1|

Floare albastră
de Mihai Eminescu

- analiza operei literare -

Fără să exagerăm câtuşi de puţin, trebuie să dăm crezare cuvintelor lui Tudor Vianu
„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai sărăci.”. Neegalatul exeget şi biograf al scriitorului,
G. Călinescu produce cel mai frumos gând şi mai puternic după părerea mea legat de
inegalabilul poet. Este extrem de îndepărtat momentul în care toată seva pământului se va
ridica printr-o ţeavă şi va crea „un crin de tăria parfumurilor sale”.

Mihai Eminescu este cel mai profund poet al literaturii române şi totodată imaginea
identităţii naţionale, reflectată în plan universal. De aceea, filosoful C. Noica îl definea ca
„omul deplin al culturii române”.

Opera sa a generat încă de la apriţie mai multe întrebări decât răspunsuri, de la aceea
mai veche a lui Titu Maiorescu „Care a fost personalitatea poetului?” până la cea mai nouă
a lui Emil Cioran „Ce a căutat pe aici acela pe care chiar şi un Buddha ar fi gelos?”.
Apariţia sa în contextul abia ieşit din paşoptism al epocii este într-adevăr inexplicabilă „El a
căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor venit din alte lumi.” remarca
Garabet Ibrăileanu.

Conştiinţa genialităţii îl însoţise de altfel încă de timpuriu, astfel el dezvăluie în

Fragmentarium „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de
aur din marea de amar.”.

Opera lui Mihai Eminescu este cuprinsă în patruzeci şi patru de caiete manuscrise
aflate astăzi la Academia Română. Aceasta este foarte complexă şi se împarte în: proză
(basmul Făt-Frumos din lacrimă, nuvelele Sărmanul Dionis, Cezara, Archaeus şi romanul
neterminat Geniu pustiu), poezii (volumul antum, Poesii, publicat de Titu Maiorescu în 1883,
anul morţii spirituale a marelui nostru poet şi volume postume în mai multe ediţii),
dramaturgie (piesele dedicate dinastiei Muşatinilor), culegere de poezii populare, articole
politice din perioada în care era gazetar la „Timpul” şi jurnalul de creaţie Fragmentarium.

Mihai Eminescu este reprezentatul major al romantismului.

Romantismul este mişcarea literar – artistică apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi începutul secolului al XIX-lea, ca o formă de manifest împotriva rigorii clasicismului, fiind
un curent în care sentimentul primează raţiunii şi care se bazează pe imaginaţie şi libertate de
creaţie.
2|

În plan universal, cei mai importanţi reprezentanţi sunt: H. Heine, Novalis

(Germania), V. Hugo, A. de Lamartine, A. de Musset (Franţa), Byron, Keats, Shelley
(Anglia), Lermontov, Puşkin (Rusia), Leopardi (Italia).

În lucrarea Clasicism, romantism, baroc, G. Călinescu sublinia principalele diferenţe

între cele două curente, însă ca în nicio altă literatură, în cea română se respectă adevărul
exprimat de exeget cu referire la impuritatea curentelor.

Romantismul coexistă alături de realism şi clasicim. Istoricii literari susţin existenţa a

trei perioade în evoluţia romantismului românesc. Prima etapă, preromantică, corespunde
scriitorilor Vasile Cârlova, Gh. Asachi, Heliade Rădulescu care scriu o poezie a ruinelor cu
un uşor regret faţă de un trecut eroic. A doua etapă, momentul paşoptist propriu-zis,
surprinde o poezie militantă, patriotică, vizionară, cu rădăcini adânci în bogatul filon
folcloric. În 1840 Mihail Kogălniceanu stabileşte prin textul programatic „Introducţia” la
„Dacia literară” liniile directoare ale literaturii române, îndemnându-i pe scriitori să creeze
opere cu un puternic specific naţional. Etapa deplinei maturităţi a romantismului apare după
1848, fiind reprezentată de Mihai Eminescu. A existat şi un post-romantism prin O. Goga şi
curentele semănătorism şi simbolism.

Caracteristicile romantismului sunt foarte variate. Literatura este produsul

sentimentului şi a fanteziei creatoare, presupune expansiunea eului individual şi accentuarea
subiectivismului. Se includ limba populară cu registrul arhaic şi regional, simţindu-se
interesul pentru folclor, tradiţie, precum şi preferinţa pentru istorie (paseismul). Natura
participă la trăirile eului liric, iar principalul procedeu artistic folosit este antiteza. Apar
specii noi: meditaţia, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela istorică, proza fantastică.
Temele literare abordate sunt diverse: descoperirea infinitului spaţial şi temporal, căutarea
idealului, nostalgia primordialului, cultivarea misterului, înclinaţia spre meditaţia filosofică şi
lumea visului, agitaţia sufletului însetat de absolut.

Albert Einstein conchide „Cea mia frumoasă şi mai profundă trăire omenească
este misterul.”.

