de echilibru Tech a clădirii este definită ca valoarea
temperaturii exterioare Te pentru care, pentru o valoare Ti dată, pierderea
totală de căldură este egală cu sporurile de căldură (de la soare, ocupanţi,
iluminat etc.). În cazul unei analize statice, efectele de înmagazinare
(stocaj) sunt zero şi dacă, în plus, se neglijează transferul de căldură spre
sol, atunci bilanţul de energie devine:
[W] (2.11)
De aici, rezultă temperatura de echilibru:

[oC] (2.12)
unde sporurile de căldură trebuie să fie valorile medii pentru perioadele în
cauză, nu cele de vârf. Încălzirea este deci necesară numai dacă Te scade
sub Tbal. Atunci, consumul de energie al sistemului de încălzire este dat de
relaţia:
36
(2.13)
unde ηinc este randamentul anual de utilizare a combustibilului (sau a altei
surse primare), valoarea sa luând în considerare variaţia randamentului la
sarcini parţiale. Dacă ηinc, Tech şi Ktot sunt consideraţi constanţi şi se
utilizează valorile medii zilnice ale temperaturii exterioare Te,med, consumul
anual pentru încălzire poate fi calculat astfel:

[W·zi/an], (2.14)
unde numărul de grade-zile pentru încălzire bazat pe temperatura de
echilibru (denumită şi baza gradelor-zile) este definit ca:

[K·zi] (2.15)
Temperatura de echilibru este variabilă de la o clădire la alta şi de multe ori
este necunoscută. Din acest motiv, se mai utilizează şi gradele zile bazate
pe temperatura de referinţă constantă, şi anume, temperatura interioară de
calcul. Aceasta este în România de 20oC. În acest caz, gradele-zile devin o
funcţie numai de datele climatice şi pot fi determinate independent de
clădire. Ele se calculează de regula pe bază de date climatice statistice
multi-anuale şi se pun la dispoziţia specialiştilor sub formă de STAS-uri.

[K·zi] (2.16)
Ecuaţia (2.15) se mai poate scrie folosind gradele zile cu referinţa
constantă, astfel:

(2.17)
Pentru o estimare mai puţin precisă, necesarul anual pentru încălzire se
poate calcula folosind în ec. (2.15) temperatura interioară de calcul în locul
temperaturii de echilibru (ceea ce echivalează cu neglijarea tuturor
sporurilor termice).
Dacă numărul de grade-zile este cunoscut din datele climatice şi
caracteristicile clădirii, consumul anual pentru încălzire poate fi atunci
determinat astfel:

kWh/an] (2.18)

37
Deşi în ipoteza de bază a metodei grade-zile, constanţa temperaturii Tech, nu
este satisfăcută pe deplin în practică, această metodă poate oferi rezultate
remarcabil de precise pentru consumul anual de energie pentru încălzire în
cazul clădirilor cu o singură zonă. O alternativă o reprezintă utilizarea GZ
pentru o Tech variabilă. Această ultimă variantă este inclusă în normativele
ASHRAE ale S.U.A.; ea este însă mai puţin agreată în Europa, în principal
din cauza lipsei datelor de calcul necesare.

2.5 SARCINA TERMICĂ ŞI CONSUMUL ANUAL DE CĂLDURĂ –


CONFORM NORMATIVELOR ROMÂNEŞTI

Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor


de construcţie (R'm) se determină cu luarea în consideraţie a influenţei
tuturor punţilor termice (vezi anexa A, Fig. A.1) asupra rezistenţelor
termice unidirecţionale, în câmp curent [R, ec. (A-2)] .
Principalele punţi termice care trebuie să fie avute în vedere la determinarea
valorilor R'm sunt următoarele:
la pereţi: stâlpi, grinzi, centuri, plăci de balcoane, logii şi bowindouri,
buiandrugi, stâlpişori, colţuri şi conturul tâmplăriei;
la planşeele de la terase şi de la poduri: atice, cornişe, streaşini, coşuri
şi ventilaţii;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea superioară: pereţii
structurali şi nestructurali de la parter şi zona de racordare cu soclul ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea inferioară: pereţii
structurali şi nestructurali de la subsol, grinzile (dacă nu sunt
termoizolate) şi zona de racordare cu soclul;
la plăcile în contact cu solul: zona de racordare cu soclul, precum şi
toate suprafeţele cu termoizolaţia întreruptă;
la planşeele care delimitează volumul clădirii la partea inferioară, de
aerul exterior: grinzi (dacă nu sunt termoizolate), centuri, precum şi zona
de racordare cu pereţii adiacenţi.
Cuantificarea performanţei globale termoenergetice a
anvelopei unei clădiri, conform reglementărilor tehnice româneşti în
vigoare, se face prin intermediul coeficientul global de izolare termica
a cladirii (G) care reprezintă suma pierderilor de căldură realizate prin
transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o diferenţă de
temperatură între interior şi exterior de 1 K, raportată la volumul clădirii, la
care se adaugă pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului
interior, precum şi cele datorate infiltraţiilor suplimentare de aer rece. Acest
coeficient se calculeaza cu relaţia:
38
[W/(m3K)] (2.19)
in care:
A -aria anvelopei clădirii [m2];
V -volumul interior, incălzit, al clădirii [m3];
R’M -rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii [m2K/W];
n -viteza de ventilare naturala a clădirii, respectiv numărul de schimburi
de aer pe ora [h-1].
Rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii se calculează
cu relaţia:

