Sunteți pe pagina 1din 575

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

ION MIHAI MOROŞAN

BAZELE STATULUI,
DREPTULUI ŞI
LEGISLAŢIA MUNCII
- MANUAL -

CHIŞINĂU 2014
CZU 340.12+349.2(075.8)
M 90

Recomandată spre publicare de Senatul Universităţii Agrare de Stat


din Moldova, proces-verbal nr. 9 din 21.12.2012.

Recenzenţi:
Dumitru BALTAG, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Oleg BONTEA, doctor în drept, conferenţiar universitar

Lucrarea de faţă prezintă în mod sintetic şi cuprinzător întregul


domeniu a materiei Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii Republicii
Moldova.
Manualul oglindeşte starea actuală a instituţiilor juridice din cadrul
ramurilor de drept al Republicii Moldova.
Lucrarea este un instrument didactic util pentru studenţi, cadre
didactice, practicieni precum şi pentru toţi cei interesaţi de studiul dreptului.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Moroşan, Ion Mihai.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii: Manual / Ion
Mihai Moroşan; Univ. Agrară de Stat din Moldova. – Chişinău:
S. n., 2014 (CE UASM). – 575 p.
Bibliogr.: p. 559. – 100 ex.
ISBN 978-9975-64-259-0.
340.12+349.2(075.8)
M 90

ISBN 978-9975-64-259-0.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 3

Introducere în Bazele Statului,


Dreptului şi Legislaţia Muncii
Obiectivele Studiului. Disciplina de învăţământ superior nejuridic
intitulată “ Bazele Statului, Dreptului şi Legislaţia Muncii ” a fost întrodusă
ca disciplină obligatorie de studiu pentru toate facultăţile şi specialităţile
(exceptând specialitatea 38 Drept) a Universităţii Agrare de Stat din
Moldova şi are ca principal obiectiv de a introduce pe studenţii UASM,
dar şi a altor instituţii de învăţământ superior din ţară în studierea şi cunoaş-
terea noţiunilor şi conceptelor de bază ale ştiinţelor juridice şi statale în
general şi a legislaţiei muncii în special, în utilizarea corectă a terminologiei
şi limbajului de elementar, corespunzător unui specialist cu studii superioare
nu de specialitate, în formularea judecăţilor şi corelaţiilor dintre elementele
de cunoaştere asimilate prin studiu. Sarcina disciplinei “ Bazele Statului,
Dreptului şi Legislaţia Muncii ” constă în formarea unei conştiinţe juridice
comune adecvate studenţilor nespecialişti în drept. Cunoştinţele însuşite
la această disciplină constituie baza teoretică necesară pentru activitate în
orice domeniu al economiei naţionale cu excepţia celor care necesită
cunoştinţe aprofundate în drept.
Potrivit Programei analitice a cursului fiecare temă în parte urmăreşte
câteva obiective specifice menţionate în cuprinsul temei respective, toate
fiind însă conexe şi subordonate obiectivului general al acestei discipline.
Ştiinţa, în general, poate fi definită ca totalitatea cunoştinţelor despre
natură, societate şi gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi
principii şi acumulate de omenire în decursul timpului.
Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:
¨ subsistemul ştiinţelor naturii,
¨ subsistemul ştiinţelor despre societate şi
¨ subsistemul ştiinţelor despre gândire.
Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport
de propriile lor componente. Ştiinţele sociale studiază societatea umană,
formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de
manifestare a realităţii socio-umane. La rândul său, subsistemul ştiinţelor
sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele sale:
¨ ştiinţele de tip nomotetic,
4 Ion Mihai MOROŞAN

¨ ştiinţele istorice,
¨ ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele
normative ale acţiunii umane şi
¨ cercetarea epistemologică a ştiinţei.
Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate
sistem în raport cu componentele acestora:
¨ teoria generală a dreptului,
¨ ştiinţele juridice istorice,
¨ ştiinţele de ramură,
¨ ştiinţele ajutătoare sau auxiliare.
Disciplina de învăţământ “ Bazele Statului, Dreptului şi Legislaţia
Muncii ” ca conţinut va cuprinde în prima sa parte cunoştinţe de bază,
esenţiale din teoria generală a dreptului, a statului, şi din alte ştiinţe juridice
ramurale, dar în a doua sa parte în special cunoştinţe mai aprofundate în
domeniul dreptului şi legislaţiei muncii.
Manualul este menit şă completeze lipsa surselor bibliografice la
această disciplină şi cuprinde întrebări de autoevaluare a cunoştinţelor
studenţilor, pentru a se autoaprecia, care sînt repartizate după fiecare temă
respectiv.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 5

PARTEA 1. BAZELE STATULUI ŞI


DREPTULUI
TEMA 1. ASPECTE INTRODUCTIVE CU
PRIVIRE LA STAT SI DREPT
1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului.
1.2. Esenţa şi formele statului.
1.3. Aparatul de stat.
1.4. Esenţa dreptului.
1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale.
1.6. Norma juridică.
1.7. Izvoarele dreptului.
1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului.
1.9. Sistemul dreptului.
1.10. Realizarea dreptului.
1.11. Interpretarea normelor juridice.
1.12. Raportul juridic.
1.13. Răspunderea juridică.

1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului.


O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul statului şi
dreptului este aceea a însăşi noţiunii de stat şi de drept.
Cuvântul „drept” derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul
de direct, rectiliniu. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cu-
vântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a
conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a
început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oame-
nilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin
norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor. În
limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri:
a) într-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate
de-a lungul timpului într-o societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el
este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci când se face referire
numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la
conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv
nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare.
6 Ion Mihai MOROŞAN

b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea,


prerogativa persoanei de a dobândi un drept în temeiul unei norme juridice
vorbim despre dreptul subiectiv.
Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de
realităţile juridice diferite pe care le reflectă cele două noţiuni. Dreptul
obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care există independent
de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare
de drepturi şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect
de drept determinat, titular al dreptului într-un raport juridic concret.1
Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează
raporturile dintre oameni, neinteresând îndatoririle omului faţă de
Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul cel mai
evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ.
Normativitatea juridică are caracter imperativ, prin aceasta înţele-
gându-se că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică
stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări.
Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma
juridică, ci sunt datori să o respecte.
Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului. Această obligativitate a dreptului este atât de
puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia
nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul
necunoaşterii lor (“Nemo censetur ignorare legem” – principiu formulat
de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate invoca în favoarea
sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de
răspundere în cazul încălcării normelor juridice).
Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind
aplicată de organe special investite ale statului cu putere de a judeca şi de a
transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în plus orice persoană
vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie,
pentru că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate.
Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate
din convingere fără a se recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru
care se încearcă desfăşurarea unei campanii de educare şi influenţare a

1
Deleanu, Ioan, Marţian, Iovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed.
Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 9-24.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 7

cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare


în presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.
Fenomenul „drept” nu poate fi pe deplin înţeles şi explicat în afara
conexiunii sale organice cu fenomenul „stat”. Legătura acestor existenţe
social-istorice este obiectivă, ea fiind reflectată deopotrivă de întregul
proces al apariţiei şi evoluţiei lor de-a lungul mileniilor ca şi de logica
cunoaşterii lor ştiinţifice. Noi nu putem concepe statul fără drept sau dreptul
fără stat căci, în măsura în care statul „creează” sau etatizează” normele
generale de conduită din societate, transformându-le în „drept”, dreptul
— la rândul său — „normativizează” statul conferindu-i o anumită structură
instituţională, atribuţii şi funcţii bine determinate. Cu alte cuvinte, statul
conferă dreptului (normelor) forţă de obligativitate generală în timp ce
dreptul conferă, la rândul său, statului stabilitatea structurilor sale, fixând
şi permanentizând un tip determinat de instituţii, relaţii şi funcţii specifice
ordinii şi organizării statale. Într-o imagine mai plastică, statul şi dreptul
ne apar ca faţetele inseparabile ale unei monezi din care una ne înfăţişează
instrumentul sau mecanismul instituţionalizat al puterii, iar cealaltă,
normele şi regulile general obligatorii după care se constituie, organizează
şi funcţionează puterea în societate ca putere de stat.
Această legătură indisolubilă stat-drept este reflectată şi în definiţiile
date celor doi termeni : „drept” şi „stat”, fiecare dintre definiţiile respective
având elemente esenţiale care fac parte din definiţia celuilalt. Astfel, în
definiţia statului, dreptul este cuprins în acel element definitoriu care
reflectă caracterul instituţionalizat, organizat al puterii. Acest caracter este
de neconceput fără drept, adică fără ansamblul normelor obligatorii în
funcţie de care se constituie, organizează şi funcţionează puterea publică.
În acelaşi timp, în definiţia dreptului sunt cuprinse elemente specific statale
în sensul că normele dreptului sunt fie norme create, fie consacrate de
către stat, al căror obligativitate generală este asigurată, la nevoie, prin
constrângerea factorilor de putere competenţi.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial nu avea
un înţeles sau sens strict determinat, exprimând ideea generică de ceva
„stabil” — „stabilitate”, în înţeles de poziţie, stare, situaţie stabilă, fel de
a fi etc. Cu timpul, prin asociere cu alţi termeni sau atribute cuvântul
„status” primeşte treptat în limbajul roman antic şi o semnificaţie politică
în expresii ca, de exemplu, „status civitas” (care desemna starea sau felul
de a fi a guvernării cetăţii) sau,”status rei romanae” (în înţelesul de „stat”,
8 Ion Mihai MOROŞAN

„stare”, situaţie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae”


(„situaţia” treburilor publice) etc. În funcţie de criteriile avute în vedere şi
din perspectivele din care a fost studiat, termenului „stat” i s-au dat mai
multe accepţiuni. Astfel, de exemplu, termenul sau cuvântul „stat” poate
fi înţeles şi explicat în două mari sensuri sau accepţiuni, şi anume : în sens
istorico-geografic şi în sens politico-juridic.
În acest circuit de conexiuni „stat-drept” legătura de reciprocă
determinare este, poate, cel mai relevant ilustrată de conţinutul categoriei
politico-juridice contemporane a „statului de drept” în care statul, deşi
creator şi garant al ordinii de drept, se subordonează el însuşi ordinii
instituite prin normele dreptului. Prin drept, statul îşi autolimitează puterea.
În accepţiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înţelege
populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum
şi relaţiile economice, politice, culturale ale acesteia. În această accepţiune
noţiunea „stat” are înţeles larg, fiind sinonimă cu aceea de „ţară” sau „patrie”.
În această accepţiune statul are ca elemente definitorii: populaţia, organizarea
politică a populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică
limitele geografice ale extinderii organizării politice a acelei populaţii.
Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă,
dar mai relevant pentru conţinutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat
se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din
totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin
intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a
societăţii. Aşadar, în accepţiune sau sens politico-juridic prin „stat” se înţelege
doar una din laturile sensului istorico-geografic. Pentru sensul politico-juridic
al noţiunii sau termenului „stat” se utilizează în mod curent termeni diferiţi,
ca de exemplu „putere de stat”, „putere publică”, „autoritate publică”, „forţă
publică”, „aparat de stat”, „organe de stat”, „mecanism de stat” etc.
În limbaj curent, utilizarea lor ca sinonime nu deformează esenţa
ideii pe care o exprimă. În limbajul de specialitate însă între conţinutul
acestor termeni se poate face o oarecare distincţie realizându-se o mai
mare rigoare în exprimarea conţinutului respectiv. De exemplu, prin
noţiunea de „stat” se exprimă întregul fenomen statal, fiind termenul de
maximă generalitate, în timp ce prin termenul „aparat”, „mecanism”,
„organ” etc. se exprimă aspectul structural şi funcţional al „statului”, iar
prin „putere”, „autoritate” de stat sau „publică” se exprimă însuşirea sau
calitatea acestui aparat, mecanism etc. de a exercita autoritatea, adică de a
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 9

organiza şi la nevoie de a impune în temeiul normelor de drept organizarea,


conducerea şi dirijarea acelei societăţi prin aplicarea constrângerii juridice.
Totodată, prin conceptul de „putere” de stat se mai înţelege „conţinutul”
sau „esenţa” statului în timp ce prin „forma” statului se înţelege modul de
deţinere, organizare şi exercitare a puterii, modul de funcţionare a
mecanismului sau organelor de stat, structurarea lor instituţională.
Ca existenţă social-istorică „dreptul” — înţeles în sens larg ca totalitate
a normelor juridice, împreună cu instituţiile şi activitatea de elaborare şi
aplicare a normelor juridice — a avut şi are o dublă origine şi determinare:
pe de o parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului a
normelor şi practicilor juridice impuse de experienţa social-politică de
organizare şi exercitare a puterii de stat în viaţa socială şi, pe de altă parte,
ca o creaţie umană bazată pe cunoaşterea şi generalizarea teoretică, doctrinară
a normelor, a activităţii de elaborare, interpretare şi aplicare a acestora în
viaţa socială. Cu alte cuvinte, dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei
şi practicii social-istorice anonime, cât şi al creaţiei şi elaborărilor teoretice
a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.2
În concluzie putem afirma, că dreptul se identifică a fi instrumentul,
mijlocul, la îndemâna Statului pentru apărarea valorilor sociale de bază
pe care societatea le identifică, le generează şi trebuie să le conserve.
Valorile apărate prin drept sunt diverse, ceea ce face din drept un ansamblu
unitar, sistemic, de astfel de reguli stabilite de stat sau acceptate de acesta,
cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept internaţional la care
Republica Moldova a aderat. Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în
care nu sunt respectate de cei vizaţi, vor fi impuse prin intermediul forţei
de constrângere a Statului. Pentru că acolo unde este drept (norme juridice)
este şi stat şi forţa specializată de stat care să impună respectarea dreptului.
Cea mai mare interconexiune între stat şi drept rezultă din conceptul
Statului de Drept. Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de
drept înţelegem acel stat democratic şi social, care se înfiinţează şi
funcţionează în baza şi cu respectarea strictă a legii, în care drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în
timp.

2
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 71-90.
10 Ion Mihai MOROŞAN

Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german


Immanuel Kant care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului
şi garantarea libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu binele general,
cu fericirea, cu nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura
preocupare a statului imaginat de Kant trebuia să fie asigurarea aplicării
dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia.
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alti filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei
principii:
1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat,
2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi
3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă
independentă de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se
supune în mod deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia
legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu
echitatea, fiind expresia voinţei întregii societăţi.
Deci, putem afirma, că statul de drept contemporan se caracterizează
prin următoarele trăsături:
- este fundamentat pe supremaţia legii;
- are la bază existenţa unui cadru democratic;
- accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare
de organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
- independenţa totală a justiţiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului;
- participarea cetaţenilor la exercitarea puterii.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 11

1.2. Esenţa şi formele statului


Statul este principala institutie politica a societatii. Statul este o
organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit
teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea
de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate
în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt
respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere3.
În mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ca o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu”4, sau, într-o altă definiţie
care a fost dată statului, bazată pe teoria clasică, este aceea formulată de
prof. Mircea Djuvara, conform căreia „Statul reprezintă ... suveranitatea
unei populaţii numită naţiune, aşezată pe un teritoriu”5 sau, „autoritatea
pe care o organizaţie publică o deţine şi care-i dă liberă facultate de
organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul respectiv”6.
Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale,
absolut necesare pentru a putea vorbi de stat în înţelesul deplin şi modern
al cuvântului. Unii autori definesc statul prin prisma celor trei elemente
componente şi anume:
a) populaţia (naţiunea);
b) teritoriul;
c) puterea publică (sau suveranitatea).
Populaţia reprezintă elementul personal al statului, denumită generic
colectivitate umană, socială, cea asupra căreia acţionează statul. Între
populaţie determinată generic, fiecare membru al acesteia şi instituţiile
statului există o legătură juridică (cetăţenie), morală şi, uneori, tradiţiona-
list-religioasă. Populaţia se raportează la un anumit teritoriu pe care este
aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii, dar şi interese. Statul
este o societate umana organizata, o societate stabilizata în interiorul unor
frontiere permanente. Cei ce loeuiese pe un teritoriu delimitat de frontiere
şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea calitatea de cetăţean, de membru al
statului respectiv, ori calitatea de strain, ori pe cea de apatrid. Naţiunea
nu trebuie confundata cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprima apartenenţa indivizilor la o anumita naţiune,
3
Boboş, Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică,
1983, p. 26.
4
Riqaux, F. Introduction a la Science du Droit. Bruxelles: Vie Ouvriere, p. 34.
5
Djuvara, M. Drept şi sociologie. Bucureşti, 1936, p. 63
6 Idem, p. 64.
12 Ion Mihai MOROŞAN

în timp ce poporul desemneaza masa indivizilor indiferent de naţionalitatea


lor, constituita ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricarui stat rezida în unitatea poporului. Iata de ce art.
10 al Constituţiei prevedc că “statul are ca fundament unitatea poporului
Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comuna şi indivizibila
a tuturor cetaţenilor “. Mai mult ca atît, “Statul recunoaşte şi garanteaza
dreptul tuturor cetaţenilor la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea
identitajii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”7.
Teritoriul. Giorgio de Vecchio defineşte teritoriul ca fiind „o suprafaţă
de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia”.Teritoriul este
dimensiunea materială a statului şi reprezintă acea porţiune de pământ şi ape,
delimitată de hotare naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod
permanent poporul sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat.
Teritoriul statului cuprinde solul. subsolul, apele si coloana de aer, asupra
carora Statul îsi exercita puterea. Unii autori consideră teritoriu al statului şi
navele maritime, aeriene, rachetele cosmice. sateliţii artificiali, precum şi terenul
pe care este situata reprezentanta diplomatică dintr-un stat strain.
Indivizibilitatea teritoriului se interpreteaza în sensul ca statul nu
poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizari totale sau parţiale.
Unitaţile teritoriale nu constituie “state”, chiar daca unele din ele benefi-
ciaza de autonomie prevazuta de statute speciale.
Suveranitatea (puterea publică) – acel element de formă şi caracter
propriu statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se
caracterizeaza prin:
1. posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei
voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine
2. necesitatea de a se supune acestei comenzi.
Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comanda şi supunere.
Toţi indivizii unui stat deţin o serie de drepturi şi obligaţii corelative,
determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii
juridice. Statul ordonă comportamentul indivizilor, conferă sau limitează
libertăţile acestora, obligă şi sancţionează pe toţi cei ce nu se conformează.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu
poate acţiona liber în interesul general al poporului pe care-l reprezintă.

7
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). In: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 13

Suveranitatea implică două trăsături esenţiale: supremaţia şi inde-


pendenţa.
a) Supremaţia este acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară
faţă de orice altă putere sau autoritate existentă în interiorul acelui stat.
Supremaţia conferă puterii de stat competenţa unică şi exclusivă de a
dispune şi organiza în mod liber toate problemele legate de teritoriu,
populaţie, dezvoltare socială, regim juridic, relaţii internaţionale etc.
b) Independenţa este acea latură a suveranităţii care conferă puterii
de stat dreptul exclusiv de a hotărî asupra tuturor problemelor sale interne
şi externe fără amestecul unei alte puteri din afară, de a se manifesta ca o
putere „neatârnată”8 faţă de nici o altă putere externă.
Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea emană de la
popor, aparţine acestuia, statul fiind în fapt forma de manifestare a puterii
poporului. Aşadar, un stat suveran este statul care deţine puterea pe teritoriul
său şi dictează ordinea de drept, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la
nimeni şi nu este subordonat vreunei forţe externe9. Aceste trăsături ale
suveranităţii nu trebuie nici absolutizate dar nici minimalizate. Ele nu conferă
statului posibilitatea de a se comporta discreţionar, abuziv şi dictatorial nici
în relaţiile interne, nici în cele internaţionale. Un adevărat stat suveran se
întemeiază pe norme şi principii de drept democratice şi ale dreptului
internaţional. De aceea, suveranitatea unui stat presupune respectarea
suveranităţii celorlalte state şi ale normelor dreptului internaţional. Asumarea
de obligaţii internaţionale nu înseamnă limitarea sau cedarea suveranităţii,
cu condiţia ca acele obligaţii să nu fi fost impuse, ci liber asumate de statul
respectiv, prin înţelegeri, convenţii, tratate, acorduri internaţionale.
Conform art. 2 din Constituţia RM “Suveranitatea naţională
aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Nici
o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un
partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea
de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă
crimă împotriva poporului”.10

8
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Actami, 1996, p. 105
9
Idem
10
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). In: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
14 Ion Mihai MOROŞAN

Dat find faptul ca activitatea statului este complexa, pot fi diferenţiate


diverse funcţii ale lui. In dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile
acestuia se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.
In conţinutul funcţiilor interne ale statului se gasesc expresia politică
interna, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societajii
şi statului. In cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funţiei legislative-
funcţie politico-juridica ce fixează normele obligatorii de viata comuna. Funcţia
legislativă – stabileşte dreptul, normele genrale şi obligatorii de conduită.
Funclţia executivă caracterizeaza activitatea concreta a statului în
urmarirea scopurilor speciale. Activitatea executiva se desfăşoară în diferite
direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funclţia social-economăi- se manifestă diferenţiat de la stat la stat,
de la o etapa de dezvoltare la alta.
Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de
instruire şi educare a tuturor cetăţenilor.
Forma de stat reprezinta o categorie complexă ce determina modul
de organizare, conţinutul puterii, structura interna şi externă a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizeaza prin trei elemente componente:
· forma de guvernamînt;
· structura de stat;
· regimul politic.
Forma de guvernamînt caracterizeaza modalitatea de formare si
organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la
baza raporturilor dintre accstea şi. in special, dintre organul legiuitor şi
organele executive, inclusiv şeful statului. Conform art.1 al Constituţiei
RM 11 “Forma de guvernămînt a statului este republica ”
Din punct de vedere al formei de guvernamînt statele se împart în
monarhii şi republici.
Monarhia absoluta
Monarhia limitata (constitutională) se caracterizeaza prin limitarea
puterii monarhului prin legea suprema a statului (constituţie).
Monarhia parlamentara dualista se caracterizeaza prin faptul ca
monarhul si parlamentul, din punct de vedere legal stnt egali.
Monarhia parlamentara contemporana(Anglia, Belgia, Olanda,
Ţările scandinave etc.) Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poarta
un caracler simbolic.
11
Idem
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 15

Republica este o astfel de forma de guvernammt, în care puterea


suprema aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care
compun organul electiv sînt responsabile juridic de activitatea lor.
Republica parlamentara se caracterizeaza prin faptul ca fie ca lipseste
şeful statului, fie ca acesta este ales de catre parlament, raspunde în faţa acestuia.
Republica prezidenţială se caracterizeaza prin alegerea sefului de stat
de catre cetaţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret si liber exprimat),
fie indirect (prin intermediul colegiilor electorate (de exemplu, S.U.A.).
Structura de stat caracterizeaza organizarea puterii in teritoriu. Ea
se refera la faptul daca avem de-a face cu o singura entitate statala sau cu
o grupare într-un stat a mai multor entitaţi statale.
Dupa structura dc stat diferenţiem:
-state simple sau unitare;
-state compuse (complexe) sau federative.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formate din
considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de ordin extern,
care nu da naştere unui stat nou, ca subject de drept international. Statele
confederale urmaresc realizarea unor seopuri comune pentru soluţionarea
carora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre.
Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societaţii, ansamblu care vizeaza atît raporturile dintre stat şi
individ, cit şi modul în care statul concret asigura şi garanteaza drepturile
subiective. Din punct de vedere al regimului politic se disting doua categorii
de state; state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice
autocratice (totalitare).
Articolul 5 al Constituţiei RM stipulează “Democraţia în Republica
Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este
incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi
instituită ca ideologie oficială a statului”12.

1.3. Aparatul de stat


Spre deosebire de accepţiunea noţiunii de stat prin care acesta este
înţeles, de regulă, ca fiind mecanismul de organe ale autorităţii publice,
sau ca ansamblul aparatului sau organelor de guvernare, statul poate fi
înţeles şi din perspectiva calităţii, a însuşirii sau capacităţii acestui meca-

12
Idem
16 Ion Mihai MOROŞAN

nism de organe de a exercita autoritatea asupra întregii societăţi, de a asigura


sau impune, la nevoie, printr-un ansamblu de norme, o anumită organizare
şi conduită general-obligatorie în societate. Dintr-o asemenea perspectivă
se poate vorbi de stat ca „putere de stat”. Altfel spus, “puterea de stat” nu
este altceva decât însuşirea sau calitatea specifică a structurilor organizate
de a genera autoritatea la nivelul întregii societăţi.
Cele două accepţiuni ale statului — ca „mecanism sau aparat organizat
al guvernării” şi ca „putere” sau „autoritate publică” nu pot fi separate
căci, aşa cum nu putem concepe un mecanism existent şi organizat în sine,
nici însuşirile sau calităţile acestuia nu pot fi considerate ca existente în
afara lui.
Având la bază “autoritatea”, „puterea” devine expresia relaţiei de
forţă, exprimând capacitatea de a impune un anumit comportament social,
capacitatea de a convinge, a comanda, a dispune, a obliga, capacitate ce
rezultă din însuşirile ori calităţile intrinseci sau cu care a fost socialmente
investit subiectul puterii. Relaţia de putere se întemeiază atât pe convingere
– ca asumare liberă şi conştientă a unui comportament determinat pe plan
relaţional – cât şi pe posibilitatea subiectului puterii de a-şi manifesta
autoritatea punând în mişcare constrângerea, în vederea realizării acelui
comportament. De aceea, autoritatea şi, deci, puterea nu trebuie înţeleasă
numai din perspectiva sau latura sa coercitivă (ca un fenomen exclusiv
restrictiv şi represiv), ci şi din cea pozitiv-normativă, ca o necesitate
înţeleasă pentru viaţa şi activitatea socială organizată.
Ca relaţie socială, relaţia de putere este esenţială, obiectiv-necesară
pentru existenţa oricărei forme de comunitate socio-umană. Ea constituie
liantul necesar între toate structurile şi componentele care alcătuiesc
comunitatea socială.
Indiferent de varietatea tipurilor şi formelor de state, ale mecanismului
sau aparatului puterii constituite de-a lungul istoriei, „puterea de stat”
prezintă, la rândul ei, câteva trăsături caracteristice, care îi delimitează
atributele (puterea puterii) faţă de toate celelalte forme de autoritate socială
(morală, părintească, religioasă etc.).
Prezentăm în cele ce urmează câteva caracteristici mai importante
ale „puterii de stat” :
— este forma oficială a puterii politice, legitimată ca putere publică,
având ca obiect guvernarea întregii societăţi, pe baza unui sistem de norme
şi instituţii general-obligatorii. Conceptului de „politică” i s-au dat mai
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 17

multe accepţiuni, dar în general înţelegem „ştiinţa guvernării statelor”13.


Aspectul politic ce trebuie avut în vedere la studiul statului şi puterii politice
îl constituie distincţia dintre cei care deţin puterea, care comandă, şi cei
care sunt conduşi, care se supun acestei conduceri. Puterea politică depinde
de structura economico-socială a societăţii, de condiţiile istorice, ideologice
etc. şi, la rândul ei, determină conducerea societăţii în direcţia preconizată
de forţele politico-sociale care se află la guvernare, care deţin puterea;
— puterea de stat – în accepţiunea contemporană – aparţine organelor
sau instituţiilor puterii, este o putere organizată, instituţionalizată, nefiind
una personală, întrucât nu este nici individuală şi nu aparţine nici unui
grup de persoane fizice, chiar dacă persoanele fizice cuprinse în aceste
structuri reprezintă sau acţionează ca mandatari investiţi cu autoritatea
publică. De aceea, puterea de stat are un caracter permanent, de continuitate
— indiferent de schimbarea persoanelor care o exercită, cu excepţia situa-
ţiilor de schimbări revoluţionare, când este suprimat şi caracterul de
continuitate instituţional, fiind creat unul nou ;
— puterea de stat se manifestă în principal prin aceea că este singura
putere care instituie şi aplică norme cu caracter de obligativitate generală,
denumite generic norme juridice. Aceste norme sunt elaborate şi aplicate
de organe cu competenţe determinate şi sunt asigurate în aplicarea lor prin
forţa coercitivă a statului. Alături de normele juridice, în viaţa socială mai
acţionează şi alte categorii de norme: morale, religioase, etice, estetice,
obiceiuri etc., care au însă un specific al lor, atât prin origine şi destinaţie
cât şi prin autoritatea prin care le este garantată aplicarea;
— puterea de stat nu monopolizează toate formele de putere (politică
sau nepolitică) din viaţa socială (exceptând statele totalitare, în care se
tinde spre un anumit monopol). Astfel, alături de puterea de stat coexistă -
fie în consens, fie neutre, fie în opoziţie - diverse forme ale puterii şi
organizaţiilor politice, sindicatelor, mass-media etc., care au rolul de contra-
pondere, de echilibrare, de influenţare a puterii de stat. Cu alte cuvinte,
puterea de stat nu absoarbe, nu acoperă, nu suplineşte şi nu se substituie
tuturor celorlalte forme ale puterii politice;
— puterea de stat, spre deosebire de alte forme ale puterii în societate,
se bazează, în ultimă instanţă, pe constrângerea juridică. Aceasta se

13
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL,
1993, p. 112.
18 Ion Mihai MOROŞAN

realizează numai în temeiul normelor de drept. Fără forma de drept, fără lege,
nu poate exista constrângere statală. Constrângerea juridică specifică puterii
de stat apare sub forma unor sancţiuni şi răspunderi stabilite prin norme juridice.
Ele sunt de mai multe categorii, în funcţie de domeniul, importanţa şi gradul
de pericol social al faptelor prin care se încalcă dreptul: penale, administrative,
financiare, civile, disciplinare, materiale etc. Constrângerea este alternativa
convingerii. Când între prevederile normei juridice şi acţiunea sau conduita
umană există o deplină coincidenţă de interes şi desfăşurare, relaţia sau raportul
social respectiv se exteriorizează, se materializează ca „liber asumat” conştient,
izvorât din convingere sau necesitate înţeleasă. Când însă conduita sau acţiunea
umană este neconcordantă sau în conflict cu norma de drept, apare necesitatea
aplicării constrângerii;
— puterea de stat este în esenţa ei unică, deoarece originea sau izvorul
şi, totodată, titularul unic şi exclusiv al puterii de stat este poporul. Într-o
societate organizată ca stat nu pot exista, în acelaşi timp şi în mod concurent,
sau paralel, mai multe puteri de acelaşi tip statal, ci una singură, suverană;
— puterea de stat este suverană. Suveranitatea exprimă dreptul
exclusiv al statului de a-şi exercita autoritatea, de a organiza, decide şi
rezolva toate problemele interne şi externe ale ţării în mod liber, fără
imixtiuni ale altor puteri din interiorul sau din afara ţării, respectând însă
dreptul internaţional şi suveranitatea altor state. Dintre toate trăsăturile
puterii de stat, cea la care se fac în mod curent referiri şi care se distinge în
mod deosebit faţă de celelalte trăsături, este suveranitatea, ca atribut esenţial
şi inalienabil al oricărui tip de stat.
— în fine, puterea de stat are vocaţia globalităţii, ceea ce înseamnă că ea
se poate exercita asupra tuturor aspectelor societăţii respective, din toate
domeniile vieţii, stabilindu-şi singură limitele. Această vocaţie a globalizării
trebuie înţeleasă însă în mod nuanţat, în sensul că ea nu se manifestă în mod
fatal ca o putere „totalitară”, nelimitată sau absolută, ci poate atinge asemenea
limite – aşa cum o atestă istoria generală a statului. „Globalitatea” are în acest
context înţelesul de capacitate sau posibilitate a puterii de stat de a cuprinde în
sfera relaţiilor sale de putere societatea în ansamblul ei, în limitele unei anumite
ordini de drept pe care o instituie ea însăşi în temeiul suveranităţii sale.
Pentru a-şi realiza funcţiile sale, statul are nevoie de un mecanism
sau aparat alcătuit dintr-un sistem de instituţii (de organe), al căror mod de
funcţionare şi repartizare a competenţelor sunt prevăzute în diverse acte
normative, în principal în Constituţie sau legi organice.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 19

Elementul de bază al aparatului statului îl constituie organul de stat14


care reprezintă „acea parte componentă a aparatului de stat, investită cu
competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei care o
compun au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi”.
În problematica organizării şi exercitării puterii şi a raportului dintre
organele constitutive ale autorităţii publice s-a ajuns, de-a lungul timpului,
la cristalizarea unor instituţii sau organisme distincte în sfera puterii şi la
ideea „separaţiei puterilor în stat”. Aşa cum am relatat mai sus, între
constantele politico-juridice sau trăsăturile definitorii ale statului constatăm
în existenţa structurii de organizare a oricărui tip de stat contemporan
prezenţa a trei categorii fundamentale de organe:
— Organele puterii legislative – cu principala funcţie de a elabora
legile. Având denumiri diferite (parlament, congres, adunare, divan etc.),
forme diferite de constituire, de organizare internă şi de activitate, aceste
organe sunt investite cu puterea de a legifera;
— Organele puterii executive (sau administrative, centrale şi locale)
– au principala funcţie de a asigura executarea legilor, organizarea şi
administrarea vieţii sociale, potrivit prevederilor legii. Ele poartă denumiri
diferite – guvern, cabinet sau consiliu de miniştri, fiind constituite dintr-
un complex aparat de organizare şi activitate specializată pe diferite domenii
sau compartimente ale vieţii sociale, conduse de miniştri sau alţi înalţi
funcţionari publici. Structuri ale organelor puterii executive sunt constituite
şi pe plan local, în funcţie de particularităţile organizării şi împărţirii
administrativ-teritoriale a ţării respective;
— Organele judecătoreşti – îndeplinesc funcţia jurisdicţională, adică
de rezolvare a litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, a restabilirii
dreptului încălcat. Ele desfăşoară o activitate specializată prin organe
proprii (judecătorii, curţi de apel, procuratură, avocatură, etc.).
O asemenea macrostructură a autorităţilor publice sau ale organelor
statului este rezultanta unui îndelungat proces de evoluţie istorică a
societăţii însăşi, a practicii şi doctrinei acumulate în domeniul organizării
statului. În acest context s-a cristalizat şi ideea principiului „separaţiei
puterilor” în stat. (Aceste probleme fac obiectul de studiu nemijlocit al
Dreptului Constituţional, care va fi studiat la tema respectivă).

14
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Actami, 1996, p. 108.
20 Ion Mihai MOROŞAN

1.4. Esenţa dreptului


În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o ştiinţă – ansamblu
de idei, noţiuni, concepte şi principii. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestora
se numeşte ştiinţa juridică. Dreptul ca ştiinţă constă în analiza profundă a
realităţilor (relaţiilor) sociale, economice, politice şi de altă natură privite în
dinamica lor în raport cu normele juridice care le reglementează.
Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul
ştiinţei juridice autorii caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte
fenomene sociale, prezentând factorii de configurare a dreptului şi
formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate.
Când vorbim despre factorii de configurare a dreptului, vorbim despre
acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările.
Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel:
-cadrul natural
-cadrul social-politic
-factorul uman
Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:
-factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind diminuarea poluării mediului înconjurător)
-factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind stabilirea regimului juridic al unor terenuri, a mării
teritoriale etc.)
-factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind stimularea creşterii demografice)
Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul:
- factorului economic (nivelul de dezvoltare economică impune luarea
unor măsuri legislative pe măsură, de exemplu în ţara noastră după
proclamarea independenţei şi suveranităţii s-au adoptat actele normative
necesare trecerii la economia de piaţă şi anume măsuri legislative privind
proprietatea privată, protecţia consumatorului, pedepsirea concurenţei
neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.).
- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită
structurile organizatorice ale societăţii (grupurile de interese, grupurile
de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor de
presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara
noastră chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate abuziv în timpul
regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru influenţarea
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 21

centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor; un alt exemplu al acţiunii


grupurilor de acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea
sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa lor se poate materializa prin
organizarea de greve şi mitinguri)
- un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic
întrucât dreptul, privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă
instrumentul prin care puterea politică aflată la onducerea unei ţări stabileşte
decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.
- factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp,
influenţat şi de creaţia spirituală, religie şi cultură)
- factorul istoric, etnic, naţional (structura etnică, prezenţa minori-
tăţilor naţionale influenţează şi ele dreptul, de exemplu chiar în legea
administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la drepturile
minorităţilor naţionale.)
Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se
raportează în permanenţă la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa
de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i drepturile şi libertăţile
fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se interna-
ţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drep-
turilor omului.
Funcţiile dreptului reprezintă direcţiile fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, în îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului, instanţele sociale special abilitate, instituţii cu competenţe în
domeniul realizării dreptului.
Altfel spus funcţie a dreptului este acea direcţie fundamentală a
acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea căreia participă întregul sistem
al dreptului (oameni, instituţii sau norme juridice) împreună cu autorităţile
publice, care au competenţe în domeniul realizării dreptului. Prin funcţiile
dreptului se definesc, deci, acele direcţii generale spre care tinde reglemen-
tarea juridică a relaţiilor sociale.15
Dreptul se manifestă pe două mari direcţii de acţiune:
a) reglează, stabileşte modul de desfăşurare al raporturilor sociale,
asigurând astfel funcţionalitatea mecanismului social general;
b) sancţionează pe cei care nu se conformează conduitei prescrise de
norma juridică.

15
Rădulescu, Anca, Corbeanu, Ion, op. cit., p.39.
22 Ion Mihai MOROŞAN

Dreptul este conceput, organizat şi funcţionează ca un sistem, are


anumite părţi componente (structuri) cum ar fi: ramuri de drept, instituţii
juridice, norme juridice.
Dreptul mai trebuie privit şi ca un instrument de soluţionare a litigiilor
„de reglementare a relaţiilor complexe dintre indivizi şi grupurile existente”.
Dincolo de nuanţele cercetării dreptului, acesta se prezintă ca un
factor fundamental în organizarea social-politică a societăţii, în apărarea
şi garantarea valorilor fundamentale ale comunităţii.
Funcţia normativă a dreptului. Funcţia normativă derivă din rolul
superior al dreptului, din faptul că este destinat să asigure subordonarea
acţiunilor individuale faţă de o conduită-tip. Aceasta reprezintă de fapt o
funcţie de sinteză, implicând toate celelalte funcţii.
Funcţia normativă ca funcţie distinctă a dreptului se regăseşte
transpusă în fundamentala relaţie drept – stat: dreptul este creat de stat ca
un comandament impus de societate, statul este apărat şi consolidat de
către drept. Astfel statul, prin intermediul dreptului urmăreşte să normeze
modul în care trebuie să se desfăşoare acţiunile persoanelor (fizice sau
juridice) în cadrul societăţii, o conduită prototip, de referinţă care să fie
esenţa cerinţelor societăţii, aşa cum este conceput, înţeles şi aplicat acest
comandament al nevoilor sociale la un moment dat de către autorităţile şi
instituţiile statului şi totodată cum este hotărât, îmbrăcând forma normei
juridice. Normativitate înseamnă atât direcţionare, direcţiile spre care se
tinde cât şi limitele acestor direcţii. conducere a societăţii, funcţie distinctă,
absolut necesară ştiind că, în relaţia drept-stat vom regăsi totdeauna o
interacţiune: dreptul este creat de stat ca un comandament impus de societate
şi concomitent statul este apărat şi consolidat de către drept.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social politice. Dreptul
asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială.
Inexistenţa dreptului în cadrul statului ar prejudicia forţa organizată de
impunere a propriei voinţe. Astfel, prin intermediul normelor juridice, a
dreptului sunt create şi organizate autorităţile şi instituţiile politice
fundamentale ale statului, se realizează legătura indestructibilă dintre stat şi
drept şi rolul pe care fiecare din cele două fenomene îl joacă pentru celălalt.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul exercită un rol important în
conducerea societăţii. Actul normativ juridic este un act de conducere socială.
Legea este forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore.
Conducerea societăţii este o activitate politică, în primul rând şi, în
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 23

acelaşi timp, o activitate juridică. Pentru a armoniza politicul cu juridicul


în această materie a conducerii societăţii, Statul cu ajutorul dreptului
stabileşte pentru fiecare autoritate a sa o anumită competenţă - capacitate
juridică de drept public - pentru ca fiecare dintre aceste structuri de putere
să ştie ce au de realizat, care le este puterea, încât puterile fiecărei instituţii
politice să nu se suprapună puterii altei instituţii şi aceste instituţii să
contribuie distinct şi toate împreună la îndeplinirea rolului statului de
instituţie politica fundamentală a societăţii16.
Aşadar, dreptul este instrumentul fundamental al statului în condu-
cerea societăţii. Şi totuşi, dreptul nu este o simplă tehnică ce vizează statu-
rile superficiale ale societăţii. Dreptul este o îmbinare de acte de gândire,
de viaţă, de experienţă; este un act de decizie şi conducere ce concentrează
cerinţele esenţiale ale vieţii în comun.
Funcţia de apărare şi garantare a valorilor esenţiale ale societăţii.
Prin valori esenţiale ale societăţii se desemnează printre altele valorile
democratice stipulate în Constituţie cum ar fi suveranitatea şi independenţa
naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu pot exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Simpla recunoaştere a valorilor esenţiale ale societăţii, neacompaniată
de anumite instrumente poitico-juridice de garantare, nu poate să contribuie la
realizarea acestei funcţii a dreptului. Astfel, ocrotind şi garantând ordinea
constituţională, proprietatea, individul, dreptul apare ca un factor implicat în
procesul dezvoltării sociale. Ca instrument al controlului social, dreptul previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, defineşte cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi sancţionează conduitele deviante.
Din analiza funcţiilor dreptului rezultă ca acestea reprezintă factorii
care determină opţiunea statului suveran şi independent în reglementarea
relaţiilor din societate.
Principiile dreptului. Principiul reprezintă un element fundamental,
o prescripţie de bază vizând conţinutul normei juridice. Sistemul dreptului
ar fi de neconceput fără aceste principii pentru că ele reprezintă chintesenţa
idealului de justiţie, adică scopul existenţei dreptului.
Principiile generale ale dreptului reunesc, esenţializează un număr
foarte mare de cazuri concrete, ele rezumă fie aprecierile individuale ale
relaţiilor juridice, fie elementele lor de drept sub forma unor definiţii.
16
Iorgovan, Antonie. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Bucureşti:
Galeriile J.L.Calderon, 1994, p. 136.
24 Ion Mihai MOROŞAN

Rolul cel mai important al principiilor dreptului se manifestă în


procesul de creare a dreptului, în modalităţile în care aceste principii de
drept sunt transpuse în norme juridice. Cu cât normele juridice vor
răspunde, prin conţinutul şi principiile pe care le înglobează, nevoilor
sociale prezente şi viitoare, cu atât adeziunea cetăţenilor la ordinea juridică
va fi mai pronunţată.
Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile
fundamentale sau constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea
reprezentanţilor puterii, pluralismul politic etc.) şi despre principiile
particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii
incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau
principiul bunei credinţe – drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii
sau publicităţii – dreptul procesual). Prezentăm câteva principii fundamentale:
Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate
următoarele 3 puteri în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Principiul egalităţii şi libertăţii. Într-o societate democratică, statul
garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor, adică, îşi
autolimitează exercitarea puterii în raport cu subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se mişte după bunul plac este trasat de
puterile publice care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertăţile – garanţii pe care statul le creează şi le recunoaşte
cetăţenilor, trebuie să nu rămână doar pur teoretice, declarative, se cere şi
o aplicare efectivă a acestora din partea statului. Aceasta s-ar traduce într-
o atitudine categorică şi operativă împotriva oricărei persoane care ar atenta
la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertăţii trebuie coroborat cu principiul egalităţii. Oamenii
sunt egali în faţa legii şi această egalitate îşi are fundamentul în regulile
dreptului natural, recunoscut de dreptul obiectiv. Egalitatea nu trebuie
confundată cu egalitarismul, ea trebuie privită ca o „protecţie egală” oferită
de stat individului.
Statul realizează normativitatea socială care asigură oamenilor câmp
de manifestare, decidenţi ai propriului destin, cu drepturi, libertăţi şi obligaţii.
Libertatea şi egalitatea duc la echilibrul vieţii, adică la capacitatea
oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona în
limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi.
Libertatea şi egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre
doi oameni că sunt egali dacă unul este liber şi altul nu.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 25

Legile reprezintă, de fapt, esenţa idealurilor de libertate şi egalitate


ale omenirii şi ale societăţii date.
Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei Acest principiu readuce în
prim plan problema existenţei unor prescripţii, fundamente preexistente,
desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală. Între aceste
prescripţii se numără dreptatea, echitatea şi justiţia.
Justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească
înfăptuirea dreptăţii şi tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de
subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea.
Echitatea vine din latinescul aequitas şi semnifică potrivire,
cumpătare, dreptate.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă
prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi, stare care
reprezintă satisfacerea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
Acest principiu, al echităţii şi justiţiei, îşi găseşte aplicarea atât în
activitatea legiuitorului, cât şi în cea a celui care aplică dreptul.
Odată stabilite criteriile şi valorile esenţiale, egalitatea trebuie
asigurată prin puterea de constrângere. Justiţia este, deci o virtute raţională,
manifestarea raţiunii în acţiune. Realizarea unei justiţii concrete nu
reprezintă doar o necesitate socială, este suficientă o justiţie formală, care
asigură, prin reguli, egalitatea între membrii unei comunităţi date. Justiţia
poate reprezenta, fără a face o pledoarie exagerată, victoria absolută asupra
egoismului, iar cine face apel la justiţie, face trimitere la subordonare faţă
de o ierarhie de valori unanim recunoscută.
Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil de-
mocraţiei şi existenţei statului de drept şi exprimă excluderea unui partid unic
şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai multor partide politice.
Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept
conform căruia nimeni nu are voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă
că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor necunoaşterea
legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca
de exemplu rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră.
Principiul legalităţii, care exprimă faptul că toţi destinarii normelor
juridice (fie ei persoane juridice ori persoane fizice) sunt obligaţi a respecta
legea.
Principiul responsabilităţii potrivit căruia, un individ este responsabil
dacă se raportează voluntar şi conştient la normele legale.
26 Ion Mihai MOROŞAN

Principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor.


Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie
precizate următoarele trei aspecte:
- principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru
întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea
legislativă a statului;
- principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru
că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii;
- există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste
condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale


Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli
standard de comportament împărtăşite de două sau mai multe persoane cu
privire la conduita care trebuie considerată ca social acceptabilă.
Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor
şi privesc raporturile dintre oameni
Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului
uman faţă de natură, guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa
omului. Aceasta presupune că omul nu le poate schimba, însă trebuie să le
cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu
normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice
care trebuie cunoscute şi aplicate, dacă aceste norme tehnice nu sunt
cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit.
Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli
sociale care au apărut încă de la începuturile existenţei umane. Obiceiul
se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a
unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism
de comportament.
Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind
din uz, în general, prin căderea în desuetudine. În orânduirea primitivă şi
feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând relaţii de familie,
rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană
obiceiul continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.
Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri
cu ajutorul puterii publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de
drept şi devine normă juridică – cutumă. În această situaţie el devine
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 27

obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând


sancţiunea organizată a statului.
O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman
este reprezentată de normele de convieţuire care cuprind: normele de
bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite
reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este
rezultatul necesităţii aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care
contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un segment important
al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de
deontologie profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii,
ci se formează treptat şi spontan. Desigur este posibil ca ele să fie însuşite
într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut.
Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în
anumite situaţii poate interveni un act normativ prin care norma de
convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă juridică.
Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor
nestatale, norme care sunt creaţia unor organisme sociale, economice,
politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare
sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie
societăţi comerciale, asociaţii, uniuni profesionale şi cluburi sportive care
îşi pot elabora norme cu caracter statutar.
Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele
juridice, pentru că şi ele stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membri lor şi
sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter convenţional ş i
statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire şi nu
trebuie confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element
esenţial al dreptului – şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu
ajutorul forţei coercitive a statului.
Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu
privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracte-
ristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa
personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de
sine însăşi.
Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum
ar fi de exemplu o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul
public, sau sancţiuni de factură internă, din sfera conştiinţei subiectului, sub
forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă.
28 Ion Mihai MOROŞAN

Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă


păstrându-şi identitatea. În ceea ce priveşte asemănările şi deosebirile
dintre drept şi morală trebuie făcute următoarele precizări. Atât dreptul,
cât şi morala reprezintă un ansamblu de reguli de conduită şi sunt o
reprezentare a conştiinţei sociale.
Deosebirea este însă că normele morale dintr-o societate nu sunt
absolute şi nici nu sunt unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura
grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale sau religioase în care se
manifestă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine
juridică unică într-o societate anume. O altă deosebire este aceea că normele
morale au un caracter spontan în apariţia lor, în vreme ce normele de drept,
cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate.
Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare,
întrucât respectarea normelor de drept este asigurată prin forţa coercitivă
a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul public,
marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că
cele mai multe norme au atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu
normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine respectuoasă faţă
de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu
un puternic conţinut moral.
De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt
respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii
educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie în
acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există
însă şi norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile
de prietenie) precum şi norme juridice care nu au neapărat un conţinut
moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau organizatorice).