În cartea, Opera lui Mihai Eminescu, G. Călinescu inventariase temele şi motivele

romantice care fundamentează gândirea poetului: titanismul legat de marile geneze, condiţia
geniului, timpul, moartea, iubirea, istoria, idealul, visul, dublul, somnul, nebunia, noaptea,
teiul, călătoria cosmică, natura, lacul, luna, stelele, muzica sferelor.

Textul Floare albastră este publicat în „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873 şi este
considerată de Zoe Dumitrescu – Buşulenga drept o premisa la problematica Luceafărului şi
a Scrisorilor, fiind închinată dragostei. Aşadar tema este erotică, una structural romantică, dar
se apropie şi de condiţia omului de geniu.
3|

Mihai Eminescu face parte din familia de mari spirite europene care considerase
erosul drept un mod esenţial de cunoaştere şi de auto-cunoaştere. Sfântul Augustin postulase
„Amo et fac quod vis. Dante se raportase la „iubirea ce roteşte sori şi stele”, iar Lucian
Blaga credea că „Iubind, ne-ncredinţăm să suntem”, pentru care Marin Preda să sfârşească
prin a spune că „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

În capitolul Anatomia femeii ideale, G. Călinescu interpretează imaginea femii ideale

în lirica eminesciană ca fiind una ideală şi de o gindăşie fabuloasă. El face observaţii pe baza
primului studiu critic asupra operei poetului „Eminescu şi poeziile lui” (1889): „Ca şi
Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip
neralizabil.”. Îl iubea sau părăsea întâmplătoarea copie, pentru el tot copie rămânea,
căutându-şi refugiul în lumea cugetării şi a poeziei, de aici ultimele versuri din Luceafărul:

„Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

Există în lirica eminesciană câteva ipostaze esenţiale ale sentimentului.

În primul rând, iubirea trăită de poet este adolescentină, senzuală, naivă (Dorinţa,
Călin (file din poveste)). Despre această ipostază, G. Călinescu afirma „Femeia nu este nici
Spiritul, nici idealul, ci un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum, adică chemarea iniţială.”. Adânca
ei elementaritate o leagă de cosmic, potrivit concepţiei populare şi filosofiei eminesciene că
„Şi noi suntem natură”.

O a doua ipostază a sentimentului este iubirea – dor, alean, melancolică oglindită în

poezii precum Şi dacă..., Lacul, Pe lângă plopii fără soţ. Potrivit Rosei del Conte (Eminescu
sau despre Absolut) „Iubirea nu mai este navală oarbă a sângelui şi jug tiranic care, aşa
cum vrea Schopenhauer, te aserveşte necesităţilor speciei, ci devine dor pur, iar darul ei
nu se mai numeşte posesiune, ci evaziune.”.

O a treia faţă a sentimentului erotic în lirica eminesciană este aceea de iubire privită
ca aspiraţie a absolutului (Înger şi demon, Venere şi Madonă, Luceafărul, Atât de fragedă).
Limpezirea sentimentului „transcende cântecul de lume, sublimându-se într-un simţ
universal de sfinţenie a dragostei.” (G. Călinescu).

În final, apare iubirea – decădere, deziluzie, misoginismul (Ce e amorul?,

Scrisoarea IV, Luceafărul ), unde fosta iubire nu mai aruncă decât umbrele durerii spre
prezent, căci „totul e mărginit, suferinţa nu”, afirma poetul.
4|

Poemul Floare albastră surprinde a doua ipostază a sentimentului iubirii. Titlul

reflectă motivul florii albastre pe care poetul îl preluase din romantism. Acesta fusese cultivat
de poetul german Novalis în romanul Heinrich von Ofterdingen, unde floarea albastră
simboliza infinitul spre care tindea sufletul tânăr însetat de absolut. Cu acceaşi semnificaţie
înaltă îl utilizează şi Leopardi, scriitorul italian, iar Eminescu îl folosise în proză, atunci când
îi încununase capul lui Dionis, cel pornit în aventura cunoaşterii, cu flori albastre. Mitul florii
albastre la Novalis este metamorfozarea florii albastre în chip de iubită care îi tulbură pentru
totdeauna inima eroului. În poezia cu acelaşi nume, „înţelesul simbolului este mai puţin
special, pentru că el nu răsfrânge decât iubirea pierdută, dorul orientat către trecut, una
dintre atitudinile de căpetenie ale eroticii lui Eminescu” afirmă T. Vianu.

Poetul se foloseşte de „lirismul măştilor” pentru a juca rolul masculin şi feminin cu

aceeaşi intensitate. Tocmai de accea, exprimare variază de la persoana I la persoana a II-a.
Vocile eului liric sunt două: cea msculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt
sesizabile prin schimbarea regimului pronominal. Iubita se adresează când cu reproş când cu
entuziasm, ca-ntr-un dialog, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat în gândurile şi
frământările sale. Bărbatul inserează câteva cometarii, nuanţând vorbele femeii şi adăugând
întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar exprimările la persoana I fac specificul acestei
intervenţii, ci şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul, transformând episodul de
iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz unul viu.