[m2K/W] (2.20)

in care:
Aj ariile totale, pe clădire, ale elementelor de construcţie [m2]
A aria anvelopei: A = [m2]
τj factorii de corecţie pentru cazurile când suprafeţele j nu vin în contact
cu aerul exterior
R’j rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale
elementelor de construcţie perimetrale

Sarcina termică pentru încălzire rezultă acum din expresia

[W] (2.21)
unde:
U – coeficientul global de transfer
termic
G – coeficientul global de izolare / pierderi
- temperatura interioară corectată pentru aporturile interne
(echipamente, ocupanţi)
- temperatura exterioară corectată pentru aporturile solare
Consumul anual de energie pentru încălzire devine :

39
(2.22)
Gradele-zile se calculează în acest caz după un procedeu mai complicat,
conform [NP-047] de vreme ce atât temperatura interioară corectată cât şi
temperatura exterioară corectată au valori medii variabile de-a lungul
sezonului de încălzire
OBSERVAŢIE: Sarcina termică a unei clădiri scade cu scăderea
coeficientului global de pierderi termice G şi creşterea randamentului
instalaţiei de încălzire.

Nivelul de izolare termică globală este corespunzător, dacă se


realizează condiţia:
G ≤ GN [W/m3K] (2.23)
unde GN este o valoare normată stabilită în mod convenţional, într-o
anumită etapă din raţionamente de realizare a unor economii de
energie pentru încălzirea clădirilor în timpul iernii. Valorile lui GN
s-au stabilit în funcţie de numărul de niveluri N şi raportul dintre aria
anvelopei si volumul clădirii A/V [Normativul privind
calculul coeficientilor globali de izolare termica la clădirile de locuit
C107/1 din 1997]. Tabelul 2.3 prezintă aceste valori.
Din diversele normative şi reglementări, s-au preluat Tabelele 2.1 – 2.2,
2.4-2.5, considerate valoroase ca puncte de reper în estimarea
diverselor elemente ale bilanţului energetic pentru o clădire.

Tabelul 2.1
2
Rezistenţe termice minime Rmin (m K/W) ale elementelor de
construcţie, pe ansamblul clădirii

Nr. Elementul de Rmin(m2K/W)


Crt construcţie Clădiri proiectate
Pâna la 1.01.1998 După 1.01.1998

40
Pereti exteriori
(exclusiv suprafetele
1 vitrate, inclusiv peretii 1,2 1,4
adiacenti rosturilor
deschise)

2 Tamplarie exterioara 0,4 0,5


Plansee peste ultimul
3 nivel, sub terase sau 2 3
poduri
Plansee peste subsoluri
4 1,1 1,65
neincalzite si pivnite
Pereti adiacenti
5 0,9 1,1
rosturilor inchise
Plansee care
delimiteaza cladirea la
partea inferioara, de
6 exterior (la partea 3 4,5
inferioara, de exterior -
la bowindouri, ganguri
de trecere, etc,)
Placi pe sol (peste
7 3 4,5
CTS)
Placi la partea
inferioara a
8 demisolurilor sau a 4,2 4,8
subsolurilor incalzite
(sub CTS)
Pereti exteriori, sub
CTS, la demisolurile
9 2 2,4
sau la subsolurile
incalzite
Sursa: Normativ privind calculul coeficientilor globali de izolare
termica la cladirile de locuit – C 107/1 - 1997

41
Tabelul 2.2
Numărul schimburilor de aer pe oră [1/h] la clădirile de
locuit (cf. INCERC)

CATEGORIA CLASA DE CLASA DE


CLĂDIRII ADĂPOSTIRE PERMEABILITATE
Ridicată Medie Scăzută
Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale Moderat 1,1 0,6 0,5
(case uni-familiale, adăpostite
cuplate sau înşiruite, Adăpostite 0,7 0,5 0,5
ş.a.)
Neadăpostite 1,2 0,7 0,5
Dublă Moderat 0,9 0,6 0,5
Clădiri cu expunere adăpostite
mai multe Adăpostite 0,6 0,5 0,5
apartamente,
cămine, Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
internate, Simplă Moderat 0,7 0,5 0,5
ş.a.) expunere adăpostite
Adăpostite 0,5 0,5 0,5
CLASA DE ADĂPOSTIRE
– neadăpostite: clădiri foarte înalte / la periferia oraşelor / în pieţe
– moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în
apropiere
– adăpostite: clădiri în centrul oraşelor / în păduri
CLASA DE PERMEABILITATE
– ridicată: clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de etanşare
– medie: clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de etanşare
– scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie exterioară
prevăzută cu măsuri speciale de etanşare

42
Tabelul 2.3
Coeficienţi globali normaţi de izolare termică, , la clădiri
de locuit
Nr. A/V GN Nr. A/V GN
niveluri (m /m ) (W/m K) niveluri (m /m ) (W/m3K)
2 3 3 2 3

0,8 0,77 0,25 0,46


0,85 0,81 0,3 0,5
0,9 0,85 0,35 0,54
1 4
0,95 0,88 0,4 0,58
1 0,91 0,45 0,61
1,05 0,93 0,5 0,64
>1,1 0,95 > 0,55 0,65
0,45 0,57 0,2 0,43
0,5 0,61 0,25 0,47
0,55 0,66 0,3 0,51
2 5
0,6 0,7 0,35 0,55
0,65 0,72 0,4 0,59
0,7 0,74 0,45 0,61
> 0,75 0,75 >0,50 0,63
0,3 0,49 0,15 0,41
0,35 0,53 0,2 0,45
0,4 0,57 0,25 0,49
3 > 10
0,45 0,61 0,3 0,53
0,5 0,65 0,35 0,56
0,55 0,67 0,4 0,58
> 0,6 0,68 > 0,45 0,59

Observatii : A- aria anvelopei, V – volumul incazit.