1.6. Norma juridică


Viaţa în societate presupune un sistem de legături sociale care-l pun
pe individ într-un permanent şi diversificat contact cu semenii săi. Toate
aceste relaţii interumane, care se formează zi de zi, alcătuiesc „viaţa
socială”. Aceasta impune indivizilor un anumit comportament, absolut
necesar pentru existenţa în acelaşi spaţiu a acestora.
Asupra comportamentului uman îşi exercită influenţa mai multe categorii
de norme sociale ( cum ar fi: normele morale, religioase, obişnuielnice, tehnice,
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 29

juridice) care orientează conduita indivizilor şi îi obligă să se adapteze pentru


a realiza scopurile social-politice existente în societate.
În tot acest sistem al normelor sociale, normele juridice ocupă un loc
foarte important. Existenţa dreptului ca şi apariţia sa ţine de necesitatea
obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament social obligatorii – norme
de drept. Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală
şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului, reprezentat de organul
legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală la nevoie prin constrângere.
Caracterele normei juridice.
1. Caracterul social al normei juridice derivă din faptul că ea
stabileşte comportarea, respectiv conduita pe care trebuie să o aibă oamenii
în raporturile dintre ei şi societate. Obiectul de reglementare juridică îl
constituie raporturile sociale.
2. Caracter general, tipic şi impersonal . Caracterul general rezultă
în aceea că norma de drept este destinată tuturor sau unor grupuri ori
categorii sociale. Aceasta înseamnă că regula conţinută vizează conduita
obligatorie fără a determina, concretiza şi nomnaliza respectivele persoane.
Caracterul impersonal rezultă din faptul că norma de drept conţine o regulă
de conduită tipică, regulă care se adresează tuturor oamenilor sau unor
grupuri umane şi nu unor persoane individuale.
3. Caracter obligatoriu rezultă din faptul că că norma intervine în
domeniile esenţiale ale societăţii, prevederile sale nefiind lăsate la liberul
arbitru al individului, ea fiind impusă la nevoie prin constrângere de stat.
Având în vedere toate aceste caractere, putem defini norma juridică
ca fiind o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală, impusă
sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a
cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.
Structura. normei juridice
Structura internă sau logico-juridică, integrează trei elemente:
-ipoteza
-dispoziţia
-sancţiunea
Ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele la care se referă
prescripţia acesteia, precum şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept
cărora li se adresează.
30 Ion Mihai MOROŞAN

În raport de precizia formulării sale în text ipoteza poate fi:


a) determinată în situaţia în care în această parte a normei sunt
stabilite exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei;
b) relativ-determinată, în situaţia în care în această parte a normei
sunt prezentate împrejurările în care se aplică dispoziţia dar nu este precizat
conţinutul concret al acestor împrejurări.
În funcţie de complexitatea împrejurărilor cuprinse în norma juridică,
distingem între:
a) ipoteze simple – se are în vedere o singură împrejurare în care se
aplică dispoziţia,
b) ipoteze complexe – când se prevăd mai multe împrejurări în care
toate sau fiecare în parte pot să conducă la aplicarea dispoziţiei.
După numărul împrejurărilor luate în considerare pentru aplicarea
normei, distingem între:
a) ipoteză unică – o singură împrejurare poate conduce la aplicarea
dispoziţiei normei juridice;
b) ipoteză alternativă – se prevăd mai multe modalităţi, însă
îndeplinirea uneia dintre ele conduce la aplicarea normei de drept.
Dispoziţia este acel element structural care stabileşte conduita care
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările sale de ipoteză. Altfel spus,
dispoziţia stabileşte drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare ce
revin subiecţilor vizaţi de norma juridică.
Dispoziţia normei juridice poate fi clasificată după mai multe criterii.
Astfel, în funcţie de conduita prescrisă, distingem între:
a) dispoziţii onerative – care obligă la îndeplinirea unei anumite conduite;
b) dispoziţii prohibitive – care obligă la abţinerea de a săvârşi o
anumită faptă.
c) dispoziţii permisive – care oferă subiectului de drept posibilitatea
de a opta pentru conduita ce doresc să o urmeze.
După gradul lor de generalitate, distingem între:
a) dispoziţii generale – au o sferă largă de aplicare, făcând referire
de obicei la o ramură de drept;
b) dispoziţii speciale – se referă la o anumită categorie de relaţii
dintr-o ramură de drept;
c) dispoziţii de excepţie – care au rolul de a proteja mai eficient o
serie de valori sociale, venind să completeze dispoziţiile generale sau pe
cele speciale.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 31

Sancţiunea prevede consecinţele ce decurg din nerespectarea dis-


poziţiei. Sancţiunile sunt de mai multe feluri. În funcţie de natura şi gravi-
tatea lor pot fi:
a) sancţiuni penale
b) sancţiuni administrative
c) sancţiuni disciplinare
d) sancţiuni civile.
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:
a) patrimoniale – se referă la bunurile şi veniturile subiectului de
drept sancţionat;
b) nepatrimoniale – vizează nemijlocit persoana celui vinovat.
Structura tehnico-juridică (externă) se referă la forma de exprimare
a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei. Norma
juridică nu este elaborată şi nu apare distinct, ci, de regulă, ca parte a unui
act normativ, care poate îmbrăca mai multe forme (lege, hotărâre, ordo-
nanţă, regulament, etc.) în funcţie de autoritatea care l-a emis.
La rândul său, indiferent de forma sub care apare, actul normativ este
structurat în capitole, secţiuni, articole şi alineate. Elementul de bază al actului
normativ este articolul care, de obicei, conţine o dispoziţie de sine stătătoare.
Însă, nu orice articol coincide cu o regulă de conduită. Sunt situaţii în care
un articol cuprinde mai multe reguli de conduită sau, în mod contrar, un
articol poate să cuprindă doar un element al normei juridice (în această
situaţie, pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-
juridice este necesar să coroborăm mai multe articole).
Structura tehnico-juridică a normei nu se suprapune totdeauna struc-
turii logico-juridice a acesteia, motiv pentru care, pe planul doctrinei, unii
autori au susţinut o construcţie atipică a normelor juridice din ramura
respectivă. Astfel, în domeniul dreptului penal, sunt autori care consideră
că normele de drept penal conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Considerăm
că un asemenea punct de vedere nu poate fi reţinut deoarece şi normele de
drept penal conţin toate cele trei elemente numai că acestea vor putea fi
identificate printr-o interpretare logică, în fiecare caz, a ansamblului
reglementărilor din Codul penal – atât parte generală, cât şi parte specială.
Clasificarea normelor de drept se face în raport cu anumite criterii.
1. În funcţie de ramura de drept. Potrivit acestui criteriu normele
de drept pot fi:
-norme de drept constituţional
32 Ion Mihai MOROŞAN

-norme de drept civil


-norme de drept administrativ
-norme de drept penal
-norme de drept al familiei
-norme de drept al muncii, etc.
2. În funcţie de forţa juridică a actului normative în care se conţin
normele se clasifică în:
- norme cuprinse în Constituţie
-norme cuprinse în legi organice
-norme cuprinse în legi ordinare
-norme cuprinse în alte acte nomative subordonate legilor (Decrete
ale Preşedintelui, Hotărîri ale Guvernului sau ale consiliilor locale,
dispoziţiile primarului, ordonanţele ministerelor, etc.)
3. În funcţie de modul de reglementare al conduitei prescrise
normele juridice se clasifică după cum urmează:
-norme imperative – sunt normele de la care, în privinţa compor-
tamentului prescris, subiecţii nu se pot abate. Aceste norme în funcţie de
prescripţia ce o conţin pot fi:
-norme onerative, sunt normele care impun o anumită conduită
-norme prohibitive, acelea care interzic o anumită conduită
-norme dispozitive-sunt normele care acordă posibilitatea unui larg
comportament subiecţilor de drept. Ele sunt de două feluri:
-norme permisive, cele care permit o anumită conduită
-norme supletive , cele care, atunci când subiecţii tac, suplinesc voinţa
acestora.
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanei.
Normele juridice acţionează pe coordonate precum timpul, spaţiul şi
persoana. În principiu, aceasta înseamnă că norma juridică are o anumită
durată, mai îndelungată sau mai scurtă de acţiune în timp şi că ea se aplică
pe teritoriul statului care a edictat-o şi asupra persoanelor aflate pe acest
teritoriu. Astfel, norma juridică acţionează simultan sub 3 aspecte:
1) pe o anumită durată – în timp;
2) pe un anumit teritoriu – în spaţiu;
3) cu privire la anumite subiecte – asupra persoanei.
Deci normele juridice se succed – din punct de vedere a timpului;
coexistă – din punct de vedere a spaţiului; sunt determinate – categoriile
de subiecţi.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 33

Acţiunea normei juridice în timp. Acţiunea normei juridice în timp


trebuie să fie analizată sub trei aspecte:
a) momentul intrării în vigoare;
b) perioada în care norma se află în vigoare;
c) ieşirea din vigoare.
Norma juridică se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.
Intrarea în vigoare are loc fie la data publicării ei în M.Of. al R.M., fie la
data menţionată în cuprinsul legii (această dată trebuie să fie ulterioară
datei publicării legii civile în M.Of. al R.M.) .şi este legată de necesitatea
aducerii ei la cunoştinţa tuturor celor care trebuie să o respecte. Din
momentul intrării în vigoare, norma juridică se aplică pe deplin în cazul
relaţiilor sociale pentru care a fost edictată, nimeni nu se poate sustrage de
la respectarea ei pe motiv că nu o cunoaşte. Dacă s-ar accepta o astfel de
apărare, autoritatea normei juridice ar fi pusă sub semnul arbitrariului şi s-
ar crea o stare de instabilitate juridică ce ar genera dezordine.
O normă juridică când intră în vigoare are drept obiectiv reglemen-
tarea relaţiilor sociale viitoare, ceea ce înseamnă că norma juridică nu retroac-
tivează, adică nu se aplică situaţiilor care preced intrarea ei în vigoare (
principiul neretroactivităţii ) şi nici nu ultraactivează, adică nu se aplică
situaţiilor ivite după ieşirea sa din vigoare ( principiul neultraactivităţii ).
Potrivit principiului neretroactivităţii, norma juridică nu poate şi nu
trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor.
Însă, din anumite raţiuni, legiuitorul a stabilit în mod expres anumite
excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice ( adică situaţii
când se admite aplicarea retroactivă a legii ).
Ieşirea din vigoare a normei juridice se poate realiza prin:
- expirarea termenului - este aplicabilă în cazul normelor juridice
temporare, acestea încetează să mai producă efecte ca urmare a ajungerii
la termen, termen care este precizat în chiar textul actului normativ, iar în
cazul normelor juridice instituite pentru situaţii excepţionale acestea
încetează să mai producă efecte ca urmare a încetării situaţiei de excepţie;
- abrogare – este cea mai întâlnită modalitate de ieşire din vigoare a
normei juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei
de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi. Ieşirea din vigoare
a legii prin abrogarea ei, poate fi expresă (directă sau indirectă) ori tacită.
Abrogarea directă este în situaţia în care noul act normativ stabileşte în
mod expres ceea ce se abrogă. Sîntem în prezenţa unei abrogări indirecte
34 Ion Mihai MOROŞAN

atunci când noul act normativ menţionează că se abrogă toate actele


normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale,
fără a preciza actul sau prevederile respective.
Abrogarea tacită ( implicită ) este în situaţia în care noul act normativ
nu anulează expres pe cel vechi, dar se abate prin prevederile sale de la
reglementările cuprinse în actul vechi. Întrucât există această diferenţă,
organul de aplicare înţelege că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din
vigoare vechea reglementare; şi
– cădere în desuetudine- (neaplicarea îndelungată a unei legi) nu
constituie un mod de ieşire din vigoare a legii. Căderea în desuetudine
presupune că deşi norma juridică este în vigoare nu se mai aplică, deoarece
relaţiile sociale care au generat apariţia ei au dispărut.
Acţiunea normei juridice în spaţiu. Acţiunea normei juridice în spaţiu
şi asupra persoanelor sunt în strânsă corelaţie, deoarece norma juridică se
aplică pe teritoriul unui stat, adresându-se tuturor persoanelor aflate în limitele
acestui teritoriu. Din acest punct de vedere normele juridice pot fi divizate
în 2 grupe: internaţionale şi interne. Internaţionale reglementează relaţiile
dintre state în conformitate cu principiul teritorialităţii.
Principiul teritorialităţii nu este absolut, acceptându-se faptul că pe
teritoriul unui stat, datorită nevoii de a menţine şi dezvolta relaţii cu alte
state – pot exista, în anumite condiţii, persoane şi locuri asupra cărora nu
se aplică normele juridice ale statului respectiv. Aceste situaţii formează
excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează principiul
suveranităţii puterii de stat, pentru că acestea se aplică cu respectarea
principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane
a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic
de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală,
inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de
transport. Aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului unde sunt acreditaţi. În cazul în care agentul
diplomatic săvârşeşte fapte încompatibile cu statutul său şi aduce atingere
ordinii de drept existente în ţara de reşedinţă, acesta poate fi declarat
„persona non-grata” ceea ce conduce la rechemarea sau expulzarea sa.
Normele juridice locale produc efecte juridice în limitele teritoriului local.
Acţiunea normei juridice în spaţiu este în corelaţie cu competenţa
teritorială a organului de stat care o emite, trebuind să facem distincţie
între statele unitare şi statele compuse.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 35

În statele unitare există un singur rând de organe supreme ale puterii


de stat şi ale administraţiei de stat, actele normative emise de acestea
aplicându-se pe întreg teritoriul. Organele locale ale puterii şi administraţiei
de stat emit acte normative, însă acestea se aplică numai în limitele
teritoriului aflat sub autoritatea lor. De asemenea, trebui menţionat faptul
că există situaţii când acţiunea unor acte normative ale organelor centrale
ale puterii de stat este limitată numai la o parte determinată a teritoriului.
În cazul statelor cu structură federală, actele normative emise de
organele federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, în timp ce actele
normative emise de organele statelor membre ale federaţiei ( state federate
) se aplică numai pe teritoriul acelui stat.
Principiul teritorialităţii nu este absolut, acceptându-se faptul că pe
teritoriul unui stat, datorită nevoii de a menţine şi dezvolta relaţii cu alte
state – pot exista, în anumite condiţii, persoane şi locuri asupra cărora nu
se aplică normele juridice ale statului respectiv. Aceste situaţii formează
excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează principiul
suveranităţii puterii de stat, pentru că acestea se aplică cu respectarea
principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane
a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic
de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală,
inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de
transport. Aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului unde sunt acreditaţi. În cazul în care agentul
diplomatic săvârşeşte fapte încompatibile cu statutul său şi aduce atingere
ordinii de drept existente în ţara de reşedinţă, acesta poate fi declarat
„persona non-grata” ceea ce conduce la rechemarea sau expulzarea sa.
Acţiunea normei juridice asupra persoanelor se manifestă în special
sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane
prin cetăţenie, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru
cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile,
organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul
său, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe teritoriul acelui
stat. Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor sunt ghidate de
principiul egalităţii în faţa legii civile, stipulat în art. 16 din Constituţia
Republicii Moldova şi principiul generalităţii aplicării legii la toate
raporturile juridice. Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se
36 Ion Mihai MOROŞAN

aplică deopotrivă şi în mod egal atât persoanelor fizice cât şi celor juridice
(Ex. majoritatea normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme
care se aplică numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele
de stare civilă) sau numai persoanelor juridice (de exemplu prevederile
referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare.).
Există şi o serie de norme juridice care se aplică numai unei anumite
categorii de persoane fizice (cum sunt, de exemplu, prevederile legale
referitoare la minori şi ocrotirea lor, cuprinse în Codul familiei).
Trebuie să menţionăm că excepţiile enumerate nu afectează aplicabiltatea
principiului generalităţii normelor de juridice şi acela al egalităţii tuturor în
faţa legii, ci sunt simple excepţii determinate, firesc, de particularităţile
raporturilor juridice sau ale problemelor juridice pe care le reglementează,
probleme care pot fi specifice numai anumitor categorii de persoane.

1.7. Izvoarele dreptului.


Ilustrul jurist din Republica Moldova, professorul universitar Dumitru
Baltag defineşte izvorul de drept ca o formă de exprimare a dreptului,
adică modalitatea de instruire sau recunoaştere de către puterea de stat a
normelor juridice în procesul de creare a dreptului17. Într-un context general
se poate observa dubla întrebuinţare a noţiunii de izvor de drept respectiv
izvor material şi izvor formal al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt acele condiţii materiale ale
societăţii la un moment dat stau la baza opţiunii statului în ceea ce priveşte
crearea dreptului. Ele sunt punctele de pornire şi de analiză de care se
foloseşte statul înainte de a transforma aceste realităţi sociale în drept.
Sunt considerate izvoare materiale ale dreptului factorii de configurare a
dreptului cum sunt: factorul demografic şi cadrul social politic, tradiţia,
factorul uman, conştiinţa juridică.
Izvoarele formale ale dreptului sunt o modelare a relaţiilor sociale
pe care legiuitorul le doreşte consacrate în formă juridică. Această modelare
este una specifică”, urmărind “finalităţi specifice”18. Izvoarele formale ale
dreptului sunt fie creaţie a legiuitorului (statul), fie au origine cutumiară,
doctrinară sau de altă natură. Cele mai cunoscute izvoare formale ale
17
Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed. Academiei
MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 183.
18
Naschitz, Anita M. Teorie şi tehnică în procesul de creare o dreptului. Bucureşti: Ed.
Academiei, 1969, p. 119.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 37

dreptului sunt actul normativ, contractul normativ, doctrina, jurisprudenţa


(precedentul judiciar şi practica judiciară) şi cutuma (obiceiul).
Cunoscut şi sub denumirea generală de lege, actul normativ
reprezintă cel mai important izvor de drept. Actul normativ conţine reguli
cu caracter obligatoriu, investite cu forţă juridică superioară tuturor
celorlalte izvoare ale dreptului. Actele normative sunt:
a) legile - adoptate de către puterea legislativă care în sistemul nostru
de drept este Parlamentul.
b) actele normative subordonate legii – emise de către alte organe
abilitate.
După criteriul forţei lor juridice legile se clasifică în:
a) legi fundamentale / constituţionale ce se prezintă ca un sistem
integrat de norme juridice investite cu o forţă juridică superioară care
consacră şi oglindeşte structurile economice ale statului de drept, sistemul
organelor statului de drept, principiile de organizare şi funcţionare a
acestora, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
şi principiile fundamentale ale sistemului de drept. Adoptarea lor necesită
votul majorităţii calificată a cel puţin 2/3 din deputăţii aleşi în Parlament
(67 deputaţi în cazul Republicii Moldova).
b) legi organice – sunt cele care le dezvoltă pe cele constituţionale
(Legea cu privire la cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova, privind Institutul Naţional al Justiţiei, cu privire la
Procuratură, Legea cu privire la sistemul judecătoresc, etc.) şi sunt adoptate
cu majoritatea simplă a deputaţilor aleşi în Parlament(50% + 1 deputat =
52 deputaţi în cazul Republicii Moldova).
c) legi ordinare – sunt cea mai simplă categorie de legi şi sunt adoptate
cu majoritatea deputaţilor prezenţi la şedinţă.
Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale
convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce conţine
reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli juridice.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie
constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii (contractul
colectiv de muncă) şi în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).
Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din domeniu
(cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de specialiştii
dreptului.
Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele
38 Ion Mihai MOROŞAN

judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii


similare ce vor fi judecate ulterior. Practica judecătorească înglobează
toate hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti.
Precedentul judiciar şi practica judiciară (pe larg folosite în sistemul
de drept anglo-saxon) după părerea mai multor savanţi – jurişti nu constituie
izvor de drept, deoarece pe calea practicii nu se creează reguli generale şi
obligatorii şi se rezolvă un caz litigios concret prin aplicarea unei norme
de drept conţinute într - un izvor al dreptului.
Cutuma (obiceiul) constă dintr-o regulă sau o sumă de reguli de
conduită (reguli sociale) creaţie a unei experienţe îndelungate prin repetarea
unei practici, regulă (reguli) acceptată (acceptate) de o anumită comunitate
ca fiind conformă (conforme) cu interesele sale. Cutuma poate constitui
izvor de drept numai dacă şi în măsura în care legea sau alt act normativ în
valoare de izvor de drept conferă cutumei acest caracter.
Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea
deţine o pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul Republicii
Moldova, obiceiul juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul locului)
şi în dreptul comercial (uzanţe comerciale). În dreptul internaţional se
întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice comerţului internaţional.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului le clasifică şi după alte
criterii, ca:
a) scrise (actul normativ) şi nescrise (cutuma)
b) oficiale (actul normativ şi jurisprudenţa) şi neoficiale (cutuma,
doctrina)
c) directe (actul normativ şi contractul normativ) şi indirecte (obiceiul)19.
În Republica Moldova unicul izvor de drept este recunoscut actul
normativ.

1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului


Se ştie, că normele juridice — ca şi dreptul în general — nu sunt o
existenţă apriorică a realităţii social istorice. Prin originea lor normele
juridice sunt fie preluate din categoria diverselor norme sau reguli sociale
constituite în afara dreptului (din nevoile practicii vieţii şi activităţii sociale
şi consacrate apoi ca norme de drept prin adaptarea şi investirea lor cu
forţă juridică) fie sunt norme create sau elaborate prin voinţa expresă a

19
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1996, p. 121.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 39

organelor de putere publică competente, în vederea reglementării raportu-


rilor sociale respective potrivit intereselor şi voinţei puterii de stat. Aşadar,
în înţelesul ei cel mai direct, activitatea normativă îşi găseşte expresia în
noţiunea de „elaborare” a normelor, adică de creare şi instituire de reguli
juridice pentru viaţa şi activitatea socială. Ea constituie una din funcţiile
esenţiale şi exclusive ale puterii de stat desfăşurată în limitele unor atribuţii
sau competenţe ale unor anumite organe determinate ale puterii şi cu respec-
tarea unor principii, proceduri, metode, artificii de limbaj etc. care au primit
denumirea generică de „tehnică normativă”. Prin această noţiune se are în
vedere ansamblul de principii, metode, proceduri etc. care stau la baza
elaborării tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative, ele
fiind supuse rigorilor specifice normativităţii juridice. Unii autori operează
cu noţiunea de „tehnică juridică”, care reprezintă ansamblul sau totalitatea
procedeelor şi metodelor folosite într-un sistem de drept în scopul traducerii
optime în acte normative a voinţei de stat, precum şi scopul realizării şi
aplicării acestora în viaţă. Tehnica juridică este un concepr complex, care
cuprinde atît tehnica elaborării dreptului, sau tehnica legislativă, cît şi
tehnica realizării, aplicării, interpretării şi sistematizării dreptului20.
„Tehnica legislativă”, fiind o noţiune mai îngustă decât „tehnică
juridică”,cu alte cuvinte epicentrul ei, pentru a răspunde scopului sau
finalităţii sale trebuie să aibă la bază cel puţin următoarele condiţii esenţiale:
în primul rând, cunoaşterea realităţii şi a necesităţilor sociale supuse nor-
mării, cunoaştere care în epoca contemporană este şi trebuie să se înte-
meieze pe datele diferitelor ştiinţe, cu deosebire a ştiinţelor juridice; în al
doilea rând, condiţia aplicării adecvate a tehnicii legislative.
În sfera mai largă a noţiunii de „elaborare” sunt cuprinse şi exprimate
uneori şi procesele, de fapt, complementare acestuia denumite de „amen-
dare” adică, de completare, de întregire a unor acte normative anterioare
sau, cele de „modificare”, adică de schimbare parţială a conţinutului unor
asemenea acte normative anterioare. În ambele situaţii sunt prezente
condiţiile specifice ale elaborării normei.
Elaborarea normelor juridice, fiind un proces complex de „construcţie
juridică” nu poate fi întâmplătoare sau arbitrară, ci subordonată anumitor
principii, cum ar fi:

Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed Academiei
20

MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 201.


40 Ion Mihai MOROŞAN

— Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a


normelor juridice;
— Principiul respectării echilibrului stabilitate/mobilitate a unui
sistem de drept;
— Principiul planificării legislative şi a supremaţiei legii;
— Principiul accesibilităţii actelor normative.
Principiul accesibilităţii normei impune, la rândul ei, cel puţin urmă-
toarele cerinţe21: Alegerea formei exterioare a acelei reglementări, în care
sens elaborarea unei norme va ţine seama de forma actului normativ din
care face parte (lege, decret, hotărâre, decizie etc.) adică de organul de
stat emitent şi implicit de ierarhia forţei juridice a acelui act normativ
precum şi de domeniul supus acelei reglementări; alegerea cores-
punzătoare a metodei de reglementare pentru norma elaborată: impera-
tivă, permisivă, de recomandare sau stimulare etc., metodă stabilită în
funcţie de opţiunea sau voinţa legiuitorului în acea formă de reglementare;
şi a limbajului formulării ei, adică de alegerea şi utilizarea termenilor,
noţiunilor, a formei de redactare a textului etc.
Principalele etape22 ale procesului de elaborare sunt considerate a
fi în general următoarele (cu diferenţierile procedurale concrete, specifice
pentru fiecare categorie de organe de stat normative — Parlament, Guvern,
organe de stat centrale competente, organe locale ale puterii şi administraţiei
de stat şi cu diferenţierile specifice pentru fiecare formă de act normativ :
lege, hotărâre, instrucţiune, ordin, decizie etc.) : Iniţierea proiectului acelei
norme sau act normativ potrivit competenţei şi procedurilor specifice pentru
fiecare organ emitent; Dezbaterea acelui proiect iniţiat în cadrul organis-
mului de stat competent, adică analiza lui la nivelul factorilor de decizie
implicaţi direct sau indirect în elaborarea proiectului; Adoptarea proiec-
tului, adică a deciziei de a fi pus în aplicare; şi, ca fază finală — realizarea
publicităţii oficiale a acelui act normativ prin care conţinutul normativ
respectiv este adus integral la cunoştinţa publică stabilindu-se şi data intrării
în vigoare, adică al aplicabilităţii efective a acelei norme sau act normativ.
Menţionăm că actele normative centrale emise de Parlament, Guvern,
Preşedinţie se publică în organul de presă oficial denumit la noi în ţară

21
Humă, I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea, 1993, p. 112.
22
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL,
1993, pp. 86-87.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 41

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Pentru aceste categorii de acte


normative publicarea în acest organ marchează şi momentul intrării lor în
vigoare (adică, data apariţiei Monitorului — ziua, luna, anul), dacă în
textul actului normativ respectiv nu este specificată în mod expres data
punerii ei în aplicare sau intrarea sa în vigoare.
Pentru celelalte categorii de acte normative publicitatea se realizează
pe alte căi: presă, afişaj, comunicate etc. iar data intrării lor în vigoare este
înscrisă în corpul acelui act normativ.
Forma unei norme juridice sau al unui act normativ este dată şi de
părţile care îl compun, de modul de structurare, de asamblare al textului
normativ respectiv23.
În legătură cu fiecare din părţile sau elementele constitutive ale actului
normativ sunt necesare câteva precuzări :
— Titlul: exprimă denumirea generică a acelui act normativ constituind
principalul său element de identificare în cadrul ansamblului de acte
normative. El este concis formulat şi relevant pentru obiectul sau domeniul
supus reglementării (De exemplu, Lege cu privire la...). De regulă, titlul
este precedat de un supra-titlu care denumeşte forma sau izvorul de drept
din care face parte acel act normativ (Lege, ordonanţă, hotărâre, decizie,
ordin, instrucţiune etc., după care urmează formularea titlului propriu-zis).
În formularea titlului mai apare şi înscrierea numărului de ordine în
succesiunea de apariţie al acelui act normativ. (De exemplu: Hotărârea de
guvern nr. ... cu privire la ...). De observat că pentru actele normative care
se publică în Monitorul Oficial trebuie reţinut şi numărul acestuia, data,
luna, anul de apariţie înscrise în manşeta sau chenarul superior al paginii
1. Aceasta deoarece actele normative publicate care nu conţin datele exprese
de intrare a lor în vigoare, se consideră că acest moment este cel al datei
apariţiei lor în Monitorul Oficial;
— Preambulul: Nu este un element necesar pentru toate actele
normative ci, doar pentru cele mai ample şi importante. Preambulul nu
conţine norme juridice propriu-zise. Prin conţinutul său se realizează o
introducere succintă în reglementările actului normativ respectiv uşurând
astfel mai buna înţelegere a acestora precum şi motivaţia, respectiv,

23
Norma juridică poate fi exprimată printr-un „articol” sau mai multe articole conexe. Forma
prin care este exprimată norma juridică poartă şi denumirea generică de act normativ în
înţelesul de izvor de drept. Actul normativ poate fi, deci, constituit fie dintr-o normă juridică,
fie, dintr-un grupaj mai larg de norme juridice elaborate sub forma unor grupaje de articole.
42 Ion Mihai MOROŞAN

principiile sau împrejurările care au determinat pe legiuitor să le elaboreze.


Preambulul este deci o formulă mai strânsă a expunerii de motive dar
cuprinsă în însuşi textul acelui act normativ .
În lipsa preambulului sau la sfârşitul acestuia se practică uneori o
aşa numită „formulă introductivă”, prin care se face trimitere la temeiul
constituţional sau legal în baza căruia a fost dată acea reglementare. (De
exemplu : „Având în vedere prevederile art. ... din Constituţie”, sau, „Ţinând
seama de ...”), după care se trece la partea următoare: „dispoziţii generale”
sau „principii generale” etc.;
— Dispoziţiile sau principiile generale: constituie (pentru reglemen-
tările mai ample) prima parte din structura propriu-zisă a acelui act
normativ. Ele sunt formulate în forma unui titlu sau capitol ori secţiune
distinctă sub denumirea de: „Dispoziţii generale”, „Principii generale”,
„Principii de bază” etc. Conţinutul acestora este redactat sub forma unor
texte-articol care au referinţă generală, de principiu, asupra întregului
domeniu supus acelei reglementări. Ele constituie astfel cadrul juridic
general în care se vor redacta, în continuare, reglementările propriu-zise
ale acelui act normativ;
— Dispoziţiile de conţinut sau speciale: Constituie conţinutul sau
substanţa propriu-zisă a acelui act normativ.(În legătură cu termenul sau
expresia de „dispoziţii speciale” utilizată pentru a denumi structura actului
normativ se impune precizarea că în acest context termenul „special” nu
are înţelesul „derogator” sau de „excepţie” utilizat pentru denumirea unor
legi sau acte normative speciale ori excepţionale. În acest context prin
„dispoziţii speciale” se înţeleg normele care formează conţinutul propriu-
zis al acelui act normativ şi care sunt „speciale” în raport cu cele „generale”
cuprinse în structura anterioară al aceluiaşi act normativ). În funcţie de
amploarea şi complexitatea raporturilor supuse reglementării, textele-
articol ale acestei părţi a actului normativ sunt ordonate pe subdiviziuni:
titlu, capitol, secţiune, paragraf, articol, aliniat etc.
Unele acte normative se încheie cu aşa-numitele dispoziţii finale
sau tranzitorii.
Dispoziţiile finale specifică în mod expres data intrării în vigoare a
acelui act normativ sau normele care se abrogă prin noul act normativ, iar
cele tranzitorii prevăd — aşa cum rezultă din denumirea lor — dispoziţii
cu caracter intermediar prin care se realizează trecerea de la vechea la
noua reglementare în acel domeniu. În lipsa unor părţi sau capitole distincte
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 43

de această natură, asemenea prevederi pot fi inserate pur şi simplu ca ultime


articole ale actului normativ respectiv.
În elaborarea unui act normativ elementul structural fundamental îl
constituie articolul. El este expresia sintetică, concentrată a normei juridice
în formularea căreia este cuprinsă, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare
privitoare la o anume conduită. Cum însă conduitele umane supuse regle-
mentărilor juridice sunt de cele mai multe ori deosebit de complexe fiind
constituite dintr-un cumul sau înlănţuiri de numeroase fapte, acţiuni, inacţiuni
etc. săvârşite în împrejurări sau condiţii diferite, asemenea conduite nu pot
fi cuprinse şi reglementate prin formularea unui singur articol ci, al unui
grupaj mai larg sau mai restrâns de asemenea articole conexe. Sub aspectul
tehnicii de redactare articolele însăşi presupun a fi alcătuite din propoziţii
sau fraze de maximă conciziune sau claritate subîmpărţite şi ordonate uneori
în aliniate sau paragrafe numerotate (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). În
unele acte normative (ca de exemplu în Constituţie sau Codul penal) articolele
sunt însoţite de note marginale care au menirea de a menţiona instituţia
juridică la care se referă acel articol sau grupaj de articole. De observat
totodată că articolele noi ce se introduc prin „amendare” sau „modificare”
într-un act normativ mai vechi, vor fi identificate după faptul că numerotarea
lor poartă un indice (de exemplu, art. 1202))24.
Ca în orice domeniu de specialitate al cunoaşterii teoretice şi a practicii,
şi în cel al dreptului a fost şi este consacrat un anumit limbaj şi stil al comunicării
cu numeroase elemente şi accente proprii, specifice. Aceste elemente şi accente
specifice limbajului şi stilului constau în esenţă în ansamblul termenilor,
noţiunilor şi categoriilor proprii (aparatul conceptual) care stau la baza
formulării judecăţilor, aserţiunilor şi/sau concluziilor, a discursului sau textului
juridic, precum şi în ansamblul elementelor formale, de ordin lingvistic, retoric,
stilistic şi etic ale exprimării prin care se conturează ceea ce numim „maniera”
sau „stilul” limbajului juridic — oral sau scris. În activitatea de aplicare şi de
elaborare a dreptului limbajul şi stilul trebuie să ţină seama de criteriul îmbinării
rigorilor conceptuale cu larga accesibilitate şi claritate a formulărilor. Aceasta
deoarece atât în activitatea de aplicare cât şi în cea de elaborare a dreptului
principalii receptori sau destinatari sunt indivizi umani în calitatea lor de
persoane fizice şi/sau juridice.
Cu toate acestea, practica atestă faptul că numeroase texte normative
24
Deleanu, Ioan, Marţian, Iovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed.
Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 116-126.
44 Ion Mihai MOROŞAN

nu pot evita un anumit grad de abstractizare şi deci, de „neclaritate” sau


ermetism care implică procesul de interpretare şi pe cel al controverselor.
Un loc distinct în limbajul şi stilul de elaborare a normei juridice îl
ocupă artificiile de tehnică juridică dintre care mai relevante sunt cele ale
„ficţiunilor” şi „prezumţiilor” în drept.
Ficţiunea juridică: este un artificiu creat în şi prin construcţia sau
tehnica legislativă în şi prin care „realitatea juridică” exprimată şi
consacrată în textul normativ nu există în realitatea de fapt, în existenţa
reală. De exemplu, în legislaţia civilă se consideră (prin ficţiune) că bunurile
sau lucrurile fixate pe imobile sunt şi ele imobile; sau că, bunurile accesorii
urmează regimul juridic al bunurilor principale, etc.
Prezumţiile juridice. În sens terminologic prezumţia exprimă o presu-
punere, o supoziţie întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii sau, o
recunoaştere a unui fapt ca autentic până la proba contrară. Din perspectiva
dreptului, prezumţiile juridice (ca şi ficţiunile juridice) sunt artificii create
în construcţia legislativă, prin care se acceptă sau se impune ceva ca fiind
existent şi adevărat fără a fi necesară întotdeauna demonstrarea sau proba
ei. De exemplu: prezumpţia nevinovăţiei în legislaţia penală. Menţionăm,
că în construcţia juridică situaţiile prezumate pot fi sau nu considerate
adevărate după cum sunt „legale” sau „judecătoreşti” respectiv, după cum
este sau nu admisă proba contrară.
De aici şi distincţia dintre prezumţiile absolute (irefragabile — juris
et de jure) — împotriva cărora nu este admisă nici un fel de probă contrară,
fiind considerate adevărate (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii,
prezumţia de autoritate a lucrului judecat ş.a.) şi, prezumţiile relative (jus
tantum) în care adevărul prezumat poate fi contestat şi răsturnat prin proba
contrară admisă de lege, probă ce revine celui care contestă acea prezumţie.
(De exemplu, prezumţia de nevinovăţie sau, prezumţia de paternitate
conform căreia copilul are ca tată pe soţul mamei ş.a.).
Atât elaborarea, cît şi realizarea dreptului impune o operaţiune juri-
dică foarte importantă: sistematizarea actelor normative – care este o
anumită aşezare a actelor normative în vigoare, după anumite criterii, în
special după criteriul sistemului de drept şi criteriul sistemului legislaţiei,
rezultatul cărora se concretizează în elaborarea colecţiilor, culegerilor de
acte normative sau a codurilor. Principalele forme de sistematizare a actelor
normative sunt incorporarea şi codificarea.
Incorporarea este cea mai simplă formă de sistematizare a actelor
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 45

normative prin gruparea lor în diferite colecţii sau culegeri în funcţie de


diferite criterii:
a) cronologic
b) alfabetic
c) după ramura de drept sau instituţia juridică reglementată.
Ea poate fi:
a) oficială (efectuată de organele de stat), sau
b) neoficială (efectuată de diferite organizaţii nestatale sau edituri).
Codificarea – o formă superioară de sistematizare, care se realizează
prin cuprinderea unitară a tuturor sau aproape tuturor actelor normative,
ce alcătuesc o ramură de drept, prin prelucrarea lor şi constituirea unui
singur act normativ, nou, denumit cod, avînd valoarea unei legi.25

1.9. Sistemul dreptului


În teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată
o nouă categorie — aceea de sistem. Dreptul prezintă un caracter sistematic.
Aceasta deoarece dreptul, ca ansamblu al normelor juridice nu constituie
o simplă acumulare a unui material normativ, o sumă de norme juridice
existente la un moment dat ci, apare şi există ca un sistem de reglementări
juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate26.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului,
a normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al
ramurilor de drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni
din sfera existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia
unei ţări, sumă a actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în
general, privită ca fundamentala caracteristică a unei comunităţi).
Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea
ramurilor de drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate, precum
şi printr-o continuă diferenţiere a ramurilor sale.
Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt:
(a) obiectul reglementării juridice,
(b) metoda reglementării şi
(c) principiile dreptului (sau ale ramurii de drept).
25
Baltag, Dumitru, op. cit., pp. 206-214.
26
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 48-60.
46 Ion Mihai MOROŞAN

(d) interesul social


(e) sancţiunea juridică
(f) calitatea subiectelor
a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale
avute în vedere de norma juridică.
b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de
modalităţi de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv
de influenţare a sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al acestui criteriu
este dat de faptul că modul de reglementare a conduitei umane diferă în
funcţie de interesele pe care le reprezintă forţa politică ce se află la
conducerea societăţii. Această metodă poate fi autoritară sau autonomă.
De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru
complex în elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o
sumă de elemente primare şi creează un cadru general şi abstract). Tot din
această perspectivă se are în vedere şi poziţia subiectelor în cadrul raportului
juridic specific fiecărei ramuri de drept.
c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la crearea
sistemului astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul
maritim, subramură de drept alcătuită din normele juridice şi instituţiile
de drept care reglementează transportul maritim.
Principiile comune ramurii de drept, dintre care unele sunt diferite de
ale celorlalte, singure, nu pot nici ele, delimita o ramură de drept de alta.
d. Interesul social poate determina să se desprindă unele norme care
reglementează raporturi juridice dintr-o ramură de drept şi să migreze spre
unele înrudite, ori înspre ramuri în formare. De pildă, dreptul familiei s-a
desprins din dreptul civil ca urmare a nevoii, a interesului sporit pe care la
un moment dat, legiuitorul l-a acordat familiei şi emancipării femeii în
cadrul căsătoriei şi în afara acesteia.
e. Sancţiunea juridică este recunoscută de unii autori ca şi un criteriu
de delimitare a ramurilor de drept, deşi alţii îi neagă această calitate. Dreptul
de proprietate spre exemplu, poate fi apărat prin aplicarea de sancţiuni penale
(condamnarea pentru furt) ori de drept civil (acţiunea în revendicare), ceea
ce înseamnă că pornind doar de la sancţiunea care se aplică, nu se poate
stabili apartenenţa raportului juridic la o ramură sau alta de drept.
f. Calitatea subiectelor a fost un alt criteriu de delimitare propus în
literatura de specialitate, ca şi unul auxiliar de departajare a ramurilor în
sistem. Spre exemplu, în dreptul administrativ ori constituţional, unul dintre
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 47

subiecţi trebuie să fie calificat, să aibă o anumită calitate (organ de stat


care să aparţină uneia din cele trei autorităţi ale statului, ori să fie funcţionar
public) în vreme ce, în dreptul civil, subiecţii pot fi orice persoane, fie ele
fizice ori juridice.
Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt:
(a) norma juridică,
(b) instituţia juridică şi
(c) ramura de drept.
a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a
sistemului dreptului.
b. Instiuţia juridică este formată din ansamblul de norme, care
reglementează o grupă unitară de relaţii sociale şi care generează o categorie
aparte de raporturi juridice.
Exemple de instituţii juridice: dreptul de proprietate, căsătoria,
rudenia, arestarea preventivă, adopţia, recursul etc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri
de drept. Subramura de drept este alcătuită din ansamblul instituţiilor
juridice prin care sunt reglementate categorii de relaţii sociale mai ample,
strâns legate între ele şi care de regulă le găsim grupate sub formă de
coduri. Putem aminti subramuri de drept: maritim, vamal, execuţional
penal, parlamentar etc.
c. Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglemen-
tează relaţii sociale apropiate dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale,
legate organic între ele prin obiectul comun, pe baza unor metode specifice
de reglementare şi a unor principii comune.
Structura sistemului dreptului apare ca o totalitate complexă şi unitară
de interacţiuni între ramurile de drept dar şi între acestea şi sistemul în
întregul lui.
Deşi fiecare ramură are principii proprii de reglementare, acestea
sunt subsumate principiilor sistemului de drept, în ansamblul lui şi se
manifestă în deplină concordanţă cu acestea.
Sistemul de drept este alcătuit din totalitatea ramurilor de drept. El
nu trebuie însă văzut în mod simplist, fie ca rezultat al împărţirii lui în
ramuri de drept, fie ca suma aritmetică a acestora.
Ramurile sistemului nostru de drept pot fi considerate a fi următoarele:
– dreptul constituţional
– dreptul administrativ
48 Ion Mihai MOROŞAN

– dreptul financiar
– dreptul penal
– dreptul procesual penal
– dreptul civil
– dreptul muncii
– dreptul comercial
– dreptul familiei
– dreptul procesual civil
– dreptul internaţional public şi privat
În functie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:
1. Drept intern si drept international
Dupa cum regulile de drept se aplica doar statului care le-a elaborat,
pe teritoriul acestuia, sau ele au efect si dincolo de limitele teritoriului
statului, în raporturile dintre state ori dintre particulari din state diferite,
dreptul se împarte în
- intern (national) si
- extern (international). Dreptul internaţional reprezintă ansamblul
raporturilor de drept în care intervine un element străin (de extraneitate).
Dreptul internaţional poate fi împărţit în:
-drept internaţional public şi
- drept internaţional privat.
2. Drept public si drept privat
Dupa cum interesul avut în vedere de norma juridica este unul public
sau particular, dreptul se divide în public si privat. Aceasta este împartirea
clasica a dreptului,si, totodata cea mai importanta.
Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice
care se stabilesc între autorităţile statului şi persoanele fizice şi juridice
aflate pe poziţie de subordonare.
Subordonarea ori inegalitatea juridică este, aşadar caracteristica
raporturilor juridice de drept public. Normele de drept public au în general
caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor interese contrare ordinii
de drept. Scopul lor este acela de a aplica unitar, pe întreg teritoriul ţării
legile statului.
Fac parte din ramura dreptului public:
– dreptul constituţional;
– dreptul administrativ;
– dreptul financiar;
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 49

– dreptul penal;
– dreptul procesual penal.
Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de
reglementare raporturile juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de
egalitate juridică.
Sunt incluse în dreptul privat:
– dreptul civil;
– dreptul procesual civil;
– dreptul muncii;
– dreptul familiei;
– dreptul comercial.
Putem reţine că între cele două mari diviziuni ale dreptului, public
şi privat există asemănări:
- şi unul şi celălalt aparţin sistemului de drept
- ambele au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi
personal nepatrimoniale între persoane fizice, între acestea şi stat
- pentru orice încălcare a normelor juridice, fie ele de drept public,
fie de drept privat, cel lezat are deschisă calea acţiunii în justiţie.
Deosebirile dintre aceste diviziuni :
– dreptul public protejează un interes comun tuturor indivizilor sau
un interes al societăţii însăşi, în vreme ce normele dreptului privat, apără
interesele indivizilor luaţi singuri ori grupaţi sub forma persoanelor juridice
– dreptul public are caracter imperativ, normele sale fiind cu precădere
prohibitive, dreptul privat este alcătuit prin excelenţă din norme permisive,
dispozitive sau supletive
– poziţia de subordonare a subiecţilor în cadrul raporturilor juridice
de drept public faţă de cea a egalităţii, în cele private
Atâta timp cât este de necontestat că există un drept privat care cuprinde
o bună parte a dreptului pozitiv, implicit cealaltă parte aparţine dreptului public.
Deşi răspunde unei realităţi sociale, demarcaţia este greu de realizat,
dar ea este ştiinţifică, exactă şi este de avut în vedere.
În doctrina s-a apreciat ca datorita strânsei legaturi dintre dreptul
public si cel privat, precum si a atenuarii diferentelor dintre acestea, s-a
format si un drept mixt (alcatuit din ramuri precum dreptul funciar ori
dreptul afacerilor).
3. Alte diviziuni ale dreptului
Dreptul se mai poate împarti în:
50 Ion Mihai MOROŞAN

- drept pozitiv (drept scris, alcatuit din totalitatea normelor juridice


în vigoare
într-un stat, la un anumit moment) si
-drept natural (un drept nescris, care este compus dintr-un numar de
principii superioare ce constituie sursa de inspiratie pentru dreptul pozitiv,
care garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale omului si care se
distinge prin faptul ca nu este dublat de nici un fel de constrângere sociala);
- drept determinator (alcatuit din normele juridice care determina
ce anume urmeaza sa faca subiectele de drept) si
-drept sancţionator (compus din regulile juridice care se refera la
sanctiunile aplicabile subiectelor de drept ce nu se conformeaza dreptului
determinator).
Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în
cadrul aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de
drept.
Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb,
analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă,
între ele, anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea fac posibilă
reunirea mai multor sisteme naţionale în familii de sisteme (mari sisteme
contemporane de drept).
Astăzi cele mai importante sunt:
1) sistemul romano – germanic,
2) sistemul anglo – saxon,
3) sistemul socialist
4) sistemele religioase şi tradiţionale.

