Sunteți pe pagina 1din 4

TEMA: CICLUL FAMILIAL

Planul:
1. Alegerea partenerului în vederea căsătoriei
2. Căsătoria.
3. Naşterea copiilor
4. Maturizarea copiilor.
5. Bătrâneţea.
6. Moartea.

1. Alegerea partenerului în vederea căsătoriei.


Există două forme de întâlnire între sexe:
1) între grupuri omogene din punct de vedere sexual;
2) individual.
Înainte de începutul secolului al XX-lea, perioada premaritală presupunea adoptarea unor
modele de comportament ce indicau clar intenţia de căsătorie. Se dăruiau diverse obiecte, aveau
loc întâlniri între familii, vizitele tinerilor sau întâlnirile dintre ei se desfăşurau sub
supravegherea părinţilor, în anumite cadre consacrate etc. Începând cu secolul XX, tinerii se
întâlnesc fără să mai adopte aceste tipuri de comportamente, sustrăgânduse observaţiei sociale şi
evitând astfel, de multe ori, încheierea unei relaţii prin căsătorie. Această etapă a „curtării” şi-a
pierdut, în prezent, multe din semnificaţiile sale; cuplurile convieţuiesc multă vreme înainte de
căsătorie, iar frecvenţa schimbării partenerilor premaritali este foarte mare, mai ales la băieţi.

2. Căsătoria.
Este un moment fundamental în ciclul familial, care semnifică desprinderea cuiva de
familia de origine şi întemeierea uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent sens
juridic, civil în ceea ce priveşte indivizii. Înaintea creştinismului, deşi era marcată de un ritual
religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituţie publică. Stabilirea rezidenţei cuplului nou
căsătorit se face diferit, de la o societate la alta, în sistem patrilocal (soţia îşi urmează soţul în casa
acestuia), matrilocal sau uxorilocal (soţul intră în casa soţiei) sau neolocal (cei doi soţi îşi
stabilesc împreună un domiciliu nou). Implicaţiile căsătoriei privesc, în general, petrecerea a
mai mult timp împreună, în vederea acomodării, creşterea activităţii sexuale, schimbarea status-
ului social; relaţiile individuale sunt substituite derelaţii familial (prieteniile „de familie”).
Reglementarea situaţiei familiei, prin cutume sau prin legi scrise, este una dintre cele mai vechi
preocupari ale comunitaţilor umane. La toate popoarele vechi se întâlnesc reguli privind
împrejurari dintre cele mai diverse. Celţii, de pilda, aveau o situaţie aparte a familiei: femeia
avea dreptul de a-şi alege singura soţul.
La gali, fiecare dintre soţi trebuia sa contribuie cu mijloace propii la formarea averii. În
Galia, divorţul se obţinea daca barbatul comisese un adulter sau daca femeia savârşise acte de
injurii de o gravitate extraordinara la adresa barbatului.
La romani, în vremea imperiului, are loc procesul de slabire a puterii paterne: patria
potestas, puterea deplina a tatalui asupra copiilor lui, devine desueta şi la fel puterea asupra
soţiei, care pâna atunci era tratata ca una dintre fiicele sale (loco filiae). Tatal familiei nu mai
putea abandona copiii, prin vânzare ca sclavi, iar pe vremea lui Hadrian un tata este pedepsit cu
deportarea pentru ca şi-ar fi ucis fiul în timpul unei vânatori. Contractul de casatorie avea loc
dupa sacrificii de animale facute zeilor.
La germani, casatoria se desfaşura dupa reguli strict controlate: Tacitus afirma ca „la
dânşii casatoriile sunt aspre şi în nici o alta privinţa n-ai putea sa lauzi mai mult naravurile lor”.
În cadrul civilizaţiei bizantine, baieţii se puteau casatori la vârsta de 14 ani, iar fetele la
vârsta de 12 ani. Alegerea viitorului soţ sau a soţiei era stabilita de parinţi.
În vremea feudalismului, în majoritatea statelor europene se tinde sa se egalizeze drepturile celor
doi membrii ai familie.