La cladirile care se vor proiecta dupa 1.01.1998, valorile GN se vor
reduce cu 10%.

43
Tabelul 2.4
Evoluţia consumurilor specifice de energie termică pentru încălzirea
clădirilor de locuit colective
Construcţii
Construcţii noi
existente
Perioada Perioada
construirii construirii
1985 1996
Înainte 2000 -
- -
de 1985 2010
1996 2000
R termică medie
globala a clădirii 0,9 -
0,6 - 0,7 1,75 2
Rom [m2K/W] 0,95
Necesarul
specific de
căldură pentru 1 0,8 0,5 0,4
încălzire
G [W/m3K]
Necesarul
maxim orar de
căldură pentru
încălzire 7 5,6 3,5 2,8
[KW/apart]
Necesarul anual
de energie
termica pentru 12
incalzire 15 750 7 875 6 300
600

[KWh/apart] 56,70 28,35 22,68


45,36
[GJ/apart]

44
Tabelul 2.5
Consumuri specifice actuale de energie pentru satisfacerea utilităţilor
de bază în menajele populaţiei urbane

Tip locuinţă / Apă Prep.


Iluminat
clădire / sistem Încălzire şi ap. Total
de încălzire caldă hranei
electrocasnice
Apartament /
Bloc / 138 121 53 29 340
Termoficare
Apartament /
Bloc / CT 138 57 53 29 277
proprie
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / 164 138 60 32 394
Termoficare
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / 164 66 60 33 323
CT proprie
Locuinţe şir,
164 13 60 31 268
cuplate / Sobe
Locuinţe şir,
164 7 60 31 262
cuplate / Plite
Case individuale
220 112 49 31 412
/ Termoficare
Case individuale
220 53 49 31 353
/ CT proprie
Case individuale
220 11 49 21 301
/ Sobe
Case individuale
220 5 49 21 296
/ Plite

45
CALITATEA MEDIULUI INTERIOR / EXTERIOR

3.1 CONFORTUL TERMIC

Confortul termic este definit de totalitatea condiţiilor de microclimă


dintr-o încăpere care determină o ambianţă plăcută în care omul să se simtă
bine, nefiind necesară solicitarea sistemului termoregulator al organismului.
Factorii principali ai confortului termic sunt:
temperatura aerului;
temperatura medie de radiaţie;
viteza aerului;
umiditatea aerului;
îmbrăcămintea;
intensitatea activităţii fizice.

Temperatura aerului
Temperatura aerului interior este cel mai important parametru de
confort termic. Totodată, temperatura aerului interior are o importanţă
deosebită în energetica întregii clădiri pentru că ea determină consumurile
energetice pentru încălzirea, respectiv răcirea, clădirii. Din punct de vedere
fiziologic se consideră că temperatura corespunzătoare a aerului interior
pentru un individ normal îmbrăcat şi fără activitate fizică este de
20 … 22oC, iarna şi 22 … 26oC, vara.
Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale încăperilor
încălzite sunt stabilite de standardul SR 1907-2. Valorile temperaturii
interioare, precum şi valorile altor parametri de confort, pentru diverse
încăperi ale unei clădiri civile sunt prezentate în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1
Parametri de confort pentru clădiri civile
Diferenţe Viteza
Temp. Umiditate
Camera de aerului
[oC] relativă [%]
temperatură[oC] [m/s]
Camera de
20 Pentru pereţi
zi < 4,5
35 – 70 0,15 – 0,25
Dormitor 20
Baie 22 Pentru terase,

46
Bucătărie 18 planşee sub pod,
Casa planşee pe
scărilor
18 pământ
< 3,5
Birou 20
Săli de
18
clasă
Magazine 18

Temperatura medie de radiaţie


Temperatura medie de radiaţie este media ponderată cu suprafeţele
respective a temperaturilor pereţilor, ferestrelor, plafonului, pardoselii şi
corpurilor de încălzire din încăpere. Schimbul termic al organismului uman
este în funcţie de aceste temperaturi. Ideal este ca temperatura medie de
radiaţie să fie cât mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru
se obţine printr-o bună izolare termică a pereţilor exteriori şi ferestrelor şi
prin dimensionarea corespunzătoare a corpurilor de încălzire (suprafaţă de
radiaţie cât mai mare, temperatură superficială ridicată).