1.10. Realizarea dreptului


Ca ansamblu de norme juridice, dreptul nu este o existenţă sau scop
în sine. El este destinat să reglementeze comportamente şi relaţii socio-
umane concrete, de viaţă. Pentru aceasta el trebuie să fie transpus în practica
nemijlocită a desfăşurării acestor relaţii şi comportamente. Procesul
complex de transpunere în viaţă, în practică a prevederilor normelor juridice
poartă denumirea generică de „realizare”27 (transpunerea în practică a
normelor juridice prin respectarea de bună-voie, fără intervenţia sau

27
Motica, Radu I., Mihai, Gh. Introducere în studiul dreptului. Vol. I şi II. Timişoara:
Alma-Mater, 1995, pp. 181-182.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 51

prezenţa nemijlocită a organelor statului a prevederilor acestora de către


subiecţii sociali) sau „aplicare”28 (constituie transpunerea normelor juri-
dice în practica vieţii sociale prin intervenţia, într-o formă sau alta, a
organelor statului în acest proces a dreptului).
Ca modalitate sau cale specific juridică de realizare a dreptului,
„aplicarea” îmbracă — la rândul ei — diverse forme, mijloace, proceduri,
faze etc. prin care organele de stat traduc în fapt dispoziţiile normelor
juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc. sunt, la rândul lor, regle-
mentate, în principal, prin normele juridice procedurale specifice ramurilor
de drept în care se aplică.
(În literatura juridică noţiunea de „aplicare” a dreptului (sau a nor-
melor juridice) a fost controversată, fiind înţeleasă şi utilizată sub două
accepţiuni sau forme: ca aplicare normativă şi respectiv ca aplicare
individuală. În majoritatea lor, autorii în materie consideră că accepţiunea
propriu-zisă a noţiunii de aplicare constă în aceea de aplicare individuală.)
Aplicarea individuală este prin conţinutul şi finalitatea ei un proces
complex dar unitar în care pot fi delimitate câteva faze relativ distincte
dar inseparabile29. Delimitarea şi stabilirea succesiunii acestora este un
demers mai mult didactic decât de procedură propriu-zisă, deoarece fazele
respective se întrepătrund şi se derulează uneori în mod simultan sau paralel.
Aşadar, în procedura de aplicare individuală pot fi delimitate
următoarele faze conexe interdependente: stabilirea stării de fapt, stabilirea
elementelor juridice şi interpretarea normelor şi, în fine, elaborarea soluţiei
sau a dispoziţiei de aplicare. Toate aceste faze trebuie înţelese ca fiind
conexe, unitare şi relativ succesive în derularea lor.
Analogia este o formă particulară şi în prezent destul de limitată,
restrânsă de aplicare şi interpretare a dreptului. Ea a fost creată şi consacrată
de-a lungul istoriei dreptului de nevoile practicii juridice de a suplini
lacunele (lipsa) unor norme juridice exprese referitoare la anumite stări
de fapt aduse în faţa instanţelor spre a fi judecate şi soluţionate.
În esenţă, analogia constă în posibilitatea instanţei sesizată cu o stare
de fapt, cu un caz, pentru care însă nu există o normă expresă de încadrare,
de a aplica acelui caz o normă existentă şi aplicată la un caz asemănător.
28
Dvoracek, Maria V., Lupu, Gh. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea,
1996, pp. 256-270.
29
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL,
1993, p. 195.
52 Ion Mihai MOROŞAN

Noţiunea de aplicare prin analogie a normelor juridice are două


accepţiuni, şi anume :
— „Analogia legii” — prin care se are în vedere aplicarea unei legi
sau norme juridice de la un caz asemănător şi,
— „Analogia dreptului” — prin care se are în vedere soluţionarea
unui caz pentru care nu există text normativ sau lege aplicabilă de la vreun
caz asemănător. În această situaţie soluţionarea cauzei se va face prin
aplicarea „principiilor generale ale dreptului”. Este situaţia şi mai rar
întâlnită şi prevăzută doar de unele sisteme juridice (De exemplu, sistemul
juridic italian îl admite pentru ramura dreptului civil)30.

1.11. Interpretarea normelor juridice


Interpretarea normelor juridice face parte din procesul aplicării
dreptului şi reprezintă operaţia logico-raţională care lămurind înţelesul
exact şi complet al dispoziţiilor normative oferă soluţiile juridice cele mai
adecvate pentru diferitele categorii de situaţii.
În literatura juridică de specialitate nu există unanimitate de păreri
referitor la interpretarea dreptului. Astfel, unii autori consideră că
interpretarea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică
între drept şi punerea lui în aplicare, ceea ce înseamnă că activitatea de
interpretare este “na care implică cunoaşterea atât a normelor juridice
care se aplică cât şi a situaţiilor şi împrejurărilor în care se aplică, altfel
spus, cunoaşterea deplină a “situaţiei de drept şi defapt”. Alte ori se susţine
că “interpretarea este operaţiunea prin care se determină sensul pe care
l-a avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea”31.
Aplicarea dreptului este o activitate complexă, care solicită inter-
pretarea normelor juridice din mai multe considerente, cum ar fi:
a) necesitatea existenţei interpretării derivă din caracterul general,
impersonal al normei juridice, întrucît norma juridică neputând să acopere
toate situaţiile concrete care apar în viaţa unei comunităţi, or, pentru aplicarea
acesteia la situaţia concretă se impune interpretarea normei jridice;
b) uneori, pentru a putea fi înţeleasă şi aplicată corect, o normă juridică
trebuie comparată şi studiată împreună cu alte norme cuprinse în acelaşi
act normativ sau în acte normative diferite;
30
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universităţii
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 151-156.
31
Djuvara, Mircea. Enciclopedia juridică, p. 470.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 53

c) alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul şi stilul actelor


normative care este specific, nefiind exclusă posibilitatea ca unele norme
să fie redactate confuz sau să fie contradictorii;
d) de asemenea, în actele normative sunt folosite cuvinte al căror
sens este diferit de cel obişnuit, fapt pentru care sunt necesare lămuriri şi
explicaţii ce necesită cunoştinţe de specialitate.
Toate aceste aspecte confirmă faptul că interpretarea normei juridice
este necesară pentru a surprinde, a determina sensul pe care l-a avut în
vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea.
În doctrina juridică sunt consecrate mai multe forme sau categorii
de interpretări ale dreptului. De regulă pentru stabilirea formelor de
interpretare anormelor juridice se folosesc următoarele criterii.
a. puterea (forţa) obligatorie sau lipsa acesteia criteriu în raport cu
care interpretarea poate fi oficială sau neoficială;
b. rezultatul la care se ajunge prin interpretare, criteriu în raport cu
care interpretarea poate fi literală, extensivă sau restrictivă;
c. metoda folosită pentru interpretarea legii, criteriu în raport de care
interpretarea poate fi gramaticală, logică, sistematică şi istorică.
a. Interpretarea oficială este făcută de către autoritatea competentă în
această direcţie, altfel spus ea reprezintă forma interpretării ce se înfăptuieşte
în exercitarea atribuţiilor ce revin organului de stat ce o face potrivit legii.
La rîndul ei interpretarea oficială poate avea un caracter «general» sau
«legal» în situaţia în care interpretare normelor de drept este realizată de
către puterea legislativă. Astfel, forma legală de interpretare are o forţa
juridică superioară celorlate forme de interpretare, ea având puterea actului
normativ ce emană de la Parlament. Generalitatea fomei legale de interpretare
derivă din caracterul obligatoriu pe care îl are pentru subiecţii de drept la
care se referă actul normativ interpretat, pentru că are putere de lege.
Interpretarea autentică este interpretarea făcută unui act normativ,
ori numai unor dispoziţii din actul normativ respectiv chiar de către organul
care a emis acel actul supus interpretării. În cazul în care organul care
interpretează norma de drept dintr-o lege este însuşi Parlamentul,
interpretarea făcută este în acelaşi timp şi legală sau generală şi autentică.
Interpretarea judiciară este făcută de autorităţile competente să aplice
dreptul cu ocazia rezolvării unor cazuri concrete şi are caracter obligatoriu
numai în cauză concretă soluţionată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi ireversibilă. Acesta se exprimă în mod concret în autoritatea de
54 Ion Mihai MOROŞAN

lucru judecat. Altfel spus reprezită forma a interpretării care se redizează cu


prilejul soluţionării de către organele competente a diferitelor cazuri concrete.
Interpretarea neoficială se face de către participanţii la lămurirea
înţelesului şi afimalităţiinormelor de drept şi se materializează prin studii,
monografii, cursuri universitare etc. Nefiind făcută de autorităţi publice,
evident rezultatul interpretării neoficiale este facultativ. Astfel, interpretarea
neoficială nu are forţă juridică obligatorie însuşirea sau respingerea ei
fiind lăsate la latitudinea, discreţia organului investit cu soluţionarea cauzei.
b. Interpretarea literală se realizează atunci când organul de aplicare
constată că textul normei juridice coincide pe deplin cu conţinutul raporturilor
sociale pe care le reglementează. Astfel putem defini interpretarea literală ca
fiind acea formă a interpretării ce primeşte considerare în raport cu rezultatul
operaţiei logico raţionale, prin care se asigură textului supus interpretării
conţinutului a cărui întindere corespunde celui ce rezultă din simpla citire.
Interpretarea extensivă stabileşte că norma juridică urmază să fie
aplicată în mod extensiv, întrucât voinţa legiuitorului are de fapt un caracter
mai cuprinzător în raport cu acela care rezultă din modul de redactare a
normei juridice. Astfel, suntem în prezenţa acestei forme a interpretării
atunci când se atribuie textului normei un conţinut sporit în raport cu cel
ce rezultă din simpla lectură a lui. Altfel spus, textul trebuie extins şi asupra
unor cazuri care nu se încadrează perfect în “litera” lui.
Interpretarea restrictivă restrânge sfera de aplicare a normei juridice în
raport cu formularea textului, formulare dovedită ca fiind prea largă. Această
formă de interpretare asigură textului supus interpretării un conţinut mai mic
(mai restrâns decât cel ce rezultă din simpla lui lectură, datorită lipsei de
concordanţă dintre formularea textului şi cazurile de aplicare practică.
c. Interpretarea gramaticală (ad literam) – are ca obiect stabilirea
sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza
gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice.
Interpretarea logică – constă în utilizarea regulilor laogicii formale
şi a sistemului de argumente pe care se sprigină pentru stabilirea înţelesului
unei norme.
Interpretarea istorică – constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin
al normelor juridice, recurgîndu-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-
politice, care au determinat adoptarea unui act normativ şi scopurile
urmărite de el.
Interpretarea sistematică – cere ca norma să fie interpretată în întregul
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 55

context al ramurii de drept căreia îi aparţine, sau chiar a întregului sistem


de drept din care face parte actul normativ.32

1.12. Raportul juridic


Dreptul, reglementând relaţii interumane, este o ştiinţă vie, dinamică.
Reglementarea prin norme de drept pune în lumină numeroase aspecte ale
vieţii sociale. În acest proces complex, persoanele intră în raporturi sociale,
unele dintre acestea materializându-se în raporturi juridice.
Uzual prin raport juridic se înţelege relaţia socială reglementată de o
normă de drept. Relaţia socială este legătura stabilită între oameni în cadrul
societăţii şi ea devine raport juridic prin reglementarea de către o normă
de drept. Acţiunea unei norme de drept asupra unei relaţii sociale conferă
acesteia din urmă un caracter de raport juridic.
În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relaţie
socială, patrimonială sau nepatrimonială, strict legată de individualitatea
persoanei, în cadrul căreia două sau mai multe persoane sunt titulare de
drepturi şi obligaţii juridice reciproce, a căror respectare este asigurată,
în caz de nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Din definiţia enunţată mai sus rezultă că orice raport juridic înseamnă
în acelaşi timp o conexiune între planul general şi impersonal al normei
juridice şi planul concret al realităţii, în care părţile sunt determinate şi au
anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate.
Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:
Raportul juridic este un raport social. Acest caracter rezidă în ideea că
raportul juridic sînt raporturi care se leagă între oameni, adică între persoane
fizice, între persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice.
Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al
raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală
exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la
raportul juridic. Dublul caracter voliţional poate fi caracterizat prin aspecte
concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, în funcţie de ramura
de drept şi de situaţia concretă.
În rezultatul examinării trăsăturilor raportului juridic putem conchide
că raportul juridic este un raport social, concret istoric, voliţional,
reglementat de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă
Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed Academiei
32

MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p.p 239-244.


56 Ion Mihai MOROŞAN

ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează


finalitatea normei juridice.
Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:
a. existenţa normei juridice,
b. subiectele de drept
c. faptele juridice.
Norma juridică sau norma de drept are rolul de a contura compor-
tamentul oamenilor în orice raport social în care statul a intervenit,
reglementând, prin drept conduita oamenilor.
Norma juridică este o premisă esenţială, primordială a unui raport
juridic. Aceste norme juridice au misiunea nu numai de a stabili desfăşu-
rarea unor relaţii sociale, conduita oamenilor într-o anumită situaţie, ci, ele
pot avea şi un rol prohibitiv, care să interzică oamenilor a face ceva anume,
a se abţine de la o anumită conduită, altminteri se încalcă ordinea de drept.
Se spune despre aceste norme juridice că practic, nu ajung decât rareori să
constituie premise ale raporturilor juridice, fiindcă atâta timp cât oamenii
nu le încalcă, atâta timp cât oamenii se abţin de la o acţiune peste limitele
legii, înseamnă că raportul social nu se realizează sub incidenţa normei
juridice, deci norma juridică, nu s-a aplicat unei situaţii date. Astfel de norme
juridice sunt specifice dreptului public şi cu precădere dreptului penal, unde
norma juridică, de regulă, are un caracter prohibitiv, iar prin acţiunea de
conformare a oamenilor, adică de neîncălcare a normelor juridice, nu ia
naştere un raport juridic concret, ci un raport iuridic generic, de conformare.
Subiectele raportului juridic. Dacă raportul juridic este un raport social
în primul rând, el este în consecinţă un raport între oameni. Deci, subiecte
ale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie că ei se manifestă ca persoane
fizice, înzestrate cu capacitate juridică, fie că se manifestă ca reprezentanţi
ai persoanelor juridice. Nu se poate naşte un raport juridic între oameni şi
bunuri, ci numai între oameni, dar, uneori, şi cu privire la bunuri.
Faptele juridice. Pentru ca un raport juridic să ia naştere este necesar
să se producă anumite fapte, pe care norma juridică la prevede în mod
ipotetic. Ele pot fi evenimente sau acţiuni de care legea leagă naşterea –
modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Putem constata că noţiunea de izvor al raportului juridic şi cea de
fapt juridic, sunt sinonime. Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări,
acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice nasc,
modifică sau sting raporturi juridice.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 57

Reiese din definiţia dată, că faptele juridice sunt de două categorii, în


funcţie de faptul că se produc ca urmare a voinţei omului şi se numesc
acţiuni, sau se produc indepent de aceasta şi poartă denumirea de evenimente.
Exemple de evenimente: naşterea, moartea, împlinirea unui termen,
o inundaţie, un cutremur etc. De astfel de evenimente, normele juridice
leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice (deschiderea
succesiunii, plata unei asigurări, naşterea raporturilor de rudenie, etc).
Acţiunile sunt aşadar, manifestările de voinţă ale indivizilor care,
potrivit normelor juridice dau naştere unor raporturi juridice. După cum
ele sunt conforme cu normele juridice, sau contrarii acestora, le clasificăm
în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
Elementele raportului juridic.
Subiecţii raportului juridic. Raportul juridic, avînd un caracer social,
nu poate exista decât între oameni. Astfel, doar oamenii sunt subiecţi ai
raportului juridic, priviţi în mod individual, ca persoane fizice, sau asociaţi
într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică.
Pentru existenţa şi desfăşurarea unui raport juridic sunt necesare cel
puţin două subiecte în calitatea lor de părţi ale acelui raport juridic.
Existenţa mai multor subiecte în cadrul raportului juridic nu schimbă însă
natura legăturilor specifice dintre ele.
În toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele
— de obligaţii, sau deopotrivă, pot avea atât drepturi cât şi obligaţii corelative.
Exemple din acest ultim caz întâlnim mai ales în sfera dreptului civil, cum ar
fi, de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare, în care ambii subiecţi sunt
titulari atât de drepturi cât şi de obligaţii corelative: vânzătorul este obligat să
predea obiectul şi are dreptul să primească preţul stabilit, iar cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul şi dreptul de a primi obiectul cumpărat.
Pentru ca o persoană (fizică sau colectivitate de persoane fizice) să
devină subiect al unui raport juridic trebuie să îndeplinească anumite
condiţii sau cerinţe pe care legea însăşi le stabileşte, şi care, poartă
denumirea generică de „capacitate juridică”. Tot legea stabileşte momentul
dobândirii sau pierderii, respectiv, întinderea sau sfera acestei capacităţi,
adică sfera şi natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate deţine şi
exercită subiectul acelui raport juridic.
Capacitatea juridică apare deci ca o premisă a calităţii de subiect al
raportului juridic. Ea se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă,
stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernământul persoanei de a
58 Ion Mihai MOROŞAN

dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic, adică de a


fi titulară de drepturi şi obligaţii.
În funcţie de instituţia juridică sau ramura de drept, capacitatea
juridică a persoanelor are diferite accepţiuni sau denumiri: capacitate de
folosinţă, capacitate de exerciţiu, capacitate de a moşteni, capacitate de a
testa, capacitate de a răspunde, capacitate electorală etc. Ea este diferită şi
în funcţie de natura „persoanei” căreia legea îi recunoaşte calitatea de
subiect al raportului juridic.
După natura lor, „persoanele” se pot clasifica în următoarele categorii:
— persoana fizică — are înţelesul de individ uman cu calitatea
generică de subiect de drept;
Pentru persoana fizică – subiect al raportului juridic – legea stabileşte
că aceasta dobândeşte capacitatea juridică în funcţie de două criterii
corelative : - o anumită limită minimă de vârstă şi, respectiv, - criteriul
discernământului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boală mintală.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală recunoscută de lege
pentru orice fiinţă umană — indiferent de vârstă sau discernământ — de a
dobândi şi a avea drepturi şi obligaţii în sfera dreptului civil. Capacitatea
de folosinţă o au toate fiinţele umane de la naştere şi până la deces,
indiferent de puterea lor de discernământ.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea stabilită de lege pentru
persoanele cu discernământ de a-şi exercita singure, în nume propriu,
drepturile şi obligaţiile pe care le au sau şi le asumă. De aceea, sunt lipsite
de această formă de capacitate minorii sub 14 ani precum şi persoanele
puse sub interdicţie din lipsa discernământului lor (debilitate mintală, boală
psihică etc.), drepturile şi obligaţiile acestora ce rezultă din capacitatea
lor de folosinţă fiind exercitate de reprezentanţii lor legali sau judecătoreşti.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în sistemul nostru
juridic la vârsta de 18 ani. Între 14-18 ani persoana fizică are o capacitate
de exerciţiu restrânsă sau limitată. (Aceasta înseamnă că ea poate exercita
în nume propriu şi/sau cu încuviinţarea părinţilor ori a tutorelui numai
anumite drepturi şi obligaţii stabilite de lege).
Rezultă că persoana fizică poate avea capacitatea de folosinţă fără să
o aibă şi pe cea de exerciţiu. Se înţelege că persoana care are capacitatea
de exerciţiu o are implicit şi pe cea de folosinţă.
— persoana juridică (este prin natura sa şi spre deosebire de persoana
fizică sau colectivităţile acestora o „creaţie” a dreptului. Aceasta în sensul
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 59

că „persoana juridică” ia fiinţă şi dobândeşte calitatea de subiect sau de


„parte” a unui raport juridic nu prin naştere (precum persoana fizică) ci,
numai prin forţa şi limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi
constituită sau înfiinţată având la bază fie persoana fizică, singulară, fie
colectivităţile de persoane fizice.
Persoana juridică este prin natura ei o „creaţie” a legii, luând naştere
în temeiul prevederilor ei. De aici şi o altă distincţie sau particularitate a
acestei persoane faţă de persoana fizică: capacitatea ei juridică este
distinctă, în sensul că persoana fizică are o capacitate juridică generală,
pe când persoana juridică dispune de o capacitate juridică specializată
sau limitată, adică poate dobândi şi exercita numai acele drepturi şi obligaţii
care corespund actului de constituire sau înfiinţare, scopului pentru care a
fost creată.
De reţinut că persoana juridică acţionează ca subiect al unui raport
juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezintă
potrivit actului de înfiinţare a acelei persoane juridice.
După caracterul lor, persoanele juridice — ca subiecte ale raportului
juridic — se pot clasifica în două mari categorii: persoane juridice publice
(de drept public) şi, respectiv, persoane juridice private (de drept privat).
Dintre aceste principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt:
— Statul — ca persoană juridică sui generis — şi respectiv, organele
de stat participă în această calitate la o categorie largă de raporturi juridice
: de drept constituţional, administrativ, financiar, penal, internaţional etc.,
inclusiv în anumite raporturi de drept civil. 33
— Instituţiile de stat: sunt acele unităţi înfiinţate prin lege sau hotărâre
de guvern, în scopul desfăşurării unei anumite forme a activităţii de stat în
domenii distincte (cultură, învăţământ, sănătate, ştiinţă ş.a.), fără ca activi-
tatea lor să aibă un caracter economic şi care funcţionează prin finanţare
de la bugetul statului;
— Regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau
privat, companiile, băncile etc., sunt persoane juridice şi participă, în
calitate de subiecte de drept în raporturile de drept privat sau public;
— Organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial, cum ar fi:
sindicatele, organizaţiile de tineret, asociaţiile şi fundaţiile, uniunile de
creaţie etc. se constituie de regulă ca persoane juridice şi participă, la

33
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1996, pp. 307-308.
60 Ion Mihai MOROŞAN

rândul lor, în calitate de subiecte de drept în diverse raporturi de drept


civil, potrivit scopului pentru care au fost înfiinţate.34
Conţinutul raportului juridic. Un alt element structural al raportului
juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile subiective şi
obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului
juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce, fără ele,
raportul juridic nu ar putea exista. Există raporturi juridice în care ambele
subiecte sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii, precum raportul juridic
de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata
preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda
bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ
titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. Ca regulă,
subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret.
Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul
raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat,
iar celelalte subiecte, nefiind determinate, revenindu-le numai obligaţia generală
de a respecta dreptul de proprietate al titularului.
Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, a dreptului
pozitiv. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea unui subiect, într-un raport
juridic, de a acţionat într-un fel anume, convins fiind că aşa îi permite legea
sau aşa îi impune, că întregul său demers este ocrotit de lege, iar în situaţia
când un terţ ar nesocoti ceea ce i-a conferit dreptul, îl îndreptăţeşte să solicite
sprijinul organelor statului, pentru a-şi putea realiza dreptul. Dreptul subiectiv
nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică, deci
dreptul subiectiv nu poate exista fără existenţa prealabilă a normei juridice.
De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept subiectiv trebuie să precizeze
şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv, să dovedească
existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acelui drept.
Obligaţia, ca element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea
ce o are subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a
avea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva, ori de a da ceva. Important
este că această conduită poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Obiectul raportului juridic. Prin obiect al raportului juridic înţelegem
conduita pe care părţile şi-o asumă, şi-o stabilesc în cadrul unui raport juridic.
Orice raport juridic presupune un obiect, care este partea întregitoare a însuşi
34
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 171-188.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 61

raportului juridic, fiindcă, în orice raport juridic, părţile îşi asumă o obligaţie,
spre exemplu, să dea ceva, adică să transmită ceva, un bun, o proprietate, să
facă ceva anume, adică să construiască, să efectueze, să redacteze ceva, să
repare un bun, să presteze un serviciu, ori să nu facă ceva ce ar stânjeni pe
celălalt subiect al raportului juridic, ceea ce presupune să-i respecte acestuia
proprietatea, anumite drepturi personale nepatrimoniale recunoscute de lege,
să nu-i tulbure posesia, să-i respecte onoarea
In literatura juridică au fost exprimate o serie de puncte de vedere,
cu privire la obiectul raportului juridic, confundându-se, de multe ori,
obiectul juridic, a da, a face sau a nu face ceva, cu obiectul (lucrul) asupra
căruia se manifestă voinţa părţilor. Există autori care susţin că s-ar întâlni
şi raporturi juridice fără obiect, făcându-se referire cu precădere la dreptul
penal, unde neîncălcarea normei juridice penale de către cei cărora li se
adresează ar crea un raport juridic care nu are nici un obiect.

1.13. Răspunderea juridică


Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu
toată complexitatea comportamentului, omul se raportează la unele prin-
cipii, norme, valori în limitele a ceea ce el consideră a fi bine-rău, permis-
nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.
La momentul stabilirii opţiunii individului pentru o anumită conduită
(din toate cele posibile) se declanşează mecanismul constituirii răspunderii
sale sociale. Aceasta se datorează capacităţii sale raţionale de a opta pentru
un anumit comportament, ştiind, sau trebuind sa ştie că fapta sa se înscrie
sau nu în limitele principiilor generale acceptate, şi va trebui să suporte
consecinţele pentru conduita sa negativă.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic,
ci numai acele comportamente care cad sub incidenţa normelor juridice.
Deoarece normele juridice sunt norme cu caracter imperativ şi au ca scop
să orienteze, să stimuleze şi să determine comportamentele umane, aplicarea
lor este, la nevoie, asigurată prin forţa de constrângere a statului. Astfel
sub aspect juridic se disting două categorii de conduite umane:
• licite sau legale – care sunt conforme normelor juridice. Conduita
licită este exprimată prin anumite acţiuni sau prin abţinerea de a săvârşi
anumite acţiuni, care se încadrează în limitele drepturilor şi obligaţiilor
prescrise prin normele juridice.
• ilicite sau ilegale – care contravin normelor juridice. Conduita ilicită
62 Ion Mihai MOROŞAN

constă dintr-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,


săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele
sale. În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage
răspunderea juridică a persoanei vinovate.
Notă Numai comportamentul conştient, responsabil are relevanţă
juridică. Spre exemplu, comportamentul unui alienat mintal nu poate fi
calificat ca fiind licit sau ilicit, deoarece acest comportament nu este
rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare, alienatul mintal nu poate
avea răspunderea juridică a faptelor sale.
Răspunderea juridică constă dintr-un raport instituit de norma
juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin
agenţii unei autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de
stat sau alţi agenţi ai puterii publice.
Din perspectivă filosofico-juridică unii autori35 fac o interesantă şi
utilă delimitare între noţiunile de responsabilitate şi răspundere — folosite
în mod obişnuit ca sinonime. Această delimitare se face în sensul că prin
responsabilitate s-ar înţelege raportul ce se desfăşoară în planul intern al
subiectivităţii individului în care consecinţa faptei sale, fie că este pozitivă
sau negativă, este supusă evaluării şi reacţiei propriei conştiinţe şi atitudini,
în timp ce prin răspundere s-ar înţelege raportul exterior ce se desfăşoară
între colectivitate sau autorităţile acesteia şi autorul sau subiectul faptei
negative. Cu alte cuvinte, „instanţa” în faţa căreia se stabileşte şi operează
„responsabilitatea” este forul interior al conştiinţei individului, în timp ce
„instanţa” în faţa căreia se stabileşte şi operează „răspunderea” este forul
conştiinţei publice reprezentat prin structurile de autoritate statale şi civice.
Răspunderea este înţeleasă ca având drept cauză, sau ca fiind consecinţa
unui fapt negativ, ilicit. În cazul răspunderii juridice acest raport apare ca
unul special, de constrângere, ce se stabileşte între autorităţile statului şi
autorul faptului ilicit, raport ce are ca obiect aplicarea unei sancţiuni
prevăzută de norma încălcată.
Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale
şi se caracterizează prin:
-are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme
de drept;

35
Florea, Mihai. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 25.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 63

-este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de


stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau
încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili
şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică;
-este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea
dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi
aplica, la nevoie, constrângerea juridică;
-consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând
antrena chiar sancţiuni privative de libertate;
-stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers
strict juridic, ci cu valoare multiplă (în actul de tragere la răspundere juridică
se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic, ci şi de ordin moral,
social, economic, etc.)
Elementele şi condiţiile apariţiei răspunderii juridice. Pentru existenţa
răspunderii juridice sunt necesare întrunirea în mod cumulativ a cel puţin
următoarelor elemente şi condiţii: să existe subiectul răspunderii juridice; să
existe conduita ilicită a subiectului; să existe vinovăţia; să existe rezultatul
dăunător; să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător.
1. Subiectele răspunderii juridice36
Răspunderea juridică nu este o pură abstractizare juridică sau o
răspundere general-abstractă. Ea are în vedere înainte de toate faptul că
este o răspundere a unor subiecte juridic determinate. De aceea, înţelegerea
şi explicarea acestui raport trebuie să pornească de la elementul funda-
mental al acestuia — subiectul răspunderii — fără de care stabilirea condi-
ţiilor acestui raport ar fi un demers fără adresă.
Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi subiectele
colective şi/sau persoanele juridice.
a. Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al
răspunderii juridice, trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să
aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.
Capacitatea de a răspunde - exprimă aptitudinea persoanei fizice de
a fi chemată a da seamă, a răspunde, în faţa organelor jurisdicţionale pentru
faptele ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care
le implică aplicarea constrângerii de stat, sub forma sancţiunilor juridice
necesare şi inevitabile.

36
Boboş, Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, pp. 267-270.
64 Ion Mihai MOROŞAN

Libertatea de a acţiona — ca o condiţie a răspunderii juridice —


înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, de a decide neviciat şi neobligat
de nimeni şi nimic, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acţiune
în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi realizat. Deci, acţiunea sau
fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată
prin constrângerea fizică sau morală a autorului ei (a subiectului).
b. Subiectele colective — sunt cele cărora legea le recunoaşte
posibilitatea de a intra în raporturi juridice: instituţii, organizaţii, organe
de stat, asociaţii şi fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome etc.
2. Fapta ilicită, care constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare
prevederilor normelor juridice.
a) acţiunea - presupune săvârşirea, de către o persoană, a unei acţiuni
concrete, prin care se încalcă normele juridice;
b) inacţiunea – presupune nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către
o persoană. Inacţiunea poate fi considerată ca fiind ilicită numai când
respectiva persoană avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel
şi ea nu a acţionat ca atare.
3. Survenirea consecinţelor prjudiciabile, care provoacă daune societăţii
sau individului, adică încalcă valorile apărate de drept. Importanţa rezultatului
conduitei ilicite poate fi diferită în diferite ramuri de drept. Astfel:
a) în dreptul civil – răspunderea juridică este atrasă numai când dauna
sau prejudiciul s-au produs.
b) în dreptul penal – sunt prevăzute cazuri de apariţie a răspunderii
juridice şi în situaţia în care rezultatul conduitei ilicite nu a produs
prejudiciul, dar a fost creat pericolul producerii lui. În dreptul penal, fapta
ilicită care nu produc rezultate concret vătămătoare este numită tentativă.
4. Legătura cauzală între fapta ilicită şi consecinţele dăunătorea
survenite, care apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza fiind
fenomenul care generează, produce efectul.
5. Vinovăţia, care constă din atitudinea psihică a unei persoane faţă
de fapta socialmente periculoasă pe care a săvârşit-o şi faţă de consecinţele
acelei fapte.
Ca orice principiu în general, şi principiile răspunderii juridice37 sunt,
de fapt, nişte percepte, norme sau reguli general-abstracte, nişte formulări

37
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, p. 194.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 65

sintetice prin care se reflectă trăsăturile cele mai generale şi comune ale tuturor
formelor concrete de manifestare ale răspunderii juridice. Şi în cazul principiilor
răspunderii juridice — ca şi în situaţia principiilor generale ale dreptului sau
ale criteriilor generale ale dreptului (sau ale criteriilor normativităţii juridice)
— aceste principii nu reflectă doar un conţinut strict juridic ci, implicit şi
elemente ale principiilor şi valorilor nejuridice: morale, etice, politice, religi-
oase, economice, culturale, ale tradiţiilor etc. proprii civilizaţiei acelei societăţi.
În teoria generală a dreptului aceste principii ale răspunderii juridice
sunt considerate a fi în principal următoarele: principiul răspunderii pentru
fapte săvârşite cu vinovăţie; principiul justeţei sancţiunii; principiul
răspunderii personale; principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică38.
Formele răspunderii juridice. În domeniul fiecărei ramuri de drept
s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice:
- Răspunderea constituţională (răspunderea Guvernului în faţa
Parlamentului, răspunderea deputaţilor)
- Răspunderea penală – se înscrie în sfera răspunderii infracţionale
pentru încălcarea normelor de drept. Pentru a constitui infracţiune, abaterea
trebuie:- să aibă un pericol social ridicat; - să reprezinte o serioasă ame-
ninţare a intereselor societăţii.
Diferenţa principală între infracţiune şi contravenţie constă în
periculozitatea socială a încălcării normelor de drept.
- Răspunderea civilă – clasificată în dreptul civil în:
- răspunderea civilă delictuală. Acest tip de răspundere are drept
conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită.
Aceasta se prezintă ca o sancţiune de drept civil prin obligaţia de reparare a
prejudiciului produs prin fapta ilicită, fără a dicta în acelaşi timp şi o pedeapsă.
- răspunderea civilă contractuală. Faţă de răspunderea civilă delictuală
are un caracter special, derogator. Spre deosebire de răspunderea civilă
delictuală în care obligaţia încălcată este o obligaţie legală cu caracter general,
care revine tuturor (de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite), în
cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie
concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între părţi.

38
În virtutea acestui principiu, persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte
ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor
respective, astfel încât aplicarea acestor sancţiuni să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de
făptuitor, faţă de cel lezat cât şi faţă de societate (scopul reparatoriu, educativ şi preventiv).
66 Ion Mihai MOROŞAN

Ambele forme de răspundere civilă sunt fundamentate pe principiul reparării


unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită a unei persoane.
- Răspunderea contravenţională – este atrasă în cazul comiterii unei
contravenţii administrative şi este specifică ramurii dreptului administrativ.
Contravenţia este o faptă care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, faptă care este prevăzută explicit prin lege sau alt act normativ
şi care este săvârşită cu vinovăţie.
- Răspunderea disciplinară – este specifică ramurii dreptului muncii
şi constă dintr-un ansamblu de norme legale, care privesc sancţionarea
faptelor de încălcare cu vinovăţie de către salariat a obligaţiilor asumate
prin contractul de muncă. Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi
pot atrage sancţiuni cum sunt:
- avertismentul;
- mustrarea;
- mustrarea aspră;
- concedierea.
- răspunderea materială – este şi ea o instituţie proprie dreptului
muncii şi constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în limitele
prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi în
legătură cu îndeplinirea sarcinilor de muncă prevăzute de contract.
Sunt situaţii când legea prevede că, deşi sunt întrunite toate elementele
şi condiţiile răspunderii juridice39, aceasta totuşi nu operează. Asemenea
cauze sunt mai ales de domeniul dreptului penal, ca de exemplu:
a) Legitima apărare. Este situaţia în care se află persoana constrânsă
să acţioneze pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav acea persoană sau drepturile sale, ori interesul public.
Condiţiile care concretizează legitima apărare sunt:
— să existe un atac provenit din partea unei persoane fizice;
— atacul să fie material, adică concretizat în acte efective de violenţă
fizică sau verbală evidente;
— atacul să fie direct, adică provenit din partea celui împotriva căruia
se îndreaptă riposta persoanei în legitimă apărare;
— atacul să fie imediat, adică dezlănţuit ori pe punctul de a se declanşa;
— atacul să fie injust, adică fără temei legal;

39
Boboş Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, pp. 275-276.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 67

— atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau bunurilor celui


care ripostează ori împotriva unui interes public;
— riposta să fie necesară, adică să urmărească nemijlocit înlăturarea
atacului;
— riposta să fie proporţională — prin natura şi gravitatea consecinţelor
— cu atacul. În dreptul penal este considerat în legitimă apărare şi cel care,
din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale
gravităţii pericolului şi împrejurărilor în care s-a produs atacul.
b) Starea de necesitate — este împrejurarea în care persoana
săvârşeşte fapta pentru a se salva de la un pericol iminent, care nu poate fi
înlăturat altfel, fiindu-i ameninţată viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa sau a altuia, ori un bun important al său sau al altuia, un interes obştesc.
Pentru a fi în stare de necesitate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
— să existe un pericol care ameninţă grav persoana sau bunurile ;
— pericolul să fie în dezlănţuire, iminent şi fortuit. Iminenţa
pericolului constă în împrejurarea care creează convingerea că pericolul
care ameninţă şi este declanşat va produce cu certitudine consecinţele
dăunătoare. Pericolul este fortuit când declanşarea sa nu se datorează nici
intenţiei, nici culpei celui aflat în stare de necesitate ;
— evitarea pericolului să nu fi fost posibilă decât prin săvârşirea
unei fapte ilicite;
— cel ameninţat cu pericolul iminent şi fortuit să nu aibă obligaţia
legală de a-l înfrunta ;
— când este vorba de salvarea unor bunuri cu preţul sacrificării altora,
bunul sacrificat să nu fie mai important decât cel salvat. În domeniul dreptului
penal, nu este considerată în stare de necesitate persoana care în momentul
săvârşirii infracţiunii şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.40
c) Constrângerea fizică şi constrângerea morală — constă în
presiunea de neînvins exercitată de o forţă asupra unei persoane care astfel
este determinată să comită o faptă ilicită.
40
A nu se confunda acest înţeles al expresiei „starea de necesitate” cu un alt înţeles al său,
şi anume cu situaţia specială care poate fi proclamată în anumite împrejurări grave, cum ar
fi calamităţile naturale, tulburările sociale grave etc., în interesul apărării ţării ori a ordinii
publice sau a securităţii statului. În această accepţiune „starea de necesitate” nu este o
cauză care exonerează de răspundere juridică ci o situaţie sau stare proclamată de organele
puterii centrale de stat, cu valabilitate temporară pentru întreg teritoriul statului ori numai
pentru anumite zone ale acestuia.
68 Ion Mihai MOROŞAN

Săvârşirea faptei ca urmare a constrângerii fizice este independentă


de voinţa autorului ei şi deci, îl exonerează de răspundere. Constrângerea
morală este presiunea exercitată asupra psihicului unei persoane prin
ameninţarea cu un pericol grav pentru ea sau pentru altă persoană, pericol
ce nu poate fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte ilicite.
d) Cazul fortuit (forţă majoră) — este împrejurarea de fapt,
neaşteptată, imprevizibilă şi de neînlăturat, care face ca o acţiune sau o
inacţiune a unei persoane să producă efecte ilicite.
De exemplu, împrejurarea care pune debitorul în imposibilitatea
absolută de a-şi îndeplini obligaţiile, sau determină o persoană să
săvârşească o faptă interzisă de lege. Asemenea împrejurări ar putea fi: o
calamitate naturală (inundaţiile, incendiile, cutremurele etc.) ; sau, un alt
fenomen natural care se răsfrânge asupra persoanei (îmbolnăvirea gravă,
accidentarea etc.) ; sau, un fenomen social (război, revoluţie, grevă etc.).
Forţa majoră constituie deci o cauză care exonerează de răspundere.
Pentru aceasta însă, atât forţa majoră, cât şi imposibilitatea de a o înlătura
trebuie să fie cu totul independente de orice conduită culpabilă a persoanei
care urmează să fie angajată în răspunderea juridică respectivă. Astfel,
dacă înainte de a fi intervenit forţa majoră, debitorul a fost pus în întârziere,
el nu mai poate beneficia de condiţiile exonerării de răspundere, deoarece
el trebuia să execute obligaţia înainte de a fi apărut forţa majoră. Tot aşa,
forţa majoră nu exonerează de răspundere dacă debitorul şi-a asumat prin
contract consecinţele unei asemenea împrejurări.
e) Iresponsabilitatea — constă în situaţia în care persoana care
săvârşeşte actul ilicit, în momentul săvârşirii ei, nu-şi poate da seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu poate fi stăpână pe ele, fie din cauza
alienării mintale, fie din alte cauze, care îl fac incapabil de a raţiona şi de
a acţiona în consecinţă. De exemplu, minorul sub 14 ani.
f) Beţia involuntară - Beţia constă în intoxicarea cu alcool sau alte
substanţe, care conduc la tulburări neuropsihice şi fizice ale
comportamentului uman.
Starea de beţie care este rezultatul unui consum voit şi conştient de
substanţe susceptibile de a o produce (beţia voluntară), nu înlătură
răspunderea penală. Starea de beţie în acest caz poate constitui o
circumstanţă agravantă, dacă este provocată înadins, pentru a putea săvârşi
mai uşor o infracţiune sau pentru a o invoca în scopul uşurării pedepsei,
sau dacă locul şi condiţiile în care s-a produs fapta impuneau măsuri sporite
de securitate a muncii ori în alte situaţii asemănătoare.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 69

Beţia în timpul exercitării unei activităţi sociale, program de lucru,


conducerea unui autovehicul pe drumurile publice etc. poate constitui prin
ea însăşi, o faptă ce atrage răspundere juridică.
g) Eroarea de fapt — constă în reprezentarea falsă de către o persoană
a realităţii, cu prilejul încheierii unui act juridic ori a săvârşirii unei acţiuni.
Dacă reprezentarea greşită, falsă, se referă la situaţii sau împrejurări obiective,
eroarea se numeşte a fi „de fapt”, iar dacă se referă la existenţa, inexistenţa
sau înţelesul unei norme juridice, ea se numeşte „eroare de drept”.
Pentru răspunderea juridică are importanţă numai eroarea de fapt.
Eroarea de drept nu are nici o influenţă asupra validităţii unui act sau fapt
juridic, potrivit principiului „nemo censetur legem ignorare”, adică nimeni
nu poate invoca necunoaşterea legii.
Eroarea de fapt constituie o cauză care exonerează de răspunderea
penală, contravenţională sau disciplinară şi, cu unele excepţii, de
răspunderea civilă, ca o consecinţă a lipsei vinovăţiei. Dacă însă eroarea
este consecinţa propriei culpe — nepregătirea profesională
corespunzătoare, neînsuşirea corectă a unor cunoştinţe necesare exercitării
unei activităţi etc., atunci eroarea nu duce la exonerarea de răspundere.
Cu privire la actele civile, se face deosebire între „eroarea obstacol”
şi „eroarea viciu de consimţământ”.
Eroarea obstacol priveşte natura însăşi a actului ce urmează a fi
încheiat. De exemplu, o parte consideră că încheie un act de vânzare-
cumpărare, iar cealaltă parte consideră că este un act de donaţie. Întrucât
în nici una din aceste situaţii nu s-a putut forma acordul de voinţă, actul
respectiv este lovit de nulitate absolută.
Eroarea de viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului
convenţiei respective sau persoana. Prin substanţa obiectului se înţelege
totalitatea însuşirilor considerate de părţi ca având un rol determinant pentru
încheierea actului. Dacă eroarea se referă însă la valoarea obiectului, acea
eroare este viciu de consimţământ numai în cazul în care actul este anulabil
pentru leziune. Leziunea este paguba materială pe care o suferă o parte
contractantă prin faptul că valoarea obligaţiei asumate este vădit
disproporţionată faţă de valoarea prestaţiei celeilalte părţi. Acţiunea prin
care partea prejudiciată în acest fel poate cere, în condiţiile legii, anularea
actului pentru leziune se numeşte „acţiune de resciziune”.
Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ când se
referă fie la identitatea însăşi a persoanei, fie la calităţile substanţiale ale
70 Ion Mihai MOROŞAN

acesteia, a căror luare în considerare a fost determinantă pentru încheierea


actului respectiv.
h). Exercitarea unui drept sau obligaţii legale - În anumite situaţii,
când prin exercitarea unui drept sau obligaţii legale se produc prejudicii
altora, fapta îşi pierde caracterul ilicit operând exonerarea de răspundere.
De exemplu, îndeplinirea unui ordin de serviciu, distrugerea sau degradarea
de bunuri de către pompieri în timpul unei intervenţii la un incendiu, apariţia
riscului normal, previzibil în manipularea unor bunuri fragile, perisabile
sau alterabile etc.
Condiţiile exonerării de răspundere în cazul exercitării unui drept
sau a unei obligaţii legale constau în :
— acea obligaţie sau drept exercitate să existe în mod efectiv ;
— fapta să corespundă unei necesităţi reale ;
— prejudiciul produs să nu fi fost consecinţa executării necorespun-
zătoare a obligaţiei sau dreptului respectiv41.

41
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 201-203.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 71

TEMA 2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL.


2.1. Dreptul Constituţional ca ştiinţă şi ramură de drept.
2.2. Constituţia – Legea Supremă a statului.
2.3. Exercitarea suveranităţii naţionale
2.4. Cetăţenia Republicii Moldova.
2.5. Autorităţile publice.

