1

Baza dialectală a limbii române

Limba română:
1) are la baza ei un singur grai?
2) este rezultatul unei colaborări dintre graiuri?

Limba literară este expresia unui dialect acceptat drept bază a unificării lingvistice şi,
totodată, rezultatul integrării tuturor sa cel puţin a unora dintre dialecte (graiuri). p. 623
Procesul unificării lingvistice între secolele al XVI-lea şi al XX-lea.
Epoca în care, la capătul unui îndelungat proces, sunt elaborate normele unice
supradialectale de astăzi.
Diferitele variante regionale ale limbii literare au evoluat de-a lungul timpului şi s-au
contopit, în cele din urmă, în limba unică supradialectală.

Varianta muntenească şi moldovenească

Trei variante literare româneşti, care tind să se afirme ca norme comune în provinciile
unde au curs.
Tendinţa de a reduce decalajul dintre normă şi grai
1700 – se încheie procesul de naţionalizare a serviciului divin.
Acest fapt a favorizat expansiunea variantei literare munteneşti şi impunerea ei ca normă
literară unică.
Cărţile bisericeşti se traduceau şi se tipăreau la Bucureşti şi la Râmnic. Tipografia de la
Iaşi după 1750 retipăreşte cărţile editate la Bucureşti
La jumătatea sec. XVIII varianta literară muntenească devine normă literară unică în
tipărituri.
Muntenizarea are loc în producţia literară tipărită.
Procesul de regionalizare a limbii literare.
Procesul de reunificare lingvistică (1836 – 1881) îi revine lui I. Heliade Rădulescu – a
preconizat modelul unei limbi unice întemeiate pe tradiţie, adică pe norma unică a cărţilor
bisericeşti.
Operaţia de selecţie a elementelor de limbă:
1) era guvernată de criteriul latinităţii
2) la care se adăugau criteriul „gramaticalităţii”, al răspândirii geografice şi cel al
eufoniei.
Modelul latin rămâne principalul factor în procesul de constituire a noii limbi literare.
Norma unică propusă de I. H. R. era foarte apropiată de graiul muntean, cel mai
conservator dintre graiurile dacoromâne, în special în ceea ce priveşte fonetica.
Norma unică supradialectală
Societatea Academică Română a principiile lui I. H. R.
Consacrarea definitivă a normelor limbii literare se face în anii 1953 – 1960 când
Academia iniţiază publicarea gramaticii, a dicţionarului şi a ortografiei, care vor fixa normele
limbii literare.
Cu unele excepţii nu prea numeroase (în fonetică, morfologie, mai ales, în vocabular),
limba română literară scrisă are la baza sa graiul muntean sau mai exact spus vechea variantă
munteanească a limbii literare din anii 1750, cu cele câteva modificări operate de Heliade în
1829.
Oamenii de litere şi de ştiinţă, conştienţi de necesitatea constituirii unei norme unice
supradialectale.
Cele 2 unificări lingvistice – 1750 şi 1836 – 1881.
I. Heliade Rădulescu – „părintele limbii române literare” – are merite excepţionale în
procesul de constituire a normelor unice supradialectale.
A conciliat tradiţia literară cu realitatea lingvistică a vremii sale.
Normele literare actuale apar fixate în lucrările academice din anii 1953 – 1960.
 2
Distincţia între literar şi non-literar – Sinonime sau dublete există în orice limbă literară.
Abaterile de la normă tind să devină ele însele o normă, fără a provoca o anumită reacţie
din partea colectivităţii.
Apărută la capătul unei dificile evoluţii, norma literară
Baza dialectală muntenească a limbii literare –
La baza limbii literare este totuşi dialectul muntenesc.