Viteza aerului
Viteza de mişcare a aerului este un parametru important al confortului
termic în încăperile ventilate. Senzaţia de inconfort, “de curent” este
resimţită de ocupanţi cu atât mai mult cu cât temperatura aerului în mişcare
este mai mică decât temperatura mediului ambiant. La temperaturi uzuale
ale aerului interior de 20 … 22oC viteza aerului trebuie să se situeze între
0,15 şi 0,25 m/s. În cazul în care un individ desfăşoară o activitate susţinută
şi este bine îmbrăcat se pot admite şi viteze mai mari ale aerului.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este un parametru important al confortului termic
în încăperile climatizate. O parte din pierderile de căldură ale organismului
uman este constituită de evaporarea de la suprafaţa pielii; intensitatea
acestui fenomen depinde de diferenţa tensiunilor de vaporizare între apa de
la nivelul pielii şi vaporii de apă conţinuţi în aer. Limitele superioară şi
inferioară ale nivelului admisibil al umidităţii relative a aerului din încăperi
sunt 70%, respectiv, 35%. Umidităţi relative ale aerului interior mai mari de
70%, în perioada rece a anului, favorizează formarea condensatului pe
suprafaţa interioară a pereţilor exteriori, mai ales la izolări termice reduse,
ducând la apariţia mucegaiului.

47
Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea are o influenţă deosebită asupra senzaţiei de confort.
Se poate resimţi senzaţia de bine, într-o încăpere mai rece dar îmbrăcat mai
gros, precum şi într-o încăpere mai caldă, dar îmbrăcat mai lejer. Izolaţia
termică dată de o ţinută vestimentară este caracterizată de rezistenţele
termice ale elementelor îmbrăcăminţii.

Intensitatea activităţii fizice


Intensitatea activităţii fizice determină cantitatea de căldură cedată de
corpul uman în mediul ambiant. Cu cât activitatea fizică este mai intensă,
cu atât temperatura aerului din încăpere trebuie să fie mai scăzută pentru a
se facilita transferul termic şi a se resimţi senzaţia de confort. În Tabelul 3.2
se dau valorile căldurii cedate de organismul uman, caracteristice diverselor
tipuri de activitate.

Tabelul 3.2
Căldura degajată de corpul uman
funcţie de tipul de activitate

Căldura
Activitatea
cedată [W]
Somn 75
Aşezat pe scaun 105
În picioare, relaxat 125
Activitate de secretariat 130
Activitate de laborator 170
Muncă la maşini unelte 290

Indicatori globali de confort termic


Pentru a aprecia gradul de confort termic al unei ambianţe se folosesc
indicatori globali care însumează efectele separate ale fiecărui factor:
temperatură, umiditate, viteza aerului, nivelul activităţii fizice,
îmbrăcămintea etc. Dintre aceşti indicatori globali se amintesc:
Indicele de confort termic B (Van Zuilen)
Indicele de ambianţă termică PMV (opţiunea medie previzibilă)
Când aceşti indicatori au valoarea zero se apreciază că
este asgiurat confortul termic în încăperea respectivă. Practic, se admite un
domeniu de variaţie al acestor indicatori, -0,5 … +0,5, pentru zona
confortului termic. Determinarea indicelui B se face conform GP 060/2000.
48
Determinarea indicelui PMV se face conform GT 039/2002 şi SR ISO
7730.

3.2 CONFORTUL VIZUAL ŞI FONIC

3.2.1 Confortul vizual


Iluminatul dintr-o încăpere trebuie să asigure confortul vizual al
persoanelor prin inducerea unor senzaţii pozitive în timpul activităţii
acestora. Pentru realizarea unui sistem de iluminat care să ofere în încăpere
un mediu luminos confortabil este necesar să se acorde atenţie
următorilor factori:
nivelului de iluminare şi uniformităţii acestuia
culorii luminii şi redării culorilor
direcţionării fluxului luminos
distribuţiei luminanţelor
orbirii
fenomenului de pâlpâire
prezenţei luminii de zi
menţinerii sistemului de iluminat în timp
Pentru că se fac adesea confuzii legate de mărimile utilizate în
analiza luminotehnică, se prezintă pe scurt definiţiile acestora.
Fluxul luminos - fluxul radiant emis în spectrul vizibil
Intensitatea luminoasă - fluxul luminos pe direcţia α,
unde dΩ este unghiul solid elementar
Iluminarea - densitatea spaţială a fluxului luminos
pe supraf. A
Nivelul de iluminat trebuie să fie în concordanţă cu specificul
activităţii desfăşurate în încăpere; el trebuie să fie asigurat pe suprafaţa de
referinţă - planul util - care poate fi orizontală (masă, birouri), verticală
(raft, oglindă) sau înclinată (pupitru, planşetă). In funcţie de specificul
încăperilor, se recomandă realizarea nivelurilor de iluminare prezentate în
Tabelul 3.3, unde, pentru comparaţie, sunt incluse şi nivelurile de lumină
realizate natural. Valorile corespund standardului DIN 5035.
O importanţă deosebită în asigurarea confortului vizual o are culoarea
luminii. Culoarea luminii are importanţă estetică, funcţională şi
psihologică. Astfel se recomandă lămpi de culoare:
caldă: pentru încăperi amplasate spre nord şi puţin vitrate
49
neutră: pentru încăperi de muncă intelectuală
neutră-rece: pentru încăperi de muncă fizică, cu vitrare mare şi unde
se lucrează numai în timpul zilei
rece: pentru încăperi plasate spre sud şi puternic vitrate, precum şi
pentru încăperile în care activitatea cere atenţie şi concentrare mărite
Tabelul 3.3
Nivelul de iluminare funcţie de destinaţia încăperii, în comparaţie cu
lumina naturală
Destinaţia încăperii Nivelul de iluminare [lx]
Suprafaţă iluminată de
10.000
soare puternic
Suprafaţă iluminată ziua
200 – 10.000
(cer acoperit)
Suprafaţă iluminată de
0,25
lună plină
Birouri*
300 – 500
Săli de conferinţe
300
Săli de calculatoare sau cu
500
panouri de comandă
750
Săli de desen
Hoteluri 200
Magazine: scări interioare 200
zone de prezentare 400
vitrine 15000 – 2500
Spitale: saloane 100 – 150
săli de prim intervenţie 500
Şcoli: săli de curs 300
săli de clasă 400 – 700
laboratoare, biblioteci 100 – 150
săli de desen 750 – 1400
Locuinţe: sufragerii 200
dormitoare 150
băi 200
bucătării 150
holuri 100
birouri 300
Saloane de coafură 500
Muzee 300
Biserici, zona publicului 100
50
3.2.2 Confortul fonic
Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvenţe şi
amplitudini variabile, producând o senzaţie auditivă considerată jenantă sau
dezagreabilă. Arunci când intensitatea sa este importantă, zgomotul are
efecte notabile asupra metabolismului şi activităţii intelectuale. Nivelul
intensităţii unui zgomot se măsoară în decibeli, dB. O modificare a
nivelului sonor cu 10 dB corespunde aproximativ cu dublarea intensităţii
sonore percepute.
Zgomotul resimţit într-o încăpere poate proveni din exterior sau poate
fi generat în interiorul încăperii. In Tabelul 3.4 sunt date valorile admisibile
ale zgomotelor exterioare.