2.1. Dreptul Constituţional ca ştiinţă şi ramură de drept.


Cuvântul “constituţie” derivă din “constitutio”, care în limba latină
înseamnă “aşezare cu temei”, “starea unui lucru”. Termenul comun a fost
folosit în dreptul roman pentru a desemna legile care emanau de la împărat,
indiferent de domeniul lor de reglementare. Constituţia, aşa cum este înţeleasă
acum, cuprinde ansamblul normelor juridice, prin care se stabileşte modul
de instituire, organizare şi funcţionare a puterii publice, limitându-se totodată
exercitarea acesteia, prin garantarea colaborării şi controlului între autori-
tăţilor publice, precum şi prin respectarea drepturilor personalităţii.
Nevoia de a studia sistematic constituţiile a făcut ca, la sfârşitul seco-
lului al XVIII-lea să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul constituţional.
Prima catedră de drept constituţional a apărut în Italia, la Ferrara, în
1796, fiind urmată de alte două la Pavia şi Bologna. Ulterior, în 1834 fost
înfiinţată şi la Paris o catedră de drept constituţional. Termenul de “drept
constituţional” s-a răspândit odată cu elaborarea diferitelor constituţii scrise
şi în restul Europei, afară de Germania sau Austria, unde disciplina de
studiu a purtat denumirea “drept de stat”. Prima Constituţie scrisă din
lume a fost Constituţia Americană numită la Filladelphia În 1787.
În România, studiul constituţiei s-a făcut, la început, împreună cu
studierea dreptului administrativ, sub titulatura de “drept public”, primul
curs fiind ţinut la Academia Mihăileană, în 1837. Patruzeci de ani mai târziu,
Simion Bărnuţiu era, la Iaşi, titularul catedrei de “Drept public al românilor”.
Dreptul constituţional este o ramură de drept si totodata o ştiinţă
juridică apartinatoare dreptului public. Dreptul constituţional – dreptul
care formuleaza principii, organizează proceduri şi consolidează în
instituţii, regimul politic al unei ţări prin norme juridice specifice.
În sistemul dreptului dreptul constituţional ocupă o poziţie supraor-
donată, justificată atât de elemente de fond, cât şi de elemente de formă.
Dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale
72 Ion Mihai MOROŞAN

în stat, impunându-se celorlalte ramuri de drept. De aceea normele de


drept constituţional cunosc forme deosebite de adoptare şi trebuie să fie
respectate de toate autorităţile publice nu numai în aplicarea dreptului,
dar şi în elaborarea de norme aparţinând celorlalte ramuri de drept.
Obiectul dreptului constituţional este alcătuit din acel relaţii sociale
care se nasc în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii. Bazele
puterii sunt factorii economici şi sociali, elemente exterioare statului, care
generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Bazele organizării
puterii sunt teritoriul şi populaţia, elemente ce configurează structura şi
atribuţiile autorităţilor publice.42
Subiectele dreptului constituţional sunt poporul, statul, organele
statului, asociaţiile politice, cetăţenii, străinii şi apatrizii.
Normele de drept constituţional reglementează relaţii sociale ce apar
în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii43. Aceste
norme sunt cuprinse în Constituţie şi în celelalte izvoare formale ale
dreptului constituţional.
Normele constituţionale pot fi imparţite în 2 categorii:
-norme constituţionale care au legatură directă cu fenomenul politic
şi formele lui de manifestare
-normele constituţionale care nu au legatură directă cu fenomenul
politic (dreptul la viaţă, libertatea persoanei etc.)
Pentru dreptul constituţional prezintă interes şi clasificarea după
criteriul gradului şi al intensităţii incidenţei acestora, care împarte normele
juridice în norme-principii (cardinale), norme cu o valoare axiomatică ce
apar ca adevărate postulate juridice şi pe care le găsim în constituţii sau în
declaraţii, şi norme-mijloace, care asigură traducerea, în limbajul specific
dreptului a cerinţelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale44.
O altă posibilă clasificare45, nu foarte diferită de cea enunţată anterior,
împarte normele de drept constituţional în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme
cu aplicaţie nemijlocită. Prima categorie include normele cu valoare de
principiu, care trebuie, pentru a fi puse în aplicare la cazuri concrete să fie

42
Muraru, I., Tănăsescu, Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina
Lex, 2001, p. 31.
43
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., p. 23.
44
Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck, 2002, p. 156.
45
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., pp. 39-40.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 73

dezvoltate de celelate ramuri ale dreptului. De exemplu, prevederile constituţio-


nale referitoare la dreptul de proprietate sunt dezvoltate în Codul civil. Normele
cu aplicaţie nemijlocită pot constitui temeiul juridic al unui act administrativ sau
jurisdicţional în executarea legilor sau în aplicarea dreptului la cazuri de speţă.
Izvoarele dreptului constituţional sunt:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994
2. legile constituţionale - normele cuprinse in Constituţie şi de
modificarea a ei
3. legile organice – daca au ca obiect materii constituţionale
4. legile ordinare - daca au ca obiect materii constituţionale
5. decretele Preşedintelui RM
6. hotarârile şi regulamentele Guvernului şi a Parlamentului
7. ordonantele ministerelor daca au ca obiect materii constitutionale
8. tratate internationale la care Moldova este parte dacă au ca obiect
materii constituţionale
9. hotărârile Curţii Constituţionale
10. actele emise de organele administraţiei publice locale – daca au
ca obiect materii constitutionale.
Orice disciplină ştiinţifică trebuie să aibă un obiect propriu de
reglementare, deosebit de specificul sau de obiectul altor discipline
ştiinţifice. Obiectul de studiu specific nu este suficient pentru a determina
o ştiinţă, fiind necesară şi o metodă proprie.
Obiectul disciplinei drept constituţional şi instituţii politice constă în
studiul raporturilor sociale reglementate în principal de constituţie, lege funda-
mentală care cuprinde reguli privitoare la forma de stat, la forma de guvernă-
mânt, la organizarea şi funcţionarea parlamentului, la raporturile acestuia cu
celelalte organe ale puterii de stat, precum şi la drepturile şi îndatoririle funda-
mentale ale cetăţenilor. De asemenea, disciplina studiază instituţiile politice.
Prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, care aparţin unei ramuri
de drept, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi
asigură unitatea şi permanenţa. Ex: instituţia proprietăţii, instituţia căsătoriei,
instituţia contractului etc. Instituţiile politice sunt instituţiile relative la putere
care cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele
privitoare la această realizare (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul).
Metodele utilizate în doctrina dreptului constituţional46 sunt metoda
46
Drăganu, Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice : tratat elementar. Bucureşti:
Lumina Lex, 1998, p. 35.
74 Ion Mihai MOROŞAN

exegetică, metoda analitică-sintetică şi metoda rezultată din îmbinarea celor


două metode cu metodele şi tehnicile sociologice de cercetare.
Metoda exegetică constă în utilizarea interpretării gramaticale şi
logice, în scopul de a stabili înţelesul diferitelor texte de legi. Carenţele
metodei sunt: cercetarea devine un simplu comentariu, fară să analizeze
cauzele fenomenelor juridice şi raporturile lor cu alte fenomene sau legi
sociologice care le guvernează; metoda îndepărtează de la realităţile sociale,
prin căutarea sensului legii, juristul riscând să transforme ştiinţa dreptului
într-un exerciţiu de logică formală.
Metoda analitică-sintetică se bazează pe analiza diferitelor norme
juridice în vigoare, în scopul de a găsi principiul juridic ce le stă la bază.
Odată descoperite, aceste principii sunt studiate comparativ, stabilindu-se
caracterele lor specifice, pentru ca apoi, pe cale de sinteză, să se desprindă
din ele un număr de principii superioare, care guvernează o materie
determinată a dreptului. Principiile sunt utilizate în cele din urmă pentru a
interpreta celelalte dispoziţii constituţionale.
Urmare a dezvoltării cercetării sociologice, a perfecţionării tehnicilor
de investigare a fenomenelor de masă şi a importanţei crescânde dobândite de
ştiintţele politice, doctrina modernă a dreptului constituţional întregeşte analiza
pur juridică a instituţiilor juridice şi politice, efectuată prin aplicarea metodelor
exegetică şi analitică-sintetică, cu una de natură sociologică şi politică. O justă
înţelegere a fenomenlor juridice nu este posibilă fără studiul atent al cauzelor
economice, sociale şi politice, al convingerilor sau reprezentărilor colective
care îşi spun cuvântul în geneza normelor de drept şi le determină conţinutul.
Locul unei ramuri într-un sistem de drept este dat de importanţa rela-
ţiilor sociale reglementate şi de valoarea formelor juridice prin care voinţa
guvernanţilor devine drept.47
Dreptul constituţional român reglementează cele mai importante relaţii
sociale, care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Guvernanţii, desemnaţi în urma unor alegeri libere de către guvernaţi,
organizează întreaga viaţă a statului, în limitele stabilite de legea fundamentală.
Importanţa relaţiilor sociale reglementate impune ca reglementarea
să se facă prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice, exemplul
cel mai elocvent fiind constituţia, legea fundamentală a ţării.
Cele două aspecte evidenţiate mai sus conferă dreptului constituţional
importanţă maximă.
47
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., p. 47.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 75

Consecinţele ce decurg din situarea dreptului constituţional în vârful


ierarhiei ramurilor de drept aparţinând unui sistem vizează, în primul rând,
obligativitatea conformităţii normelor celorlalte ramuri de drept cu normele
constituţiei, şi, în al doilea rând, modificarea normelor ramurilor de drept
atunci când prevederile constituţionale care reglementează relaţii sociale
în domeniul acelor ramuri se modifică.48

2.2. Constituţia – Legea Supremă a statului.


Concepţiile asupra constituţiei au variat de la o epocă istorică la altă.
Este motivul pentru care, în conturarea noţiunii pot fi întâlnite unele dificultăţi,
doctrina îmbrăţişând mai multe definiţii, unele descriptive, altele analitice.
În literatura de specialitate49 îndreptăţit s-a afirmat că, pentru a deter-
mina corect categoria de constituţie, trebuie să o abordăm atât din punct
de vedere politic, cât şi din punct de vedere juridic. Din punct de vedere
politic, constituţia: realizează sinteza evoluţiei societăţii, exprimând în
acelaşi timp şi aspiraţiile colectivităţii constituite în stat; consacră o anumită
formă de organizare a societăţii; determină şi garantează drepturile şi
libertăţile individuale, limitând acţiunea puterii statale în raport cu cetăţenii.
Din punct de vedere juridic, în definirea constituţiei trebuie să avem în
vedere atât criteriul material, de conţinut, cât şi pe cel formal, care determină
condiţii speciale de adoptare, modificare şi abrogare, şi stabileşte ierarhia
actelor normative în sistemul dreptului.
Conţinutul constituţiei este complex şi variază de la o ţară de alta,
fiind exprimat prin norme care reglementează cele mai importante relaţii
în stat, stabilind: caracterele statului; principiile instituirii, organizării şi
exercitării puterii de stat; drepturile personalităţii; autorităţile publice care
contribuie în mod esenţial la exercitarea puterii de stat.
Caracterul de lege fundamentală al constituţiei derivă din conţinutul
şi calitatea normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se
referă la principiile esenţiale pentru toate domeniile vieţii statale. De aceea
legea fundamentală constituie baza juridică a întregii legislaţii şi temelia
întregii organizări statale.50 Constituţia, în majoritatea statelor cunoaşte
forme deosebite de adoptare, modificare şi abrogare. Constituţia se impune
celorlalte legi, fiind în vârful ierarhiei sistemului de drept. Întregul edificiu
48
Idem, p. 48.
49
Deleanu, I. Instituţii şi proceduri constituţionale. Arad: Servo-Sat, 2001, p. 131.
50
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., p. 56.
76 Ion Mihai MOROŞAN

juridic se construieşte pornind de la prevederile constituţionale care se


impun atât autorităţilor publice, cât şi tuturor actelor normative.
În concepţia mai multor savanţi jurişti, Constituţia poate fi conside-
rată ca fiind legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,
investite cu forţă juridic supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii51.
La modul general, constituţiile pot fi clasificate în constituţii cutu-
miare (nescrise) şi constituţii scrise.
Constituţia cutumiară este formată din tradiţii, obiceiuri, practici
nescrise care reglementează modul de organizare şi funcţionare a organis-
melor de guvernare şi raporturile dintre ele, drepturile şi libertăţile omului,
deci relaţii sociale fundamentale. Acestora li se adaugă acte normative
care au ca obiect aceeaşi sferă de relaţii sociale, fapt ce le conferă valoare
constituţională, fără a fi însă sistematizate într-o constituţie.
Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării sale, suplă,
pentru că se cristalizează în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă şi
exprimă fie voinţa monarhului, fie interese sociale generale sau de grup. Cutuma
evoluează odată cu transformările ce se produc în viaţa politică a statului.
Marea Britanie este exemplul elocvent de ţară în care funcţionează
un sistem constituţional bazat pe cutumă. Sistemul britanic cuprinde trei
categorii de norme:
- cutumele sancţionate de judecător;
- obiceiurile;
- statutele – legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate
de Parlament: Magna Charta Libertatum (1215), Bill-ul drepturilor.
Unii autori consideră că apariţia constituţiei scrise a fost un rezultat al
luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva
absolutismului feudal52. Regula de drept scrisă are şi avantajele clarităţii şi
preciziei. Prin intermediul ei se stabileşte cadrul de organizare a puterilor şi se
sancţionează abuzurile puterii. Guvernaţii, studiind legea fundamentală, au
posibilitatea pot să cunoască prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor, drepturile
şi libertăţile fundamentale pe care le au precum şi modalităţile de exercitare şi
de apărare ale acestora. Astfel, guvernaţii pot să limiteze acţiunile guvernanţilor,
împiedicând abuzurile generate de exercitarea discreţionară a puterii.

51
Idem, p. 58
52
Idem, p.150
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 77

Formalismul constituţional este deosebit de important. Dacă redac-


tarea unui text constituţional nu este clară şi normele au caracter ambiguu
pot apare dificultăţi de interpretare, tensiuni politice şi conflicte sociale.
Constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra
celorlalte reguli juridice. Această supremaţie se asigură prin controlul
constituţionalităţii legilor şi a altor acte cu conţinut normativ.
De constituţiile scrise sistematice se deosebesc actele constituţionale,
al căror obiect nu îl constituie ansamblul relaţiilor sociale specifice ramurii
dreptului constituţional, ci doar unul sau câteva fragmente din acest tot.
În doctrină se admite că există două genuri de constituţii scrise:
- constituţii clare şi scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi
reguli esenţiale privind modul de constituire a organelor statului şi rapoturile
dintre acestea, precum şi îndatoririle cetăţeneşti – Constituţia Statelor Unite
ale Americii are doar 7 articole, completate de o serie de amendamente;
- constituţii foarte lungi dar complicate, care reglementează şi instituţii
juridice trăgându-şi seva din alte ramuri de drept: proprietatea, arestarea
preventivă, ocrotirea familiei, etc – exemplul poate fi Constituţia României,
Federaţiei Ruse, Republicii Moldova, etc.
Constituţiile scrise pot fi flexibile (suple) sau rigide.
Constituţiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de con-
duită pe care le conţin au aceeaşi forţă juridică ca şi legile ordinare, putând
fi modificate conform procedurii legislative obişnuite. Astăzi, constituţiile
flexibile sunt foarte rare (Noua Zeelandă).
Constituţiile rigide sunt legile fundamentale cu forţă juridică superioară,
care se modifică după o procedură mai elaborată decât în cazul legilor ordinare.
Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt53:
- condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;
- votul referendar la care trebuie supusă constituţia, după adoptarea
de către Parlament;
- dispoziţiile constituţiei declarate nerevizuibile.
Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:
- abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate
în vigoare înaintea constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;
- declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu
legea fundamentală.

53
Drăganu, T., op. cit., pp. 47-49.
78 Ion Mihai MOROŞAN

Dacă dorim să caracterizăm după aceste criterii Constituţia Republicii


Moldova, atunci putem spune că ea este una scrisă şi rigidă.
Conţinutul şi scopurile constituţiei au determinat o formă specială de
adoptare, care să pună în valoare supremaţia şi deosebirile faţă de alte legi.
Adoptarea constituţiei este un proces complex care cuprinde în
principal: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent să o adopte
şi modurile de adoptare.
Adoptarea constituţiei are lor în următoarele situaţii:
a) odată cu formarea unui stat nou
b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale
c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic
sau social economic care nu afectează esenţa statului sau a regimului politic
Într-o asemenea situaţie constituţia nu mai corespunde noilor realităţi
social-politice şi nu mai oferă cadrul de realizare efectivă, eficientă, în beneficiul
tuturor claselor sociale, intereselor generale sau a binelui comun al societăţii.
Iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să aparţină acelui organism statal,
politic sau social în măsură să cunoască cel mai bine evoluţia societăţii şi
perspectivele sale. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării
unui astfel de act normativ, iar altele nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând
din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Astfel iniţiativa poate
aparţine poporului, executivului sau parlamentului, sigur, în condiţii speciale
faţă de iniţiativa în cazul celorlalte legi.
De regulă constituţiile se adoptă de către puterea constituantă, adică
organul, care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a
adopta constituţia. Puterea constituantă poate fi originară, atunci când nu
există constituţie în vigoare, sau instituită, adică acea putere a cărei
organizare şi funcţionare este prevăzută de constituţie.
Constituţia parlamentară este adoptată de către parlament după o
procedură dinainte stabilită care include: iniţiativa, elaborarea proiectului,
discutarea publică a proiectului şi adoptarea proiectului de către parlament
cu majoritate calificată. Votarea constituţiei făcându-se de către un
parlament nou ales s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante.
Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directă a
cetăţenilor la guvernare a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor,
fiind considerat şi mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii
sau a unei legi.
Dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 79

care a adoptat-o. Autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după


felul constituţiei. Procedura de modificare a constituţiei este de regulă
asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.
Modificarea constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care
se modifică legile (constituţii suple sau flexibile) sau după alte reguli decât
cele întâlnite în cazul legilor ordinare (constituţii rigide).
Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea,
abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
De obicei, posibilitatea şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute
chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor
proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni
între diferitele forţe politice existente în societate care, fiind interesate să
iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar
putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Periculoasă este şi practica de a modifica oricând o constituţie,
posibilă în special în regimurile politice nedemocratice, când inţiativa
aparţine fie unui partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie
unui lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi
consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a-şi realiza anumite interese
de natură politică şi economică sau particulare.
Soluţia optimă este stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe
prin alegerea corectă a momentului revizuirii şi prin stabilirea clară a
conţinutului acesteia. În orice situaţie trebuie să primeze voinţa clară şi
expres formulată a poporului sau a reprezentanţilor săi.
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare
a acestora stabilind organul care propune modificarea, organul care votează
propunerea de modificare şi majoritatea cerută pentru adoptarea propunerii
de revizuire. Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare
importanţă, organului investit cu această prerogativă revenindu-i atribuţia
de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea
acestuia. În regimurile politice autoritare această prerogativă revine puterii
executive iar în cele democratice, dreptul de iniţiere a modificării
constituţiei aparţine poporului, care îl exercită prin referendum, sau
parlamentului. Procedura cea mai răspândită în practica constituţională
actuală este conferirea acestui drept şefului statului şi parlamentului care
acţionează împreună. Se realizează astfel un echilibru, nici unul dintre
două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii. În
80 Ion Mihai MOROŞAN

Republica Moldova revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de: a)un număr


de cel puţin 200 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot.
Cetăţeni care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel
puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în
fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative; b) un număr de cel puţin o treime de deputaţi în
Parlament; c) Guvern. Proiectele de legi constituţionale vor fi prezentate
Parlamentului numai împreună cu avizul Curţii Constituţionale, adoptat
cu votul a cel puţin 4 judecători.
Este necesar ca procedura de revizuire să fie clară şi precisă. O
asemenea cerinţă este o condiţie a bunei funcţionări a instituţiilor
constituţionale şi a încrederii între partidele politice precum şi a populaţiei
în instituţiile constituţionale.
În practica constituţională se întâlnesc şi cazuri în care modificarea
unor dispoziţii din constituţie este interzisă. Unele constituţii fixează un
anumit termen în care este interzisă revizuirea acestora.
Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. În practica
constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize
politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de
conducere. Constituţia e poate suspenda prin proclamarea stării de asediu,
a stării de război, a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi sau
prin lovituri de stat. Suspendarea constituţiei întemeiată pe ideea ilegalităţii,
în practică însă fiind justificată prin teoria necesităţii. Suspendarea totală
a constituţiei este o înlăturarea a ideii de constituţionalitate şi de legalitate.
Abrogarea constituţiei se produce atunci când se adoptă o nouă
constituţie.
Studiul constituţiilor moderne scoate la iveală existenţa unor formule
stereotipe şi a unor proceduri asemănătoare. Constituţiile se aseamănă atât
din punct de vedere al metodologiei tehnico-legislative cât şi din cel al
formulării unor instituţii juridice. Această asemănare este determinată de
obiectul comun de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale.
Majoritatea constituţiilor scrise cuprind:
- principiul suveranităţii naţionale, conform căruia poporul este
titularul suveran al puterii;
- principiul reprezentării, care statuează că poporul exercită prerogativele
suveranităţii sale prin intermediul unor organisme pe care le desemnează să
acţioneze în numele său şi să îl reprezinte pe plan intern şi extern;
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 81

- principiul separaţiei puterilor stabilind modul de constituire, organizare


şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
- valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea
naţională şi spirituală ale unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
- drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor precum şi
îndatoririle acestora faţă de stat.
Principiile şi normele constituţionale pot fi împărţite în trei mari
categorii:
1. principii şi norme constituţionale având rol determinant în stabilirea
şi funcţionarea organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei
statului;
2. dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti însoţite sau nu de
garanţii juridice ale exercitării acestora;
3. dispoziţii constituţionale care nu au legătură directă cu procesul
de guvernare.
Constituţiile mai conţin şi dispoziţii finale şi tranzitorii care se aplică
pe o perioadă limitată şi au scopul de a reglementa trecerea de la o constituţie
la alta şi de a soluţiona un posibil conflict de legi. Ele nu mai sunt aplicabile
după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico
juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă, ca unitate de bază,
articolul. Articolele sunt grupate pe capitole şi titluri.
Dacă ne referim la Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie
1994, putem spune că ea este compusă din 7 titluri, structurate în 151 articole:
Titlul I - PRINCIPII GENERALE,
Titlul II - DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE, Titlul III - AUTORITĂŢILE PUBLICE,
Titlul IV - ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI FINANŢELE PUBLICE,
Titlul V - CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
Titlul VI - REVIZUIREA CONSTITUŢIEI,
Titlul VII - DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII.
Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege
şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are
putere juridică54 . Supremaţia constituţiei stabileşte locul ei în sistemul
54
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994), art. 7. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
82 Ion Mihai MOROŞAN

normativ, ţinând seama de ierarhia actelor normative, a sistemului de drept


şi de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. Supremaţia
constituţiei este o calitate a legii fundamentale care o situează în vârful
instituţiilor politico-juridice.
Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente politice şi juridice care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci şi în întregul
sistem social- politic al unei ţări. Legea fundamentală este determinată în
ultimă instanţă de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată.
Cauzele economice, sociale şi juridice determină, în cazul constituţiei,
un conţinut şi o formă deosebite. Ca lege, constituţia este expresia voinţei
guvernanţilor reprezentând poporul, voinţă condiţionată şi determinată de
contextul economic, social, politic şi cultural din societatea în care este edictată.
Supremaţia constituţiei se exprimă prin funcţiile sale. Exprimarea
voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Legătura dintre
constituţie şi putere este puterea organizată a guvernanţilor de a exprima
şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate.
Funcţiile constituţiei sunt determinate de funcţiile puterii al cărei conţinut
este dat de factorii economici, politici, sociali şi culturali. Deci,
fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se regăseşte în totalitatea
acestor factori care se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care
trebuie priviţi, în raport cu legea fundamentală, în indivizibilitatea lor.
Constituţia are o poziţie supraordonată faţă de celelalte legi, poziţie
determinată de conţinut, de forma de adoptare şi de puterea juridică. Ea
este parte integrantă a dreptului şi izvorul principal al acestuia, stabilind
principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de
drept îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii şi
numai în prevederile constituţiei. Normele acestor ramuri de drept trebuie
să fie conforme cu litera şi spiritul constituţiei. Încălcarea dispoziţiilor
constituţionale de către reglementările din celelalte ramuri ale dreptului
atrage nulitatea acestora din urmă, nulitate care se constată prin controlul
de constituţionalitate.
Supremaţia constituţiei beneficiază atât de garanţiile specifice
întregului drept, care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat,
cât şi de unele garanţii juridice specifice. Aceste garanţii sunt: controlul
general al aplicării constituţiei, controlul constituţionalitătii legilor,
îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 83

Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că


întreaga activitatea statală este organizată prin constituţie. Constituţia stabi-
leşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de
organe ale statului şi competenţa acestora. Exercitarea puterii de către
popor implică o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de
stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în confor-
mitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să fie
realizabil constituţia organizează un sistem complex şi eficient de control
al aplicării ei.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu constituţia şi cuprinde regulile privitoare
la organele competente să facă această verificare, procedura de urmat şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Controlul
constituţionalităţii legilor se poate clasifica utilizând mai multe criterii:
După criteriul organelor competente a exercita controlul, distingem
următoarele forme de control: controlul exercitat de un organ politic,
controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti şi controlul exercitat
de un organ unic, special şi specializat. Într-o altă opinie, după acest criteriu
distingem două forme: controlul exercitat de un organ politic şi controlul
exercitat de un organ jurisdicţional.
După criteriul momentului în care se exercită controlul, putem vorbi
despre control anterior intrării în vigoare (Franţa) a legii sau control
posterior (Germania, România)55 acestui moment.
După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei
constituţionale, distingem controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi
controlul la iniţiativa particularilor. Într-o altă opinie, se disting trei forme
de control: acţiunea populară, controlul la sesizarea unei instanţe ordinare
şi controlul la sesizarea autorităţilor politice.
După criteriul modului de control, distingem controlul pe cale de
acţiune (Republica Moldova) şi controlul pe cale de excepţie (SUA).
După criteriul reglementării, distingem controlul explicit şi controlul
implicit.
Controlul constituţionalităţii legilor la noi în ţară este centralizat,
exercitat de un organ al jurisdicţiei constituţionale unic, special şi
specializat – Curtea Constituţională a Republicii Moldova. El este exercitat

55
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pp. 267-273.
84 Ion Mihai MOROŞAN

posterior intrării în vigoare a legii pe cale de acţiune. În Republica Moldova


Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Ea
este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei. Curtea Constituţională a Republicii Moldova garantează
supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat
în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează
responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.
Întru exercitarea funcţiilor sale, Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi
hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova,
a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale
la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui
Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului,
demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de
Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova
de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor
juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiec-
ţilor prevăzuţi de Legea cu privire la Curtea Constituţională, conform căreia
Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un man-
dat de 6 ani, care sînt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se
supun numai Constituţiei.56Pentru numirea sa în funcţie, Judecătorii Curţii
Constituţionale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, o înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 15 ani în activitatea
juridică, în învăţămîntul juridic sau în activitatea ştiinţifică. Funcţia de
judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie
publică sau privată retribuită, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.

Doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al
56

Magistraturii, care aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia.


Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 85

Legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule,
din momentul adoptării hotărîrii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi atacate.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia asigură ca preve-
derile constituţionale să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul
acestei obligaţii fundamentale se găseşte în chiar conţinutul şi poziţia
constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constitu-
ţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în
vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

2.3. Exercitarea suveranităţii naţionale


Democraţia este forma de guvernământ în care puterea aparţine
poporului, care o exercită suveran prin corpul său electoral (ex. Alegeri)
sau dupa caz prin corpul său referendal (ex. Referendum). Democraţia
are mai multe forme:
a) democraţia directă
b) democraţia reprezentativă
c) democraţia semireprezentativă
d) democraţia semidirectă.
Democraţia directă este forma de guvernământ democratică în care
poporul se autoguvernează, legiuieşte el însusi şi tot el controlează exe-
cutarea legii. Această formă de democraţie nu a existat, nu există şi nici nu
va exista niciodată, fiind considerate o utopie.
Democraţia reprezentativă este democraţia reală şi autentică atunci
când în societate cei care işi doresc libertatea şi egalitatea ii domină pe cei
care işi doresc puterea. Regimul reprezentativ poate fi definit ca o formă
de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de către popor prin interme-
diul reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrîns ca ansamblu de autorităţi
publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea
politică) în numele lui57. În doctrina şi literatura juridică de specialitate
sau conturat doua concepţii, justificand tot atâtea sisteme de guvernamânt
reprezentative: - suveranitatea populară şi
- suveranitatea naţională.
Suveranitatea populară reprezintă dreptul poporului de a decide
asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor

57
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pp. 145-146.
86 Ion Mihai MOROŞAN

lui, precum şi de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea


în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea
poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului
legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa imediată a acestei
modalităţi de fundamentare a suveranităţii de stat, înţeleasă ca putere
instituţionalizată este aceea că exprimarea voinţei poporului suveran necesită
acordul tuturor membrilor acestuia (absolutism democratic). Rezultă că
puterea este inalienabilă, iar exercitarea ei trebuie realizată în mod direct şi
nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi
fiind revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de
naţiune, considerată ca persoană morală ce dispune de o voinţă proprie,
distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar, la timpul prezent,
voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi conform
unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenit de comun acord.
Suveranitatea naţională aparţine naţiunii, care însă nu poate să o exercite în
mod direct şi trebuie să îi delege exerciţiul în favoarea unor reprezentanţi.
Delegarea nu implică în mod absolut alegeri, ci se poate realiza şi prin alte
forme. Mandatul acordat însă, nu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii,
care nu au dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună deciziilor luate
de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma voinţelor individuale.
Suveranitatea naţională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea Parla-
mentului. Consecinţa dierctă constă în aceea că puterea de stat este unică,
inalienabilă şi indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă
prin intermediul adunării special desemnate în acest scop, care are un mandat
colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a membrilor săi.
Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţie
decât în situaţia în care se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la
dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă
sau nu o organizaţie proprie de stat care poate conduce la apariţia de noi
state. Bineînţeles că atunci, când naţiunea s-a constituit într-un stat,
suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat.
Este evidentă atât deosebirea cât şi legătura între suveranitatea de stat,
suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Suveranitatea de stat este
o caracteristică generală a puterii de stat. Raportat la evoluţia istorică a
conceptului de suveranitate, titularul puterii de stat suverane este poporul.
Suveranitatea ca trăsătură generală a statului, este supremaţia şi
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 87

independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca


voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului
suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea
suveranităţii în părţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea
împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil
al suveranităţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi
realizare a puterii ca putere suverană.
Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin indepen-
denţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a
puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia
cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură
a puterii de a nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale, de nici o
altă putere de stat străină. Aceasta nu poate duce la ideea că statele, în virtutea
suveranităţii ar putea avea comportări abitrare în viaţa internaţională.
Democraţia semireprezentativă şi democraţia semidirectă sunt acele
sisteme în care coexistă şi se realizează în diferită măsură principiul
reprezentativitatii si democratia directa.
Pornind de la Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova, adoptată
de Parlament la 23 iunie 1990, La 27 agust 1991 a fost adoptată Declaraţia
de independenţă a Republicii Moldova, conform cărea REPUBLICA
MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMO-
CRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL
FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU
IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN
SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.
Conform art. 1 şi 2 a Constituţiei Republicii Moldova din 199458, Republica
Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o
exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele
stabilite de Constituţie. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor,
nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească
nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de
stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.

58
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). În: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
88 Ion Mihai MOROŞAN

2.4. Cetăţenia Republicii Moldova


Cetăţenia este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social- economice, politice şi juridice dintre aceasta şi stat,
dovedind apartenenţa sa la un anumit stat şi atribuindu-i posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie şi de legile
ţării. Cetăţenia stabileşte între persoană şi stat o legătură juridico-politică
permanentă, care generează drepturi şi obligaţii reciproce dintre stat şi persoană.
Cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atît pe teritoriul Republicii
Moldova, cît şi în alte state, precum şi spaţiul în care nu există suveranitatea
nici unui stat. Dovada cetăţeniei Republicii Moldova se face cu buletinul de
identitate, cu paşaportul, cu certificatul de naştere în cazul copilului, sau cu un
certificat eliberat de organele competente. Cetăţenii Republicii Moldova sînt
egali în faţa legii, beneficiază în egală măsură de toate drepturile social-politice
şi economice. Numai cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a alege şi de
a fi ales, de a ocupa funcţii ce implică exercitarea autorităţii publice. Conform
art. 17 al Constituţiei Republicii Moldova nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.59
Dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: sistemul care are la
bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi sistemul care are la bază
principiul jus loci (dreptul locului). Aceste două moduri de dobândire a
cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate
de către state combinat sau separat, explicaţiile alegerii găsindu-se în
interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului
respectiv. Conform sistemului jus loci, copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Acest sistem este însă criticabil
deoarece, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul
este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului
respectiv, el fiind ataşat prin familia sa unui alt stat.
În sistemul nostru de drept au fost adoptate ambele sisteme – cel
care are la bază principiul jus loci şi cel care are la bază principiul jus
sangvinis. Cetăţenia în Republica Moldova este reglementată de Constituţia
Republicii Moldova din 1994, Legea cu privire la Cetăţenie nr.1024-XIV
din 02.06.2000 cu modificările şi completările ulterioare, şi legislaţia

59
Idem.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 89

internaţională la care a aderat ţara noastră. Conform definiţiei date de unii


autori „Cetăţenia Republicii Moldova determină relaţiile politice şi juridice
permanente dintre o persoană fizică şi statul Republica Moldova, care îşi
găseşte expresia în drepturile şi obligaţiile lor reciproce”.60
Conform legislaţiei în vigoare, cetăţeni ai Republicii Moldova sînt:
a) Persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul de
astăzi al Republicii Moldova şi urmaţii lor şi care la data adoptării legii cu
privire la Cetăţenie domiciliază pe teritoriul republicii Moldova.
b) Persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, dacă
s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, strămoşi s-a
născut pe teritoriul sus numit şi dacă nu sînt cetăţeni ai altui stat.
c) Persoanele care au dobîndit cetăţenia conform legislaţiei în vigoare.
Dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova. Conform art. 10 al Legii cu
privire la Cetăţenie nr.1024-XIV din 02.06.2000, cetăţenia se dobîndeşte prin:
1. naştere
2. recunoaştere sau repatriere
3. înfiere
4. redobîndire
5. naturalizare sau acordarea la cerere
1.Naştere . Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:
- născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii
copilului, este cetăţean al Republicii Moldova.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia
unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin
dacă statul acela nu acordă copilului cetăţenie.
- copilul găsit pe teritoriul republicii Moldova este considerat cetăţean
al ei, atît timp cît nu este dovedit contrariul, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.
2. Recunoaştere.
- sînt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.
- sînt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
nu sînt cetăţenia unui alt stat, dar care si-au exprimat dorinţa de a deveni
cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:

60
Negru, Boris. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Titlul II. Chişinău: Cartier,
1997, p. 109.
90 Ion Mihai MOROŞAN

a. persoanele unul dintre ai căror părinţi sau bunei s-a născut pe


teritoriul numit.
b. persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, urmaşii
lor, dacă domiciliază în mod legal pe teritoriul republicii Moldova.
c. persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii
Moldova începînd cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii săi.
3. Dobîndirea cetăţeniei prin înfiere.
- copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii Moldova
prin înfiere dacă înfietorul este cetăţean al republicii Moldova.
- Asupra cetăţeniei copilului înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean
al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord,
înfietorii. În cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra aparte-
nenţii copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinînd
cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vîrsta de 14
ani, se cere consemţămîntul lui, autentificat notarial.
4. Naturalizarea sau acordarea la cerere. Acest mod de dobîndire
a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele apatride care îşi
manifestă dorinţa de a se integra în societatea noastră.
Astfel persoana care solicită acordarea cetăţenii republicii Moldova
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) S-a născut şi domiciliază cu loc de trai permanent la data cererii nu
mai puţin de 10 ani pe teritoriul Republicii Moldova sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază aici permanent cel puţin ultimii 10 ani, sau în
cazul în care este căsătorit cu un cetăţean al Republicii de cel puţin 3 ani.
2) A împlinit vîrsta de 18 ani.
3) Are asigurate mijloace legale de existenţă pe teritoriul Republicii
Moldova.
4) Cunoaşte limba de stat
5) Cunoaşte bazele Constituţiei Moldovei.
6) Renunţă la cetăţenia altui stat dacă o are.
5. Reintegrarea sau redobîndirea. Persoanele care anterior au avut
cetăţenia republicii moldova pot fi reintegraţi la cerere în cetăţenia
Republicii Moldova Reintegrarea în cetăţenia Republicii Moldova se
autorizează în mod individual de către Preşedintele Republicii Moldova.
Cetăţenia Republicii Moldova nu se acordă persoanelor care:
1. au fost condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni
premiditate şi au antecedente penale sau se află sub urmărire penală la
momentul examinării cererii.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 91

2. au săvîrşit crime internaţionale, militare, sau crime împotriva umanităţii.


3. sînt implicaţi în activităţi teroriste.
4. sînt cetăţeni ai altui stat.
Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova.
În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova se deosebesc 2
temeiuri de pierdere a cetăţeniei:
1. renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova
2. retragerea cetăţeniei republicii Moldova
Renunţarea la cetăţenie este un mod amabil de rezolvare a unor
probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
Retragerea cetăţenie Republicii Moldova apare ca o sancţiune. Cetăţenia
Republicii Moldova poate fi retrasă în cazuri excepţionale în baza unei hotărîri
a Preşedintelui Republicii Moldova referitoare la o persoană care:
1. a dobîndit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos.
2. a săvîrşit o infracţiune gravă împotriva statului.
3. s-a înrolat în forţele armate ale unui stat străin.
4. s-a angajat într-o funcţie publică a u unui alt stat fără ştirea şi
consemţămîntul organelor de resort ale Republicii Moldova.
5. a săvîrşit crime împotriva umanităţii sau acte de genocid.
Retragerea cetăţeniei RM nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.
Pluralitatea de cetăţenii. În RM , pluralitatea de cetăţenii se permite:
1. copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia RM şi cetă-
ţenia unui alt stat.
2. cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd
această cetăţenie este dobîndită automat prin căsătorie.
3. copiilor cetăţeni ai RM care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în
urma înfierii.
4. dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor interna-
ţionale la care RM este parte.
5. în cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei
nu este posibilă sau nu poate fi rezonabilă cerută.

2.5. Autorităţile publice


Dicţionarul explicativ al limbii române moderne explică cuvîntul
autoritate ca un drept al cuiva, o putere de comandă, de a da dispoziţii sau
a impune cuiva ascultare; putere politică sau administrativă într-un stat,
instituţie, organ al puterii de stat.
92 Ion Mihai MOROŞAN

Autoritatea publică nu este o simplă autoritate învestită cu putere şi


care se bucură de un anumit prestigiu. În primul rînd, autorităţile publice,
direct sau indirect, sunt dependente de instanţa politică, juridică şi morală
absolută: poporul61.
În rîndul doi, cuvîntul public atestă că această autoritate este pusă la
dispoziţia tuturor, este o autoritate la care au acces toţi şi care s-a constituit
şi activează în favoarea tuturor.
Astfel fiind văzute lucrurile, putem defini autoritatea publică ca o insti-
tuţie politică, constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de
Constituţie cu anumită competenţă pentru a îndeplini anumite funcţii de guver-
nare a ţării şi care se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în societate62.
Clasificarea autorităţilor publice este o problemă discutabilă, deoarece
există mai multe criterii utilizate de unii sau alţi autori. Clasificarea este
necesară în scopul stabilirii locului cuvenit în ordinea constituţională a
tuturor autorităţilor publice în virtutea faptului că toate se află într-o strînsă
corelaţie şi interacţiune.
În raport cu sursa lor, autorităţile publice se clasifică în:
a. Autorităţi publice direct reprezentative (Parlament, Primarii, Con-
siliile locale) => toţi cei ce se bucură de o investitură populară.
b. Autorităţi publice indirect reprezentative (toţi cei care sunt investiţi,
desemnaţi, numiţi de autorităţile publice reprezentative sau organe ierarhic
superioare (Preşedintele, Judecătorii, Curtea Constituţională, Guvernul).
În raport cu funcţia pe care o îndeplinesc autorităţile publice pot fi:
a. Autoritate deliberativă
b. Autoritate guvernamentală
c. Autoritate prezidenţială
d. Autoritate judecatorească
e. Autoritatea jurisdicţiei constituţionale
f. Autoritatea constituită în Avocatul poporului
În raport cu nivelul la care acţionează autorităţile publice:
a. Autoritati publice centrale (Parlament, Presedinte, Guvern)
b. Autoritati publice locale (Primarii, Consiliile locale, raionale)
În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III este numit „Autorităţile
publice”63 şi nominalizează aceste autorităţi într-o ordine ce corespunde
61
Deleanu, Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Iaşi: Ed. Chemarea, 1993, p. 119.
62
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pp. 313-320.
63
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). În: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 93

separării puterilor în stat: puterea legislativă – parlamentul; puterea execu-


tivă – Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul; puterea jurisdicţională
– instanţele judecătoreşti; Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura.
Capitolul VIII din Constituţie, numit „Administraţia publică cen-
trală”, prin art. 107, 109, 112 întroduce noţiunile de administraţia publică
centrală şi de autorităţile administraţiei publice locale. Administraţia pub-
lică este o activitate de realizare permanentă a serviciilor publice, încredin-
ţată unui set de orgrane cu destinaţie specială. Acest set de organe se îmbină
armonios într-un sistem al administraţiei publice axat pe două nivele central
şi local. Unele organe din sistemul administraţiei publice deţin calitatea
de autorităţi, deoarece sunt învestite cu atribuţii prin care participă la
exercitarea puterii de stat (Guvernul, Preşedintele Republicii, consiliile
locale, primarii), se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în virtutea
învestirii, în mod direct sau indirect, de către popor.64
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Repub-
licii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. El este compus din
101 deputaţi. Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Parlamentul se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii
Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Mandatul Parlamentului se
prelungeşte pînă la întrunirea legală a noii componenţe. În această perioadă
nu poate fi modificată Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate
legi organice. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea
de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin
regulament, iar sursele financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în
bugetul aprobat de acesta.
Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor
deputaţilor aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. El poate fi revocat în
orice moment prin vot secret de către Parlament cu o majoritate de cel puţin
două treimi din voturile tuturor deputaţilor. Vicepreşedinţii se aleg la propunerea
Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare.
Şedinţele Parlamentului sînt publice. Parlamentul poate hotărî ca
anumite şedinţe să fie închise.

64
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pag. 313-320.
94 Ion Mihai MOROŞAN

Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:


a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative
pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele
şi în limitele prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor
internaţionale încheiate de Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra
ajutorului economic şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii
acordurilor privind împrumuturile şi creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de
lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la
interesele societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în
cazurile prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii iulie. A
doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii
decembrie. Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare sau
speciale, la cererea Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui
Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi.
În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului. Orice
mandat imperativ este nul. Deputaţii intră în exerciţiul mandatului sub
condiţia validării. Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a
Parlamentului nou ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incom-
patibilitate sau de deces. Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 95

oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.


Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Deputatul nu poate fi
reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă,
sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa.
Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului. Preşedintele
Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot
care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul
Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. Este ales
candidatul, care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.
Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează
al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului
descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici
un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri
repetate. Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova
nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data
alegerilor în noul Parlament. Procedura de alegere a Preşedintelui Republicii
Moldova este stabilită prin lege organică.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii
Moldova este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere
a fost validată depune în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel
tîrziu la 45 de zile după alegeri, următorul jurămînt: “Jur să-mi dăruiesc
toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile funda-
mentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a Moldovei”.
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se
exercită de la data depunerii jurămîntului. Preşedintele Republicii Moldova
îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Preşedintele
nou ales. Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Nici o persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decît pentru
cel mult două mandate consecutive.
96 Ion Mihai MOROŞAN

Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu


exercitarea oricărei alte funcţii retribuite. Preşedintele Republicii Moldova
se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Parlamentul poate hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvîrşeşte
o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie,
în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii
definitive a sentinţei de condamnare.
După consultarea majorităţii parlamentare, Preşedintele Republicii
Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi
numeşte, la propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la şedinţele Guver-
nului. El prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Preşedintele
Republicii Moldova poate consulta Guvernul în probleme urgente şi de
importanţă deosebită.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările
Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.
În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii
de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova,
după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul.
Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru
formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură. În cursul
unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate
fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii
Moldova, cu excepţia cazului nealegerii noului preşedinte şi nici în timpul
stării de urgenţă, de asediu sau de război.
Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la
negocieri, încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova şi
le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova
şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 97

diplomatice. Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de


acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în
Republica Moldova.
Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor
armate. Preşedintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală. În caz de
agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova
ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce,
neîntîrziat, la cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea
securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.
De asemenea Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi
următoarele atribuţii, ca:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă
azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra
problemelor de interes naţional;
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură,
judecătorii şi altor categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la
adoptarea hotărîrii definitive a Curţii Constituţionale;
j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
În cazul săvîrşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul
a două treimi din numărul deputaţilor aleşi. Propunerea de demitere poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntîrziat la cunoştinţa
Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi
Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz
de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă
a exercitării atribuţiilor sau de deces. Cererea de demisie a Preşedintelui
98 Ion Mihai MOROŞAN

Republicii Moldova este prezentată Parlamentului, care se pronunţă asupra


ei. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către
Preşedintele Republicii Moldova este confirmată de Curtea Constituţională
în termen de 30 zile de la sesizare. În termen de 2 luni de la data la care a
intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, se vor
organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă
sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea
temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru. Dacă persoana care
asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova săvîrşeşte
fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, el poate fi demis.
Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile. Preşedintele
Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei
legi, să o trimită, în termen de cel mult două saptămîni, spre reexaminare,
Parlamentului. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată
anterior, Preşedintele promulgă legea.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite
decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele
se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Decretele emise
de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale se contrasemnează de către
Primul-ministru.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice. În exercitarea
atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat
de Parlament.
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru,
viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii
Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul
pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii
liste a Guvernului. Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în
şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele
Republicii Moldova numeşte Guvernul. Guvernul îşi exercită atribuţiile din
ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 99

Moldova. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei,


Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-
ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea oricărei
alte funcţii retribuite. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Ea
încetează în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.
Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea
membrilor acestuia, respectînd atribuţiile ce le revin. În cazul imposibilităţii
Prim-ministrului de a-şi exercita atribuţiile sau în cazul decesului acestuia,
Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului
ca Prim-ministru interimar pînă la formarea noului Guvern. Interimatul pe
perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează, dacă Prim-
ministrul îşi reia activitatea în Guvern. În cazul demisiei Prim-ministrului,
demisionează întregul Guvern
Guvernul adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii. Hotărîrile se adoptă
pentru organizarea executării legilor. Hotărîrile şi ordonanţele adoptate
de Guvern se semnează de Prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărîrii sau
ordonanţei. Dispoziţiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea
activităţii interne a Guvernului.
Guvernul îşi exercită mandatul pînă la data validării alegerilor pentru
un nou Parlament. Guvernul, în cazul exprimării votului de neîncredere de
către Parlament, al demisiei Prim-ministrului sau a validării alegerilor pentru
un nou Parlament îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor
publice, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.
Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informa-
ţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Membrii
Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sînt obligaţi să răspundă la
întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi. Parlamentul poate
adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.
Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi
poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.
Iniţiativa de exprimare a neîncrederii se examinează după 3 zile de la data
prezentării în Parlament.
100 Ion Mihai MOROŞAN

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra


unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile
de la prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau
proiectului de lege, a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost, proiectul de
lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică
generală devine obligatorie pentru Guvern.
În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul
poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pînă la care
se pot emite ordonanţe. Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi
promulgate. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării
Parlamentului. Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în
termenul stabilit în legea de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage
încetarea efectelor ordonanţei. Dacă Parlamentul nu respinge proiectul de lege
privind aprobarea ordonanţelor, acestea rămîn în vigoare. După expirarea
termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor, acestea pot fi abrogate,
suspendate sau modificate numai prin lege.
Administraţia publică centrală de specialitate. Organele centrale de
specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în viaţă, în temeiul
legii, politica Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile
încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor. În scopul conducerii,
coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi
în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se
înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi.
Administraţia publică locală. Teritoriul Republicii Moldova este
organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi unitatea
teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi
declarate municipii. Localităţilor din stînga Nistrului le pot fi atribuite
forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special
adoptat prin lege organică. Capitala Republicii Moldova este oraşul
Chişinău. Statutul lui se reglementează prin lege organică.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se înte-
meiază pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării serviciilor
publice, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi ale
consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Autonomia
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 101

priveşte atît organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cît


şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Aceasta nu poate afecta
caracterul unitar al statului.
Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care,
fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi
inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele
competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în
interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi
cultural. Pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt garantate
toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii
Moldova. În unitatea teritorială autonomă Găgăuzia activează organe
reprezentative şi executive potrivit legii. Pămîntul, subsolul, apele, regnul
vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi
constituie totodată baza economică a Găgăuziei. Bugetul unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia se formează în conformitate cu normele stabilite în legea
care reglementează statutul special al Găgăuziei. Controlul asupra respectării
legislaţiei Republicii Moldova în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia se
exercită de Guvern, în condiţiile legii. Legea organică care reglementează
statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia poate fi modificată
cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament.
Autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală
în sate şi în oraşe, sînt consiliile locale alese şi primarii aleşi. Consiliile locale
şi primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome
şi rezolvă treburile publice din sate şi oraşe. Modul de alegere a consiliilor
locale şi a primarilor, precum şi atribuţiile lor, este stabilit de lege.
Consiliul raional coordonează activitatea consiliilor săteşti şi
orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes raional.
Consiliul raional este ales şi funcţionează în condiţiile legii. Raporturile
dintre autorităţile publice locale au la bază principiile autonomiei, legalităţii
şi colaborării în rezolvarea problemelor comune.
Autoritatea judecătorească. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai de instanţele judecătoreşti: prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile
de apel şi prin judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona,
potrivit legii, judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare
este interzisă. Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi
procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.
102 Ion Mihai MOROŞAN

Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi


inamovibili, potrivit legii. Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc
în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut
concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani.
După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie
pînă la atingerea plafonului de vîrstă, stabilit în condiţiile legii. Preşedinţii
şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sînt numiţi în funcţie de
Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, pe un termen de 4 ani. Preşedintele, vicepreşedinţii şi
judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o
vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. Promovarea şi
transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora. Sancţionarea
judecătorilor se face în conformitate cu legea. Funcţia de judecător este
incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia
activităţii didactice şi ştiinţifice.
În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sînt publice.
Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite
prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură. Procedura judiciară
se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau nu
vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret. În condiţiile
legii, procedura judiciară se poate efectua şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea persoanelor care participă la proces.
Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat
competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Este obligatorie
respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti,
precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării
sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive.
Consiliul Superior al Magistraturii este organul de autoadministrare
a puterii judecătoreşti şi este alcătuit din judecători şi profesori titulari
aleşi pentru o durată de 4 ani. Din Consiliul Superior al Magistraturii fac
parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei
şi Procurorul General.
Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea,
detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 103

de judecători. Modul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior


al Magistraturii se stabileşte prin lege organică.
Organul de supraveghere şi control în cadrul puterii judecătoreşti este
procuratura. Ea reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile
legii. Sistemul organelor Procuraturii cuprinde Procuratura Generală,
procuraturile teritoriale şi procuraturile specializate. Organizarea, competenţa
şi modul de desfăşurare a activităţii Procuraturii sînt stabilite prin lege.
Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propu-
nerea Preşedintelui acestuia. Procurorii ierarhic inferiori sînt numiţi de
Procurorul General şi îi sînt subordonaţi. Mandatul procurorilor este de 5
ani. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. În exercitarea
mandatului procurorii se supun numai legii65.

65
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). În: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
104 Ion Mihai MOROŞAN

TEMA 3. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI


ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE (2 ore)
3.1. Noţiuni generale din domeniul drepturilor omului.
3.2. Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.
3.3. Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
3.4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului în Republica
Moldova.
3.5. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor străini în
Republica Moldova.
3.6. Garanţii interne privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
3.7. Garanţii externe privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.