1
Epoca moderna, a societaţii industriale, dezvolta noi relaţii de familie şi de integrare a
acesteia în societate. Egalitatea dintre soţi şi a drepturilor sociale şi politice ale familiei sunt
realitaţi consfinţite de constituţiile statelor, iar integrarea şi afirmarea profesionala a femeii nu
cunoaşte restricţii din punct de vedere legal. Alvin Toffler, în „Al treilea val”,consemneaza
faptul ca în societatea postindustriala de astazi se trece de la familia largita, care locuieşte toata
în acelaşi loc-rezidenţa, la familia de tip nuclear, alcatuita din soţ, soţie şi de regula doi copii.
Pentru a menţine familia nucleara, de obicei saraca, tinerii trebuie platiţi puţin, spune Alvin
Toffler, spre a se menţine dependenţa de spaţiul familial.
Familia a constituit, în diversele epoci istorice, un motiv literar des întâlnit.
De-a lungul timpului, modul în care aceasta instituţie, familia, este privita, s-a modificat în mod
substanţial. Epopeile homerice, “Iliada” şi "Odiseea", au ca sâmbure al intrigii rapirea Elenei de
catre Paris, o rupere a echilibrului matrimonial ideal, acest eveniment determinând razboiul
troian. Scriitorul polonez Sienkiewicz descrie, în romanul "Quo vadis", familia romana în timpul
împaratului Nero, în epoca de afirmare a creştinismului. Nero era un personaj sangvinic,
matricid, care va avea obiceiul sa ceara soldaţilor pretorieni, destinaţi securitaţii personale, sa
fure tinerele dorite.
În epoca feudala, familia e privita în ipostaze diversificate, de cele mai multe ori în
registru ironic sau comic.
În "Germinal", oamenii sarmani îşi gasesc de lucru în preajma unei mine falimentare.
Balzac surprinde cu deosebita fervoare cazurile familiilor dezorganizate, având ca intriga
moştenirea, în "Eugénie Grandet" sau în “Pére Goriot". În "Doamna Bovary", de Gustave
Flaubert, asistam la tribulaţiile amoroase ale unei femei deziluzionate de mediocritatea mediului
în care traieşte, oscilând între dragostea extraconjugala oferita de Léon şi aceea tentanta cu un
Don Juan ocazional, Rodolphe Boulanger.
În "Anna Karenina", de Lev Tolstoi, Anna, deşi casatorita cu un înalt funcţionar, Alexei
Alexandrovici, avand şi un copil, se îndragosteşte de un ofiţer ţarist, Vronski. În final, izolata
social, traind tensionant şi cu Vronski, Anna se sinucide.
În literatura româna, tema familiei apare la numeroşi scriitori; în "Viaţa la ţara", “In
vreme de razboi", de Duiliu Zamfirescu, apare familia Comaneştenilor. În "Ciocoii vechi şi noi”,
de Nicolae Filimon, este descrisa dragostea interesata material dintre Dinu Paturica şi Chera
Duduca. lonel Teodoreanu propune viziunea idilica a familiei din "La Medeleni".
“Enigma Otiliei" este un roman clasic, balzacian, al paternitaţii eşuate, al moştenirii, al orfanului,
avându-i ca personaje principale pe Otilia Marculescu şi pe Felix Sima.

3.Naşterea copiilor.
Este un fapt ce are nu numai sens biologic, dar mai ales social. Distincţia între
legitimitatea sau nelegitimitatea copiilor este una dintre cele mai vechi. În antichitate, de pildă,
ea se referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greşeală capital ce putea duce la întinarea
neamului. Legitimitatea era oferită copiilor numai prin recunoaşterea lor de către tată. Legătura
biologică dintre acesta şi copii era un fapt de importanţă secundară faţă de legătura socială, de
recunoaştere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenenţa legitimăla un neam oferea un
statut social demn; în lipsa demonstrării unei asemenea apartenenţe, individul era ceea ce astăzi
numim „un marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaştere socială, ce putea fi totuşi
integratunui neam, străin din punct de vedere biologic, fie prin adopţie, fie ca sclav sau client. În
Evul Mediu creştin, importanţa legitimităţii fiilor a scăzut ca importanţă; adulterul era reprobabil
ca încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârşirea tainei căsătoriei. Astăzi, el este motiv
de întrerupere a contractului civil dintre cei doi parteneri. În ziua de astăzi, naşterea copiilor
ridică probleme ce nu ţin de legitimitatea sau excluderea familială a descendenţilor, ci de
redefinirea rolurilor familiale (soţii devin părinţi, părinţii bunici, iar copiii–fraţi) şi de problemele
induse de aceste redefiniri. Accentul deplasat de la familie ca şi continuitate socială la individ,
„colecţionar” al unor roluri cărora li se adaptează sau nu, care se completează sau se armonizează

2
sau nu, conduce spre proliferarea problemelor de ordin individualist, psihologic. Aceste
„disfuncţii”influenţează, din nefericire, negativ familia, care depinde astă
zi delabilitatea manifestărilor individuale.