Tabelul 3.4
Nivelul de zgomot exterior admisibil
Intensitatea
Locul, zona zgomotului [dB]
ziua noaptea
In imediata
apropiere a 55 40
locuinţelor
Staţiuni de odihnă
45 35
şi tratament
Zonă industrială 65 45

Pentru a avea o ambianţă interioară confortabilă din punct de vedere


fonic trebuie să nu se depăşească în încăperi următoarele niveluri de
zgomot:
camere de locuit 35 dB
bucătării 38 dB
săli de lectură 40 dB
birouri, săli de clasă 45 dB
muzică de ambianţă 60 dB
magazine 70 dB
spaţii tehnice (staţii de pompare, centrale termice etc.) 85 dB

51
3.3 CONSIDERAŢII DESPRE SĂNĂTATE ŞI SIGURANŢĂ
Diverse studii au arătat că aerul din interiorul clădirilor poate fi chiar
mai poluat decât aerul exterior. Factorii care determină în ce măsură
poluanţii din mediul interior pot afecta sănătatea sunt:
Prezenţa, modul de utilizare şi starea surselor de poluare
Nivelul poluării atât la interiorul cât şi la exteriorul clădirii
Gradul de ventilare din clădire
Nivelul general de sănătate al ocupanţilor clădirii.
Sursele de poluare ale aerului interior sunt:
Fum de ţigară
Materiale de construcţie (azbest, vată de sticlă etc.), finisaje (lacuri,
vopsele etc.)
Mobilier (ţesături, lacuri etc.)
Activităţi curente: gătit, curăţire, încălzire, refrigerare.
Aerul exterior; prin ventilare şi în absenţa filtrelor, poluanţii trec în
mare parte la interiorul clădirii.

3.3.1 Probleme cauzate de instalaţiile de ardere


Probleme de sănătate pot apare în legătură cu aproape toate tipurile de
instalaţii. Se vor considera cu precădere problemele care apar ca urmare a
deteriorării calităţii aerului interior din cauza proceselor de ardere a unui
combustibil în instalaţii de încălzire, de preparare a hranei sau
decorative. Problemele care pot apare includ dureri de cap, ameţeală,
somnolenţă, ochi apoşi, respiraţie greoaie sau chiar moarte. Se atrage
atenţia că simptome similare pot avea cauze medicale sau cauze legate de
poluanţi având altă sursă decât arderea combustibililor.
Substanţele poluante asociate cu procesele de ardere sunt gaze şi
particule de praf şi/sau funingine. Tipurile de poluanţi şi cantitatea în care
sunt produşi depind de tipul instalaţiei, cât de bine este ea montată, operată
şi întreţinută, de tipul combustibilului ars, precum şi de gradul de ventilare
a spaţiului interior.
Poluanţii din produsele de ardere includ:
Aer exterior
Fum de ţigară
Gaze evacuate de la motoare cu ardere internă (autoturisme,
maşini de tuns iarba) din apropiere
Activităţi incidentale (suduri, lipituri, arderea lemnelor şi
frunzelor)
52
Gaze de ardere evacuate din instalaţii de ardere (sobe, şeminee,
cazane de apă cu ardere de gaz sau petrol, centrale termice).
Poluanţii cei mai comuni produşi în instalaţiile de ardere din clădiri
sunt:
Monoxidul de carbon
Dioxidul de azot
Dioxidul de sulf
Particule cu sau fără produşi chimici ataşaţi
Hidrocarburi nearse
Aldehide
Procesul de ardere este însoţit întotdeauna de producerea de vapori de
apă. Aceştia nu sunt consideraţi în general un poluant dar pot acţiona ca
unul prin efectele lor secundare; de exemplu, umiditatea ridicată şi
suprafeţele umede favorizează apariţia unor bacterii şi a mucegaiului. Alte
probleme legate de unimitate sunt tratate în paragraful următor.
Instalaţiile cu evacuare sunt dotate cu un canal, coş sau alt element
care să conducă gazele de ardere afară din clădire. În cazul în care
elementul de evacuare este blocat sau prost instalat, cantitatea de poluanţi
care pătrund în aerul interior este mare. Instalaţiile fără evacuare eliberează
gazele de ardere direct în clădire.
Tabelul 3.5 prezintă probleme legate de instalaţiile de ardere care
conduc la poluarea mediului interior. Aceste probleme pot fi identificate de
cele mai multe ori doar de către un specialist.
Tabelul 3.5
Instalaţii de ardere şi probleme ce pot apare
Instalaţia Combusti- Probleme tipice care pot apare
bilul
Centrale Schimbător de căldură fisurat;
termice Gaz natural Aer de ardere insuficient pentru
Sobe de sau gaz arderea completă a combustibilului; Canal
cameră lichefiat de evacuare blocat; Arzător nereglat
Şeminee
Centrale Petrol Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru
arderea completă a combustibilului; Canal
de evacuare blocat; Arzător nereglat
Centrale Lemn Schimbător de căldură fisurat;