3.1. Noţiuni generale din domeniul drepturilor omului


O societate contemporană ce pretinde a fi considerată democratică este
de neconceput astăzi în afara problemei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Gradul de maturitate democratică a societăţii se măsoară cu grija
statului respectiv de a proteja ceea ce are mai sfânt orice individ, şi anume,
drepturile lui naturale, legate de viaţa şi libertatea lui personală.
În prezent în lume s-a statornicit deja o bază juridico-internaţională
solidă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Din noţiuni iniţial mai mult abstracte, declarative, integrate
fiind, de regulă, în dreptul intern al ţărilor membri ai comunităţii mondiale,
ele devin norme juridice ale fiecărui stat în parte. Actualmente este de
neconceput situaţia în care un oarecare stat s-ar detaşa de respectarea
elementară a drepturilor omului unanim recunoscute. O atare tentativă
imediat ar provoca reacţia cuvenită din partea celorlalte state, care prin
intermediul organismelor internaţionale ar lua măsuri concrete pentru
restabilirea drepturilor omului încălcate în ţara respectivă.
Democraţia este strâns legată de sistemul de protecţie a drepturilor
omului şi depinde direct de gradul de civilizaţie atins (adică, de un ansamblu
de factori istorici, sociologici, biologici, psihologici, economici etc.) de
societatea dată. Democraţia propriu-zisă constituie, de fapt, o revendicare
colectivă, dar totodată şi o limitare a drepturilor omului, în sensul
caracterului relativ al acestora, care dă posibilitate statelor de a limita
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 105

exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale în scopul protejării


drepturilor celorlalţi sau al societăţii democratice în ansamblu.
Republica Moldova, prin Constituţia adoptată în 1994, precum şi în
calitatea de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei a întreprins
deja măsuri concrete în vederea integrării statului în procesul european de
reglementare şi aplicare efectivă a drepturilor omului.
De cele mai multe ori pentru a fi concis, şi “drepturile omului”, şi
“libertăţile fundamentale” sunt marcate printr-un termen comun, şi anume,
“drepturile omului”, deoarece e vorba de unul şi acelaşi fenomen. Atât
dreptul, cât şi libertatea se prezintă ca o normă de comportare, fixată în
lege, a unei persoane sau a unui grup de persoane. Modul de realizare a
dreptului într-o măsură oarecare este reglementat prin lege. Pe când
libertatea adesea este considerată ca un domeniu de comportare a indi-
vidului, în care statul se obligă să nu se amestece.
Termenul “drepturile omului” a apărut mai evidenţiat în lexiconul
juridic în legătură cu războiul de independenţă a Statelor Unite ale Americii
şi Marea revoluţie burgheză din Franţa. În actele constituţionale ale timpului,
de rând cu “drepturile omului” apar şi “drepturile cetăţeanului”. La început
nu se făcea distincţie principială înntre termenii “drepturile omului” şi
“drepturile cetăţeanului”. Cu scurgerea timpului, însă, au început să se
evidenţieze sferele de “drepturi ale omului” şi “drepturi ale cetăţeanului”,
în cadrul primei conturându-se cele de ordin universal. Faptul acesta este o
dată în plus confirmat în Statutul ONU, unde nu se mai vorbeşte despre
“drepturile cetăţeanului”, ci numai despre cele ale omului, în general.
În prezent, în lume s-a încetăţenit concepţia universală privind
colaborarea între state în domeniul respectării drepturilor omului în baza
principiilor şi normelor dreptului internaţional unanim acceptate. Majori-
tatea tezelor acestei concepţii a căpătat o largă recunoaştere.
Primo, drepturile omului sunt indivizibile, interdependente şi interco-
nexibile. Ele sunt deopotrivă importante, constituind un tot întreg. Este
inadmisibil de a contrapune un drept sau libertate altora. Secundo, principiul
respectării drepturilor omului în calitate de principiu de bază al dreptului
constituţional nu vine în contradicţie cu alte principii stabilite de comu-
nitatea mondială, din contra, se îmbină armonios. Drepturile şi libertăţile
omului nu trebuie să fie folosite drept pretext pentru a atenta la pacea şi
securitatea popoarelor, la independenţa acelui sau altui stat, într-un cuvânt,
la fundamentul pe care a fost clădită însăşi ideea colaborării paşnice între
106 Ion Mihai MOROŞAN

popoarele lumii. Terţo, din principiul suveranităţii statului rezultă că


întreaga sferă de reciprocitate a statului dat cu propria populaţie constituie
în fond o problemă de ordin intern, reglementată la nivel naţional.
Motivul precum că statul e în drept să reglementeze în mod indepen-
dent raporturile sale cu propria populaţie de loc nu înseamnă că statul e în
drept să facă totul după bunul său plac. Orice stat este legat de anumite
obligaţii pe arena internaţională, şi, în primul rând, de cele ce ţin de
respectarea drepturilor omului. De aceea statul este obligat să ţină cont de
problema dată în reglementarea relaţiilor sale cu propria populaţie.
Potrivit normelor juridice internaţionale nimic nu poate împiedica
statul să remită organismelor internaţionale pentru examinare unele cazuri
ce se referă la încălcarea drepturilor unor persoane luate aparte. De regulă,
aceasta are loc în baza acordurilor internaţionale. Articole respective se
conţin în Protocolul la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice (1966), în Convenţia europeană cu privire la apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor lui fundamentale (1950), în Convenţia interamericană
cu privire la drepturile omului (1969). În toate aceste acte internaţionale
se prevede posibilitatea de examinare a plângerilor particulare (a unui
individ sau a unui grup de persoane) în organismele internaţionale.
Datorită importanţei deosebite, drepturile fundamentale, mai numite
şi naturale, ale omului sunt înscrise în acte speciale, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale, prin urmare, ca fiind recunoscute esenţiale.
Acestor drepturi li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. Cu alte
cuvinte, sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului cuprinde
drepturile naturale ale fiinţei umane, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea individului, drepturi indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane66. Civilizaţia umană a parcurs o cale istorică îndelun-
gată, evoluând constant spre o teorie a drepturilor omului care a făcut din
individul uman punctul central al dezvoltării sociale, transferând preocu-
pările pentru protecţia şi libera sa dezvoltare la nivel internaţional. Unul
din primele documente juridice, care reflectau drepturile omului în plan
sistematic, constituie Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale
Americii din 4 iulie 1776, mai fiind numită şi Declaraţia de la Virginia.67
66
Muraru, Ioan. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti, 1997, p. 174.
67
Denumirea de pe urmă se datoreşte plantatorului din statul Virginia Thomas Jefferson,
care fiind în fruntea unei comisii a congresului american, a elaborat textul declaraţiei sus-
numite.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 107

Declaraţia în cauză constituie primul act constituţional din istoria civilizaţiei


umane, în care şi-au găsit loc ideile privind suveranitatea poporului, dreptul
poporului de a-şi alege singur sistemul de guvernare.
Totodată vrem să menţionăm că profesorul V. Duculescu susţine că
primele documente constituţionale au apărut în Anglia, “Magna Carta”- dată
de Ioan fără de Ţară, la 15 iulie 1215, baronilor şi episcopilor englezi –
având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte
acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor , în această materie.
Următorul pas de încetăţenire a drepturilor şi libertăţilor omului l-a
constituit Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1789 şi mai ales
amendamentele ei, aprobate sub directa influenţă a Marii revoluţii burgheze
din Franţa de la 1789. O importanţă deosebită constituie primele 10
amendamente, reprezentate în Legea Drepturilor (Bill of Rights).
Pe o nouă treaptă a fost ridicată problema în cauză de către Marea
revoluţie burgheză din Franţa, în toiul căreia, la 26 august 1789 a fost
adoptată Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturile
fundamentale ale omului, confirmate în această Declaraţie şi anume dreptul
la proprietate, la libertate şi securitate personală, la rezistenţă contra
violenţei sunt actuale şi în zilele noastre, în pofida faptului că de la
proclamarea lor s-au scurs mai bine de două secole.
O reflectare mai amplă au căpătat drepturile omului în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată în cadrul Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite din decembrie 1948. Inspirată în mare parte
de juristul francez Rene Cassin, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi
viitor laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Declaraţia a fost adoptată în
unanimitate, cu excepţia abţinerii Uniunii Sovietice, Bulgariei, Cehoslo-
vaciei, Poloniei, României, Ungariei, Africii de Sud şi Arabiei Saudite.68
E lesne de înţeles, de ce anume aceste state, cu regimuri, în fond, totalitare,
nu s-au pronunţat pentru adoptarea actului istoric.
La insistenţa comunităţii mondiale drepturile omului au devenit
încurând o problemă a tuturor statelor, a întregii lumi. Preocupările pentru
promovarea în practică a drepturilor omului s-au concretizat pe plan
mondial în câteva documente de reală valoare. De rând cu Declaraţia Uni-
versală a Drepturilor Omului (1948) trebuie de menţionat Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional

68
Monchablon, Alain. Cartea cetăţeanului. Bucureşti, 1991, p. 201.
108 Ion Mihai MOROŞAN

cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966); Actul final


al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975);
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor
participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989);
Carta de la Paris (1990) etc.

3.2. Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale


ale omului şi cetăţeanului.
După cum s-a menţionat mai sus, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului şi-au găsit reflectare şi în constituţiile statelor concrete. Printre
criteriile de bază unanim recunoscute ce au stat la baza clasificării acestor
drepturi sunt domeniile de activitate vitală ale societăţii, în care individul
realizează propriile sale interese şi necesităţi. Potrivit acestor criterii pot
fi evidenţiate drepturi civile (personale), politice, economice, sociale,
culturale, ecologice, informaţionale etc.
În dreptul constituţional există mai multe puncte de vedere referitoare
la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel
drepturile cetăţeneşti sunt clasificate în drepturi şi libertăţi exercitate
individual sau personal şi libertăţile exercitate în grup69.
Susţinem clasificarea făcută de profesorul Cristian Ionescu şi credem
că are perfectă dreptate când susţine că “ în ceea ce priveşte clasificarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, se consideră, mai mult
din motive metodologice , de încadrare tipologică, că acestea pot fi cuprinse
în două categorii principale:
a) drepturi şi libertăţi civile şi politice;
b) drepturi social-politice şi culturale. Acestora li se adaugă aşa-
numitele drepturi din generaţia a treia. O asemenea clasificare a drepturilor
cetăţeneşti pare la prima vedere justificată , deoarece reflectă apariţia lor
cronologică. Însăşi documentele internaţionale de o importanţă fundamen-
tală, cum ar fi Declaraţia drepturilor omului, adoptată la ONU la 10 decem-
brie 1948, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi, respectiv,
drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această clasificare”70.
Drepturile civile (personale) reprezintă totalitatea de împuterniciri
ale individului, ce-i asigură individualitatea şi originalitatea lui în relaţiile
69
Deleanu, Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti, 1991, pp. 77-88.
70
Ionescu, Cristian. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor
politice. Vol. I. Bucureşti, 1997, p. 181.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 109

cu societatea. Din acest grup de drepturi fac parte dreptul la viaţă, demnitate
personală, dreptul la libertate şi inviolabilitate personală, dreptul la
inviolabilitatea vieţii private, la taină personală şi familiară, dreptul la
apărarea onorii şi a bunului nume, dreptul la corespondenţa secretă, a con-
vorbirilor telefonice, comunicărilor poştale, telegrafice şi de alt gen, de
asemenea secrete, dreptul la libera migrare, la alegerea locului de trai etc.
Drepturile politice determină posibilitatea participării oamenilor
(cetăţenilor) în administrarea statului şi societăţii. Drepturile politice includ
dreptul individului la cetăţenie, dreptul de a determina şi indica benevol
apartenenţa la naţionalitate concretă, dreptul la uniune, inclusiv dreptul
de a se uni cu alţi indivizi şi crea sindicate pentru apărarea propriilor
interese, dreptul de a organiza şi a participa la adunări, mitinguri, demons-
traţii, alte manifestaţii, dreptul de a participa la conducerea treburilor
statului nemijlocit sau prin intermediul reprezentanţilor săi, dreptul de a
alege şi de a fi ales, dreptul de a apela în organele statale etc.
Drepturile economice includ împuternicirile individului, ce reflectă
aspectele economice ale drepturilor naturale ale omului şi asigură totodată
individualitatea gospodărească a persoanelor în relaţiile reciproce ale aces-
tora, precum şi în relaţiile lor cu societatea. Printre drepturile economice ale
individului se enumără dreptul la proprietate privată, dreptul de a poseda,
folosi şi dispune de propria avere atât în mod individual, cât şi în comun cu
alţi indivizi, dreptul de a lua parte la proprietatea cooperatistă, acţionară, muni-
cipală, de stat, dreptul la activitatea de antreprenor, dreptul de a dispune liber
de propriile capacităţi de muncă, de a alege genul de activitate, profesia etc.
Drepturile sociale reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat
concret, într-o societate dată şi capacitatea acestora de a asigura individului
un nivel de viaţă decent şi protecţie socială. Cele mai de seamă drepturi
sociale sunt dreptul la muncă, asigurare socială, dreptul la locuinţă, dreptul
la odihnă, ocrotire a sănătăţii şi ajutor medical etc.
O deosebită importanţă pentru dezvoltarea multilaterală a individului
au drepturile lui culturale, care influenţează nemijlocit asupra relaţiilor
spirituale şi care condiţionează independenţa şi originalitatea în formarea
concepţiei spirituale a personalităţii. Acest grup de drepturi include dreptul
de a utiliza liber limba maternă, de alegere nestingherită a limbii de
comunicare, libertatea cultului, dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei
literare, artistice, ştiinţifice, tehnice şi altor genuri analogice, dreptul de
acces la valorile culturale etc.
110 Ion Mihai MOROŞAN

Tot mai insistent, îndeosebi în ultima vreme, se impun drepturile ecologice


care au drept obiectiv principal asigurarea condiţiilor de trai normale pentru
om pe Pământ, pe teritoriu concret. Potrivit standardelor internaţionale şi
regionale individul are dreptul la mediu ambiant favorabil, la informaţie veridică
privind starea mediului, la compensarea daunei provocată sănătăţii omului
sau averii lui din cauza infracţiunilor de ordin ecologic.
De asemenea nu mai puţin importante pentru individ sunt drepturile
informaţionale, care, luate în ansamblu, caracterizează noua epocă a dezvoltării
personalităţii şi societăţii. De modul cum sunt consolidate şi respectate aceste
drepturi depinde, în mare măsură, realizarea în genere a statutului juridic al
persoanei în societatea concretă dată. Printre drepturile informaţionale se
enumără libertatea gândirii şi a cuvântului, dreptul de a căuta, primi, transmite,
elabora şi răspândi informaţia pe orice căi legitime, libertatea mass-media.
Categorisirea de mai sus a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi-a găsit reflectare constantă în actele internaţionale şi, ca atare, a
căpătat un loc stabil în legislaţiile naţionale, ca fiind unanim recunoscute.
Dar aceasta de loc nu împiedică apariţiei noilor variante. Aşa, spre exemplu,
de pe la începutul anilor “70 în practica internaţională a căpătat răspândire
aşa-numita concepţie a “trei generaţii” ale drepturilor omului.
Noua variantă de clasificare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului se argumentează prin faptul că iniţial “drepturile omului”
presupuneau numai drepturile civile şi politice şi care au format “prima
generaţie” a drepturilor omului. După părerea autorilor concepţiei, ideea
drepturilor civile şi politice a luat naştere mulţumită revoluţiei americane şi,
mai ales, a celei franceze de la 1789, fiind mai apoi concretizată în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948, care a inclus în categoria
drepturilor civile şi politice dreptul la viaţă, la libertate, siguranţă personală,
dreptul de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut samovolnic, dreptul la un proces
echitabil, dreptul de a se bucura de prezumţia de nevinovăţie, interzicerea
sclavajului, a torturii, a tratamentelor inumane, crude, degradante etc.
Dar autorii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au mers mai
departe, incluzând în textul documentului, de rând cu principalele drepturi
civile şi politice ale omului, şi drepturi de ordin social-economic şi cultural
şi care au format categoria de drepturi din a doua generaţie, cele mai de
seamă fiind dreptul la muncă, la un salariu egal pentru o muncă egală, la
remunerare echitabilă, la protecţie împotriva şomajului, la protecţie socială,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă etc.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 111

Cele două categorii de drepturi au fost urmate de o a treia, care include


dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la mediu
înconjurător sănătos etc., denumite încă şi drepturi din generaţia a treia
sau drepturi de solidaritate. Această categorie de drepturi s-a impus mai
ales sub influenţa vădită a destrămării sistemului mondial al colonialismului
şi apariţia unui număr mare de state noi, care şi-au căpătat independenţa,
dar care nu dispuneau de potenţial economic şi militar pentru a se plasa de
rând cu alte state cu pondere politică şi economico-militară istoriceşte
demult afirmată pe arena mondială.
Drepturile popoarelor, indiscutabil, constituie drepturi colective, dar no-
ţiunea “drepturi colective” nu se limitează doar la drepturi din generaţia a treia.
Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului prevede nu numai
drepturi şi libertăţi ale individului într-o societate, dar şi îndatoririle lui
faţă de societate. Cu alte cuvinte, nu există drepturi fără îndatoriri71. În
cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul acestora este îndreptăţit să pretindă
statului să-i garanteze şi să-i respecte anumite drepturi. Dreptului
cetăţeanului de a pretinde statului o anumită conduită îi corespunde
obligaţia statului de a se conforma. Totodată, statul deţine dreptul, la rândul
său, să-i ceară cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri.
Îndatoririle individului sunt fixate în diferite forme, inclusiv în afara
ordinii juridice. Astfel, îndatoririle membrilor diverselor asociaţii publice
sunt determinate şi înscrise în statutele acestora, altele pot fi găsite în
regulamentele de ordine internă (instituţii, şcoli, universităţi etc.). Majoritatea
dintre ele sunt stabilite în strictă conformitate cu normele de drept constituite
în statul dat, fără a se limita la anumite domenii ale dreptului. Şi dreptul
constituţional îşi are propria arie de stabilire a îndatoririlor persoanelor faţă
de stat şi societate. Numai că spre deosebire de alte ramuri ale dreptului
naţional, Constituţia joacă aici un rol dublu. Pe de o parte, ca şi alte domenii
ale dreptului, ea fixează cercul de îndatoriri ale individului ca subiect al
raporturilor constituţionale de drept – îndatoririle persoanei în calitate de
alegător, deputat, membru al diverselor organe ale administraţiei de stat şi
ale organelor de autoadministrare publică, de deţinător al multor altor statute
de drept. Pe de altă parte, dreptul constituţional exercită şi o funcţie specifică
în ceea ce priveşte determinarea şi fixarea îndatoririlor omului şi cetăţeanului,
sau ceea ce numim îndatoririle fundamentale.

71
Muraru, Ioan, op. cit., p. 223-224.
112 Ion Mihai MOROŞAN

Spre deosebire de multe alte îndatoriri ale individului faţă de


colectivitate, cele fundamentale poartă un caracter universal, deci nu depind
de statutul de drept concret al persoanei în cauză şi, în sfârşit, sunt
consolidate la cel mai înalt nivel, la cel constituţional. În categoria
îndatoririlor fundamentale sunt incluse cele, ale căror exercitare asigură
funcţionarea normală a statului propriu-zis, a vitalităţii societăţii în
ansamblu. În raport de specificul fiecăreia unele îndatoriri cuprind toţi
indivizii, iar altele se răsfrâng doar asupra cetăţenilor Republicii Moldova.
În îndatoririle fundamentale înscrise în Constituţia Republicii Mol-
dova, ca de altfel, şi în absoluta majoritate a constituţiilor din lume, şi-au
găsit expresie cele mai de seamă cerinţe - responsabilitatea individului
faţă de societate, a cetăţeanului faţă de statul dat, atitudinea cuvenită a
cetăţeanului în ceea ce priveşte interesele statului şi a societăţii în întregime,
participarea activă în apărarea acestor interese. Doar se ştie că esenţa
cetăţeniei constă în totalitatea de drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi
reciproce ale omului şi statului.
Respectarea îndatoririlor fundamentale este asigurată prin măsuri de
ordin juridic şi public. Responsabilitatea pentru nerespectarea lor este în
raport cu caracterul încălcării, domeniile de relaţii la care se referă.
Legislaţia curentă prevede un sistem diferenţiat de măsuri cu referinţă la
responsabilitate. Spre exemplu, faţă de cetăţenii care au săvârşit încălcări
în ceea ce priveşte îndatoririle fundamentale, în unele cazuri stipulate în
lege pot fi aplicate măsuri de răspundere penală şi care pot atrage după
sine anumite limitări în posibilitatea de a dispune în deplină măsură de
libertăţile şi drepturile consfinţite în Constituţie.
Constituţia Republicii Moldova (art.19) acordă cetăţenilor străini şi
apatrizilor aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenilor Republicii
Moldova, exceptând doar unele cazuri, care, de altfel, sunt des întâlnite în
practica juridică internaţională, ca atare, se poate de afirmat cu certitudine,
în toate constituţiile din lume. De exemplu, art.7, alin.2 din Legea “Cu
privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova” prevede că aceştia “nu pot fi desemnaţi în funcţii sau antrenaţi
în activităţi pentru care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se cere
cetăţenia Republicii Moldova”.72 În dezvoltarea prevederii în cauză şi în
conformitate cu stipulaţiile art.16 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

72
Ibidem, pag.160.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 113

omului şi a libertăţilor fundamentale73, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950,


art.19, alin.1 al aceleiaşi legi stabileşte că cetăţenii străini şi apatrizii “nu
beneficiază de dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele legislative, executive
şi în alte organe eligibile, şi nici de a participa la sufragiu universal”, iar alin.2
al articolului dat stipulează imposibilitatea pentru cetăţenii străini şi apatrizi
domiciliaţi în Republica Moldova de a fi membri de partide şi de alte organizaţii
social-politice ce activează pe teritoriul ţării noastre. Şi, evident, că cetăţenii
străini şi apatrizii, ca nefiind cetăţeni ai Republicii Moldova, “nu pot satisface
serviciul militar în forţele armate ale Republicii Moldova”.74
Pe parcursul anilor, dar mai ales după terminarea celui de-al doilea
război mondial, a fost instituit un şir de organisme internaţionale mondiale
şi regionale care se preocupă de diverse aspecte privind respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dintre cele mai de seamă
se evidenţiază Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia mondială
pentru problemele învăţământului, ştiinţei şi culturii (UNESCO),
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM). Într-o măsură oarecare aceste
probleme se află în raza de competenţă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(OMS) şi a Organizaţiei pentru Produse Alimentare şi Agricole (OPAA).
De problemele drepturilor omului se preocupă de asemenea şi principalele
organizaţii regionale, ca, bunăoară, Consiliul Europei (CE), Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Statelor
Americane (OSA), Organizaţia Unităţii Africane (OUA) etc.
În conformitate cu Declaraţia Conferinţei de la Viena din 1993 şi
Programul de acţiune adoptat Adunarea Generală a ONU a hotărât să
numească Comisarul suprem al ONU pentru problemele drepturilor omului,
o dată în plus dovedind grija crescândă a comunităţii mondiale faţă de această
latură importantă din viaţa individului. Comisarul suprem are menirea de a
acorda statelor ajutorul necesar în rezolvarea echitabilă a diverselor probleme,
ce apar în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
În prezent funcţionează încă un şir de organe, care din punct de vedere
juridic nu depind nici de ONU, şi nici de alte organisme internaţionale.
Ele au fost create în urma convenţiilor internaţionale cu privire la drepturile
omului, în scopul efectuării controlului realizării prevederilor convenţiilor
în cauză. De regulă, aceste organe sunt alcătuite din experţi independenţi
73
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială.
Vol.I. Chişinău, 1998, pp. 341-358.
74
Legi şi Hotărâri… Vol. IV, p.161.
114 Ion Mihai MOROŞAN

(adică nu sunt responsabili pentru acţiunile lor în faţa guvernelor ţărilor pe


care le reprezintă), aleşi de către participanţii la convenţie. Drept exemplu
poate fi numit Comitetul pentru drepturile omului (alcătuit din 18 persoane),
prevăzut în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966);
Comitetul pentru lichidarea discriminării rasiale (18 persoane), prevăzut în
Convenţia internaţională privind lichidarea tuturor formelor de discriminare
rasială (1965); Comitetul de luptă cu torturile (10 persoane), prevăzut de
Convenţia pentru lupta cu torturile şi alte tratamente crude, inumane sau
degradante (1984); Comitetul pentru drepturile copilului (10 persoane),
prevăzut de Convenţia privind drepturile copilului (1989). Ca atare, aceste
organe pun în discuţie rapoartele de dare de seamă ale statelor semnatare cu
privire la realizarea stipulaţiilor convenţiei respective, în baza căreia a şi
fost format organul dat. În unele cazuri, însă, organele date sunt investite cu
dreptul de a examina de sine stătător plângerile privind încălcările
prevederilor din convenţiile corespunzătoare.

3.3. Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor


fundamentale ale omului.
Pentru reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului nu este suficientă doar proclamarea ataşamentului faţă de valorile
general umane, declararea lor drept obiective majore în edificarea unei noi
societăţi. La fel de importantă este susţinerea acestor intenţii prin fapte, prin
crearea unui mediu instituţional şi legal, prin crearea unor mecanisme
adecvate şi eficiente de realizare. Reforma judiciară şi de drept, perfecţionarea
legislaţiei naţionale, ajustarea ei la standardele europene şi internaţionale în
domeniul drepturilor omului, crearea Centrului pentru Drepturile Omului,
ca cea mai potrivită instituţie în domeniu, includerea activă a organizaţiilor
nonguvernamentale în procesul de apărare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, colaborarea largă cu organizaţiile internaţionale similare, toate
acestea demonstrează că Republica Moldova a ales o cale justă în activitatea
de protecţie a drepturilor într-o perspectivă apropiată.
La 29 iulie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat noua
Constituţie a Republicii Moldova, în care Republica Moldova era proclamată
stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme. Parlamentul, în calitate
de for legislativ suprem al Republicii Moldova, racordează actele normative
la normele şi principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 115

pactelor şi convenţiilor la care Republica Moldova era parte la momentul


adoptării Constituţiei sau la care a aderat ulterior.
Constituţia Republicii Moldova pune în sarcina statului şi a organelor
lui obligaţia de a ocroti şi proteja cu fermitate drepturile şi libertăţile omului
şi ale cetăţeanului. Absolut toate organele puterii de stat (locale şi centrale,
toate persoanele cu funcţie de răspundere) au obligaţia să respecte drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiecare dintre aceste organe,
acţionînd în limitele competenţei sale, este obligat să rezolve problema
protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin metode proprii lor,
bazîndu-se mai întîi pe Constituţia Republicii Moldova şi pe normele
dreptului internaţional. Cetăţeanul, în relaţiile sale cu organele puterii
executive, poate să apară în calitate de parte împuternicită de lege şi să
ceară acestor organe şi persoane cu funcţie de răspundere îndeplinirea
anumitor obligaţii (acordarea de ajutor medical, şcolarizarea copilului,
alocarea pensiei de stat sau a indemnizaţiei sociale, asigurarea protecţiei
mediului înconjurător, a proprietăţii private etc).
Dacă organul puterii executive sau persoana cu funcţie de răspundere
nu-şi îndeplineşte obligaţiile şi încalcă drepturile şi libertăţile persoanei, aceasta
trebuie să aibă posibilităţi reale de folosire a mecanismelor juridice de atac a
hotărîrilor sau acţiunilor nelegitime. Pentru a se evita astfel de situaţii, este
necesar, în primul rînd, să se stabilească clar competenţele acestor organe în
conformitate cu Constituţia, mai ales în relaţiile lor cu indivizii, obligaţia de a
asigura realizarea drepturilor subiective ale omului şi cetăţeanului şi de a proteja,
după caz, drepturile şi libertăţile acestora prin metode legitime. În al doilea
rînd, actele trebuie să fîe emise în limitele competenţei organului emitent, în
forma reglementată de statutul acestor organe (ordin, hotărîre, instrucţie,
dispoziţie, decizie) şi în conformitate cu procedura emiterii (colegial sau
unilateral, să fîe aprobate de cîteva organe competente etc).
Chiar în primele sale acte constituţionale, Republica Moldova s-a
arătat predispusă să respecte cu stricteţe normele de drept unanim
recunoscute de comunitatea mondială, inclusiv a celor din domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dar o Constituţie, oricît
de avansată, poate rămîne o simplă “declaraţie a unof bune intenţii” dacă
nu va fi completată, concretizată şi realizată printr-un mecanism juridic
efectiv şi într-o atmosferă socială constructivă. Este firesc acest lucru,
întrucît pentru om sunt importante nu numai declararea drepturilor şi
libertăţilor lui, ci şi asigurarea realizării lor efective, prin care, practic, se
116 Ion Mihai MOROŞAN

înţelege crearea unor condiţii în care statutul omului, al cetăţeanului,


consacrat prin Constituţie, să nu fie doar un principiu juridic, ci şi un fapt
real. În soluţionarea acestei probleme este menirea garantării drepturilor
şi libertăţilor, căci garantare înseamnă asigurarea dispunerii de ele, precum
şi protejarea lor împotriva oricărui atentat.
Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii
internaţionale abia după cel de al doilea război mondial, sub impulsul
stigmatizării atrocităţilor naziste, şi s-a concretizat, în perioadele următoare,
într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional
sau sectorial, ca urmare a perpetuării practicii de încălcare a drepturilor
omului în statele cu regim comunist. Odată cu reglementările privind
drepturile substanţiale ale omului, în legislaţia internaţională s-a pus problema
unor mecanisme prin care statele părţi să urmărească şi să promoveze
respectarea angajamentelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale.
În literatura de specialitate sunt cunoscute două categorii de
mecanisme de reglementare juridică a drepturilor omului:
a) interne;
b) internaţionale.
Mecanismele interne.În concepţia documentelor internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, respectarea şi punerea lor
în aplicare sunt strîns legate de legile şi instituţiile naţionale. Documentele
cer statelor să adopte măsuri şi să acţioneze întru respectarea şi asigurarea
drepturilor şi libertăţilor prin toate mijloacele adecvate, îndeosebi prin
adoptarea de măsuri legislative, în ceea ce priveşte diferitele drepturi
specifice, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice cere statelor
să le protejeze prin lege (dreptul la viaţă, la viaţă particulară, la familie,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei) sau să le reglementeze
(procedura privării de libertate). Pactul prevede drept condiţie sine qua rion
pentru derogări de la unele drepturi, în caz de pericol public excepţional
care ameninţă existenţa naţiunii, proclamarea acestui pericol excepţional
printr-un act oficial, iar pentru restricţiile aplicabile, adoptarea de legi privind
conţinutul acestor restricţii. Atunci cînd documentele internaţionale prevăd
interzicerea unor fapte pe care le consideră contrare drepturilor omului
(interzicerea diferitelor forme de discriminare, a propagandei războiului),
se prevede în mod expres că această interdicţie se va face prin lege.
Rezultă că una din obligaţiile asumate de stat prin documente
internaţionale privind drepturile omului este aceea de a adopta legi naţionale
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 117

care să stabilească aceste drepturi şi să reglementeze condiţiile exercitării


lor, inclusiv obligaţiile corelative şi răspunsurile instituţiilor competente. În
unele cazuri, obligaţia are un caracter strict, fiind enunţată în termeni
imperativi (de exemplu, în Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială se cere statelor să incrimineze prin lege o serie de acte
de discriminare rasială), în altele are un caracter mai general. De asemenea,
trebuie să ţinem cont de faptul că unele prevederi ale tratatelor pot fi executate
direct în plan intern (self-executing), altele necesită adoptarea de legi şi de
alte reglementări interne. Aceasta ridică şi problema aplicării normelor de
drept internaţional în dreptul intern al statului, care oferă o mare diversitate
de situaţii şi modalităţi. Astfel, în unele state, tratatele internaţionale sunt
încorporate în dreptul lor intern anume prin actul de ratificare, devenind
parte din corpul lor de legi. în Republica Moldova, Constituţia (art. 4) prevede
primatul tratatelor internaţionale faţă de orice act legislativ care vine în
contradicţie cu el. În alte state nu există prevederi exprese; este însă evident
că şi acestea au obligaţia de a respecta tratatele şi de a lua toate măsurile
pentru a se asigura că legile nu vin în contradicţie cu ele. Convenţia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede în acest sens că statul nu
poate invoca o lege naţională pentru a justifica încălcarea unui tratat. În
astfel de cazuri se poate susţine că tratatele prevalează faţă de legea internă
atunci cînd se pune problema aplicării unor prevederi legislative care nu
sunt în concordanţă cu cele ale tratatului. În faza respectării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, mijloacele şi mecanismele
interne sunt esenţiale. Potrivit documentelor internaţionale, statul se
angajează să asigure fiecărei persoane căi de recurs eficiente pentru cazul
cînd ea consideră că drepturile sale au fost încălcate, chiar de către o persoană
oficială, astfel încît drepturile petiţionarului să fie determinate de o autoritate
judiciară, administrativă sau o altă autoritate competentă. Unele documente
prevăd chiar acordarea de satisfacţie sau reparaţie justă şi adecvată, ori a
unei indemnizaţii pentru daunele suferite (Pactul privind drepturile civile şi
politice, Convenţia pentru eliminarea discriminării rasiale).
În aceeaşi ordine de idei, documentele sau clauzele care prevăd
procedura examinării de către comitetele create prin tratatele privind
drepturile omului a plîngerilor individuale prezentate de persoane aflate
sub jurisdicţia statelor care acceptă această procedură, inclusiv a celor
care creează tribunale ale drepturilor omului - în Europa, America şi, recent,
în Africa - condiţionează admisibilitatea plîngerilor respective de epuizarea
118 Ion Mihai MOROŞAN

recursurilor interne. Se acordă, aşadar, prioritate absolută exercitării


recursurilor interne disponibile.
Mecanismele internaţionale. Tratatele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au vocaţie de universalitate
şi majoritatea numără peste 100 state aderente; tratatele continentale sunt,
de regulă, acceptate de toate statele regiunii.
De la început s-a pus problema interpretării şi aplicării lor cît mai
uniforme şi concret posibile de către toate sau de majoritatea statelor părţi,
avîndu-se în vedere că ele prezintă diverse situaţii politice, istorice,
geografice, demografice, economice şi sociale. S-au stabilit în acest scop
mai multe tipuri de mecanisme.
Comitetele create prin tratatele privind drepturile omului reprezintă
mecanisme care, pornind de la prevederile tratatelor şi de la experienţa
statelor părţi în aplicarea lor, au menirea să sintetizeze şi să promoveze
cele mai adecvate modalităţi, să semnaleze neajunsuri şi să adreseze statelor
recomandări. În plan internaţional, funcţionează următoarele organe de
acest tip, create prin convenţiile respective:
-Comitetul drepturilor omului;
-Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei;
-Comitetul pentru drepturile copilului;
-Comitetul împotriva torturii.
Astfel de comitete au fost create şi în plan regional. Dintre cele mai
importante menţionăm:
în Europa - un comitet de experţi, creat de Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei, pentru promovarea aplicării Cartei Sociale Europene,
adoptate la Torino la 18 octombrie 1961, prevederi confirmate prin Carta
Socială Europeană (revizuită) din 1996;
-Comitetul european pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau
pedepselor inumane ori degradante, creat prin Convenţia corespunzătoare
din 26 noiembrie 1987;
-un comitet consultativ, care asistă Comitetul de Miniştri al Consiliu-
lui Europei în supravegherea aplicării principiilor înscrise în Convenţia
din 1994 pentru protecţia minorităţilor naţionale;
-un comitet permanent pentru supravegherea aplicării Convenţiei
europene privind exercitarea drepturilor copilului din 25 ianuarie 1996;
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 119

-un comitet consultativ pentru supravegherea aplicării Convenţiei


europene privind statutul juridic al muncitorilor migranţi din 24 noiembrie
1977;
în Africa - Comisia africană pentru drepturile omului şi libertăţile
popoarelor, creată prin Carta africană, pentru a promova aplicarea cartei;
-Comitetul african de experţi pentru drepturile şi bunăstarea copilului,
pentru a promova aplicarea prevederilor acestei Convenţii;
Pentru cele două Americi - Comisia interamericană a drepturilor
omului, creată prin Convenţia americană a drepturilor omului din 1969,
pentru supravegherea aplicării acestei convenţii, precum şi a Convenţiei
interamericane din 1985 pentru prevenirea şi pedepsirea torturării, a
Convenţiei interamericane privind dispariţia forţată a persoanelor din 1994
şi a Convenţiei interamericane privind prevenirea, pedepsirea şi eradicarea
violenţei împotriva femeilor din 1994;
-Consiliul Economic şi Social Interamerican şi Consiliul Interame-
rican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură pentru supravegherea aplicării
Protocolului la Convenţia americană a drepturilor omului
în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale, adoptat la
San Salvador în 1988.
Ceea ce caracterizează aceste comitete, indiferent de faptul dacă apar
sub alte denumiri, este crearea lor prin tratate încheiate de statele părţi, deci
cu mandate stabilite prin aceste tratate. Chiar dacă unele din ele funcţionează
şi ca instituţii ale unor organizaţii internaţionale (în America Latină) sau îşi
desfăşoară lucrările cu sprijinul infrastructurii organizaţiilor internaţionale,
mandatele lor sunt stabilite prin tratatele respective, aceste comitete sunt
chemate să acţioneze în calitatea prevăzută în tratate, conform acestor
mandate, nu în calitate de instituţii ale unor organizaţii internaţionale.
Excepţie face Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale,
creat printr-o decizie a Consiliului Economic şi Social pentru a îndeplini
mandatul atribuit acestuia din urmă prin Pactul internaţional respectiv. Acest
comitet îşi desfăşoară lucrările ca şi celelalte comitete create prin tratatele
cu vocaţie de universalitate, cu deosebirea că prezintă rapoartele sale
Consiliului Economic şi Social şi, prin acesta, Adunării Generale a O.N.U.,
ca de altfel şi Comitetul pentru eliminarea discriminărilor faţă de femei, în
timp ce celelalte îşi prezintă rapoartele lor direct Adunării Generale.
Principala misiune a comitetelor constă în examinarea rapoartelor
pe care statele sunt obligate să le prezinte, cu o anumită periodicitate,
120 Ion Mihai MOROŞAN

despre măsurile adoptate de ele pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor


fundamentale prevăzute în tratatul respectiv şi despre progresul atins în
exercitarea acestor drepturi, precum şi despre factorii şi dificultăţile din
calea realizării lor. Pe baza examinării rapoartelor, cu participarea
reprezentanţilor statelor părţi, comitetele adresează statelor respective
observaţii, sugestii şi recomandări. Comitetele pot, de asemenea, să ceară
statelor rapoarte sau informaţii suplimentare cu privire la aplicarea tratatelor
respective. Pentru o informare multiaspectuală, comitetele iau în
considerare nu numai rapoartele oficiale ale statelor părţi, ci şi alte surse:
rapoartele altor organe privind drepturile omului, ale organizaţiilor
nonguvernamentale, orice surse care par a fi credibile.
Comitetele create prin tratate joacă un rol din ce în ce mai important în
structura internaţională de promovare şi protecţie a drepturilor omului. Se
poate spune că influenţa internaţională în favoarea drepturilor omului nu ar
fi atins nivelul actual fără aceste comitete. Ele şi-au consolidat treptat rolul,
au dezvoltat metode şi capacităţi tot mai bune de dialog cu statele părţi;
statele acordă atenţie crescîndă recomandărilor şi sugestiilor formulate de
comitete după examinarea rapoartelor şi dau curs acestor recomandări.
Dialogul comitetelor cu statele membre este util nu numai pentru state, ci
şi pentru persoanele şi grupurile interesate şi pentru organizaţiile negu-
vernamentale, deoarece rapoartele statelor şi recomandările comitetelor fiind
tot mai des publicate creează un climat favorabil promovării drepturilor omului.
În plan regional, comitetele, grupurile de experţi şi alte organizaţii
au de asemenea competenţa de a examina rapoartele statelor împreună cu
concluziile şi recomandările organismelor politice corespunzătoare (ale
Consiliului Europei, ale Organizaţiei Statelor Americane, ale Organizaţiei
Unităţii Africane), care pot face ele însele recomandări statelor în cauză.
Astfel, Carta socială europeană prevede examinarea rapoartelor statelor
părţi de către un Comitet de experţi independenţi, iar la nevoie, de Comitetul
de Miniştri şi de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Un protocol
adiţional la Carta socială europeană, din 9 noiembrie 1995, prevede un
sistem de examinare, de către Comitetul de experţi independenţi, a
plîngerilor colective referitoare la încălcarea prevederilor Cartei.
În unele cazuri, comitetele au şi competenţa de a examina amenda-
mentele la convenţiile respective şi a le supune organismelor politice, precum
şi de a acorda asistenţă organismelor naţionale din domeniul respectiv. în
acest context trebuie să menţionăm, desigur, tribunalele regionale, Curtea
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 121

europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a drepturilor omului


şi recent creata Curte africană a drepturilor omului.
În urma reformei intervenite în 1994, Curtea europeană a drepturilor
omului este singurul organ cu misiunea de a asigura respectarea
angajamentelor înscrise în Convenţia europeană şi protocoalele anexă.
Statele părţi s-au angajat să accepte deciziile Curţii ca obligatorii. Curtea
poate da avize consultative cu privire la interpretarea Convenţiei şi
protocoalelor, la cererea Comitetului de Miniştri ale Consiliului Europei.
Comisia O.N.U. pentru drepturile omului reprezintă principalul for al
O.N.U. în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind respectarea
şi promovarea drepturilor omului. Comisia prezintă rapoarte şi procese de
recomandare Consiliului Economic şi Social, care poate el însuşi să
examineze situaţia drepturilor omului în diferite ţări, în lume în ansamblu.
Adunarea Generală reprezintă forumul universal care examinează, în
comitetele specializate şi în plenară, problematica drepturilor şi libertăţilor
omului sub cele mai diverse aspecte, primind rapoartele tuturor organismelor
O.N.U. care se ocupă de asemenea probleme.
Înaltul Comisar al O.N.U. pentru drepturile omului urmăreşte de
asemenea evoluţia drepturilor omului în întreaga lume şi poate să intre în
discuţie cu guvernele, să efectueze vizite în diferite ţări, cu acordul acestora,
să ia şi alte iniţiative. Înaltul Comisar are birouri privind drepturile omului
în diferite ţări ale lumii, prin care menţine legătura cu guvernele şi
autorităţile locale şi promovează evoluţia statului şi a societăţii spre
respectarea crescîndă a drepturilor omului.
În plan regional, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(O.S.C.E.) a examinat şi examinează situaţia drepturilor omului în statele
participante şi a adoptat documentele de substanţă în acest domeniu. înaltul
Comisar pentru minorităţi, în limitele mandatului acordat, joacă un rol important
în promovarea unor soluţii constructive, pe baza respectării drepturilor
persoanelor care fac parte din minorităţi. De asemenea, Biroul pentru Instituţii
Democratice şi drepturile Omului urmăreşte promovarea îndeosebi a drepturilor
politice, legate de procesul electoral şi de participarea la viaţa publică.
Un rol tot mai important în plan european îl joacă Consiliul Europei,
care include aproape toate statele continentului, atît prin documentele
juridice adoptate, în cea mai mare parte pentru protecţia drepturilor omului,
cît şi prin hotărîrile adoptate de Curtea europeană a drepturilor omului.
În acelaşi context se situează şi activitatea organizaţiilor internaţionale
122 Ion Mihai MOROŞAN

neguvernamentale din domeniul drepturilor omului. Deşi asemenea


organizaţii adoptă uneori poziţii neechilibrate, aplică standarde diferite
sau se ocupă numai de anumite ţări, ele pot juca un rol important, atrăgînd
atenţia asupra unor fenomene sau tendinţe care pot duce la încălcări masive
ale drepturilor omului sau la destabilizarea situaţiei, pe care statele şi
organismele internaţionale nu pot şi nu trebuie să le ignore.