4. Maturizarea copiilor.
Implică, în primul rând, realizarea finalităţii fundamentale a familiei. Descendenţii sunt
pregătiţi să preia patrimoniul familial şi să-i asigure continuitatea, adică să aibă, la rândul lor,
descendenţi. În familia modernă, acest prag înseamnă, în primul rând, emancipare, adică ruperea
legăturilor cu familia de origine, slăbirea legăturii între părinţi şi copii; în familia tradiţională, el
marca îmbogăţirea cadrului familial cu noi tipuri de relaţii familial (dintre părinţi şi partenerii
conjugali ai copiilor: soacră –noră, socru ginere, încuscrirea etc.). În ceea ce priveşte viaţa
familială a părinţilor, ea poartă, spun autorii moderni, apăsarea unei posibile scăderi a încrederii
reciproce, a cărei cauză ar fi diminuarea, o dată cu înaintarea în vârstă, a activităţii sexuale.
Negăm însă criteriul sexualităţii puterea de a fundamenta o instituţie de importanţa cele familiale.

5. Bătrâneţea.
Este epoca în care are loc transferul de putere şi autoritate între generaţii. De asemenea,
apar noi relaţii de dependenţă, de această dată a părinţilor de copii. Venerarea bătrânilor este o
tradiţie general în cadrul societăţilor tradiţionale, unde ei reprezentau cea mai mare acumulare a
cunoaşterii ordinii universale. Ea este substituită, însă, astăzi de tolerarea şi „asistarea” lor în
cadrul unor instituţii special şi, în paralel, de anularea acestui privilegiu al înţelepciunii vârstei
prin proliferarea politicilor de întârziere sau anulare a bătrâneţii (de reîntinerire).

6. Moartea.
Dispariţia fizică a unui membru al familiei poate avea implicaţii foarte diferite în funcţie
de tipul familial. În familiile societăţilor antice sau cele din comunităţi rurale conservatoare (aşa
cum se întâlnesc încă în România, în zonele muntoase cu precădere) morţii neamului formează o
comunitate de rudenie ce se plasează în continuarea neamului viu, al celor trăitori. Morţii nu
dispar, neamul nu se împuţinează prin actul dispariţiei lor dintre cei vii; dimpotrivă, ei vor forma
„neamul de dincolo”, rudenia transcendentă, peste limita vieţii şi a morţii. Comunitatea
străbunilor (sau strămoşilor, cuvânt cu implicaţii etimologice extrem de importante pentru
înţelegerea concepţiei româneşti asupra înrudirii) se va păstra în apropierea urmaşilor, ocrotindu-
işi, în acelaşi timp, având nevoie de slujba pecare aceştia o fac în cinstea lor. Membrii acestor
familii îşi slujesc morţii aducându-le ofrande, asigurându-le, prin ritualuri speciale, odihna şi
pomenindu-i, adică păstrându-le, perpetuându-le amintirea. Părinţii se îngrijesc de timpuriu ca
moartea lor să fie slujită cum se cuvine de către copii; astfel, ei îşi vor asigura o nemurire lipsită
de suferinţă, în continuitate familial cu cei rămaşi în viaţă. În societatea modernă, moartea unui
membru al familiei înseamnă dispariţia lui de lângă ceilalţi. Această dispariţie poate avea ca
urmare fie creşterea solidarităţii prin responsabilizarea membrilor supravieţuitori, fie scăderea ei,
accentuând tendinţele de individualizare sau însingurare ale acestora. Toate ritualurile familiale
ce se cereau executate de către rudele defunctului aveau, pe lângă rolul magic-religios, de
celebrare a trecerii unui hotar, şi funcţie solidarizatoare, căci îi alăturau pe cei înrudiţi în această
responsabilitate comună. Un aspect foarte important al faptului morţii unui membru al familiei
este succesiunea sau moştenirea. Transmiterea către moştenitorii legitimi a patrimoniului
material şi spiritual al familiei era un act de importanţă capitală. Trebuie să amintim, totuşi că
moştenirea nu a avut dintotdeauna forma testamentară sau legală cunoscută astăzi. La romani, de
pildă, testamentul nici nu era cunoscut. Averea tatălui se transmitea fiilor încă din timpul vieţii
acestuia; ei erau co- proprietari, sau, mai corect spus, aveau împreună cu şeful familiei,
uzufructul proprietăţilor pe care acesta nu le putea înstrăina fără acordul lor. Proprietatea nu era
obiect de tranzacţie, ci se considera dată pentru veşnicie de strămoşii veneraţi; ea nu aparţinea
bunului plac sau liberului arbitru al unui proprietar vremelnic, ci generaţiilor succesive care se
adăugau neamului. Şi în societatea ţărănească românească se păstrează aceeaşi tradiţie: pământul
3
se atribuie moştenitorilor (pe linie masculină, în general, cel puţin până la începutul secolului
XX) înainte de moartea tatălui.