53
termice Aer de ardere insuficient pentru arderea
Sobe de completă a combustibilului; Canal de
cameră evacuare blocat; Lemn tratat sau verde
Centrale Cărbune Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru arderea
Sobe completă a combustibilului; Grătar defect
Sobe de Kerosen Reglare necorespunzătoare; Combustibil
cameră nepotrivit (nu K-1); Tiraj slab; Aer de
Centrale ardere insuficient pentru arderea completă
termice a combustibilului
Cazane Aer de ardere insuficient pentru arderea
Gas Natural
de apă completă a combustibilului; Canal de
sau lichefiat
evacuare blocat; Arzător nereglat
Extensii; Aer de ardere insuficient pentru arderea
Gaz natural
Cuptoare completă a combustibilului; Folosire
sau lichefiat
incorectă pentru încălzirea spaţiului
Sobe; Lemn Aer de ardere insuficient pentru arderea
Şeminee Cărbune completă a combustibilului; Canal de
evacuare blocat; Lemn verde sau tratat;
Schimbător de căldură sau focar fisurat.

Pentru reducerea expunerii la poluanţii din produsele de ardere, este


deosebit de important ca instalaţiile de ardere să fie bine alese, instalate,
utilizate, inspectate şi întreţinute. O ventilare corespunzătoare a clădirii
micşorează deasemenea riscul de expunere la astfel de poluanţi. În ultima
vreme au apărut pe piaţă dispozitive detectoare de monoxid de carbon; se
recomandă utilizare lor acolo unde gradul de ventilare este redus iar
procesul de ardere are loc în spaţiu deschis (de ex., în încăperile
cu şeminee).
Utilizarea combinata a filtrelor sac (traditionale) si a filtrelor
electrostatice conduce la eliminarea particulelor de dimensiuni mari (praf,
scame, etc), a unor contaminanţi de dimensiuni mici, precum şi a bacteriilor
şi unora dintre noxele generate în interiorul clădirilor. Aceste filtre au un
consum electric mic în raport cu eficienţa lor, sunt uşor de întreţinut şi
curăţat. Pot fi folosite atât ca element de conductă de ventilaţie cât şi ca
element staţionar în clădirile lipsite de unităţi de aer condiţionat.

54
3.3.2 Probleme cauzate de nivelul de umiditate
Prea multă umiditate în aerul interior clădirii poate conduce la apariţia
igrasiei, a mucegaiului sau a altor medii bacteriologice. Acestea pot cauza
la rândul lor o varietate de probleme de sănătate, de la reacţii alergice până
la atacuri astmatice şi pneumonii.
Nivelul de umiditate se manifestă asupra organismelor vii sub forma
unei umidităţi relative, definită ca raportul dintre conţinutul de apă din aer
şi conţinutul maxim de apă pe care aerul considerat îl poate îngloba la
temperatura şi presiunea date. Cu alte cuvinte, nu cantitatea propriu-zisă de
apă din aer este cea resimţită de organism, ci gradul de saturare al aerului în
umiditate, pentru că acesta determină schimbul de umiditate între organism
(prin suprafeţele sale umede) şi aerul înconjurător.

Excesul de umiditate poate fi cauzat de:


Duşuri, prepararea hranei, spălarea şi uscarea rufelor, spălatul pe jos,
etc.
Scurgeri de la ţevi, încălţăminte umedă, stropitul pe lângă chivete.
Schimbul de umiditate cu aerul exterior: umiditatea circulă de la
interior la exterior sau invers prin anvelopa clădirii, fie prin difuzie, fie
prin schimbul de aer.
Subsoluri umede, pereţi umeziţi de ploaie, scurgeri prin acoperiş