3.4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale


cetăţeanului în Republica Moldova.
Din cele 151 de articole ale Constituţiei Republicii Moldova aproape
o treime, mai exact 45, sunt consacrate drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale omului. E vorba de titlul II, art.15-59. Dintre acestea se
referă în exclusivitate la cetăţenii Republicii Moldova 8 articole, ceea ce
constituie circa a şasea parte, şi în care se stipulează că “cetăţenii Republicii
Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie
şi prin alte legi”75(art.15); sunt prevăzute condiţiile de dobândire, păstrare şi
pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova (art.17, alin.1); condiţiile de obţinere
a cetăţeniei duble, în cazuri speciale, de către cetăţenii Republicii Moldova
(art.18, alin.1); imposibilitatea extrădării sau expulzării din ţară a cetăţenilor
Republicii Moldova (art.17, alin.3); egalitatea tuturor cetăţenilor Republicii
Moldova în faţa legii şi a autorităţilor publice, indiferent de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială (art.16, alin.2); dreptul la libera circulaţie atât în ţară, cât şi
peste hotarele ei (art.27, alin.2) şi, în sfârşit, cetăţenilor Republicii Moldova
li s-a consfinţit dreptul de vot şi cel de a fi ales, cu începere de la atingerea
vârstei de 18 ani (art.38, alin.2 şi 3); dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice (art.39, alin.1); dreptul de asociere liberă în partide şi în
alte formaţiuni social-politice (art.41, alin. 1-5,7). Art.18, alin.2 prevede că
cetăţenii Republicii Moldova se bucură de protecţia statului atât în ţară, cât
şi în timpul aflării lor în străinătate.
75
Deşi în articol se concretizează cu referinţă la “cetăţenii Republicii Moldova”, de fapt
conţinutul lui se răsfrânge şi asupra cetăţenilor străini şi apatrizilor de pe teritoriul statului,
dovadă celor afirmate constituind stipulaţiile celorlalte articole. Aici se cere de atenţionat
încă un aspect. La contrapunerea textelor nu e greu de observat că alcătuitorii Constituţiei
s-au inspirat din preambulul Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale şi al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ceea ce
dovedeşte o dată în plus că la baza Legii fundamentale a tânărului stat independent cu
denumirea de “Republica Moldova” au stat normele şi principiile dreptului internaţional,
inclusiv a celora din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 123

În restul articolelor consacrate domeniului examinat absolut toţi


indivizii, fie cetăţeni ai Republicii Moldova, fie cetăţeni ai altor state sau
apatrizi se bucură în egală măsură de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, care şi-au găsit reflectare şi în Constituţia Republicii Moldova.
Alcătuitorii textului Constituţiei Republicii Moldova au ţinut cont de
normele şi principiile expuse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
şi au categorisit drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor ce locuiesc în
permanenţă, temporar sau se află în trecere prin teritoriul acestui stat în trei
grupuri consecutive: drepturi personale sau individuale, drepturi politice şi
drepturi social-economice. În ordinea propusă şi vom încerca să le analizăm.
Aşa dar, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, înscrise în Constituţia
Republicii Moldova.
Cel mai important dintre drepturile individuale ale omului, pe care îl
consfinţeşte Constituţia Republicii Moldova, este dreptul la viaţă, la integritate
fizică şi psihică, care sunt garantate de stat (art.24). În corespundere cu stipu-
laţiile articolului în cauză nimeni, în mod arbitrar, nu poate fi privat de viaţă.
Pornind de la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei,
în alin.2 al art.24 din Constituţie se stipulează că nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui altfel de pedeapsă sau de tratament crud, inuman ori
degradant.76 Articolul în cauză respectă prevederile art.7 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966. În practică,
prevederea invocată mai sus înseamnă că tortura nu poate fi justificată prin
nici o circumstanţă excepţională: război, instabilitate politică interioară sau
altă stare de excepţie şi nici prin ordinul superior sau al unei autorităţi publice.
Un alt drept inalienabil al trăitorului în Republica Moldova constituie
libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept înscris în art.25 din
Constituţie. Libertatea individuală prevăzută de textul articolului în cauză
se referă la libertatea fizică a persoanei. Omul nu poate fi reţinut, arestat
sau ţinut sub stare de arest sub nici un pretext decât în conformitate cu
legea. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate
depăşi 24 de ore.77 Pentru arestarea unei persoane trebuie emis un mandat
pentru o durată de cel mult 30 de zile.
76
În Constituţia Federaţiei Ruse, în art.21, p.2, se mai specifică că “nimeni, fără
consimţământul benevol, nu poate fi supus experienţelor de natură medicală, ştiinţifică
etc. (Конституция Российской Федерации. Москва, 1995, с.11).
77
Constituţia Federaţiei Ruse, spre exemplu, prevede termenul de 48 de ore, art.22, p.2
(Конституция Российской Федерации, с.11).
124 Ion Mihai MOROŞAN

Potrivit art.21, orice persoană acuzată de un delict este prezumată


nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, ceea ce
înseamnă că până la luarea definitivă de către judecată a hotărârii de
condamnare, persoana este considerată nevinovată. Iar acela care l-ar acuza
pe cel învinuit de faptele pentru care a fost trimis în judecată sau condamnat
– dar hotărârea nu a rămas definitivă – se face vinovat de calomnie şi poate
fi condamnat. Dacă motivele care au determinat reţinerea sau arestarea unei
persoane au dispărut, eliberarea acesteia este obligatorie (art.25, alin.6).
Constituţia garantează tuturor persoanelor dreptul la apărare (art.26), în caz
de încălcare a drepturilor şi libertăţilor lor. Pe tot parcursul procesului cel
învinuit are dreptul să fie asistat de avocat ales sau numit din oficiu. Acestuia
din urmă statul de asemenea îi asigură apărarea prin lege.
Dreptul la viaţă e în strânsă legătură cu alt drept firesc al omului –
dreptul la demnitate personală. Acest drept e caracteristic orişicărei societăţi
civilizate. Nimeni şi nimic nu poate să-l priveze pe om de dreptul în cauză
sau să i-l ştirbească, chiar şi atunci, când i se aplică măsuri concrete, ele
nu trebuie să fie însoţite de umilirea demnităţii personale.
Prezenţa acestui drept inalienabil al omului în Legea fundamentală
a statului, dacă chiar şi nu e concretizat, dovedeşte faptul că demnitatea
personală nu este doar ceva pur individual, ce priveşte în exclusivitate
persoana, ea apare şi ca obligaţia a persoanelor cu funcţii de răspundere în
relaţiile lor cu publicul. Ignorarea acestui fapt creează obstacole în plus în
calea formării şi afirmării omului ca personalitate, scoaterea în evidenţă şi
dezvoltarea capacităţilor lui intelectuale, creatoare, ceea ce, luat în
ansamblu, se răsfrânge negativ asupra societăţii.
Constituţia Republicii Moldova recunoaşte dreptul oricărui cetăţean la
libera circulaţie, adică, dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară şi în plus încă dreptul de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în
ţară. Dreptul la libera circulaţie şi de a reveni în propria ţară este stabilit în
conformitate cu art.12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice şi cu art.13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Domiciliul şi reşedinţa persoanelor sunt inviolabile, prevede art.29
al Constituţiei Republicii Moldova. Pentru început se cere de concretizat
că prin domiciliu se înţelege locul unde o persoană are locuinţa sa stabilă,
unde îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit, iar reşedinţa este locul
unde o persoană locuieşte temporar sau, cu alte cuvinte, sediul (biroul)
unei persoane oficiale.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 125

Constituţia Republicii Moldova (art.28) impune autorităţilor publice


obligaţii de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familiară şi privată,
recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om are dreptul la
propria sa viaţă intimă, familiară şi privată.
Dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la secrete personale şi
familiare înglobează de asemenea şi secretul corespondenţei, convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare (art.30).
În conformitate cu art.54 din Constituţie, prin lege, s-ar putea supune
controlului convorbirile telefonice şi corespondenţa, în interesul justiţiei,
pentru descoperirea infractorilor şi activităţilor lor. De menţionat că conţinutul
alin.1 al art.54, ce prevede că “exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru; apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii” întrucâtva umbreşte
importanţa valorică a art.30 despre care am vorbit mai sus.
Unul dintre cele mai mari realizări a comunităţii mondiale în domeniul
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe bună dreptate
este considerată libertatea gândirii, a opiniilor, precum şi libertatea de conştiinţă,
care nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Potrivit art.31 din Constituţia Republicii
Moldova, libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere să se
organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. În relaţiile dintre cultele
religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.
Cultele religioase, se stipulează în alin.4 al articolului dat, sunt
autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri
şi în orfelinate.
Constituţia Republicii Moldova a inclus în sine două articole (32 şi
33) extrem de importante şi care ţin de drepturile şi libertăţile individuale
ale persoanei. E vorba de libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice gen prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alt mijloc posibil, declarându-le inviolabile.
Din grupul drepturilor personale sau individuale face parte şi dreptul
persoanelor de a avea acces liber la orice informaţie de interes public
(art.34). Autorităţile publice au obligaţia să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi de interes personal.
126 Ion Mihai MOROŞAN

Un loc aparte în întreaga gamă a drepturilor fundamentale ale omului


ocupă drepturile lui politice. Spre deosebire de drepturile şi libertăţile
individuale, cele politice sunt atribuite doar cetăţenilor statului respectiv.
Drepturile şi libertăţile politice determină posibilitatea participării
cetăţenilor statului concret în administrarea statului şi societăţii. Ele se referă
la drepturile individului la cetăţenie, dreptul inalienabil de a-şi determina şi
conştientiza apartenenţa lui naţională, dreptul la asociere, inclusiv la crearea
de sindicate întru apărarea propriilor interese, dreptul la organizarea şi
desfăşurarea adunărilor, mitingurilor, manifestaţiilor de stradă, dreptul de a
participa nemijlocit în administrarea statului sau prin intermediul
reprezentanţilor lui, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a se adresa în
organele de stat etc. O importanţă deosebită sub acest aspect capătă informarea
oamenilor cu privire la drepturile lor, deoarece în ultimul timp în mijloacele
mass-media prevalează informaţia cu referinţă la îndatoririle cetăţeanului.
Drepturile politice ale cetăţenilor Republicii Moldova, consfinţite în
Constituţia ţării, reprezintă baza juridică a libertăţii politice şi permit
cetăţeanului Republicii Moldova să participe direct, fără piedici în viaţa politică
a ţării, să-şi apere, cu mijloace legale, convingerile sale, să lupte cu abuzurile
persoanelor cu funcţii de răspundere, care atentează la drepturile lui inalienabile.
Statul se obligă să le apere în egală măsură, de rând cu cele individuale.
Printre drepturile politice ale cetăţenilor în orice stat un loc de seamă
îi revine celui ce se referă la votul universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat (art.38). Anume acest drept exprimă voinţa poporului care
constituie baza puterii de stat.
Conform articolului 39 “Dreptul la administrare” (1) Cetăţenii
Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor. (2) Oricărui cetăţean
i se asigură, potrivit legii, dreptul la o funcţie publică.
Aşa cum mai sus s-a accentuat că de drepturile politice garantate de
statul Republica Moldova pot beneficia în exclusivitate doar cetăţenii ei,
în Constituţia ţării sunt fixate principiile de bază ale cetăţeniei Republicii
Moldova (art.17 şi 18).78 În Legea Supremă a republicii s-a ţinut cont de

78
Problema cetăţeniei Republicii Moldova este în detalii examinată sub aspect ştiinţific de
către Alexandru Arseni în teza de doctor în drept “Cetăţenia Republicii Moldova”, iar
rezultatele investigaţiilor ştiinţifice sunt oglindite în formă de teze în autoreferatul
corespunzător (Chişinău, 1997). Ţinând cont de acest fapt autorul tezei de faţă îşi pune
drept scop să abordeze problema cetăţeniei doar în legătură cu tema propusă.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 127

prevederile la capitolul “cetăţenia” din Declaraţia Universală a Drepturilor


Omului (art.15): “1. Orice individ are dreptul la o cetăţenie. 2. Nimeni nu
poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi
schimba cetăţenia”. În această ordine de idei Constituţia a consfinţit dreptul
inalienabil al persoanei ce locuieşte pe teritoriul republicii prin cuvintele:
“Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul
de a-şi schimba cetăţenia” (art.17, alin.2).
Ca o expresie a adevăratei democraţii, Constituţia Republicii Moldova
a consfinţit principiul pluralismului politic. Art.5 prevede că “democraţia
în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care
este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul” (alin.1) şi, în continuare,
“nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”
(alin.2). Prin acest articol, statul Republica Moldova a demonstrat că el a
ales calea ireversibilă a democraţiei, că s-a desprins definitiv de dictatură,
de regimul totalitar şi s-a afiliat ţărilor democratice.
Din prevederile art.5 derivă conţinutul majorităţii articolelor consacrate
drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor Republicii Moldova.
În conformitate cu art.40 din Constituţie, “mitingurile, demonstraţiile,
manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere şi se pot
organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”.
Libertăţile nominalizate în acest articol reprezintă forma de exprimare în
colectiv de către cetăţeni a concepţiilor, convingerilor, intenţiilor lor
referitor la probleme de interes public.
Categoria drepturilor politice include în sine şi dreptul cetăţenilor
de a se asocia în partide şi alte formaţiuni social-politice, inclusiv dreptul
lor de a întemeia şi de a se afilia la sindicate. Aceste drepturi ale cetăţenilor
Republicii Moldova sunt fixate în art.41 şi 42 ale Constituţiei. Existenţa
constituţională a drepturilor nominalizate dau posibilitate cetăţenilor să
se încadreze activ în administrarea statului şi societăţii în ansamblu, să
rezolve cu eforturi comune, în mod efectiv, sarcinile ce stau în faţa lor.
Printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
un loc aparte ocupă drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.
În categoria dată pot fi încadrate dreptul la muncă şi la protecţia muncii
(art. 43 din Constituţie), Dreptul la învăţătură (art.35), dreptul la ocrotirea
sănătăţii (art.36), dreptul la grevă (art.45), dreptul la proprietate privată şi
protecţia acesteia (art.46), ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50),
protecţia familiei şi a copiilor orfani (art.49), protecţia persoanelor
128 Ion Mihai MOROŞAN

handicapate (art.51), dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.47) etc.


Drepturile şi libertăţile enumerate mai sus ţin de astfel de domenii extrem
de importante din viaţa omului, cum ar fi proprietatea, munca, odihna,
sănătatea, instruirea, care în fond asigură necesităţile fizice, materiale,
spirituale ale persoanei, precum şi altele de o importanţă socială vitală.
Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului Republicii Moldova
ce decurge din caracterul universal al Legii Supreme constă în respectarea
legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte fundamentul în faptul
că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele urmărindu-se realizarea
atât a intereselor generale, cât şi a celor individuale. Îndatorirea de a respecta
Constituţia şi legile (art.15 din Constituţie) revine în egală măsură tuturor
cetăţenilor Republicii Moldova. Nu se face nici o distincţie între cetăţeni
sub aspectul obligaţiei de respectare a legilor, toţi fiind datori a le respecta,
indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate sau stat.
Art.55, alin.2 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte o
îndatorire fundamentală a tuturor locuitorilor acestui stat şi care constă în
respectarea drepturilor şi intereselor legitime, a demnităţii altor cetăţeni.
O urmare firească a cetăţeniei Republicii Moldova constituie
devotamentul faţă de ţară, prevăzut în art.56 din Constituţie, şi care chiar în
alin.1 ţine să sublinieze că “devotamentul faţă de ţară este sacru”. În
continuare (alin.2) se prevede că “cetăţenii cărora le sînt încredinţate funcţii
publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor
ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea”.
De îndatorirea fundamentală menţionată mai sus e strâns legată cea de
apărare a Patriei, prevăzută prin art.57 din Constituţie. Îndatorirea de apărare
a Patriei impune tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, bărbaţi şi femei, fără
deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională să fie
întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni
armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Totodată, în legislaţie s-a ţinut cont de faptul existenţei unor categorii
de persoane, cetăţeni ai Republicii Moldova, care din motive religioase,
mai ales, nu pot exercita serviciul militar, şi deci, lor nu le revine îndatorirea
în cauză. De aceea, în conformitate cu art.44, alin.2, lit. a, aceştia trebuie
să exercite o altă activitate în locul serviciului militar obligatoriu, egală cu
durata serviciului militar, înscrisă în lege.
Una din îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova este cea de a contribui financiar, prin impozite şi prin
taxe, la cheltuielile publice (art.58 din Constituţie).
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 129

Constituţia (art.57, alin.2) stipulează că “sistemul legal de impuneri


trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, ceea ce înseamnă că
statul stabileşte pentru cetăţeni taxe de impozit diferenţiate, în dependenţă
directă de veniturile acelei sau altei persoane. În aşa mod, statul urmăreşte
scopul de a echilibra într-o măsură mai mică sau mai mare, reieşind din
posibilităţile reale, veniturile diverselor categorii sociale, cu alte cuvinte,
statul îşi doreşte să minimalizeze decalajul, inevitabil, de altfel, de venituri
ale oamenilor bine plătiţi şi cei mai puţin plătiţi.
Potrivit art.58, alin.3 din Constituţie sunt interzise orice alte prestaţii,
în afara celor stabilite de lege, deci, nici o prestaţie nu poate fi fixată în
sarcina cetăţenilor în afară de cele legitime.
Ca şi în cazul cu obligaţia cetăţenilor de a contribui personal cu mijloace
financiare la cheltuielile publice, de asemenea pentru prima dată în istoria
republicii, Constituţia (art.59) fixează îndatorirea fiecărui cetăţean de a proteja
mediul înconjurător, de a conserva şi ocroti monumentele istorice şi culturale.
Din materialul expus mai sus se poate uşor deduce că în Constituţie nu
se vorbeşte de orice fel de îndatoriri, ci doar de acelea care poartă un caracter
fundamental, esenţial, vital pentru însăşi existenţa statului şi asigurarea ordinii
social-politice şi legale. Numai îndatoririle fundamentale sunt înscrise în
Constituţie. Orice alte obligaţii legale ce ar reveni cetăţeanului nu întrunesc
caracterul constituţional şi de aceea nu sunt incluse în Constituţie.

3.5. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale


cetăţenilor străini în Republica Moldova.
Principiul de bază ce determină statutul juridic al cetăţenilor străini
şi al apatrizilor în Republica Moldova este fixat în art.19 al Constituţiei
Republicii Moldova, care stipulează că persoanele în cauză “au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova”, cu excepţiile
stabilite în Legea “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al
apatrizilor în Republica Moldova”.79
Art.1 al legii date defineşte noţiunea de cetăţean străin: “Se consideră
cetăţean străin persoana care nu are cetăţenia Republicii Moldova, dar are
dovada apartenenţei sale la un alt stat”, iar art.2 al aceleiaşi legi pe cea de
apatrid şi potrivit căruia, “se consideră apatrid persoana care nu are cetăţenia
Republicii Moldova şi nici dovada apartenenţei sale la un alt stat”.
79
Legi şi Hotărâri adoptate de sesiunea a doua a Parlamentului Republicii Moldova de
legislatura a treisprezecea. Vol. IV. Chişinău, 1997, pp. 159-162.
130 Ion Mihai MOROŞAN

Se ştie bine că există o deosebire între totalul cetăţenilor unui stat şi


totalul locuitorilor teritoriului acestuia, adică, dacă e să vorbim de statul
Republica Moldova, apoi aici locuiesc cetăţeni ai Republicii Moldova şi
cetăţeni ai altor state, precum şi persoane fără de cetăţenie.
Prin Legea “Cu privire la ieşirea şi întrarea în Republica Moldova”,
adoptată la 9 noiembrie 1994, cetăţenilor străini şi apatrizilor li se garantează
dreptul de ieşire şi întrare în Republica Moldova (preambulul legii).
Autorii Legii “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al
apatrizilor în Republica Moldova”, precum şi cei ai articolului
corespunzător din Constituţia ţării au ţinut cont de practica mondială privind
acordarea de drepturi şi libertăţi tuturor oamenilor, cu eliminarea orişicăror
discriminări bazate pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine etnică sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Chiar în capitolul I, art.5,
alin.3 se menţionează aceste drepturi largi ale cetăţenilor străini şi
apatrizilor în Republica Moldova care sunt cu toţii egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice. Totodată, legea prevede că aceste persoane, care
beneficiază de drepturi şi libertăţi acordate de statul Republica Moldova,
nu trebuie să lezeze “interesele statului, drepturile şi interesele legitime
ale cetăţenilor Republicii Moldova şi ale altor persoane” (art.5, alin.2).
În conformitate cu legislaţia în vigoare cetăţenii străini şi apatrizii
au dreptul la domiciliere în Republica Moldova (art.6) şi de rând cu cetăţenii
Republicii Moldova “beneficiază de dreptul de locuinţă” (art.10), au dreptul
de a dispune după bunul plac “de casă şi de alte bunuri în proprietate
privată, de a moşteni sau a testa bunuri, de a beneficia de dreptul de autor
al unei opere literare, artistice şi ştiinţifice, al unei descoperiri, invenţii,
precum şi alte drepturi personale nepatrimoniale” (art.11).
De asemenea în modul stabilit de legislaţia în vigoare, cetăţenii străini
şi apatrizii domiciliaţi în Republica Moldova au dreptul la muncă şi la
protecţia ei (art.7) şi de rând cu cetăţenii Republicii Moldova beneficiază
de dreptul de a primi indemnizaţii, pensii şi alte tipuri de asigurări sociale
(art.9), totodată fiind supuşi la impozite, taxe şi alte plăţi pe baze generale
ca şi cetăţenii Republicii Moldova, dacă acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu stabileşte altfel (art.18).
Cetăţenii străini şi apatrizii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova, au
dreptul, în condiţiile legii, la odihnă şi la ocrotirea sănătăţii (art.8, alin.1).
Statul Republica Moldova acordă fără nici o discriminare cetăţenilor
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 131

străini şi apatrizilor dreptul la învăţătură. Admişi fiind la studii în instituţiile


de învăţământ din Republica Moldova, ei se bucură de drepturi egale cu
cetăţenii ţării, au aceleaşi îndatoriri ca şi aceştia din urmă, în conformitate
cu legislaţia în vigoare şi cu regulile statutare ale acestor instituţii (art.12).
Cetăţenilor străini şi apatrizilor domiciliaţi în Republica Moldova,
ca şi cetăţenilor acesteia li se garantează libertatea conştiinţei, opiniei şi a
exprimării (art.14), ei dispun de dreptul de a întra “în diverse societăţi
culturale, ştiinţifice, sportive, în organizaţii cooperatiste, asociaţii de
producţie, dacă statutele acestora nu stabilesc altfel” (art.13).
În strictă conformitate cu stipulaţiile ce se conţin în Declaraţia Univer-
sală a Drepturilor Omului (art.13), Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (art.16)80 şi Protocolul 4 la Convenţia Europeană (art.2-4) legislaţia
Republicii Moldova înglobează dreptul cetăţenilor străini şi apatrizilor la
libera circulaţie, precum şi cel de a-şi stabili domiciliul în localitatea dorită,
cu precizarea de a dispune de aceste drepturi, “în modul stabilit de legislaţia
în vigoare”.81 Precizarea în cauză a fost înscrisă din motivul că fiecare
stat, inclusiv Republica Moldova, este în drept, din consideraţii de ordine
publică ori de securitate a statului, să limiteze locurile de domiciliu ori de
reşedinţă, deplasările, şederea în ţară a străinilor.
În relaţii de familie cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi
ca şi cetăţenii Republicii Moldova: ei se pot căsători şi desface căsătoria
cu cetăţeni ai Republicii Moldova, cu alte persoane, în conformitate cu
legislaţia ţării. Ei au aceleaşi îndatoriri în relaţiile de familie, ca şi cetăţenii
Republicii Moldova (art.15 din Legea “Cu privire la statutul juridic al
cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova”).
Potrivit articolului 17 al legii menţionate, statul Republica Moldova
garantează cetăţenilor străini şi apatrizilor inviolabilitatea persoanei şi a
locuinţei, acordându-le “dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente, altor autorităţi publice împotriva actelor care
violează drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime”. Statul Republica
Moldova nu admite nici un fel de discriminare în privinţa cetăţenilor străini
şi apatrizilor în cazurile proceselor de judecată, unde ei beneficiază de
aceleaşi drepturi procedurale ca şi cetăţenii Republicii Moldova.82
80
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Bucureşti, 1994, pp. 45, 79-80.
81
Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova, art.16. In: Legi şi Hotărâri … Vol. IV, p. 161.
82
Ibidem.
132 Ion Mihai MOROŞAN

Obligaţiile Republicii Moldova în ceea ce priveşte apărarea drepturilor


cetăţenilor străini şi apatrizilor domiciliaţi în ţara noastră se completează şi
prin faptul că “cetăţenilor străini şi apatrizilor li se garantează dreptul de a
cere protecţie misiunii diplomatice a statului lor” (art.17, alin.3).
Fireşte, e vorba de cazurile în care străinul consideră drept insuficiente
măsurile aplicate de autorităţi în apărarea drepturilor încălcate.
Legislaţia Republicii Moldova stipulează că cetăţenii străini şi
apatrizii domiciliaţi în ţara noastră, în condiţii excepţionale, “au dreptul la
protecţia vieţii şi sănătăţii lor, la ajutor material şi financiar, la folosirea
fără plată a mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă” (art.13, alin.1
din Legea “Cu privire la protecţia civilă”).83
Art.29, alin.2 al legii nominalizate prevede că accidentele în care ar
putea nimeri cetăţenii străini şi apatrizii, ca rezultat al apariţiei situaţiei
excepţionale, “se califică drept accidente de muncă”. Cu alte cuvinte, în
cazul dat statul Republica Moldova nu face nici o distincţie între proprii
cetăţeni şi cei străini sau cei fără de cetăţenie.
Totodată, cetăţenii străini şi apatrizii, de rând şi la egal cu cetăţenii
Republicii Moldova au şi obligaţii care, în fond, se reduc la următoarele:
să respecte cu stricteţe actele legislative şi alte acte normative privind
protecţia civilă;
să cunoască semnalele Protecţiei Civile, regulile de comportare şi
ordinea acţiunilor în condiţiile situaţiilor excepţionale;
să îndeplinească cerinţele Protecţiei Civile în viaţa cotidiană, în
activitatea de producţie şi socială;
să înştiinţeze conducătorii obiectivelor economiei naţionale şi
autorităţile administraţiei publice despre semnele depistate ale pericolului,
capabil să conducă la apariţia situaţiei excepţionale;
să participe activ la lichidarea efectelor situaţiilor excepţionale, să
acorde ajutor multilateral sinistraţilor;
să manifeste atitudine grijulie faţă de obiectivele şi mijloacele
Protecţiei Civile (art.13, alin.6).84
Pentru încălcarea legislaţiei în vigoare a statului Republica Moldova
cetăţenii străini şi apatrizii domiciliaţi sau aflaţi în tranzit pe teritoriul
Republicii Moldova “poartă răspundere administrativă şi penală” (art.21).

83
Ibidem, pag.132.
84
Legi şi Hotărâri … Vol. IV, pp. 133-134.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 133

Legea “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor


în Republica Moldova”, ţinând cont de practica juridică şi diplomatică interna-
ţională, specifică în Dispoziţiile finale că stipulaţiile ei nu se referă şi nu ating
“privilegiile şi imunitatea şefilor de misiuni diplomatice străine, colaboratorilor
acestora, altor persoane, prevăzute de legislaţia în vigoare şi de acordurile
internaţionale” (art.24), iar “în cazul în care tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte stabileşte alte norme decât cele prevăzute de
prezenta lege, sunt aplicate normele tratatului internaţional” (art.26).85

3.6. Garanţii interne privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor


fundamentale ale omului
A garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor
înseamnă a asigura atît dispunerea de ele, exercitarea lor, cît şi protejarea
de atentatele la ele.
Prin noţiunea garantare se înţelege luarea unor angajamente şi
asigurarea îndeplinirii lor.
În sens mai larg noţiunea de garanţie cuprinde totalitatea factorilor
obiectivi şi subiectivi îndreptaţi spre realizarea în fapt a drepturilor şi
libertăţilor omului, înlăturarea obstacolelor şi cauzelor posibile de îngrădire,
realizare neadecvată a acestora, precum şi spre protejarea drepturilor de
eventuale încălcări.
Conform modului de manifestare şi conţinutului lor, garanţiile
drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului se divizează în economice,
politice şi juridice.
Temelia garanţiilor economice ale drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor o constituie relaţiile economice formate în baza proprietăţii.
Printre cele mai importante garanţii politice de exercitare a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor pot fi numite organizarea democratică a sistemului
social, puterea poporului, politica statului orientată spre crearea condiţiilor
ce ar asigura traiul decent şi dezvoltarea liberă a omului; stabilitatea
structurilor politice, capacitatea lor de a realiza consensul civic, excluderea
destabilizării în societate, nivelul cuvenit de cultură politică a cetăţenilor.
Garanţiile politice şi economice nu numai că nu exclud, ci chiar
presupun existenţa unor garanţii juridice, cu ajutorul cărora statul creează
mijloacele necesare de ocrotire a drepturilor, intereselor şi libertăţilor
cetăţenilor de orice atentate la ele.
85
Legi şi Hotărâri … Vol. IV, p. 162.
134 Ion Mihai MOROŞAN

Între garanţiile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova în


domeniu trebuie de evidenţiat trei grupuri care, convenţional, fireşte, se
prezintă astfel: 1) reglementarea în Legea Supremă a drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor, inclusiv ale celor străini
şi celor fără de cetăţenie; 2) controlul constituţionalităţii legilor cu ajutorul
Curţii Constituţionale – organului constituit şi special împuternicit de
Constituţie (art.134, alin.3) cu asemenea drepturi; 3) crearea şi aplicarea
unor garanţii constituţionale speciale privind armonizarea normelor
internaţionale cu cele ale legislaţiei naţionale, având drept obiectiv apărarea
efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În continuare, analiza desfăşurată a celor trei categorii de garanţii interne
ne va conduce la unele observaţii şi concluzii care, după părerea noastră,
merită a fi reţinute. Aşadar, se poate afirma cu certitudine că reglementarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în Legea Supremă a Republicii
Moldova constituie o garanţie a realizării unei protecţii aparte, speciale a
acestora atât prin sistemul de garanţii constituţionale, cât şi prin însuşi faptul
că “totalitatea” drepturilor şi libertăţilor fundamentale sunt reglementate în
Constituţie. Realitatea dată înscrie Republica Moldova printre ţările
democratice, cu tradiţie liberală, capabile să asigure propriilor cetăţeni o
guvernare preocupată de situaţia reală a indivizilor, a celor guvernaţi.
De menţionat, că dreptului la apărare şi dreptului la utilizarea căilor de
atac (art.26 şi art.119 din Constituţie) le revine şi rolul de a contribui la protecţia
propriu-zisă a celorlalte drepturi, prin intermediul lor declanşându-se procedura
de apărare concretă a drepturilor subiective încălcate. În această ordine de
idei, un loc important revine puterii judecătoreşti, chemate să reacţioneze
prompt la orice atentate la drepturile şi libertăţile omului. Temeiul juridic al
rolului de garant al drepturilor omului atribuit puterii judecătoreşti îl constituie
articolul 20 din Constituţia Republicii Moldova, în care se regăseşte dispoziţia
art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform căruia: “Orice
persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele
sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”.
Potrivit prevederilor Constituţiei, justiţia se realizează prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curtea de Apel, prin tribunale şi judecătorii şi se
înfăptuieşte numai în numele legii. Este interzisă înfiinţarea de instanţe
extraordinare. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit
legii, judecătorii specializate. în privinţa drepturilor fundamentale organele
judiciare sunt obligate să respecte anumite reguli procesuale.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 135

Orice persoană acuzată de un delict se prezumă a fi nevinovată pînă


cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar
public, în cadrul căruia i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării
sale (art. 21 din Constituţie).
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni, care în
momentul comiterii nu constituiau un delict. De asemenea, nu se va aplica
nici o pedeapsă mai aspră decît cea care ar fi fost aplicată în momentul
comiterii delictului (art. 22 din Constituţie).
În condiţiile separaţiei puterilor, judecătorii, pentru a-şi îndeplini
sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să
se supună numai legii. Ei activează numai în limitele sistemului instanţelor
judecătoreşti, acestea fiind singurele autorităţi publice chemate să
înfăptuiască justiţia în stat cu sprijinul procuraturii, organelor de anchetă,
avocaturii. Se poate afirma că protecţia celor mai importante drepturi ale
persoanei va fi garantată de organele judiciare. Iată doar cîteva drepturi
garantate cu ajutorul instanţelor judecătoreşti: dreptul la libertate, la
siguranţa persoanei, la viaţa privată, la apărare, inviolabilitatea domiciliului,
secretul corespondenţei etc. Potrivit reglementărilor procesuale democra-
tice, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita împotriva
hotărîrilor judecătoreşti căile de atac (art. 113 din Constituţie) în condiţiile
legii. Pentru păstrarea ordinii şi disciplinei în timpul dezbaterilor judiciare
şi pentru evitarea incidentelor, Constituţia prevede ca instanţele jude-
cătoreşti să dispună de o poliţie, pusă în serviciul lor.
Un loc de seamă în sistemul de garanţii constituţionale ale drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului în Republica Moldova aparţine Cen-
trului pentru drepturile omului din Moldova86, instituit în conformitate cu preve-
derile Legii cu privire la avocaţii parlamentari, adoptată în octombrie 1997.
Potrivit legislaţiei în vigoare, Centrul, ca instituţie nonguvernamen-
tală, asigură activitatea avocaţilor parlamentari privind garantarea respectării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii,
organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti
şi persoane cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.
Centrul pentru drepturile omului din Moldova prezintă Parlamentului

86
În corespundere cu prevederile Legii cu privire la avocaţii parlamentari pe teritoriul
Republicii Moldova au fost create filiale ale Centrului în municipiile Bălţi şi Comrat.
136 Ion Mihai MOROŞAN

rapoarte anuale privind respectarea drepturilor omului în ţară şi care conţin


informaţii şi concluzii asupra celor mai grave şi frecvente încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor omului, mecanismelor de înlăturare a lor, de
asemenea recomandări ale Centrului privind perfecţionarea legislaţiei şi a
formelor şi metodelor de instruire a populaţiei în domeniul drepturilor omului.
Potrivit Legii nr. 1349 din 17.10.97, avocatul parlamentar are misiunea
de a asigura garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale omului de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii
şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti şi persoane
cu funcţii de răspundere de toate nivelurile. Avocatul parlamentar contribuie
la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de
domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei prin
aplicarea procedeelor menţionate în lege. În exercitarea atribuţiilor, avocatul
parlamentar examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, ale
cetăţenilor străini şi apatrizilor care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul
ei, ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate în Republica
Moldova. Avocatul parlamentar examinează cererile în care sunt reclamate
deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi locale,
instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate,
asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţie de răspundere de toate nivelurile
care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile lui
constituţionale. în cazul cînd există informaţii veridice despre încălcarea în
masă sau gravă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, în
cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul cînd este necesară
apărarea intereselor unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele
juridice de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie
iniţiativă, luînd, în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.
Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces
în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului.
Potrivit prevederilor legale, avocatul parlamentar primeşte şi
repartizează cereri privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
de către autorităţile administraţiei publice, urmăreşte rezolvarea lor,
solicitînd autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză
încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor, repunerea în drepturi a
petiţionarilor şi repararea pagubelor.
O parte inalienabilă a mecanismului juridic de realizare a statului de
drept constituie controlul constituţionalităţii legilor care, de rând cu
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 137

controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative, precum şi


organizarea unei justiţii independente, ţine să execute în fapt garanţiile
privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova. În conformitate cu actuala Constituţie, În Republica
Moldova, controlul constituţionalităţii legilor anterior şi posterior întrării
lor în vigoare este exercitat de Curtea Constituţională, care constituind
“unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova”,
garantează “responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului
faţă de stat” (art.134, alin.1 şi 3 din Constituţie).
Legea Supremă a Republicii Moldova prevede următoarele atribuţii
ale Curţii Constituţionale: a) exercită la sesizare87 controlul constituţionalităţii
legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte (art.135, lit.a)
din Constituţie); b) interpretează Constituţia (art.135, lit.b) din Constituţie);
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art.135, lit.c)
din Constituţie); d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane
(art.135, lit.d) din Constituţie); e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului
şi a Preşedintelui Republicii Moldova (art.135, lit.e) din Constituţie); f) constată
87
Constituţia Republicii Moldova, cu excepţia lit.g) art.135, nu specifică, cine sau ce organ
este în drept să facă sesizare în Curtea Constituţională, limitându-se doar la înscrierea în
alin.2 art.135 că “Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiecţilor
prevăzuţi în Legea cu privire la Curtea Constituţională”. Deoarece în text se menţionează
expres că activitatea Curţii Constituţionale se desfăşoară “din iniţiativa” subiecţilor prevăzuţi
de lege, apare, în mod firesc, o întrebare, cel puţin: cu ce se ocupă Curtea Constituţională
atunci când ea nu e sesizată? Este ea lipsită oare de dreptul de a efectua, din propria iniţiativă,
controlul constituţional al acelei sau altei legi adoptate de Parlament, al unui decret
prezidenţial, act normativ al Guvernului etc. În virtutea meditărilor aici exprimate pare a fi
cu mult mai concludentă Constituţia României la capitolul atribuţiile Curţii Constituţionale
care e împuternicită de Legea fundamentală a ţării “să vegheze”, “să verifice” constituţio-
nalitatea legilor, actelor normative etc., neaşteptând, deci, ca ea neapărat să fie iniţial sesizată.
Şi tot în Constituţia actuală a României e scris clar că Curtea Constituţională “se pronunţă
asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme
de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum
şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”, “se pronunţă asupra constitu-
ţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori (art.144, lit.a) şi b) din Constituţia României în: Vasile Gionea şi
Nicolae Pavel. Curs de drept constituţional. – Bucureşti, 1996, p.351).
138 Ion Mihai MOROŞAN

circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, suspendarea din funcţie


a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al
Republicii Moldova (art.135, lit.f) din Constituţie); g) rezolvă cazurile
excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea Supremă
de Justiţie (art.135, lit.g) din Constituţie); h) hotărăşte asupra chestiunilor care
au ca obiect constituţionalitatea unui partid (art.135, lit.h) din Constituţie).
Din ansamblul acestor atribuţii, la problema abordată în teză se referă
nemijlocit cele ce se conţin în art.135, lit. a), g) şi h), deoarece prin inter-
mediul exerciţiului lor, Curtea Constituţională se prezintă drept garantul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti în mod direct, fie prin
prevenirea unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti, fie prin soluţionarea
excepţiilor de neconstituţionalitate din legi sau alte acte normative care
nesocotesc sau încalcă drepturile subiective ale indivizilor.
În urma sesizării cu privire la neconstituţionalitatea acelei sau altei
legi adoptate de Parlament Curtea Constituţională analizează conformitatea
în conţinut şi sub aspect procedural a dispoziţiilor legii pretinse neconstitu-
ţionale cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova. În cazul în care,
după părerea Curţii Constituţionale, prevederile legii “încalcă dispoziţiile
sau principiile Constituţiei”, Curtea recunoaşte neconstituţionalitatea legii
în cauză şi, în conformitate cu stipulaţiile din art.140, alin.1 din Legea
Supremă care, literalmente, declară că “legile şi alte acte normative sau
unele părţi ale acestora devin nule, din momentul adoptării hotărârii
corespunzătoare a Curţii Constituţionale”, legea sesizată nu mai poate fi
aplicată, ca ne având nici o valoare juridică. Hotărârea Curţii Constitu-
ţionale este definitorie, ne mai putând fi atacată de nici o instanţă judecăto-
rească, deoarece după cum prevede Constituţia, “hotărârile Curţii Constitu-
ţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate” (art.140, alin.2).
Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului în Republica Moldova se realizează, nu în ultimul rând, prin
instituirea unor garanţii constituţionale speciale. Acestea constau în:
aplicarea directă a tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului,
în Republica Moldova; aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale din
domeniul drepturilor omului faţă de normele naţionale din acelaşi domeniu,
când există diferende între aceste două categorii de legi; aplicarea tratatelor
internaţionale în domeniul drepturilor omului de rând cu legile naţionale,
ambele categorii făcând parte, în asemenea caz, din dreptul constituţional
al Republicii Moldova.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 139

Marcînd un moment important în evoluţia legislaţiei din perioada de


independenţă, Legea contenciosului administrativ, adoptată la 10 februarie
2000, a reluat o tradiţie pe linia garantării drepturilor individului în condiţiile
în care acestea puteau fi încălcate de administraţie prin emiterea unor acte
ilegale sau prin refuzul emiterii unor acte. Atribuţiile de contencios administrativ
revin instanţelor judecătoreşti şi că aceste atribuţii privesc tpate actele
administrative, cu excepţia celor prevăzute de legea contenciosului
administrativ. Semnificaţia legii actuale este deosebit de importantă, deoarece
dă o reală consistenţă juridică dreptului persoanelor fizice sau juridice vătămate
printr-un act administrativ de a obţine pe cale judecătorească anularea lui şi
repararea pagubei. Un merit demn de semnalat al legii este acela că ea constată
un cîmp foarte larg de acţiune al puterii judecătoreşti în domeniul controlului
actelor administrative. Astfel, dreptul de a se adresa justiţiei se recunoaşte
tuturor persoanelor fizice şi juridice vătămate printr-un act administrativ sau
prin refuzul de a-1 emite, asimilîndu-se acestor situaţii refuzul nejustificat de
rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, precum şi faptul
de a nu fî răspuns petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii (dacă prin lege nu s-a prevăzut un alt termen). Mai detaliat despre
instituţia contenciosului administrativ este relatat la paragraful respectiv al
temei: „Dreptul administrativ”.
Din cele expuse mai sus rezultă că legislaţia Republicii Moldova acordă
suficiente garanţii în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale propriilor cetăţeni, precum şi ale celor străini şi apatrizilor.
Ponderea garanţiilor constituţionale în domeniul ocrotirii drepturilor
omului în Republica Moldova este cu atât mai valoroasă deoarece ele
izvorăsc direct din normele internaţionale.

3.7. Garanţii externe privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor


fundamentale ale omului
Drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale sunt garantate şi de
normele de drept internaţional care, de rând cu legislaţiile naţionale
formează un scut puternic pentru protecţia drepturilor omului şi cetăţea-
nului. Sistemul internaţional de protecţie a drepturilor omului se întemeiază
pe obligaţiile convenţionale asumate de state. Mecanismele instituite prin
voinţa lor asigură supravegherea internaţională a punerii în aplicare a
obligaţiilor la care statele au achiesat. Această supraveghere este limitată
şi, de regulă, nu se poate exercita fără consimţămîntul expres al statelor ce
140 Ion Mihai MOROŞAN

urmează a face obiectul ei, statele continuînd să rămînă “piatra unghiulară”


a acestui sistem.
Încheierea celui de-al doilea război mondial, prin victoria coaliţiei
Naţiunilor Unite, a creat premisele unei noi ordini internaţionale, menite
să întroneze libertatea şi pacea în lume, să determine promovarea şi
protecţia drepturilor omului, să favorizeze progresul social şi economic al
tuturor popoarelor. Călăuzindu-se de aceste principii, principalele puteri
aliate au semnat, în iunie 1945, la San Francisco, Carta Naţiunilor Unite.
Unul dintre scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost înscris în
chiar preambulul Cartei, în care se arată hotărîrea popoarelor lumii de a
proclama din nou credinţa în “drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor
şi femeilor, precum şi a naţiunilor, mari şi mici”. Pentru realizarea acestui
obiectiv major, organizaţia va milita pentru favorizarea progresului social
şi economic al tuturor popoarelor şi pentru instaurarea celor mai bune
condiţii de viaţă într-o cît mai mare libertate.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, reunită la Paris, a adoptat, la 10
decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care a
proclamat-o, în preambulul său, “ideal comun de atins de către toate popoarele
şi toate naţiunile”. Era pentru prima dată cînd o comunitate organizată de
naţiuni a elaborat o declaraţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Declaraţia, în cele 30 de articole ale sale, enunţă principalele drepturi ale
omului şi libertăţi fundamentale pe care le pot pretinde fără nici o discriminare
toate fiinţele umane. Aceste articole privesc drepturile civile şi politice (art. 3-
21), precum şi drepturile economice, sociale şi culturale (art. 22-27).
Dintre pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea
Generală la 16 decembrie 1966, se evidenţiază Pactul internaţional referitor
la drepturile economice, sociale şi culturale, prin care statele părţi recunosc
dreptul la muncă, cu toate componenţele lui: dreptul oricărei persoane de a
avea posibilitatea să-şi cîştige cele necesare vieţii printr-o muncă liber aleasă
sau acceptată; dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă
juste şi favorabile care să-i asigure un salariu echitabil şi o remunerare egală
pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare; dreptul oricărei
persoane de a forma cu alte persoane sindicate sau de a se afilia, la libera sa
alegere, la un alt sindicat; dreptul oricărei persoane la securitate socială şi
asigurări sociale; dreptul la igiena muncii, la odihnă şi la timp liber.
Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice înscrie
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 141

dreptul la viaţă şi declară: nimeni nu va fi supus torturii şi nici pedepselor


sau tratamentelor crude, inumane sau degradante; nimeni nu va fi ţinut în
sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi sunt interzise; nimeni nu va fi ţinut în
robie sau constrîns să îndeplinească o muncă obligatorie; nimeni nu va
constitui obiectul unei arestări sau al unei detenţii arbitrare; orice persoană
lipsită de libertate va fi tratată cu umanitate; nimeni nu va putea fi închis
pentru că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. Pactul mai
garantează dreptul la libera circulaţie şi la alegerea reşedinţei şi impune
restricţii în ceea ce priveşte expulzarea străinilor ce se găsesc legal pe
teritoriul unuia dintre statele părţi; este, de asemenea, stabilită egalitatea
în faţa tribunalelor şi sunt prevăzute garanţii în materie de procedură
judiciară; este interzisă retroactivitatea legii penale, se recunoaşte în orice
loc personalitatea juridică; nimeni nu va constitui obiectul unor imixtiuni
arbitrare sau ilegale în viata sa particulară, în familie, în domiciliul sau în
corespondenţa sa. In Pact sunt înscrise dreptul şi libertatea gîndirii, con-
ştiinţei şi religiei, precum şi libertatea de exprimare. Este interzisă orice
propagandă în favoarea războiului, îndemnul la ură naţională, rasială sau
religioasă ce constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă.
Se recunoaşte dreptul la întrunire paşnică, dreptul oricărei persoane de a
se asocia liber cu alte persoane, dreptul de a se căsători şi de a întemeia o
familie începînd cu vîrsta nubilă, precum şi principiul egalităţii în drepturi
şi în responsabilităţi a soţilor cu privire la căsătorie, în timpul acesteia sau
cu prilejul desfacerii ei. In Pact sunt prevăzute măsuri pentru protecţia
drepturilor copiilor, se recunoaşte oricărui cetăţean dreptul de a lua parte
la conducerea treburilor publice în ţara sa. Toate persoanele sunt egale în
faţa legii şi au drepturi la o egală protecţie din partea ei. Mai sunt, de
asemenea, prevăzute măsuri pentru protecţia membrilor oricărei minorităţi
etnice, religioase sau lingvistice care trăieşte pe teritoriul statelor părţi la
Pact. Acesta prevede şi crearea unui Comitet al drepturilor omului însărcinat
cu supravegherea aplicării măsurilor de executare prevăzute de el. Proto-
colul facultativ privitor la Pactul internaţional referitor la drepturile civile
şi politice abilitează Comitetul drepturilor omului să examineze comuni-
cările emanînd de la persoanele particulare care pretind că sunt victime
ale încălcării unuia dintre drepturile enunţate în Pact.
La 28.07.1990 Republica Moldova aderă la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (D.U.D.O.) şi Pactele Internaţionale cu privire la
drepturile civile şi politice, la drepturile economice, sociale şi culturale.
142 Ion Mihai MOROŞAN

Astfel, Parlamentul hotărăşte aderarea R.M. la documentele internaţionale


referitoare la drepturile omului: Actul Final al Conferinţei pentru Securitate
şi cooperare în Europa, Documentele finale ale Reuniunilor de la Madrid
şi Viena pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Documentul Reuniunii
de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., Carta
de la Paris pentru o nouă Europă.
Instrumentele internaţionale aplicabile privind drepturile omului
formează un cadru propice pentru alinierea legislaţiei naţionale la
standardele internaţionale şi promovarea respectării drepturilor omului.
Actualmente R.M. este parte la o serie de documente internaţionale:
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, Convenţia asupra
drepturilor politice şi civile ale femeii, Convenţia internaţională privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,
Convenţia privind lupta împotriva discriminărilor în domeniul
învăţămîntului, Convenţia asupra impres- criptibilităţii crimelor de război
şi a crimelor contra umanităţii, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, Convenţia asupra abolirii muncii forţate, Convenţia
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei etc.
Republica Moldova a aderat la F.A.O., O.M.S. şi U.N.E.S.C.O., este
membră a O.I.M., ratificînd 17 Convenţii ale acestei organizaţii.
Garanţiile internaţionale constau, în fond, în controlul aplicării
prevederilor Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, a pactelor
internaţionale privind drepturile omului şi a Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Realizarea în
fapt a acestui control e pusă pe seama diferitor structuri ale Consiliului
Europei: a Comisiei Europene a Drepturilor Omului, Curţii Europene a
Drepturilor Omului88 şi Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.
Sistemul dat de control internaţional alcătuieşte în fond un mecanism care,
pe de o parte, asigură protecţia drepturilor prevăzute în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, pe de altă
parte, are misiunea de a armoniza legislaţiile naţionale ale statelor părţi la
Convenţie cu ordinea juridică general-europeană.
Republica Moldova face parte din sistemul regional european de
protecţie a drepturilor omului. Aderînd la Consiliul Europei în 1995, R.M.