Poezia este alcătuită din patru secvenţe simetrice, în care cele două voci se îmbină
armonios. Strofele I – III cuprind monologul iubitei (reproşul), strofa IV este opinia vocii
masculine, evocarea plină de regret a iubirii consumate, strofele V – XII surprind monologul
iubitei, orientat spre închipuirea unor scenarii ale iubirii paradisiace, vocea feminină
imaginează un cadru izolat, luxuriant, în care sentimentele romantice se împlinescu cu toată
intensitatea conjugată a simţurilor, strofele XIII – XIV cuprind epilogul filosofic al vocii
masculine „Totuşi este trist în lume!”.

Primele trei strofe surprind universul cunoaşterii prin referire la marile motive
eminesciene geneza „întunecata mare”, cultura „câmpiile Asire”, creaţia „piramidele-
nvechite”. În strofa a treia se sugerează („Nu căta în depărtare”) faptul că acest vast
sentiment nu trebuie căutat în lumea pământească. Astfel, monologul plin de reproş al iubitei
este dorinţa sa de a-l coborî în universul ei „strâmt” pe geniul însetat de sentimentul
absolutului. Această făptură care tinde spre absolut face parte din vastul univers cosmic, pe
când femeia oferă fericire pământească.

În strofa a IV-a, vocea masculină îşi recunoaşte propria condiţie şi o acceptă, eul
devenind geniul profund integrat infinitului „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi
rece.” Pentru poet, iubirea carnală, senzuală contribuie la fericirea deplină „ea zise
adevărul”, fiindcă tot el afirmase în Cezara că plăcerea carnală este „venin”. Această abţinere
de la replică şi de la râs a eului liric se explică în „Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot
5|

pricepe.” (Luceafărul), dar şi în poemul Riga Crypto şi lapona Enigel „Mai lasă de te coace”.
Aceasta demonstrează că fiecare fiinţă poate oferi doar ce are în universul ei şi nu poate
accede în planul superior.

În planul terestru, iubita este vicleană, ademenitoare, promiţându-i o lume plină de

farmec şi împlinire:

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul
Să-ţi astup cu dânsul gura.

Iubita îl invită pe poet într-un cadru rustic,

- Hai în codrul cu verdeaţă

Und-izvoare plâng în vale
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

ce aminteşte de decorul specific eminescian prin motivele întâlnite. Astfel, selectez din
capitolul Cadru fizic din cartea Opera lui Mihai Eminescu de G. Călinescu elementele care
apar. „Codrul lui Eminescu e preistoric, cotropitor şi omul se poate pierde în el ca o
frunică.”. Mărul este un simbol al căderii în păcat, dar şi „simbol al lăcomiei copilăreşti”,
amintind de dragostea adolescentină, senzuală. „Vegetaţia lacustră, mai monotonă, este şi
mai încâlcită.”. Cadrul natural ne mai poate trimite cu gândul şi la universul poeziilor lui
Alecsandri. Folosirea timpului viitor demonstrează o iubire neîmplinită sau amânată,
sentiment cunoscut şi în poezia Sara pe deal.

Ultimele strofe:

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus dulce minune,

Şi-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră! ...
Totuşi este trist în lume!

cuprind înmărmurirea poetului la pierderea iubirii şi a iubitei care se dezvăluie prima dată
drept o iubire a „noastră”. Epitetul „nebună” subliniază diferenţa dintre cei doi, misterul
iubitei. Verbul „dus”, specific morţii, arată pierderea dragostei. Unul dintre cele cinci epitete
6|

fundamentale eminesciene (T. Vianu) este „dulce”. Ultimul vers al poeziei, conţine un
prezent etern şi o proiectare a percepţiei în spaţiul cosmic, poetul abolind individualitatea.

Antiteza, figura de stil fundamentală a romantismului, apare în versurile eminesciene.

Astfel, se creează o contradicţie între severitatea zeului nemuritor şi vocea caldă a iubirii,
viaţa.

Limbajul familiar folosit pe alocuri „Cui ce-i pasă că-mi eşti drag!” şi „Ş-apoi cine
treabă are!” rostite şăgalnic de vocea feminină demonstrează elementaritatea acesteia.

Epitetele din cadrul terestru sunt „prăpastia măreaţă”, „bolta cea senină”, „trestia
cea lină”. Cuvântul dulce este adverb („dulce netezindu-mi părul”) şi adjectiv („dulce
floare”, „dulce minune”). Epitetul, „dulce minune” prin faptul că apropierea de fiinţa iubită
este egală cu miracolul, devine o metaforă. Folosirea verbelor şi a pronumelor în forma
populară subliniază eternitatea sentimentului iubirii.

Muzicalitatea este asigurată de rima îmbrăţişată, verusurile scurte şi ritmul trohaic.

Floare albastră depăşeşte tema unei poeziei de dragoste, implicând condiţia

creatorului, ea este o sinteză a ceea ce a fost şi ceea ce va deveni lirica eminesciană.