Pe lângă problemele de sănătate, umiditatea ridicată cauzează clădirii


prin apariţia ruginii, cojirea vopselelor şi tencuielilor, dăunând în timp chiar
şi structurii clădirii.
Dacă umiditatea ridicată creează probleme, trebuie spus că
şi umiditatea prea scăzută are efectele ei. Sub 30% umiditate relativă,
persoanele simt un puternic disconfort care se poate manifesta prin senzaţia
de uscăciune, iritarea mucoaselor nasului şi cavităţii bucale, sângerări la
nivelul nasului, infecţii. În general, umiditatea este scăzută pe durata iernii.
Pe de o pare, aerul rece exterior este uscat şi pătrunde în cantităţi mai mari
în clădire datorită diferenţelor mai mari de temperatură (curenţi convectivi
intenşi, diferenţe mai mari de presiune între interior şi exterior). Pe de altă
parte, utilizarea unor elemente de încălzire uscate (de tipul caloriferelor sau
radiatoarelor electrice) conduce la încălzirea uscată a aerului, adică la
scăderea umidităţii sale relative. Reglarea nivelului de umiditate se poate
realiza în acest caz prin elemente umidificatoare, de la simpla farfurie cu

55
apă care se evaporă, până la dispozitive sofisticate care realizează şi
ionizarea aerului interior.
În Tabelul 3.6 se prezintă sintetic relaţia dintre nivelul de umiditate în aerul
interior şi problemele de sănătate asociate.
Metodele de control al nivelului de umiditate au fost tratate în primul
capitol, ele făcând parte din strategia de proiectare şi utilizare eficientă a
unei clădiri: bariere de aer, hidroizolaţii, ventilare corespunzătoare,
elemente de construcţie care să ferească pereţii de ploaie.
Întreaga anvelopă a clădirii trebuie să prevină pătrunderea umidităţii
din exterior dar şi să permită evacuarea excesului de umiditate produsă la
interior. În acest sens, rolul ventilării este hotărâtor.
Tabelul 3.6
Efectul schimbării umidităţii relative asupra unor contaminanţi
Zona
optimă

Bacterii

Viruşi
Mucegai
Insecte
Infecţii
respirato
rii
Alergii,
rinite şi
astm
Reacţii
chimice
Ozon
Umiditate 2 3 4 5 6 7 8 9 10
10
[%] 0 0 0 0 0 0 0 0 0

56
3.3.3 Probleme cauzate de materiale de construcţie şi mobilier
Aproape toate materialele de construcţie sunt potenţial periculoase,
dar dacă sunt mânuite şi instalate cu grijă, munca poate fi realizată uşor şi
sigur. In acest paragraf se atrage atenţia asupra problemelor de sănătate şi
siguranţă care pot apare în legătură cu diversele materiale ce se pot utiliza
pentru renovarea/modernizarea unei clădirii.
Casele mai vechi pot conţine izolaţii care sunt parţial sau total
realizate din asbest, de obicei de culoare alb sau alb-gri, sub formă de pudră
sau semi-poros. Inhalarea asbestului este asociată cu o întregă varietate de
cancere, chiar şi de la o singură expunere mai mare. Înainte de a se lucra cu
un astfel de material, trebuie aplicată o mască şi/sau asigura o ventilare
locală corespunzătoare.
Multe dintre materialele de azi pun în libertate particule, fibre sau
vapori, care pot fi dăunătoare pentru cel care le instalează şi pentru oricine
se găseşte în vecinătate. Chiar şi materialele naturale de
tipul rumeguşului sau prafului de tencuială pot fi dăunătoare. Deseori
pericolul nu provine din materialul primar ci din lianţi, solvenţi,
stabilizatori sau alţi aditivi al căror efect nu-l cunoaşteţi.
Materialele de izolaţie fibroase de tipul fibrei de sticlă şi lânii
minerale pot irita foarte uşor pielea, ochii şi sistemul respirator. În
farmacii, sunt disponibile creme speciale pentru protejarea pielii atunci
când se lucrează cu materiale fibroase.
Metoda preferată pentru îndepărtarea fibrelor sau prafului este cea a
aspirării acestora cu un aspirator. O idee bună este cea a ataşării unei
extensii de furtun la punctul de evacuare a aspiratorului pentru a împiedica
răspândirea în casă a oricărei particule, care trece de filtru. Dacă aveţi la
îndemână doar o mătură pentru îndepărtarea materialului, aceasta trebuie
mai întâi udată astfel încât particulele de praf să nu se ridice în aer.
Izolaţia din polistiren rigid este în general un material inert, dar la
tăiere poate produce particule. Izolaţiile de poliuretan şi poli-
izocianurat emană vapori dăunători în momentul producerii de panouri
rigide şi atunci când materialul este pulverizat la locul de montaj. Vaporii
determină iritaţii ale ochilor şi pielii şi probleme respiratorii, chiar şi la
nivel de expunere minim. Mici cantităţi de vapori pot însoţi panoul rigid.
Există o multitudine de materiale de chituit cu compoziţii chimice
foarte diferite. Totuşi, materialele de chituit au câteva caracteristici
comune :