88
Tratate internaţionale … Vol. 1, p. 373.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 143

a ratificat pînă în prezent următoarele documente referitoare la drepturile


omului: Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia-cadru europeană cu privire la autoadministrarea publică locală,
Convenţia-cadru privind protecţia limbilor minoritare, Convenţia euro-
peană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane
sau degradante, inclusiv ambele protocoale adiţionale. Drepturile prevăzute
în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, potrivit dispoziţiilor documentului în cauză, pot fi garantate
prin intermediul recursului interstatal şi al petiţiei individuale.
Procedura care se desfăşoară în faţa Comisiei Europene a Drepturilor
Omului reprezintă unele specificaţii, după cum este vorba de plângeri
individuale sau de plângeri cu caracter statal, formulate de unul dintre
statele membre ale Consiliului Europei.
În cazul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale sau
diverselor grupuri de persoane, temeiul juridic al declanşării unei proceduri
îl constituie art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, în timp ce în cazul plângerilor cu caracter statal
fundamentul juridic rezidă în art. 33 al Convenţiei, care dispune că “orice
înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă
înaltă parte contractantă”.
În legătură cu mecanismul judiciar al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se cere de făcut unele
precizări, cum ar fi: 1) conform dispoziţiilor ce se conţin în art.52 din
Convenţie, orice stat membru al Consiliului Europei este obligat să
furnizeze, la cererea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţii
în legătură cu modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a
tuturor prevederilor Convenţiei; 2) cheltuielile de funcţionare ale Comisiei
şi Curţii sunt puse pe seama Consiliului Europei (art.50 din Convenţie);
3) judecătorii, membri ai Comisiei şi Curţii, se bucură, pe timpul exercitării
funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.40 din Statutul
Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol;
4) prevederile art.53 din Convenţie dispun că, “nici o dispoziţie din prezenta
Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, care ar putea fi recunoscute conform
legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această
144 Ion Mihai MOROŞAN

parte contractantă este parte”; 5) de remarcat şi ideea prevalenţei autorităţii


mecanismului european de protecţie a drepturilor omului, consacrată de
prevederile art.55 din Convenţie, care dispune că “Înaltele părţi contractante
renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să se prevaleze de
tratatele, convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în vederea
supunerii, pe calea unei cereri, a unui diferend apărut din interpretarea sau
aplicarea prezentei convenţii unui alt mod de reglementare decât cele
prevăzute de numita convenţie”.
Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul
intern al statelor parte a Convenţiei constituie în acelaşi timp o problemă de
drept intern, dar şi de drept internaţional. Ea pune implicit în discuţie prioritatea
unor categorii de norme juridice – cele naţionale, ale dreptului intern al fiecărui
stat membru al Consiliului Europei – cu altele – cele internaţionale, în special,
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Constituţia Republicii Moldova a rezolvat, ca atare, acest litigiu
de legi, acordând prioritate aplicării normelor juridice internaţionale din
domeniul drepturilor omului (art.4, alin.2 din Constituţie).
Problema aplicării deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
depinde, fără îndoială, de statele implicate şi este rezultatul unui complex
de împrejurări, dintre care am putea menţiona următoarele: deciziile Curţii
au forţă obligatorie, dar nu şi executorie; ele produc efecte doar pentru
părţile aflate în litigiu, dar nu şi faţă de o a treia parte; deciziile obligă
părţile numai faţă de cazul concret rezolvat de către Curte. De observat, că
mecanismul de protecţie al drepturilor omului constituit în cadrul
Consiliului Europei poartă un caracter “supranaţional” în sensul în care
înţelegem promovarea, protecţia şi garantarea drepturilor omului ca o
problemă fără frontiere naţionale sau statale, care caracterizează toate
societăţile contemporane indiferent de structura lor politică, economică,
socială etc. De altfel, se poate de concluzionat cu certitudine că
problematica amplă a drepturilor omului a cunoscut o cale evolutivă de la
proclamarea juridică a acestora, până la socializarea şi internaţionalizarea
lor; de la simpla proclamare a lor în calitate de idealuri în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, până la protecţia şi garantarea lor juridică
realizată la nivel internaţional – prin adoptarea unor convenţii internaţionale
speciale, care să prevadă obligaţiuni juridice exprese pentru statele-părţi
şi crearea unui mecanism de “sancţionare” a încălcărilor sau vătămărilor
aduse acestora – şi naţional, prin prevederea în Legea Supremă a statelor
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 145

a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor, inclusiv


ale celor străini şi apatrizilor, şi a garanţiilor constituţionale ale acestora.
Republica Moldova, ca parte contractantă la Convenţie, conferă
tuturor indivizilor aflaţi sub jurisdicţia statului moldav garanţii
constituţionale privind drepturile şi libertăţile definite în Convenţie.
Calitatea obţinută de Republica Moldova de stat contractant al Convenţiei
contribuie la: integrarea legislativă a republicii şi armonizarea sistemului
juridic naţional cu cel european din domeniul drepturilor omului;
participarea directă a ţării noastre în procesul de globalizare prin
promovarea sistemului juridic naţional şi a propriei spiritualităţi ca elemente
ale relativismului cultural; configurarea şi dezvoltarea unei jurisprudenţe
naţionale, îmbinate cu complementaritatea celei create de organele de la
Strasbourg; participarea Republicii Moldova prin dinamica sa proprie la
cooperarea determinată de actuala complexitate a interconexiunilor
existente în sfera relaţiilor internaţionale; dobândirea unei experienţe
eficiente şi utile în procesul de integrare a Republicii Moldova în structurile
general-europene; garantarea ocrotirii drepturilor omului prin mecanismul
complementar al Convenţiei.
În rîndul documentelor care tratează problematica drepturilor omului
un loc aparte îl ocupă Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, prin semnificaţia
care i se atribuie ca punct de cotitură în evoluţia gîndirii europene în
domeniu. Privit la general, Actul final al Conferinţei de la Helsinki, deşi
nu este un tratat, depăşeşte impactul multor tratate prin amprenta pe care a
lăsat-o asupra procesului de securitate şi cooperare în Europa.
Actul final enunţă, în partea 1, cele zece principii fundamentale care
generalizează relaţiile dintre statele participante, principiul VII referindu-
se la “respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv
la libertatea de gîndire, conştiinţă, religie şi credinţă”. Problemele
drepturilor omului sunt tratate mai pe larg în “Coşul III” privind
“Cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii”. Statele semnatare
ale acordului îşi asumau obligaţii în materia respectării drepturilor omului,
aşa cum acestea erau înscrise în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Astfel, statele membre, printre care şi
cele care aparţineau blocului comunist, ar fi trebuit să promoveze şi să
protejeze exercitarea efectivă a tuturor drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale de natură civilă, politică, economică, socială şi culturală.
146 Ion Mihai MOROŞAN

Procesul Helsinki a fost continuat de reuniunile general-europe-ne de la


Belgrad (1977-1978), Madrid (1983) şi Viena (1989), care au reafirmat
documentele adoptate, prevederile Actului final al Conferinţei de la
Helsinki referitoare la drepturile omului ca şi la alte principii ce guvernează
relaţiile dintre statele participante. în acest context, merită de subliniat
Documentul final al Reuniunii de la Viena, care, în partea intitulată
“Dimensiunea umană a C.S.C.E.”, prevede crearea unui mecanism pentru
schimb de informaţii şi discuţii între statele participante atunci cînd se
consideră că într-un stat se produc situaţii care reprezintă încălcări ale
angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului. în zilele noastre,
conceptul “dimensiunii umane” a fost adoptat, în limbajul politic şi
diplomatic internaţional, ca fiind expresia atît a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, cît şi a multor altor probleme de natură umanitară.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) a
fost creată în decembrie 1994 şi a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995, prin
instituţionalizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), proces început încă din 1975 prin semnarea Actului final de la
Helsinki de către şefii de state şi de guverne din 33 de state europene plus
S.U.A. şi Canada, O.S.C.E. depăşind 50 de membri.
Structura specifică a O.S.C.E.şi obiectivele stabilite, în cadrul numitelor
reuniuni subsecvente (Madrid, La Valletta, Viena etc.) în domeniul cooperării
economice, al drepturilor omului, al prevenirii şi, după caz, al rezolvării
diferendelor dintre statele membre, al menţinerii păcii şi securităţii sunt
menite a face din această nouă organizaţie un forum al dezvoltării a cooperării
în diverse domenii între statele membre şi un mecanism de gestionare şi
aplanare a crizelor şi conflictelor în plan general european.
Sistemul de organe este constituit din: Consiliul miniştrilor de externe
ai statelor membre; Comitetul pentru Minorităţile Naţionale; Secretariatul,
la care se adaugă Centrul de prevenire a conflictelor şi Biroul pentru alegeri
libere, pentru contracte în domeniu cu statele părţi.
Biroul pentru Instituţiile Democratice şi Drepturile Omului, cu sediul
la Varşovia, este principala instituţie O.S.C.E. care gestionează dimensiunea
umană, însărcinat să asiste statele participante la respectarea integrală a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la consolidarea statului
de drept, la promovarea principiilor democratice, conform Documentului
de la Helsinki (1992). A fost creat în 1990, ca Birou pentru alegeri libere.
în 1992, sfera sa de activitate s-a extins, după cum s-a arătat mai sus, iar în
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 147

1994 a fost creat în cadrul său un punct de contact pentru problema romilor.
Biroul Reprezentantului O.S.C.E. pentru libertatea presei (cu sediul la
Viena) a fost creat în 1997 pentru a monitoriza respectarea, în statele
membre ale O.S.C.E., principiilor şi angajamentelor organizatorice în
domeniul presei şi libertăţii de exprimare. Reprezentantul urmăreşte cadrul
legislativ, cazurile de încălcare a libertăţii presei, problema protecţiei
ziariştilor în zonele de conflict, acordă atenţie publicaţiilor destinate
minorităţilor şi altele. Poate prezenta rapoarte şi informări la nivelul
reuniunilor O.S.C.E., Adunării Parlamentare sau Consiliului Permanent.
Am vrea să menţionăm faptul că reprezentanţa O.S.C.E. în Republica
Moldova se implică activ în procesul soluţionării diferendului transnistrean
şi participă ca observator la alegerile parlamentare şi locale electorale,
supraveghind corectitudinea exercitării drepturilor politice de către
populaţia Republicii Moldova.
148 Ion Mihai MOROŞAN

TEMA 4. DREPTUL ADMINISTRATIV.


4.1. Noţiunea dreptului administrativ. Consideraţii generale.
4.2. Sistemul administraţiei publice.
4.3. Funcţia publică.
4.4. Actul administrativ.
4.5. Răspunderea administrativă.
4.6. Modalităţi de asigurare a legalităţii administrative.

4.1. Noţiunea dreptului administrativ. Consideraţii generale.


Astăzi, ca o ramură a ştiinţelor juridice tot mai mult se vorbeşte despre
ştiinţa administraţiei publice. Prof. V. I. Prisacaru face o analiză a ştiinţei
dreptului administrativ şi ştiinţei administraţiei publice ca fenomene diferite.
Astfel, ştiinţa dreptului administrativ, menţionează autorul sus-numit,
se ocupă de studierea normelor de drept administrativ care se realizează în
diferite forme: studierea dreptului administrativ în cadrul facultăţilor de
drept, elaborarea de articole şi studii ce au ca obiect unele aspecte ale
dreptului administrativ, precum şi întocmirea de monografii ce se ocupă
cu studierea aceleiaşi ramuri a dreptului public - dreptul administrativ -
este ceea ce în mod obişnuit se numeşte doctrina juridică.
Pe când ştiinţa administraţiei are drept obiect cercetarea procesului
de administrare în toată complexitatea sa, constând din cercetarea ştiinţifică
a sociologiei administrative, istoriei administrative, politicii administrative,
economiei, demografiei, urbanismului şi sistematizării teritoriului.89
În acelaşi timp, ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei
se află într-o interdependenţă incontestabilă. Astfel, celelalte ştiinţe
administrative nu se pot dezvolta decât în cadrul legal stabilit de normele
dreptului administrativ. La rândul lor, normele de drept administrativ şi
ştiinţa dreptului administrativ se dezvoltă şi se perfecţionează în baza
regulilor elaborate de ştiinţa administraţiei.
În acest context, prof. A. Iorgovan, menţionează că aspectul juridic
din sfera de cercetare a ştiinţei administraţiei este cercetat într-o viziune
interdisciplinară, deci într-o unitate dialectică cu aspectele de natură
politică, economică, psihologică, tehnică etc., care, după caz, determină,
însoţesc ori derivă din aspectul juridic, dar conturând alături de acesta
esenţa fenomenului administrativ statal (public în general). În acest fel
89
Prisacaru, V. I. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, 1993, pp. 27-28.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 149

ştiinţa administraţiei “pregăteşte terenul” cercetării juridice cum, la rândul


ei, cercetarea juridică a administraţiei publice contribuie la dezvoltarea şi
clarificarea studiilor de ştiinţa administraţiei.90
Fenomenul administrativ constituie obiectul cercetării ştiinţei admi-
nistraţiei, mai mult sau mai puţin, în orice societate. În opinia unor autori,
dacă observăm numai fenomenul, fără ai cerceta esenţa, s-ar putea crede
că, fiind vorba de o activitate pur executivă, cei ce fac administraţia trebuie
doar să se supună, să asculte şi să execute, să aibă doar un anumit talent
organizatoric şi o anumită experienţă. În realitate, fenomenul administrativ,
ca orice fenomen social-politic, are anumite particularităţi, o esenţă şi nişte
principii şi legităţi proprii ce se descoperă doar printr-o aprofundată şi
multilaterală cercetare ştiinţifică.91
De fapt, administraţia ca activitate pur executivă, expusă mai sus,
am trăit-o din plin în perioada socialistă. Aceasta se explică prin faptul
inexistenţei facultăţilor de administraţie publică în fosta URSS, iar ştiinţa
administraţiei ca disciplină de predare nu era inclusă la nici una din facultăţi.
Şcolile superioare de partid (unicele de acest profil) educau în viitorii
demnitari de stat doar „simţul organizatoric, de ascultare şi supuşenie”.
În perioada de trecere de la un regim centralizat, totalitar la unul
democratic, este deosebit de important de a se pune accentul pe dezvoltarea
ştiinţei administraţiei publice, inclusiv a ştiinţei dreptului administrativ, care
să reflecte particularităţile specifice societăţii în cauză în complexitatea lor. În
caz contrar nu se va încununa cu succes demararea procesului de administrare
şi a reformelor preconizate în administraţia publică existentă, acestea fiind
condiţionate de un suport ştiinţific fundamentat şi un cadru normativ adecvat.
Dezvoltarea ştiinţei, la rândul său, nu se poate realiza fără susţinerea
şi încurajarea cercetătorilor din partea puterii de stat, fără un suport
material-financiar rezonabil în domeniul învăţământului de specialitate şi
un număr anual rezonabil de burse la facultăţile de administraţie publică
care ar putea să îmbunătăţească treptat calitatea corpului de funcţionari
publici ca principali actori în procesul de administraţie publică.92
Dreptul administrativ poate fi studiat sub două aspecte:

90
Iorgovan, Antonie. Drept administrativ. Bucureşti, 1993, v.1, p. 245.
91
Alexandru, I., Popescu-Slăniceanu, I. et al. Drept administrativ. Bucureşti: Ed. Economică,
2003, p. 29.
92
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 12-14.
150 Ion Mihai MOROŞAN

a) ca un ansamblu de norme juridice, care reglementează activitatea


administraţiei publice şi formează o ramură distinctă de drept în cadrul
sistemului dreptului şi,
b) ca ramură a ştiinţei juridice care se ocupă de cercetarea: normelor
dreptului administrativ, raporturilor de drept administrativ, a actelor
administrative, a formelor de control administrativ, a statutului şi carierei
funcţionarilor publici, a răspunderii administraţiei ş. a.
Dreptul administrativ în Republica Moldova este în plină formare,
fiind de aceeaşi vârstă cu însuşi statul actual, format după destrămarea URSS.
Ca ramură distinctă a dreptului, dreptul administrativ constă dintr-
un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile de instituire
şi activitate a organelor administraţiei publice, raporturile dintre aceste
organe şi cetăţeni sau dintre funcţionarii publici şi cetăţeni, raporturi ce
iau naştere, se dezvoltă şi se sting în procesul de administraţie.
Obiectul dreptului administrativ, menţionează prof. I. Alexandru, îl
formează acele raporturi sociale care constituie obiectul activităţii
administrative a statului şi a colectivităţilor locale, realizată, în principal, de
către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia
raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a
statului şi a colectivităţilor locale.93 Rraporturile de drept administrativ sânt
raporturile juridice care se formează în legătură cu organizarea, funcţionarea
şi activitatea autorităţilor administraţiei publice, şi care se nasc, se modifică şi
se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ.
Ca orice raport juridic, raportul de drept administrativ conţine trei
elemente componente: subiecte, obiect şi conţinut.
Pentru subiect este caracteristic faptul, că cel puţin unul din
participanţi la raport trebuie să fie o autoritate administrativă, iar celălalt
poate fi atât o autoritate publică cât şi un funcţionar public sau, după caz,
un particular. Este imposibil de a face o enumerare completă a subiectelor
(posibile) raporturilor administrative, dar putem să le grupăm în
următoarele categorii:
¨ autorităţile publice (organele administraţiei publice, alte autorităţi
ca parte într-un raport de drept administrativ);
¨ persoanele juridice (altele decât cele din punctul a );
¨ organizaţiile obşteşti şi politice;

93
Alexandru, Ioan, Popescu-Slaniceanu, Ion et al., op. cit. p.35.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 151

¨ persoanele fizice (funcţionari publici, cetăţeni ai Republicii


Moldova, cetăţeni străini şi apatrizi).
În funcţie de poziţia subiectelor în raport deosebim: subiect
supraordonat şi subiect subordonat; subiect activ şi subiect pasiv. De cele
mai dese ori subiectul supraordonat este şi subiectul activ, însă aceasta nu
este o condiţie obligatorie.
Obiectul raportului juridic administrativ îl constituie acele acţiuni
sau abstenţiuni (inacţiuni) pretinse de către subiectul activ de la subiectul
pasiv sau într-o formulare generală - conduita subiectelor. Unii autori includ
în noţiunea de obiect al raportului juridic şi acele valori sau scopuri
materiale pe care le urmăresc părţile încadrându-se în raport (ordinea
publică, eficienţa economică etc.).
Acţiunile sunt manifestările materiale şi de altă natură pe care le
întreprinde subiectul. Ele pot fi atât licite cât şi ilicite.
Abstenţiunile constituie acea stare de lucruri când subiectul este
obligat să nu întreprindă careva acţiuni sau este obligat să acţioneze şi nu
o face (sub formă de inacţiune ilicită).
Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează drepturile şi
obligaţiile reciproce, ale subiectelor participante la acest raport, stabilite
de actele normative.
Pentru a avea loc un raport de drept administrativ, sunt necesare trei
premise: subiectele de drept administrativ, norma juridică administrativă
şi o împrejurare, un act sau fapt juridic, de care legea leagă apariţia
raportului propriu-zis.
Raporturile din cadrul administraţiei se împart în două categorii
clasice, recunoscute de toţi autorii de drept administrativ:
a) raporturi de subordonare sau pe verticală şi
b) raporturi de colaborare sau pe orizontală.
Normele dreptului administrativ reprezintă o categorie de norme
(reguli) sociale, instituite sau recunoscute de stat, general obligatorii şi
impersonale a căror aplicare este asigurată de forţa de constrângere a
statului, care stabilesc conduita subiectelor ce participă într-o formă sau
alta la înfăptuirea administraţiei publice.
Pe lângă trăsăturile caracteristice generale, normele de drept admi-
nistrativ conţin şi unele însuşiri specifice care le individualizează în raport
cu alte categorii de norme juridice. In acest sens, prof. M. Dvoracec
consideră că:
152 Ion Mihai MOROŞAN

a) Normele juridice administrative au un caracter general, impersonal,


abstract, prescriind o conduită tipică şi având o aplicabilitate repetată la un nu-
măr nelimitat de cazuri. De asemenea ele au un caracter voliţional, obligatoriu,
antrenează efecte juridice şi atrag nemijlocit răspunderea celor care le încalcă;
b) Normele juridice administrative reglementează o categorie aparte
de raporturi sociale, raporturi care se nasc în cadrul şi pentru realizarea
activităţii executive a statului.94
Izvoarele dreptului administrativ sunt formele în care se exprimă
normele dreptului administrativ care nasc, modifică sau sting drepturi şi
obligaţii dintr-un raport de drept administrativ.
În funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică, izvoarele
dreptului administrativ se ordonează şi se ierarhizează după cum urmează:
Constituţia - care are forţă juridică supremă şi conţine norme privind
organizarea şi funcţionarea principalelor autorităţi ale administraţiei
publice, precum şi principiile care stau la baza funcţionării lor;
Legea – numai cea care conţine norme de drept administrativ (Legea
cu privire ia Guvern, Legea privind administraţia publică locală, Legea
contenciosului administrativ etc.);
Decretele Preşedintelui Republicii - atunci când acestea poartă
caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ (Decretul privind
instaurarea stării excepţionale, sau de mobilizare în caz de agresiune).
Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului - acestea sunt, în marea lor
majoritate, izvoare de drept administrativ deoarece au un caracter normativ
şi prin intermediul lor se organizează activitatea ministerelor şi a altor
autorităţi ale administraţiei publice;
Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi actele juridice
emise de serviciile publice desconcentrate ale ministerelor, organizate în
unităţile administrativ – teritoriale, care nasc, modifică sau sting raporturi
juridice de drept administrativ;
Actele juridice adoptate sau emise de organele administraţiei publice
locale autonome şi descentralizate (hotărâri, decizii, dispoziţii ale consi-
liilor locale şi ale primarilor);
Tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, în
cazul când acestea conţin norme ale dreptului administrativ şi sunt de
aplicabilitate directă95.
94
Dvoracec, Maria V. Drept administrativ: noţiuni introductive. Iaşi, 1993, p. 62.
95
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 54-58.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 153

4.2. Sistemul administraţiei publice


Conducerea, sub diverse forme, a apărut o dată cu societatea umană din
necesitatea de convieţuire în comun a indivizilor. În acelaşi timp, nu putem
numi conducerea din perioada prestatală ca administraţie în sensul deplin al
acestui cuvânt, cu toate că esenţa ei rămâne a fi aceeaşi: de a organiza şi dirija
viaţa socială spre binele şi în interesul majorităţii membrilor societăţii date,
întru satisfacerea nevoilor sociale prin prestarea serviciilor de interes vital.96
Administraţia publică, sau fenomenul administrativ, sub toate aspec-
tele de organizare şi funcţionare este obiectul principal de cercetare al
ştiinţei dreptului administrativ.
Noţiunea de administraţie publică, are un dublu sens: unul de organizare
(formal-organic) şi altul de activitate (material-funcţional). Ea este un ansamblu
de organisme care, pe baza legii, desfăşoară o activitate cu un anumit specific,
anume de organizare a executării şi de executare în concret a legii.97
Doctrina administrativă a elaborat teza de administraţie publică (sau
serviciu public) în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, cuprinde activităţile
tuturor autorităţilor publice (legislative, executive, judecătoreşti, centralizate
de stat sau descentralizate şi autonome) prin care se contribuie la organizarea
executării sau executarea legii precum şi la prestarea de servicii populaţiei. În
sens restrâns, fiind doar activitatea autorităţilor puterii executive.
Deci, administraţia publică constituie un sistem de autorităţi bine
organizat la nivel naţional şi local, în baza principiilor constituţionale,
care desfăşoară (în regim de putere publică) activităţi îndreptate spre
exercitarea legii sau organizarea executării acesteia prin emiterea de acte
normative subordonate legii, precum şi prestarea de servicii publice în
interesul general al societăţii98. Prin sistem al administraţiei publice se
înţelege totalitatea organelor structurate într-un sistem destinat unei
activităţi de organizare a executării şi de executare a legii, în interesul
întregii populaţii a ţării, care se aplică pe întreg teritoriul statului. Această
activitate poate fi atât de conducere şi dirijare, cât şi de prestaţie a anumitor
servicii populaţiei sub cele mai diverse forme.
Sistemul administraţiei publice este compus din mai multe părţi
denumite organe ale administraţiei publice. Prin organ al administraţiei
publice se înţelege o structură organizaţională, având ca suport uman unul
96
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, p. 4.
97
Ion-Popescu Slăniceanu. Teoria funcţiei publice. Brăila: EVRICA, 1999, p.15.
98
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, p. 8.
154 Ion Mihai MOROŞAN

sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza legii, dotată cu mijloace materiale
şi financiare potrivit legii, care are capacitate juridică şi este investită cu
competenţa necesară, pentru a putea acţiona în vederea organizării
executării şi executării legii sau prestării de servicii publice în limitele
legii, făcând parte din sistemul organelor administraţiei publice. Dată fiind
activitatea deosebit de complexă a organelor administraţiei publice şi
diversitatea de domenii pe care o cuprind, la nivel central şi local, aceste
organe pot fi clasificate în diverse categorii în baza mai multor criterii.
A. După natura lor sau sub aspectul componenţei, organele
administraţiei publice pot fi: a) organe colegiale (pluripersonale) şi b)
organe individuale (unipersonale). În cadrul organului individual (de
conducere unipersonală) actele administrative se emit prin manifestarea
de voinţă a unei singure persoane (conducătorul, ministrul), iar în cazul
organului colegial (Guvernul, consiliile locale) actele administrative, pentru
a produce efecte juridice, se adoptă pe cale de deliberare de un colectiv, a
cărui competenţă este stabilită de lege.
B. După modul de formare, sunt organe ale administraţiei publice
a) alese (consiliile locale) şi b) numite (miniştrii, conducătorii organelor
de specialitate centrale şi din unităţile administrativ-teritoriale). Se
consideră ales organul colegial sau individual desemnat prin vot de către
corpul electoral. Spre deosebire de cele alese, organele numite (individuale
sau colegiale) sunt desemnate de un organ de stat împuternicit în acest
sens de Constituţie sau de lege.
C. După competenţa teritorială, pot fi: organe centrale şi locale.
Organele centrale îşi exercită competenţa asupra întregului teritoriu al statului,
fiind numite şi organe naţionale. Organele locale sunt constituite şi funcţionează
în judeţe şi în celelalte unităţi administrativ-teritoriale (sate, oraşe, municipii).
D. După competenţa materială, organele administraţiei publice se
împart în: organe de competenţă generală, care au atribuţii în toate
domeniile şi ramurile de activitate (de exemplu, Guvernul, consiliile locale)
şi organe de competenţă specială, care au atribuţii într-o singură ramură
sau într-un domeniu concret de activitate (de exemplu, ministerele,
departamentele, serviciile descentralizate ale ministerelor).
E. O altă clasificare ar putea fi făcută, având drept criteriu sursa
principală de finanţare, conform căruia se pot distinge organe bugetare
şi organe de autogestiune (autofinanţare) ale administraţiei publice.
Fiecare popor trebuie să-şi făurească o administraţie publică proprie,
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 155

care să răspundă intereselor acestuia, tradiţiilor fundamentate de secole,


iar natura acestei administraţii va depinde, în mare parte, de regimul politic
al statului respectiv. Aceasta rezultă din realitatea că Autorităţile publice
activează şi sunt influenţate de mediul social, politic şi juridic.99
Trecerea de la un sistem etatist de tip socialist şi centralizat la unul
de tip capitalist după destrămarea URSS implică şi o reformă
administrativă. Reformele administrative, pe lângă faptul că implică mari
cheltuieli financiare, riscă, uneori să nu atingă scopul scontat, dacă nu se
iau în calcul toţi factorii interni şi externi care pot influenţa acest proces.
În dezvoltarea lor statele recurg şi la reforme radicale dar, o dată la sute de
ani, când sunt prezente suficiente premise economice, sociale şi politice.
Prin urmare, nu trebuie de confundat reforma administraţiei cu
modernizarea ei curentă. Reforma este prin esenţă tot un proces de
modernizare, dar unul radical şi limitat în timp.
La rândul său, modernizarea administraţiei este un proces continuu,
nelimitat în timp, al oricărei societăţi, cât de înalt nu ar fi nivelul de dezvoltare
socială acest proces nu încetează, fiind determinat de dinamica
transformărilor sociale îndreptate spre creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Orice modernizare a administraţiei, cu atât mai mult o reformă
administrativă, va avea succes doar în cazul când va fi fundamentată
temeinic din punctul de vedere al ştiinţei administraţiei.100
Noţiunea de administraţie publică este mai vastă decât cea de
administraţie de stat (utilizată pe timpul socialismului glorios), cuprinzând-
o pe aceasta din urmă, dar fiind realizată şi prin intermediul autorităţilor
autonome, descentralizate sau chiar şi particulare, când acestea prestează
servicii sau înfăptuiesc o activitate de interes public general. Astfel, prin
administraţia publică se stabileşte un coraport mai adecvat dintre interesul
general şi cel particular, care asigură atât continuitatea funcţiilor statului,
cât şi existenţa (drepturile, libertăţile, nivelul de trai) individului.
În prezent, Republica Moldova este împărţită în aspect administrativ-
teritorial în unităţi de nivelul unu – oraşe (municipii), sate (comune), unităţi
de nivelul doi – raioane şi unitatea administrativ-teritorială cu statut special
Gagauz-Yeri. Cele de nivelul uni şi raioanele îşi exercită activitatea în
baza principiului autonomiei locale consacrat în art.109, iar ultima în baza

99
Oroveanu, Mihai. Tratat de ştiinţa administraţiei. Bucureşti, 1996, p. 57.
100
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, p. 12.
156 Ion Mihai MOROŞAN

principiului de autonomie „specială” consacrat în art. 111 din Constituţia


Republicii Moldova.
Criza politică care durează de la înfiinţarea Republicii Moldova ca
stat independent (27.08.1991) conjugată cu o criză economică de aceeaşi
intensitate este o povară prea grea pentru orice popor. Aceste două fenomene
negative sunt interdependente şi administraţia urmează să determine
adevăratele cauze ale declanşării lor şi să întreprindă măsuri complexe pentru
revenirea la normalitate. Instabilitatea politică reprezintă una din piedicile
fluxului de investiţii străine, care ar putea contribui la relansarea economiei.
În această situaţie sarcina de bază a administraţiei publice este de a
organiza şi utiliza în mod eficient (în baza principiilor economiei de piaţă
şi a liberei concurenţe) potenţialul uman şi economic intern pentru a ridica
nivelul de trai al populaţiei.
Ştiinţa dreptului administrativ a elaborat un şir de principii care stau la
baza organizării şi funcţionării sistemului administrativ. Unele din ele sunt
principii generale ale dreptului, altele constituie doar caracteristici ale
dreptului administrativ. Principiile dreptului administrativ sunt regulile,
formulele sau ideile călăuzitoare pe care se bazează organizarea şi activitatea
sistemului administraţiei publice, ca: - legalitatea, egalitatea în faţa legii,
respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege, proporţionalitatea,
obiectivitatea, imparţialitatea, buna credinţă, transparenţa, regula de
favorizare a persoanei private, obligativitatea de a accepta demersurile
persoanei private şi de a le soluţiona în modul cel mai potrivit, dreptul de a
fi ajutat sau asistat, promptitudinea (rapiditatea) în executare, dreptul de a fi
auzit, obligativitatea autorităţii administrative de a informa persoanele
interesate despre procedura administrativă şi dreptul lor de a fi ascultate sau
auzite, principiul procedurii colective, accesul la informaţie, obligativitatea
deciziei, reglementarea prin lege a activităţii administraţiei, responsabilitatea
statului şi a funcţionarilor pentru actele administrative, competenţa puterii
judecătoreşti pentru a putea controla legalitatea actelor administrative şi
chiar constituţionalitatea legilor, existenţa unor acte de comandament, care
scapă de orice control jurisdicţional, principiul permanentizării şi al
specialităţii serviciului public şi principiul, conform căruia un organ sau
funcţionar care exercită atribuţii de putere publică nu poate delega altuia
atribuţiile sale decât în conformitate cu legea101.

101
Negulescu, Paul. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 12.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 157

4.3. Funcţia publică


În Legea serviciului public, nr.443-XIII, din 04.05.95, sunt definite
mai multe noţiuni printre care cele de: serviciu public, funcţie publică şi
funcţionar public.
Conform alin.1, art.1 din această lege, “serviciu public înseamnă
totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi în
aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor
autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării
politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale,
ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”.
Iar în art. 2 al Legii contenciosului administrativ, nr.793,
din.10.02.2000, se face o tălmăcire a noţiunii de serviciu public în sensul
acestei legi ca: “activitate de interes public organizată sau autorizată de o
autoritate a administraţiei publice”. Această noţiune, în nici un caz, n o
exclude şi nici nu o plasează în opoziţie cu cea dată de Legea serviciului
public. Fiecare din ele au semnificaţia sa proprie în contextul instituţiei
juridice din care face parte: prima se referă la personalul din administraţia
publică şi statutul juridic al acestuia, şi a doua - la activitatea de prestare a
serviciilor de interes public de către personalul dat.
Ţinem să menţionăm că, în literatura juridică au fost oglindite mai
multe cerinţe (caracteristici) şi principii care stau la baza organizării şi
funcţionării serviciilor publice. Astfel, prof. P. Negulescu102 distinge
următoarele caractere esenţiale ale serviciului public:
¨ nevoile serviciilor publice ale Statului, judeţului sau comunei sunt
satisfăcute din bugetele acestor administraţii;
¨ gestiunea financiară a acestor servicii publice e supusă legii
contabilităţii publice;
¨ actele juridice îndeplinite de agenţii serviciului sunt acte
administrative, iar agenţii sau funcţionarii serviciului sunt supuşi ierarhiei
administrative;
¨ serviciul public are o funcţionare regulată şi continuă atât timp cât
există;
¨ serviciul public este oferit publicului în mod egal şi, de regulă, în
mod gratuit, întrucât acesta este alimentat prin impozite;
¨ serviciul public cuprinde reguli juridice speciale care îi oferă

102
Negulescu, P., op. cit. p. 126.
158 Ion Mihai MOROŞAN

posibilitatea de a folosi procedee de drept public (exemplu, exproprierea


pentru cauza de utilitate publică, numirea funcţionarilor conform legii etc).
Alţi autori103 consideră că la baza organizării şi funcţionării serviciilor
publice trebuie să stea următoarele principii:
¨ principiul continuităţii, care exprimă faptul că au fost create pentru
a desfăşura activitatea în mod continuu, fără întreruperi;
¨ principiul adaptabilităţii, care exprimă necesitatea adaptării
serviciului public la schimbările şi exigenţele interesului general;
¨ principiul neutralităţii, care are semnificaţia creării şi funcţionării
serviciilor publice doar pentru a servi interesele generale şi nu anumite
interese în avantajul unora;
¨ principiul egalităţii, care este în legătură cu precedentul şi care
exprimă faptul că toate persoanele interesate au acces în mod egal, fără
diferenţieri sau discriminări la satisfacerea unor nevoi, care intră în obiectul
de activitate al serviciului respectiv.
Serviciile publice trebuie, de rând cu cele expuse mai sus, să fie
flexibile, dinamice şi eficiente, încât beneficiarul să poată primi prestaţii
de cea mai înaltă calitate şi la costuri rezonabile.
Funcţia publică, conform Legii nr.443-XIII, înseamnă “unitatea
primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul cetăţeanului în
munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiile,
exigenţele faţă de pregătirea lui profesională (alin. 2 art. 1).
Funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de Parlament, de
Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi alte autorităţi publice centrale
sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi alte legi. Statutul
juridic al funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea
funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională.
Legea serviciului public consacră şi noţiunea de funcţionar public.
Astfel, “funcţionar public înseamnă persoana care ocupă funcţie de stat
remunerată şi care dispune de ranguri şi grade, stabilite în conformitate
cu principiile prezentei legi” (alin.3, art.1). Dar, legiuitorul nostru nu se
limitează la definiţia de funcţionar public, ci mai defineşte şi o categorie
aparte de “persoane cu funcţii de răspundere”. Astfel, “persoană cu funcţie
de răspundere este funcţionarul public învestit cu atribuţii în vederea
exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative
de dispoziţie şi organizatorico-economice” (alin.4 art.1).
103
Manda, C., Banciu, Doina, Manda, Cezar. Administraţia publică şi cetăţeanul. Structuri.
Autorităţi. Informaţie publică. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1997, pp. 73-74.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 159

Menţionăm că Legea contenciosului administrativ conţine, de


asemenea, o tălmăcire a noţiunii de funcţionar public, dar nu în scop de
anulare sau desconsiderare a cele expuse anterior, ci pentru a clarifica
cine poate fi acţionat în judecată, pe calea contenciosului administrativ,
pentru daunele aduse particularului prin acte administrative sau prin
nesoluţionarea unei cereri în termenul legal. Astfel, conform acestei legi,
“ funcţionar public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie de decizie
sau de execuţie din structura unei autorităţi publice”.
Art.3 determină sfera de acţiune a Legii serviciului public care se
extinde asupra: judecatorilor, procurorilor, loctiitorilor si ajutorilor acestora,
ofiterilor deurmarire penală, colaboratorilor din serviciul diplomatic,
serviciul fiscal, garda financiara, din organele controlului vamal, securitatii
statului, din organele de interne, asupra militarilor, in partea in care nu
este reglementata prin acte legislative speciale privind statutul lor juridic.
Nu se extinde această Lege asupra Preşedintelui Republicii Moldova,
asupra deputaţilor din Parlament, membrilor Guvernului, judecătorilor
Curţii Constituţionale, membrilor Curţii Supreme de Justiţie, membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii, asupra consilierilor autorităţilor
administraţiei publice locale şi primarilor, al căror statut juridic este stabilit
de Constituţie şi de alte legi, precum şi asupra persoanelor care efectuează
deservirea tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice.
Legiuitorul consacră un şir de principii fundamentale de activitate
a serviciului public (funcţionarilor), printre care:
¨ devotamentul faţă de stat şi faţă de popor;
¨ principiul legalităţii;
¨ responsabilităţii personale pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu;
¨ respectarea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice;
¨ profesionalismul, competenţa şi spiritul de iniţiativă;
¨ obligativitatea hotărârilor organelor ierarhic superioare;
¨ democratismul şi publicitatea;
¨ protejarea activităţii legitime a funcţionarului public (art. 4 din
Legea nr.443-XIII).
Principiile expuse se aseamănă mai mult cu nişte cerinţe (exigenţe)
faţă de funcţionarii publici pe care aceştia trebuie să le respecte. Aceasta
ne demonstrează încă o dată că în Legea serviciului public este consacrat
anume statutul juridic al funcţionarului public.
Multitudinea şi diversitatea funcţiilor publice determină clasificarea
160 Ion Mihai MOROŞAN

funcţionarilor publici (care deţin aceste funcţii) în mai multe categorii, în


dependenţă de criteriul ales.
A. După poziţia ocupată în guvernanţi - cei ce determină care nevoi
de interes general urmează să fie satisfăcute, în ce măsură şi prin ce
proceduri, şi agenţi - care aduc la îndeplinire cele hotărâte de guvernanţi.104
B. După funcţia care o exercită se desprind două mari categorii din
punctul de vedere al importanţei funcţiei: funcţii de conducere şi funcţii
de execuţie.105
C. După domeniul de activitate (funcţionari în medicină, învă-
ţământ, agricultură etc. ),
D. După modul de recrutare (funcţionari aleşi şi numiţi),
E. După volumul şi caracterul atribuţiilor (funcţionari de decizie,
de control, de execuţie) etc,
F. O clasificare oficială a funcţiilor publice este prevăzută de Legea
serviciului public. Astfel, art. 8 din Legea nr.443-XIII împarte funcţiile
publice în trei ranguri: I., II., III. Fiecare rang conţine câte trei grade de
calificare. Trecerea la un nou grad se face succesiv, în corespundere cu
pregătirea profesională a funcţionarului, cu rezultatele muncii şi ale
atestării, efectuate în modul stabilit de legislaţie.
Legislaţia în vigoare din ţara noastră îi conferă funcţionarului public
următoarele drepturi care cuprind ambele categorii menţionate de autorul
sus-numit:
¨ să examineze probleme şi să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
¨ să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească de la alte
autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice, indiferent de
tipul de proprietate şi forma lor de organizare juridică, informaţia necesară;
¨ să-şi perfecţioneze pregătirea profesională;
¨ să avanseze în serviciu;
¨ să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile de serviciu;
¨ să fie remunerat conform funcţiei;
¨ să se asocieze în sindicate;
¨ să beneficieze de protecţia juridică în corespundere cu statutul său.
Pe lângă drepturi funcţionarul public are şi un şir de obligaţii cu privire
la exercitarea atribuţiilor ce-i revin. Astfel, funcţionarii publici sunt obligaţi:

104
Negulescu, P., op. cit., p. 538.
105
Iorgovan, A., op. cit., vol. 2, p. 632.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 161

¨ să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în


problemele ce ţin de competenţa lui;
¨ să dirijeze cu cunoştinţă de cauză sectorul de muncă încredinţat;
¨ să manifeste iniţiativă şi perseverenţă;
¨ să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în faţa
autorităţii publice;
¨ să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
¨ să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în
vigoare; să fie obiectiv şi imparţial;
¨ să nu dea dovadă de tergiversări şi birocratism;
¨ să examineze la timp propunerile, cererile şi plângerile cetăţenilor;
¨ să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
¨ să păstreze secretul de stat şi un alt secret ocrotit de lege;
¨ să-şi perfecţioneze în permanenţă pregătirea profesională (art. 10
din Legea nr.443-XIII).
Fiind învestit cu atribuţii în vederea exercitării puterii publice,
funcţionarul public este supus unor restricţii şi exigenţe în vederea ocupării
funcţiei respective.
Astfel, conform art. 11 al Legii serviciului public (nr.443-XIII), nu
poate ocupa o funcţie publică persoana care:
¨ este considerată incapabilă prin hotărârea judecăţii;
¨ are antecedente penale, care rezultă dintr-o infracţiune săvârşită
cu intenţie, ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege;
¨ nu are dreptul să ocupe o funcţie în subordinea sau sub controlul func-
ţiilor deţinute în aceeaşi autoritate publică sau în altele de rudele lui directe;
¨ funcţionarul public nu are dreptul să deţină două funcţii în acelaşi
timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau acord, în întreprinderi
străine sau organizaţii mixte etc. , cu excepţia activităţilor ştiinţifice,
didactice şi de creaţie;
¨ să fie împuternicit al unor terţe persoane în autoritatea publică în
care este angajat;
¨ să desfăşoare nemijlocit activitate de întreprinzător ori să
înlesnească, în virtutea funcţiei sale, activitatea de întreprinzător a
persoanelor fizice şi juridice în schimbul unor recompense, servicii, înlesniri;
¨ să aibă conturi nedeclarate în băncile străine;
¨ să plece în delegaţie peste hotare din contul persoanelor fizice
sau juridice;
162 Ion Mihai MOROŞAN

¨ să primească daruri şi servicii pentru îndeplinirea atribuţiilor de


serviciu, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice, conform normelor de
politeţe şi ospitalitate recunoscute;
¨ să participe la greve care dereglează funcţionarea autorităţii
publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societăţii cu
bunuri şi servicii de importanţă vitală.
Printre exigenţe speciale faţă de funcţionarul public legiuitorul
specifică: “La încadrarea în serviciul public şi ulterior în fiecare an,
funcţionarul este obligat să prezinte, în modul stabilit de lege, o declaraţie
privind veniturile, averea imobiliară şi mobiliară de valoare, depunerile
bancare şi hârtiile de valoare, angajamentele financiare, inclusiv în
străinătate” (art.12, Legea nr.443-XIII).
Alte exigenţe şi cerinţe înaintate faţă de funcţionari publici care
decurg din Constituţie şi alte acte normative sunt:
¨ cunoaşterea limbii de stat;
¨ cetăţenia Republicii Moldova;
¨ vârsta generală-18 ani;
¨ profesionalismul;
¨ să posede capacităţi şi aptitudini politice;
¨ un comportament de o moralitate înaltă.
Drept cerinţe speciale dictate de caracterul funcţiei şi domeniul de
activitate pot fi: studii superioare, sănătate excelentă (în poliţie, armată), vârstă
anumită pentru unele categorii de funcţionari (procurori, judecători etc.).
Drept temei juridic de apariţie a raportului de serviciu, în raport cu
modalitatea de ocupare a funcţiei publice vacante, poate fi:
a) încheierea unui acord individual de muncă (contract de serviciu);
b) emiterea unei hotărâri, dispoziţii sau ordin de numire în funcţie;
c) decizia de aprobare a rezultatelor alegerilor.
Legea serviciului public stabileşte că ocuparea funcţiei publice se
face prin angajare, numire, alegere, concurs. Funcţiile de specialişti se
ocupă prin angajare şi concurs. Funcţiile de conducere (de răspundere) se
ocupă prin numire, alegere sau concurs.
Ocuparea funcţiilor publice prin numire se efectuează de autoritatea
publică ierarhic superioară sau de persoana cu funcţii de răspundere
împuternicită. Cetăţenii încadraţi pentru prima dată în serviciul public în
calitate de persoane cu funcţii de răspundere - depun jurământul.
Încetarea serviciului public are loc in temeiul si in modul stabilit de
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 163

legislaţia muncii, stabileşte în alin. (1), art.28 din Legea serviciului public,
după care se enumără un şir de temeiuri specifice încetării raportului de
serviciu, după cum urmează:
¨ neexecutarea obligaţiilor;
¨ încălcarea restricţiilor;
¨ comiterea unei fapte ilicite pentru care se prevede răspundere
disciplinară, materială, administrativă sau penală;
¨ nerespectarea exigenţelor speciale;
¨ refuzul de depunere a jurământului;
¨ pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
¨ expirarea împuternicirilor în funcţia publică;
¨ demisionarea în legătura cu schimbarea conducătorilor autorităţii
publice, a persoanelor care deţin funcţii de rangul întâi.
Conform art.26 din Legea serviciului public, funcţionarii publici pot
fi stimulaţi pentru exercitarea exemplară a atribuţiilor, spirit activ şi spirit
de iniţiativă, pentru munca îndelungată şi ireproşabilă. Măsurile de
stimulare si modul de aplicare a acestora sunt stabilite de legislaţia muncii.
Măsurile de stimulare pot avea caracter moral şi caracter material.
Pentru merite deosebite în muncă funcţionarii publici sunt propuşi spre a
fi distinşi cu decoraţii de stat şi titluri onorifice.
Legislaţia stabileşte următoarele distincţii de stat:
¨ ordine - Ordinul Republicii, Ştefan cel Mare, Gloria Muncii,
Recunoştinţa Patriei;
¨ medalii - Pentru Vitejie, Meritul Militar, Meritul Civic, Mihai
Eminescu, Gheorghi Jucov;
¨ titluri onorifice - Meşter faur, Maestru în Arte, Om emerit ş. a.
De asemenea în diferite cazuri funcţionarii publici poartă şi o
răspundere juridică sub diferite forme:
¨ disciplinară;
¨ administrativă;
¨ penală şi
¨ civilă (materială).
Cea administrativă, la rândul ei se împarte în:
¨ răspundere administrativ-disciplinară ( aplicată doar funcţionarilor
publici în baza statutelor disciplinare);
¨ răspundere administrativ-contravenţională (prevăzută de Codul
cu privire la contravenţiile administrative);
164 Ion Mihai MOROŞAN

¨ răspundere administrativ – patrimonială (prevăzută de Legea


contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000).
Funcţionarii publici pot fi traşi la răspundere juridică (oricare din forme-
le enumerate mai sus) numai în temeiul şi în modul stabilit de legislaţie106.

4.4. Actul administrativ


Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate
sau emise de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia publică, fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se
asigură realizarea puterii executive şi înfăptuirea sarcinilor şi obiectivelor
ce revin administraţiei publice.
Este greu de formulat într-o singură definiţie noţiunea de act
administrativ. Cu toate acestea, în Legea contenciosului administrativ
găsim o tălmăcire oficială a noţiunii de act administrativ, care formează
obiectul acţiunii în contenciosul administrativ. Astfel, conform prevederilor
art.2, act administrativ înseamnă “manifestarea juridică unilaterală de
voinţă, cu caracter normativ sau individual, a unei autorităţi publice, emis
în vederea organizării executării sau executării concrete a legii”.
Actul administrativ poate fi exprimat sub diferite forme şi denumiri:
decizie, ordin, instrucţiune, regulament, dispoziţie, hotărâre, permis,
autorizaţie etc.
Fiind o categorie a actelor juridice, actul administrativ este acea
manifestare de voinţă a unei persoane fizice sau juridice, prin care se
creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.
Rămânând a fi forma principală prin care se asigură realizarea puterii
executive, actele administrative se practică, în acelaşi timp, şi în cadrul
celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească), însă nu ca activitate
de bază a acestora, ci doar ca activitate auxiliară, necesară pentru
îndeplinirea activităţii de bază.
Actului administrativ îi sunt proprii un şir de trăsături caracteristice,
care îl deosebesc de celelalte acte juridice - lege, hotărâre judecătorească,
contract de drept privat etc.:
A. Actul administrativ este un act juridic, deoarece produce efecte
juridice, adică dă naştere, modifică sau stinge anumite drepturi şi obligaţii.

106
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005,
pp. 108-128.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 165

B. Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă de putere.


C. Actul administrativ este forma principală de activitate a
organelor administraţiei publice. Obiectul actului administrativ constă
în executarea legii. Voinţa unilaterală a organelor administraţiei publice
se manifestă în baza şi în executarea legii107.
D. Actul administrativ este obligatoriu spre îndeplinire şi respectare atât
de persoanele fizice şi juridice cărora le este adresat, cât şi de organul emitent.
E. Actele administrative au o putere juridică inferioară legii, fiind la
rândul lor aranjate într-o scară ierarhică de subordonare unul faţă de altul.
F. Actul administrativ este, de regulă, executoriu imediat după ce
a intrat în vigoare, fără nici o formalitate, fără a fi necesară întocmirea
unor activităţi ulterioare.
Pornind de la varietatea şi multitudinea atât a organelor administraţiei
publice, cât şi a domeniilor de activitate pe care le conduc acestea, actele
administrative pot fi supuse mai multor clasificări, în funcţie de criteriul ales.
Astfel, prof. V.Prisacaru consideră că actele juridice emise de
serviciile publice administrative nu au toate aceeaşi natură, nici aceeaşi
însemnătate şi valoare juridică, nici acelaşi câmp de punere în lucru,
desprinzând următoarele categorii:
După valoarea sa juridică:
¨ acte administrative de autoritate,
¨ acte administrative de gestiune
¨ acte administrative cu caracter jurisdicţional108.
Actele administrative de autoritate (sau acte administrative de putere
publică) emană de la o autoritate publică (legislativă, executivă sau
judecătorească) în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii,
executarea lor fiind asigurată de puterea publică.
Acte administrative de gestiune sunt acte încheiate de serviciile publice
administrative cu persoane fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a
domeniului public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.
Actele administrative cu caracter jurisdicţional sunt emise de organele
de jurisdicţie administrativă (învestite prin lege cu atribuţii jurisdicţionale),
în mod unilateral, prin care se soluţionează conflictele, apărute între serviciul
public şi particulari, conform unei proceduri stabilite prin lege.