57
toate utilizează solvenţi pentru menţinerea materialului pliabil până
la instalare.
odată aplicat, solvenţii se vor evapora producând vapori până când
materialul se aşează sau se usucă.
Vaporii de la chituire pot determina iritaţii respiratorii sau alte reacţii
alergice. Din acest motiv, zona de lucru trebuie bine ventilată, chiar şi pe
perioada uscării.
Renovarea ridică probleme speciale de sănătate pentru cei cu alergii,
astm sau sensibilitate la substanţe chimice. Prin alegerea cu grijă a
materialelor, expunerea la substanţe iritante poate fi evitată sau redusă. De
exemplu, izolaţiile din panouri rigide nu produc praf sau particule decât la
tăiere, iar unele chituri au o perioadă mai scurtă de uscare. Deasemenea,
pentru cei cu sensibilitate la substanţe chimice sunt diponibile materiale de
finisare de tipul vopselelor şi baiţurilor cu toxicitate redusă.
Consideraţiile legate de sănătate pot constitui un factor important în
luarea deciziei de a izola exteriorul clădirii şi nu interiorul acesteia. Dacă
operaţia are loc la interior, lucrul trebuie planificat astfel încât intervenţia să
se termine cât mai repede posibil. Aceasta poate însemna angajarea unui
antreprenor care să realizeze întreaga lucrare sau o parte din ea.
Mobilierul poate la răndul său reprezenta o sursă de poluare prin
substanţele volatile eliberate de lacuri şi vopsele; tapiseria de orice fel,
draperiile şi covoarele eliberează scame de diferite dimensiuni care inhalate
pot cauza probleme respiratorii. Substanţele utilizate la curăţenie sunt de
cele mai multe ori dizolvanţi cu conţinut ridicat de substanţe volatile
(alcooli, esenţe parfumate etc.).
In tabelul 3.7 se prezintă raportul concentraţiilor admise pentru aerul
interior relativ la aerul exterior clădirii, astfel încât sănătatea utilizatorilor
clădirii să nu fie afectată.

58
3.4 IMPACTUL CLĂDIRILOR ASUPRA MEDIULUI AMBIANT ŞI
COLECTIVITĂŢILOR UMANE

Prezenţa clădirilor în peisajul natural determină un impact asupra


mediului înconjurător, care deseori nu este perceput, sau este perceput în
proporţii mai reduse. Încă din etapa de început a construcţiei, peisajul
natural suferă alterări, prin tăierea de drumuri de acces, organizarea
şantierului, efectuarea racordurilor de energie electrică, alimentare cu apă şi
canalizare, alimentare cu energie termică şi/sau combustibili.
Arhitecţi, ingineri constructori şi ecologişti din lumea întreagă
încearcă să determine efectele pe care construcţiile şi alte habitaturi locuite
le au asupra mediului înconjurător şi asupra oamenilor. Cheia înţelegerii
complexităţii acestui fapt este recunoaşterea faptului că activităţile
constructive produc o transformare a mediului natural într-unul artificial.
Această transformare are trei faze: construcţie, mentenanţă, recuperare. În
prima fază, clădirile sunt construite şi plasate în peisajul natural. Activitatea
de construcţie este un amestec de preferinţe culturale (arhitectonice),
materiale avute la dispoziţie şi tehnologii de construcţie. În faza
de mentenanţă, ocupanţii trăiesc în clădiri şi le menţin în stare de
funcţionare sau le modernizează potrivit standardelor lor de viaţă. În fine,
clădirile îşi încheie durata de viaţă, iar materialele rezultate se reciclează
sau se depozitează, iar pe locul lor se ridică alte clădiri (ciclul de viaţă se
reia), sau se recreează peisajul natural.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune minimizarea costurilor de
mediu şi maximizarea profitului economic, astfel încât să fie posibilă
"satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.” Din acest concept
rezultă modul în care clădirile poluează mediul ambiant intern şi extern lor.
În funcţie de unde se creează sursa de poluare, clădirile exercită o poluare
directă şi una indirectă.

59
Tabelul 3.7
Surse, concentraţii admise şi raportul “interior/exterior” pentru
principalii poluanţi interiori clădirilor

Raportul
concentra-
Concentraţii
Poluant Sursa de poluare interioară ţiilor
admise
interior /
exterior
3
Asbest Izolatii de incendiu < 106 fibre/ m 1
Bioxid de Combustie, activitate umana, animale de
3000 ppm >> 1
carbon (CO2) casa
Monoxid de Echipament de combustie, motoare,
100 ppm >> 1
carbon (CO) sisteme deincalzire defecte
0,05 la
Formaldehida Izolatii, lianti, placi conglomerate >1
1,0 ppm
Fibre
minerale si Produse, imbracaminte, tapiserii NA --
sintetice
Bioxid de Combustie, sobe cu gaz,incălzitoare de 200 la
>> 1
azot (NO2) apă instant,uscatoare, tigari, motoare 1000 µg/m3
Vapori
Combustie, solventi, rasini, produse, Nu este
organici >1
pesticide, spray-uri cu aerosoli cazul
(VOCs)
20 ppb <1
Ozon Arc electric, surse de UV
200 ppb >1
Materiale de constructie, ape subterane, 0,1 to 200 nCi/m3
Radon >> 1
sol
Particule Sobe, semineuri, tigari,substante volatile 100 to 500 µg/m3 >> 1
respirabile concentrate, spray-uri cu aerosoli, gatit
Sulfati Chibrituri, sobe cu gaz 5 µg/m3 <1
Bioxid de
Sisteme de incalzire 20 µg/m3 <1
sulf (SO2)
Activitate umana, animale de casa,
Micro ferigi, insecte, plante,
Nu este cazul >1
organisme spori, umidificatoare, sisteme de
aer conditionat

60