107
Negoită, A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti, 1993, p. 112.
108
Prisacaru, V.I., op. cit., p. 196.
166 Ion Mihai MOROŞAN

După competenţa materială actele administrative se împart în:


¨ acte administrative cu caracter general (hotărârile Guvernului,
deciziile consiliilor);
¨ acte administrative de specialitate (ordine, instrucţiuni ale ministerelor).
După competenţa teritorială actele administrative pot fi emise:
¨ de organele administraţiei publice centrale (au putere juridică pe
întreg teritoriul ţării);
¨ acte emise de organele administraţiei publice locale; (au putere
juridică numai în unitatea administrativ-teritorială).
După numărul manifestărilor de voinţă pe care le conţin:
¨ acte administrative simple care conţin o singură manifestare de voinţă;
¨ acte administrative complexe, care conţin două sau mai multe
manifestări de voinţă.
După natura efectelor juridice pe care le produc sunt:
¨ acte administrative care acordă drepturi;
¨ acte administrative care constată existenţa unui drept.
După autoritatea care le emite sunt acte administrative:
¨ emise de organe ale puterii executive;
¨ emise de aparatul Parlamentului;
¨ emise de instanţele judecătoreşti;
¨ emise de autorităţi publice autonome;
¨ emise de persoane de drept privat asimilate autorităţilor publice în
condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Preşedintele Republicii emite decrete care poartă, de regulă, caracter
individual, dar pot fi şi normative de aplicabilitate directă (de exemplu:
decretul de instituire a stării excepţionale).
Guvernul emite hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii cu caracter, de regulă,
normativ, dar dispoziţiile pot avea şi caracter individual.
Ministerele şi departamentele emit ordine şi instrucţiuni, iar
autorităţile publice locale - decizii, dispoziţii şi ordine.
După întinderii efectelor pe care le produc, putem distinge două
tipuri de acte administrative: normative şi individuale.
¨ Actele administrative normative se caracterizează prin faptul că
conţin reguli generale de conduită, sunt impersonale şi de aplicabilitate
repetată, la un număr nelimitat de subiecte, nu toate organele administraţiei
publice au competenţa de a le emite şi nu pot fi contestate în justiţie pe
calea acţiunii, ci doar pe calea excepţiei de ilegalitate, iar cerinţele faţă de
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 167

forma şi procedura de emitere sunt mult mai severe decât la cele individuale.
¨ Actele administrative individuale se caracterizează prin faptul că
manifestarea de voinţă a organului competent creează, modifică sau stinge
drepturi subiective sau obligaţii în profitul sau în sarcina uneia sau mai
multor persoane dinainte determinate109.
După conţinutul lor, prof. Ilie lovănaş împarte actele individuale în
patru categorii:
¨ acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru
subiectele cărora li se adresează (de exemplu, actul prin care se atribuie
un teren în vederea construcţiei unei locuinţe);
¨ acte care conferă statut personal beneficiarilor (de exemplu,
diplomele şcolare şi universitare, carnetele de conducere auto);
¨ acte administrative de sancţionare administrativă (prin care se
aplică constrângerea administrativă);
¨ acte administrative jurisdicţionale care au trăsături specifice:
soluţionează litigii; sunt emise cu o procedură bazată pe contradictorialitate;
organul emitent este independent în darea soluţiei atât faţă de părţi, cât şi
faţă de orice persoană sau organ; se bucură de stabilitatea specifică
autorităţii de lucru judecate şi trebuie motivate110.
O altă opinie găsim la prof. R.N.Petrescu, referitor la ultima trăsătură
menţionată de autorul precedent, în care se spune: “Stabilitatea mai mare
a actelor administrative nu este identică cu puterea de lucru judecat de
care se bucură hotărârile judecătoreşti, ea se manifestă prin faptul că
autoritatea administrativă care într-o anumită cauză a emis un act
administrativ jurisdicţional nu-l mai poate revoca, modifica sau suspenda111
Pentru ca actele administrative să producă efecte juridice şi să
îndeplinească acel rol de punere în acţiune a prevederilor legislative, faţă
de ele sunt înaintate mai multe cerinţe sau condiţii atât generale, cât şi
speciale (pentru unele categorii de acte). Nerespectarea acestor cerinţe
atrage după sine nevalabilitatea actelor administrative cu toate consecinţele
ce decurg din această situaţie.

109
A se vedea: I. lovănaş, op. cit., Drept administrativ..., p.21; Drăganu, Tudor. Actele de
drept administrativ. Bucureşti: Ed. ştiinţifică, 1959, p. 86 şi urm.; Petrescu, Rodica Narcisa.
Drept administrativ. Cluj-Napoca: Cordial LEX, 2001, pp. 257-261.
110
Iovănaş, Ilie. Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1977, pp. 22-24.
111
Petrescu, R.N., op. cit., p. 259.
168 Ion Mihai MOROŞAN

În continuare vom analiza cele mai importante, după părerea noastră,


cerinţe înaintate faţă de actele administrative, cerinţe care constituie
condiţiile incontestabile de legalitate şi valabilitate ale acestora.
1) Una din condiţiile de legalitate este conformitatea actului
administrativ cu conţinutul legii şi al altor acte cu forţă juridică
superioară.
Actul administrativ este o modalitate juridică de organizare a executării
şi de executare a legii, de aceea între actul administrativ şi lege există un
raport de subordonare: totdeauna actul administrativ trebuie să aibă o bază
legală. Legalitatea este o condiţie esenţială a actelor administrative.
2) O altă condiţie de valabilitate a actelor administrative este aceea
ca actul să fie emis de organul competent în limitele competenţei sale,
Competenţa reprezintă ansamblul atribuţiilor conferite de lege
persoanelor administrative.
Competenţa de a face acte administrative este legată de funcţia pe
care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia. Exerciţiul
competenţei este, în acelaşi timp, un drept şi o obligaţie a autorului actului
administrativ.
Competenţa este permanentă, nu se epuizează prin exercitarea acesteia
şi poate fi teritorială112 sau materială. Cea materială, la rândul său, poate
fi: competenţă materială generală şi competenţă materială de specialitate.
Competenta teritorială desemnează limitele în spaţiu în care pot fi
exercitate atribuţiile conferite de lege. Astfel, organele centrale îşi
desfăşoară competenţa pe întreg teritoriul ţării, iar cele locale - în limitele
unităţii administrativ-teritoriale deservite.
Competenta materială constă din totalitatea atribuţiilor unui organ
administrativ stabilite prin legi şi alte acte. normative. De competenţă materială
generală dispune Guvernul, consiliile locale, iar de competenţă materială
specială - ministerele, departamentele, inspecţiile şi inspectoratele de stat.
Unii autori evidenţiază şi competenţa personală care desemnează
sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită funcţie şi
competenţă temporală ce desemnează limitele de timp în care un organ
administrativ îşi poate exercita atribuţiile legale (consiliile locale).
3) O altă condiţie de valabilitate este cea de eficienţă a actului
administrativ.
112
Competenţa teritorială este determinată de limitele în spaţiu ale exercitării atribuţiilor,
competenţa teritorială poate fi naţională sau locală.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 169

Criteriul general de apreciere a eficienţei deciziei, ca act de conducere,


îl constituie măsura în care ea răspunde unor necesităţi reale şi oferă soluţii
cerute de viaţă, în concordanţă cu evoluţiile dinamice ale societăţii. Pentru ca
decizia să fie eficientă, este necesar ca ea să corespundă următoarelor cerinţe:
¨ să fie fundamentată temeinic, bazată pe studierea şi cunoaşterea
realităţii, a schimbărilor care au loc în evoluţia fenomenelor şi proceselor
economice şi sociale, pe existenţa unui fond informaţional optim, pe o
apreciere obiectivă a consecinţelor acţiunilor preconizate;
¨ să fie rezultatul unei analize profunde (analiză pluridisciplinară,
un volum intens de informaţie de mare varietate, care, de regulă, depăşeşte
sfera unui singur sector de activitate);
¨ să fie strict coordonată (aceasta este o cerinţă de tehnică juridică,
coordonarea prevederilor în interiorul actului, precum şi cu celelalte decizii);
¨ să fie luată operativ;
¨ să fie realizabilă.
4) Oportunitatea actului administrativ, fiind direct proporţională
cu eficienţa, poate fi privită doar ca o condiţie de valabilitate, dar nu şi de
legalitate a actelor administrative. Din acest motiv, nu toţi autorii de drept
administrativ o enumera printre condiţiile de valabilitate.
Oportunitatea poate fi apreciată în baza mai multor criterii:
a) momentul cel mai potrivit pentru adoptarea actului administrativ;
b) locul şi condiţiile concrete în care urmează să se aplice actul
administrativ;
c) mijloacele materiale şi spirituale pe care le angajează măsura
administrativă;
d) conformitatea actului administrativ cu nivelul condiţiilor generale
de viaţă şi cultură;
e) conformitatea actului administrativ cu scopul legii.
5) Cerinţe faţă de forma - textul actului administrativ trebuie să fie clar,
precis şi corect redactat, pentru a nu produce confuzii şi interpretări diferite,
stilul folosit în redactare să fie imperativ, iar conţinutul bine sistematizat,
înţelesul unor noţiuni şi termeni utilizaţi să fie precizat, dacă este cazul, în
chiar conţinutul actului, evitându-se noţiunile cu mai multe înţelesuri.
Pentru ca manifestarea de voinţă (actul administrativ), a organului
administrativ să producă efecte juridice, este necesar ca ea să fie elaborată
şi adoptată cu respectarea unor reguli procedurale, precum şi ca actul să
cuprindă elementele minim necesare pentru valabilitatea lui.
170 Ion Mihai MOROŞAN

Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activităţi


desfăşurate de funcţionarii autorităţii publice care emite actul. Toate aceste
activităţi (care sunt, în esenţă, operaţiuni sau fapte materiale administrative)
pot fi raportate la trei faze:
a) activităţi ale fazei pregătitoare, (pregătirea şi elaborarea)
b) activităţi concomitente emiterii actului, (emiterea/adoptarea)
c) activităţi posterioare emiterii actului., (aducerea la cunoştinţă,
punerea în executare)
Intrarea în vigoare a actelor administrative
Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte
juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii anumitor raporturi
juridice113. Împărtăşim părerea mai multor autori de drept administrativ
români că momentul producerii efectelor juridice este acela al comunicării
actelor administrative individuale şi al publicării actelor normative. Numai
din acest moment, subiectele iau cunoştinţă de conţinutul actului
administrativ şi drept urmare li se poate pretinde o anumită conduită114.
Excepţie fac actele administrative care produc efecte retroactive (acte de
anulare sau interpretare) şi actele ce intră în vigoare de la o dată ulterioară
stabilită în chiar actul administrativ115.
Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
La rândul său, încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
poate avea loc din mai multe motive, în cazurile în care actele administrative
au fost emise cu încălcarea cerinţelor expuse mai sus sau cu abateri de la
procedura stabilită de lege. În general, actele administrative produc efecte
juridice până la momentul scoaterii lor din vigoare printr-un alt act juridic,
care aparţine, de regulă, organului emitent, organului ierarhic superior
acestuia sau instanţelor judecătoreşti. Actele administrative pot fi abrogate,
anulate, revocate, suspendate, modificate ori completate.
Abrogarea reprezintă situaţia de încetare definitivă a efectelor actului
administrativ prin emiterea/adoptarea unui nou act administrativ. După
modul în care se dispune, abrogarea poate fi expresă sau implicită iar,
după întinderea efectelor pe care le produce aceasta poate fi totală sau
parţială. Este interzis ca prin abrogarea unui act administrativ să se repună
în vigoare actul administrativ iniţial anterior desfiinţat.
113
Petrescu, R.N. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004, p. 318.
114
Idem.
115
Ibidem, p.52-53.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 171

Anularea reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative emise/


adoptate cu încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efectele juridice
în vederea cărora au fost emise/adoptate. Anularea poate privi actele
administrative cu caracter normativ cât şi cu caracter individual. Cauzele
anulării pot viza legalitatea şi/sau legalitatea actului administrativ. Anularea
e dispune de persoana administrativă ierarhic superioară, de autorităţile
de inspecţie sau control, de cele cu activitate administrativ-jurisdicţională
stabilite de lege, ori de instanţele judecătoreşti, în condiţiile şi în cazurile
prevăzute de lege.
Suspendarea este operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor
juridice ca o garanţie a legalităţii. Suspendarea poate fi făcută de organele
ierarhic superioare sau de alte organe dacă este prevăzut de lege, sau chiar
de organul emitent care are şi dreptul de revocare a acestora. Suspendarea
poate fi făcută printr-un act juridic în temeiul legii.
Suspendarea actelor administrative poate deveni necesară din mai
multe motive: contestarea legalităţii lor de către un cetăţean (de exemplu,
în cazul actelor de sancţionare contravenţională sau în ordinea
contenciosului administrativ); schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea
actului şi punerea sub semnul întrebării a legalităţii din considerente de
oportunitate; necesitatea de a pune de acord actul cu actele emise de
organele ierarhic superioare; clarificarea unor îndoieli asupra legalităţii
actului constatat din oficiu de către organul emitent.
Modificările pot surveni în urma aceloraşi condiţii şi pot fi săvârşite
de organul emitent, de cel ierarhic superior sau din afară.
Retragerea sau revocarea. Actul administrativ nu trebuie înţeles ca
ceva fix, neschimbat. Organele care emit acte pot să vadă greşit lucrurile
când fac aceste acte. De aceea trebuie admisă posibilitatea modificării şi
retragerii actului administrativ de către însuşi organul emitent. Cauza
revocării poate fi ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ.
Completarea actelor administrative constă în introducerea unor
dispoziţii noi, cuprinzând soluţii normative şi ipoteze suplimentare,
exprimate în texte, care se adaugă elementelor structurale existente116.

116
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005,
pp. 180-209.
172 Ion Mihai MOROŞAN

4.5. Răspunderea administrativă


Înainte de a vorbi despre formele de răspundere administrativă, este
necesar de a caracteriza cele două metode care stau la baza reglementării
vieţii sociale şi prin care se asigură buna înţelegere a indivizilor şi armonia
în societate. În toate etapele de dezvoltare a omenirii, în diferite colectivităţi
a existat o putere de administrare, formată pentru promovarea unor interese
comune. Pentru realizarea acestei puteri s-au solicitat mai multe mijloace
şi metode, diverse după caracterul şi intensitatea forţei de influenţă care,
pe parcurs, s-au modernizat, perfecţionat şi uneori înlocuit - transformări
determinate de dinamica dezvoltării societăţii. Cât priveşte convingerea şi
constrângerea, aceste două metode aplicate în conducerea socială, au
rezistat tuturor timpurilor şi formelor de guvernare.
Metodele aplicate de către stat în scopul organizării executării legii
constituie un ansamblu de modalităţi, o sumă de procedee şi mijloace,
prin intermediul cărora se efectuează însuşi procesul de administraţie. Drept
exemplu putem denumi: convingerea, constrângerea, metode economice,
juridice şi nejuridice, publice şi secrete. Exprimând conţinutul activităţii
organelor administrative, metoda determină, în acelaşi timp, şi stilul
activităţii acestor organe, care poate fi, după caz: democratic, dictatorial,
birocratic, public sau secret, uman sau antiuman, ordonat sau anarhic.
Răspunderea ca fenomen social poartă un caracter complex. Ea
presupune, în primul rând, aplicarea conştientă a comandamentelor
conţinute de normele sociale, în al doilea rând, o judecată de valoare asupra
comportamentului personal şi a urmărilor sociale ce survin, în al treilea
rând, posibilitatea aplicării unor viitoare măsuri de către organele
competente ale statului, de către organizaţiile obşteşti sau colectivele de
muncă pentru comportarea ilicită, precum şi repararea prejudiciului
provocat prin această comportare.
Noţiunea de răspundere este legată şi de problema libertăţii voinţei. Astfel,
libertatea dă naştere la răspundere, iar răspunderea dirijează libertatea.117
Organizarea executării şi executarea legii, ca domeniu reglementat
de dreptul administrativ, necesită existenţa unei forme de răspundere care
declanşează măsuri concrete, prevăzute de legislaţie, pentru sancţionarea
abaterilor din domeniul administraţiei publice. Totalitatea normelor ce
stabilesc şi reglementează aplicarea acestor sancţiuni formează conţinutul
răspunderii administrative.
117
Касалапов, Р., Маркин, В. Свобода и ответственность. Москва, 1969, с. 72.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 173

Răspunderea administrativă, ca formă derogatorie de la răspunderea


civilă şi cea penală (în cazul contravenţiei), este o categorie complexă,
constituind o problemă neelucidată pe deplin în literatura juridică. În
lucrările autorilor ruşi, din perioada sovietică, răspunderea administrativă
este suprapusă, mai des, cu cea contravenţională, iar sancţiunile
administrative sunt analizate doar prin prisma pedepselor contravenţionale.
După părerea unor specialişti cu renume din ţara noastră118, temeiul juridic
ce dă naştere răspunderii administrative este fapta ilicită care aduce atingere
procesului de administrare, şi, care nu întotdeauna constituie o contravenţie.
În această ordine de idei, prof. A. Iorgovan împarte ilicitul administra-
tiv în trei categorii: a)ilicit administrativ - disciplinar; b)ilicit administrativ
– contravenţional şi c)ilicit administrativ - patrimonial. Fiecărei forme de
ilicit administrativ îi corespunde o formă de răspundere administrativă.119
În legislaţia ţării noastre îşi găseşte o consacrare bine determinată
răspunderea administrativ - contravenţională, cea administrativ - discipli-
nară nu are o formulare prea clară, iar cea administrativ-patrimonială,
declarată în Constituţie (art.53) şi consacrată în Legea contenciosului
administrativ (nr.793-XIV, din 10.02.2000), îşi va găsi o aplicare adecvată
doar în condiţiile adoptării normelor de procedură administrativă
contencioasă şi a instruirii magistraţilor în acest domeniu.
Răspunderea administrativă, ca parte a răspunderii juridice, conţine
un şir de particularităţi generale, comune tuturor formelor de răspundere
juridică, dar putem desprinde şi anumite criterii care deosebesc răspunderea
administrativă de celelalte forme de răspundere juridică.
După prof. I. Iovănaş, astfel de criterii pot fi:
¨ natura sancţiunii ce se aplică faptei ilicite;
¨ natura raportului juridic al cărui conţinut a fost încălcat;
¨ particularităţile de calificare a faptei;
¨ gradarea pericolului social;
¨ regimul juridic de sancţionare.120
Aici se mai pot adăuga şi alte criterii, cum ar fi: subiectul răspunderii
şi consecinţele aplicării asupra acestuia a răspunderii administrative. În

118
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005,
pp. 136-140.
119
Iorgovan, A., op.cit., vol.3, p.198.
120
Iovănaş, I., op.cit., pp. 64-72.
174 Ion Mihai MOROŞAN

baza acestor criterii poate fi făcută o delimitare a răspunderii administrative,


mai bine zis a celei contravenţionale, de alte forme de răspundere juridică.
Răspunderea administrativ - contravenţională intervine pentru o
categorie de fapte ilicite numite contravenţii, care, spre deosebire de
abaterile administrativ-disciplinare, pot fi sau nu încălcări ale unui raport
de drept administrativ. Cea mai mare parte a lor este consacrată în Codul
contravenţional din 24.10.2008 şi intat în vigoare la 31.05.2009, dar se
pot conţine şi în alte acte normative. Conform Codului Contravenţional
(art. 10), contravenţie constituie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită,
cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu
vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege şi este pasibilă
de sancţiune contravenţională.
Fapta contravenţională, ca şi infracţiunea, conţine patru elemente
constitutive obligatorii:
¨ obiectul;
¨ latura obiectivă;
¨ subiectul şi
¨ latura subiectivă.
Lipsa a cel puţin unuia din aceste elemente are drept consecinţă lipsa
conţinutului de contravenţie. Fiecare element constitutiv este format, la
rândul său, dintr-un număr de trăsături caracteristice. Pericolul social şi
ilicitul, fiind trăsături generale, nu aparţin vreunui element aparte din
conţinutul contravenţiei, în schimb, ele încheagă toate aceste elemente,
dându-i formă şi conţinut contravenţiei. Legătura dintre trăsăturile şi
elementele constitutive ale contravenţiei precum şi semnificaţia lor la
calificarea faptei contravenţionale, este incontestabilă.
Conform art. 32 CC, sancţiunea contravenţională este o măsură de
constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică, în
numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie. Sancţiunile
contravenţionale sunt de natură represivă şi au ca scop lichidarea
contravenţiilor şi educarea persoanelor în spiritul respectării normelor de
drept. Conţinutul sancţiunii îl constituie pedeapsa. Pedeapsa, însă, nu poate
fi considerată drept scop, ci doar ca o funcţie a răspunderii administrative,
în particular, şi a constrângerii administrative în general.
La aplicarea sancţiunilor contravenţionale se ţine cont de un şir de
principii ce stau la baza răspunderii juridice, considerate generale, şi
principii specifice răspunderii contravenţionale, adică particulare. Aceste
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 175

principii sunt expuse fie în Constituţie sau alte legi, fie că sunt elaborate
de ştiinţa juridică. Principiile generale ale răspunderii juridice au fost
enumerate anterior, iar cele specifice răspunderii contravenţionale le vom
examina în cele ce urmează.
Principiul legalităţii. Reiese din Constituţie, precum şi din Codul contra-
venţional (art. 5), conform căruia, răspunderea contravenţională poate fi aplicată
numai în baza legii, în condiţiile şi ordinea stabilită de legislaţia în vigoare.
Principiul egalităţii în faţa legii – (art. 6 CC) prevede că persoanele
care au săvîrşit contravenţii sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice
şi sînt supuse răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă,
naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială
sau de orice altă situaţie.
Principiul dreptăţii – (art. 7 CC) prevede că persoana poate fi sancţionată
numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este dovedită vinovăţia.
Principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale
– (art 8 CC) prevede, că persoana este supusă răspunderii contravenţionale
numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă
prevăzută de legea contravenţională.
Principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi sanc-
ţiunii contravenţionale – (art. 9 CC) prevede, că la aplicarea legii contra-
venţionale se ţine cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil al contra-
venţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele atenuante ori
agravante. Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contraven-
ţionale pentru una şi aceeaşi faptă.
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative,
se realizează prin intermediul măsurilor de sancţionare a faptelor contra-
venţionale stabilite prin lege. Sancţiunile contravenţionale sunt foarte
diverse şi diferă de la stat la stat şi de la o etapă de dezvoltare la alta. Ne
propunem în continuare să facem o caracterizare a sancţiunilor contra-
venţionale existente la moment în legislaţia noastră şi cele care se propun
prin proiectul noului Cod contravenţional.
Art.32 al CC stabileşte pentru comiterea contravenţiilor următoarele
sancţiuni:
-avertismentul;
-amenda;
-privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
-privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
176 Ion Mihai MOROŞAN

- aplicarea punctelor de penalizare;


- privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul
de a deţine armă şi de portarmă);
- munca neremunerată în folosul comunităţii;
- arestul contravenţional.
Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, privarea de
dreptul de a deţine anumite funcţii şi punctele de penalizare pot fi aplicate
şi ca sancţiuni complementare. Minorii pot fi sancţionaţi complementar
doar cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate.
Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei juridice sînt:
- amenda;
- privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate (poate fi
aplicată şi ca sancţiune complementară).
Codul Contravenţional al Republicii Moldova (art.19) prevede
următoarele cauze ce înlătură caracterul ilicit al faptei şi răspunderea
contravenţională:
a) starea de iresponsabilitate;
b) legitima apărare;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică şi/sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) cazul fortuit.

4.6. Modalităţi de asigurare a legalităţii administrative.


Legalitatea este o condiţie necesară si importantă a statului de drept.
Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a prevederilor normelor de
drept atât de către stat, cât şi de toţi membrii societăţii.
Administraţia publică este mecanismul de realizare a valorilor politice
pentru satisfacerea necesităţilor sociale şi este deosebit de important ca,
în acest proces de realizare, să nu se admită abateri de la prevederile
normelor de către însăşi reprezentanţii administraţiei. În acest scop,
administraţia este supusă diverselor forme de control care reprezintă una
din modalităţile cele mai eficiente a asigurării legalităţii.
Dat fiind că organizarea autorităţilor publice se înfăptuieşte în baza
principiului separaţiei puterilor, putem distinge următoarele forme de control:
- din partea puterii legiuitoare;
- din partea instanţelor judecătoreşti;
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 177

- intern - administrativ ;
- extern - din partea organelor specializate ale statului;
- din partea opiniei publice.
Pentru realizarea conformităţii actelor cu forţă juridică inferioară
celor cu forţă juridică superioară, este necesară o permanentă confruntare
a primelor cu obiectivele mai generale stabilite de cele din urmă. Rolul
controlului administrativ este de a asigura o cât mai deplină conformitate
a activităţii organelor administraţiei publice cu cerinţele şi obiectivele
sociale exprimate în legi, a căror executare se realizează de organele
administraţiei publice. Prin control se asigură unitatea de scop şi acţiune,
în primul rând executarea în tocmai a legii.
În baza actualei Constituţii a Republicii Moldova, Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei publice. Dar nu toate unităţile
administrative au aceiaşi poziţie faţă de Guvern. Sub acest aspect sunt cel
puţin trei situaţii posibile:
1. organe subordonate ( direct sau indirect)121;
2. organe de stat centrale autonome122;
3. organe locale ale autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale123.
Fiecare organ al administraţiei publice are, la rândul său, o configuraţie

121
Organele ce se află în subordonare directă faţă de Guvern sunt ministerele, el traduc în
viaţă, în temeiul legii, politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile
încredinţate şi sunt responsabile de activitatea lor. (Art.107 alin.1) Constituţia Republicii
Moldova); indirect sunt subordonate Guvernului departamentele de stat care sunt structuri
ale ministerelor, acestea se subordonează ministerului respectiv şi prin acesta indirect se
subordonează Guvernului. Conform prevederilor art.1 din Legea privind administraţia
publică locală, prin administraţie publică centrală se înţelege: “totalitatea autorităţilor de
specialitate ale administraţiei publice, constituite pentru satisfacerea, sub conducerea
Guvernului, a intereselor generale ale societăţii la nivelul întregii ţări”. Prin aceasta se
subînţeleg doar acelea subordonate guvernului nu şi cele autonome.
122
Autorităţi administrative înfiinţate în scopul conducerii, coordonării şi executării
controlului în domeniile organizării economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în
atribuţiile ministerelor (Ibidem, alin2).în baza acestor prevederi au fost înfăptuite un şir de
organe de stat centrale autonome: Curtea de Conturi, Avocatul Parlamentar, Banca Naţională,
Departamentul pentru revizii şi control etc.
123
Modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice locale este reglementat de Legea
R. Moldova privind administraţia publică locală nr.186-XIV din 6.11.98 şi Codul electoral al
R. Moldova adoptat la 21.11.97 cu modificările survenite ulterior. Conform art.1 din Legea
R. Moldova privind administraţia publică locală, administraţia publică locală este definită
ca: “totalitatea autorităţilor cu competenţă generală sau specială constituite pentru satisfacerea
intereselor generale ale locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale”.
178 Ion Mihai MOROŞAN

sistematică, implicit o anumită structură a elementelor sale componente Am


denumit acest ansamblu de relaţii, “structură administrativă internă”124.
De asemenea există o formă de control social, un control al opiniei
publice, în cadrul cărora cetăţenii se exprimă fie prin presă, fie prin sesizări,
reclamaţii şi propuneri, pe care le fac în legătură cu activitatea administraţiei
publice.
Cu ajutorul acestor multiple forme de control, statul în întregul său şi
fiecare dintre structurile sale, este direct interesat să urmărească dacă se
aplică în mod corect legea şi celelalte acte bazate pe aceasta, dacă ea
corespunde cerinţelor reale ale societăţii, dacă se constituie într-un element
dinamic al relaţiilor sociale, sau dimpotrivă, într-o frână a acestora şi, în
acest din urmă caz, dacă ar trebui să se intervină pentru corectarea ei, deci
pentru adoptarea unei noi decizii, modificând-o sau abrogând-o pe cea dintâi.
Unii autori125 vorbind de elementele componente ale controlului, fac
distincţie între: baza de referinţă a controlului, obiectul controlului şi
operaţiunile de control propriu zise.
În baza de referinţă sunt incluse acele elemente care trebuie realizate
în cadrul controlului, cum sunt: obiectivele pe care trebuie să le realizeze
diferite organe ale administraţiei publice, elemente privitoare la mijloacele
folosite pentru atingerea obiectivelor propuse, reglementările prohibitive
sau imperative la care sunt supuse activităţile organelor administraţiei
publice şi pe care trebuie să le respecte, precum şi aspecte care privesc
eficienţa, operativitatea, funcţionalitatea, rentabilitatea, oportunitatea ş.a.
În această concepţie, obiectul propriu-zis al controlului este circumscris
la totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi la procedeele
folosite de organele administraţiei publice pentru exercitarea atribuţiilor cu
care sunt investite prin lege. Mijloacele materiale şi financiare sunt supuse
controlului atât sub aspectul existenţei lor, cât şi al modului în care este
folosit pentru realizarea sarcinilor administraţiei publice.
Cât priveşte cel de-al treilea element al controlului - operaţiunile de
control - ele sunt realizate de către autorii controlului şi urmăresc să
stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse în
baza de referinţe şi care privesc obiectul controlului.

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ. Bucureşti: ALL, 1996, p. 102.


124

Iovănaş, I., op. cit., p.100; Iorgovan, A., op. cit., vol. I, 1996, pp. 383-385; Petrescu,
125

R.N., op. cit., p. 6 şi urm; Preda, M., op. cit., vol. II, pp. 159-165.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 179

Controlul înfăptuit de către administraţia publică asupra ei însăşi


poartă denumirea de control administrativ. Acesta este denumit “control
intern”126. Controlul intern se realizează de compartimente sau funcţionari
de decizie asupra unor diviziuni structurale, ori funcţionari inferiori din
interiorul aceleiaşi autorităţi administrative. Deci subiectul superior care
controlează şi subiectul inferior controlat fac parte din aceiaşi autoritate a
administraţiei publice.
Controlul administrativ extern, sau “controlul extern” se înfăptuieşte de
autorităţi sau funcţionari de decizie din afara organelor controlate. Controlul
administrativ extern se clasifică în: controlul ierarhic; controlul de tutelă
administrativă; controlul specializat127. Controlul administrativ ierarhic, sau
controlul ierarhic se efectuează de către autorităţile administrative ierarhic
superioare asupra celor inferioare, în baza raportului de subordonare între ele,
ori de câte ori este nevoie, fără să fie prevăzut în vreun text de lege128. El apare
ca o consecinţă a raporturilor de subordonare între cele două organe şi se
poate executa fie la sesizare, fie din oficiu. În sens larg, tutela administrativă
reprezintă o instituţie a dreptului public, în baza căreia autoritatea centrală a
administraţiei publice şi reprezentanţii legali ai acesteia au dreptul de a controla
activitatea autorităţilor publice autonome, descentralizate129. În sens restrâns
controlul tutelar este un control administrativ exercitat de organele centrale
ale administraţiei publice asupra administraţiei publice descentralizate130.
Controlul administrativ extern specializat sau controlul specializat este tot un
control extern, dar realizat de către autorităţi ale administraţiei publice, instituţii
publice şi organe special constituite prin lege, care au atribuţie de control, la
nivel central şi local. Acest control se efectuează în cele mai diverse domenii
şi sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, prevenirea şi
stingerea incendiilor, comerţ etc. Spre deosebire de controlul ierarhic, controlul
extern specializat este înfăptuit nu de organe ierarhic superioare ci de alte
organe administrative.
În realitate controlul legalităţii actelor administrative realizat în cadrul

126
Preda, Mircea. Curs de drept administrativ: partea generală. Bucureşti, 1995, p. 145.
127
Într-o opinie (A. Iorgovan, op. cit., p. 145.) se considera ca controlul de supraveghere
generala (a administraţiei publice de către Guvern) pe lângă aceste forme ale controlului
administrativ extern, este tot o forma a acestui control.
128
Petrescu, Rodica Narcisa, op. cit., p. 7.
129
Preda, M., op. cit., p. 384.
130
Iovănaş, I., op. cit., p. 111.
180 Ion Mihai MOROŞAN

administraţiei active echivalează cu un autocontrol, una din parţi fiind în


acelaşi timp şi judecător. Evident însă că un asemenea control nu asigură în
suficientă măsură imparţialitatea soluţiei adoptate. De aceea, statul de drept
impune cu necesitate luarea unor măsuri complementare, având ca obiect
instituirea unui control jurisdicţional al legalităţii activităţii executive131.
În definirea contenciosului administrativ trebuie să avem în vedere
că activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ trebuie
să fie aceea de a soluţiona, cu puterea de adevăr legal, un conflict juridic
în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ. Cât
priveşte categoria de acte la care se referă Legea contenciosului adminis-
trativ, este vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această catego-
rie nu intră, desigur, legea, ca act juridic al parlamentului sau hotărârea
unei judecătorii dată într-o pricină judecată. Dar structurile administrative
ale Parlamentului, precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot
emite şi acte administrative, care sunt cuprinse în sfera de aplicare al art.53
a Constituţiei Republicii Moldova132.
Pe de altă parte, organele care înfăptuiesc această activitate, fac parte
din sistemul puterii judecătoreşti şi au ca obiect al activităţii în contenciosul
administrativ:
1. Anularea unui act administrativ de autoritate;
2. Obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege;
3. Repararea pagubei ce i-a fost cauzată persoanei, prin emiterea
actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege133.
Deci, prin contencios administrativ se înţelege activitatea de
soluţionare de către instanţele de contencios administrativ, prevăzute de
lege, a conflictelor în care cel puţin una din părţi este o autoritate a adminis-
traţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public administrativ,
născute din acte administrative ilegale ori din refuzul rezolvării unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Legea contenciosului administrativ are o importanţă deosebită pentru

131
Drăganu, T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. Cluj-Napoca: Dacia,
1992, p. 156.
132
Fisticanu, E. Reglementarea contenciosului administrativ în R. Moldova. In: Statul de
drept şi Administraţia publică. Chişinău: Cartier, 1999, p. 172.
133
Prisăcaru, V.I. Tratat elementar de drept administrativ român. Bucureşti, 1997, pp. 290-291.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 181

construcţia statului de drept în ţara noastră. Prin această lege se pune la


dispoziţia oricărei persoane un instrument eficace împotriva unui abuz al
autorităţilor administrative, creându-se mijloace de restabilire a legalităţii
încălcate, de repunere în drepturi a celor vătămaţi prin actele administrative
ilegale, de sancţionare a celor care folosesc abuziv competenţa pe care o
au în legătură cu emiterea actelor administrative.
Potrivit prevederilor Legii nr. 793-XIV, unele acte administrative nu
pot face obiect al acţiunii de contencios administrativ, fiind exceptate de
la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ. Aceste
acte sunt prevăzute de dispoziţiile (art.4) din această Lege:
A. Actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual,
emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în
exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legisla-
tive, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor
oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit.
B. Actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica
externă a R. Moldova
C. Actele administrative referitoare la securitatea naţională a R. Moldova.
D. Actele administrative referitoare la aplicarea legii privind regimul
stării excepţionale şi măsurile de urgenţă luate de autorităţile publice pentru
combaterea calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi
altor evenimente de aceiaşi natură.
E. Actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contraven-
ţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare
Legea prevede o altă procedură judiciară.
F. Actele de comandament cu caracter militar.
G. Actele de gestiune încheiate de autoritatea publică în calitate de
persoană juridică, pentru administrarea domeniului său privat.
Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a
două faze şi anume: I) procedura administrativă prealabilă sesizării
instanţei de contencios administrativ competentă şi II) procedura în faţa
instanţei de contencios administrativ.
I) Reclamantul înainte de a introduce acţiunea la instanţa de
contencios administrativ pentru a cere instanţei competente anularea actului
administrativ, trebuie să se adreseze autorităţii administrative care a emis
actul (sau autorităţii ierarhic superioare acesteia) pentru ca aceasta să
182 Ion Mihai MOROŞAN

înlăture actul ilegal şi să repare eventuala pagubă. (Art.14 alin.1) din Legea
Contenciosului administrativ din R. Moldova – cere ca, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act
administrativ, va solicita autoritatea emitentă în termen de 30 de zile, de la
data comunicării actului, revocarea sau anularea în tot sau în parte a
acestuia, dacă legea nu prevede altfel
Dacă autoritatea emitentă are un organ ierarhic superior cererea
prealabilă va putea fi adresată la alegere, fie autorităţii emitente, fie
organului ierarhic superior. actul administrativ cu caracter normativ poate
fi contestat până la desfiinţarea lui. Cererea prealabilă se soluţionează de
către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la
data înregistrării acesteia, decizia urmând să fie comunicată petiţionarului
de urgenţă. Organul emitent este în drept: să respingă cererea, să admită
cererea şi, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este în drept: să respingă cererea; să admită
cererea şi să anuleze actul administrativ în tot sau în parte, să oblige organul
ierarhic inferior să repună în drepturi persoana vătămată sau, după caz, să
revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Conform prevederilor (art.17 alin.1)) cererea poate fi depusă în
instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile din ziua în
care reclamantul a primit de la organul emitent al actului administrativ
contestat sau de la organul ierarhic superior refuzul în satisfacerea cererii,
acest termen începe să curgă de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri sau data
expirării termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea unei cereri prin
care se solicită recunoaşterea unui drept;
c) data comunicării actului în cazul când nu este prevăzută procedura
prealabilă.
Din prevederile acestui articol rezultă că instanţa poate fi sesizată
într-un termen de 30 de zile de la data la care reclamantului i sa comunicat
soluţia sau la data la care s-a împlinit termenul de 30 de zile, în care
autoritatea administrativă emitentă sau cea ierarhic superioară, trebuia să
răspundă la cerere ori la reclamaţia formulată.
II) Cererea în contencios administrativ se depune în scris (art.19
alin.1), în conformitate cu normele stabilite de C.P.C., cererea trebuie să
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 183

cuprindă a) denumirea instanţei căreia îi este adresată; b) numele


reclamantului şi domiciliul acestuia, iar dacă reclamantul este o persoană
juridică – adresa sediului, precum şi numele reprezentantului şi adresa
acestuia, dacă cererea se depune de reprezentant; c) numele pârâtului şi
adresa sediului acestuia; d) motivele de fapt şi de drept de lezare a
reclamantului într-un drept sau interes al său legitim; e) cerinţele de
recunoaştere şi de repunere în dreptul pretins şi/sau de anulare totală sau
parţială a actului administrativ contestat; f) cererile cu privire la restituirea
pagubei materiale şi/sau morale, cu indicarea valorii acesteia, dacă prin
actul administrativ contestat i sau cauzat asemenea prejudicii, în cazul în
care reclamantul solicită despăgubirea; g) enumerarea documentelor
anexate; h) semnătura reclamantului sau a reprezentantului său.
Odată cu cererea, reclamantul v-a depune, actul administrativ pe care
îl atacă sau, după caz, răspunsul prin care i se comunică refuzul rezolvării
cererii sale privind un drept sau interes al său legitim.
În cazul când reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu
cererea sa, el va depune şi copia cererii, adresate organului emitent sau
celui ierarhic superior, şi documentele ce confirmă expedierea ei. La cerere
se anexează atâtea copiii şi înscrisuri câţi pârâţi sunt.
Obiect al cererii în contencios administrativ poate fi şi nesoluţionarea
în termeni legali a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege
(art.3 alin.2).
Conform prevederilor (art.25 alin.3 şi 4), despăgubirile pot fi cerute
atât pentru daune materiale cât şi pentru daune morale.
Legea contenciosului administrativ din R. Moldova prevede că
judecarea acţiunilor formulate în baza (articolului 1) din prezenta lege
este de competenţa judecătoriilor şi Curţilor de Apel în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei prevăzută
în Codul de procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată precum şi refuzul în primire a acestea
se soluţionează de către judecător în termen de 3 zile de la data depunerii,
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Instanţa judecă cererea în contencios administrativ cu participarea
reclamantului şi pârâtului (art.24. alin.1) conform Codului de procedură
civilă, cu unele excepţii consacrate în Legea contenciosului administrativ.
Potrivit prevederilor (art.21 alin.1), suspendarea actului administrativ
contestat poate fi solicitată de reclamant instanţei de contencios
184 Ion Mihai MOROŞAN

administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii, iar în cazuri temeinic


justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate
dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu (alin.2).
Adoptarea hotărârilor în contencios administrativ se efectuează în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Soluţionând acţiunea instanţa poate după caz:
- să satisfacă cererea şi să anuleze în tot sau în parte actul adminis-
trativ;
- să oblige pârâtul să emită un act administrativ, ori să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, să înlăture încălcările pe care
le-a comis, precum şi să dispună adjudecarea despăgubirii în contul
reclamantului pentru daunele cauzate prin întârzierea executării hotărârii;
- să respingă cererea ca neîntemeiată, sau depusă peste termen.
Codul de procedură civilă prevede că orice hotărâre judecătorească
trebuie motivată în fapt şi drept, pentru că fără arătarea motivelor sentinţa
este lovită de nulitate.
În cazul când reclamantul nu este mulţumit de hotărârea dată de
instanţa de contencios administrativ, el o poate ataca cu recurs în termen
de 15 zile de la pronunţarea sau de la comunicarea hotărârii integrale,
dacă legea nu dispune altfel (art.30 alin.1).
Hotărârile irevocabile ale instanţei contenciosului administrativ pot
fi atacate de către părţi pe căile extraordinare de atac prevăzute de normele
de procedură civilă.
Executarea hotărârilor se realizează prin aplicarea, dacă în urma
admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă
sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face în termenul
prevăzut în dispozitivul ei, iar în lipsa unui astfel de termen – în cel mult
30 de zile de la data devenirii irevocabile134.

Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 136-
134

140, pp. 232-267.


Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 185

TEMA 5. DREPTUL CIVIL (2ore).


5.1. Consideraţiuni generale privind dreptul civil.
5.2. Persoanele.
5.3. Actul juridic şi reprezentarea.
5.4. Termenele.
5.5. Drepturile reale.
5.6. Obligaţiile civile.
5.7. Succesiunea.
5.8. Contractele.

5.1. Consideraţiuni generale privind dreptul civil


Dreptul civil este acea ramură de drept care cuprinde normele juridice
care reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile sunt
pe poziţie de egalitate juridică şi reglementează statutul legal al persoanei.
Caracteristici:
I. constituie o ramură de drept distinctă faţă de altă ramură de drept
II. obiectul de reglementare este alcătuit din două categorii de
raporturi sociale: raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale
III. subiectele raportului de drept civil sunt întotdeauna persoane fizice
şi juridice, fără a fi nevoie să aibă o calitate specială
IV. subiectele raportului de drept civil se află pe o poziţie de egalitate
juridică.
Obiectul de reglementare a dreptului civil este alcătuit din relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de
egalitate juridică. Poziţia de egalitate juridică nu înseamnă că ele sunt egale
patrimonial sau că ar avea aceleaşi drepturi şi obligaţii. Egalitatea părţilor
trebuie înţeleasă în sensul că nici una dintre ele nu are la dispoziţie mijloace
proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi să aibă o anumită
conduită. Situaţia este identică şi în cazul în care una dintre părţi este Statul
sau o unitate administrativ-teritorială, ori un organ de stat în calitate de
persoană juridică. Singura posibilitate a titularului a dreptului este recurgerea
la mijlocul legal de acţiune în justiţie şi solicitarea obligării celeilalte părţi
de către instanţa judecătorească la executarea obligaţiei sale.
A. Relaţii patrimoniale: sunt acele relaţii care au un conţinut
economic, o anumită valoare economică, putând fi exprimate în bani:
a) Relaţii reale. Relaţiile sociale născute în legătură cu drepturile
186 Ion Mihai MOROŞAN

reale au în conţinutul lor dreptul la proprietate, dreptul de folosinţă, dreptul


de uzufruct, dreptul de servitute.
b) Relaţii obligaţionale. Relaţiile sociale obligaţionale sau de obligaţii
se nasc în legătură cu drepturile de creanţă. În cadrul acestor relaţii, o
parte, numită creditor, are dreptul să ceară celeilalte părţi, numită debitor,
o anumită prestaţie pe care aceasta este îndatorată a o îndeplini.
B. Relaţii nepatrimoniale: Sunt acele relaţii care nu au un conţinut
economic şi nu pot fi exprimate în bani:
a) relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei:
dreptul la onoare, la reputaţie, la viaţă, la sănătate.
b) relaţii care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul
la nume, la domiciliu, denumire, sediu (pentru persoanele juridice)
c) relaţii care privesc creaţia intelectuală, latura lor nepatrimonială:
dreptul de autor, inventator.
Relaţiile nepatrimoniale sunt puţin numeroase.
Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate
regulile de conduită generală, abstracte şi impersonale, care sunt de
aplicabilitate repetată şi care privesc comportarea persoanelor participante
– ca părţi – la raporturile de drept civil135 .
Clasificare:
I. În funcţie de organele de la care emană: legi, decretele Preşedintelui,
hotărârile Parlamentului, hotărârile Guvernului, acte şi instrucţiuni ale
organelor administraţiei centrale de stat şi acte normative ale organelor
administraţiei publice locale. Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107
din 06.06.2002, publicat la 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 este
principalul izvor specializat al dreptului civil. El cuprinde 1624 de articole,
concentrate în 5 cărţi: „Dispoziţii generale”, „Drepturile reale”,
„Obligaţiile”, „Dreptul succesoral”, „Dreptul internaţional privat”, fiecare
carte, la rîndul său, fiind structurată pe Titluri, Capitole şi Secţiuni.
II. După criteriul conţinutului: izvoare generale şi izvoare speciale.
III. După criteriul forţei obligatorii: izvoare imperative şi izvoare
dispozitive.
IV. Alte izvoare: doctrina, cutumele, practica judiciară sau juris-
prudenţa – discutabile.
Norma juridică civilă.

135
Lupan, Ernest. Introducere în dreptul civil. Cluj Napoca: Argonaut, 1999, p. 44.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 187

Elementele normei juridice:


-ipoteza
-dispoziţia
-sancţiunea.
Structura normei juridice civile:
-starea de fapt
-dispoziţia
-consecinţa juridică sau sancţiunea.
1. Starea de fapt: exprimă totalitatea fenomenelor determinate în mod
abstract, în prezenţa cărora norma juridică stabileşte o anumită conduită.
Starea de drept sau starea juridică evidenţiază anumite elemente
determinate ale vieţii sociale şi care sunt faptele juridice.
Sfera stării de fapt este foarte largă în dreptul civil, cu toate că priveşte
situaţii tipice.
Caracteristica principală a stării de fapt este atitudinea umană. Poate
fi reglementară sau ne reglementară, iar din punct de vedere juridic
atitudinea poate fi permisivă, prohibitivă, respectiv impusă.
În dreptul civil, atitudinea este legitimă, îndreptăţită, permisivă şi
numai în mod secundar poate fi nelegitimă şi nepermisă.
2. Dispoziţia: este cel mai important element al normei juridice şi se
referă la conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se
adresează. Face legătura între atitudinea posibilă, permisă sau prohibitivă
şi starea de fapt. Poate consta într-o acţiune sau inacţiune – poate fi pozitivă
sau negativă. Tipic dispoziţiei normei juridice civile este faptul că, în
general, nu este prohibitivă, ci permisivă, stimulativă.
3. Consecinţa juridică: dacă dispoziţia normei juridice s-a realizat
în condiţii normale, atunci intervine efectul juridic, iar dacă ea este contrară
normelor de drept se va aplica sancţiunea. Atunci când vorbim despre
structura normei juridice civile ne referim la efectul juridic, la rezultatul
urmărit de părţi, ceea ce este consecinţa firească a respectării dispoziţiei
şi nu în mod exclusiv la sancţiune.
Raportul juridic civil – este o relaţie socială rezultată din acele
împrejurări pe care normele dreptului le califică drept izvoare ale raportului
dreptului civil. Astfel, rezultă faptul că raportul de drept este un raport
social ce se stabileşte între indivizi, fie individual, fie în calitate de persoane
juridice. Relaţiile sociale sunt reglementate prin normele dreptului civil.
Raporturile de drept civil prezintă caractere proprii:
188 Ion Mihai MOROŞAN

-subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate


juridică
-raporturile de drept civil care se nasc din acte judiciare au caracter
dublu voliţional. Orice raport juridic are caracter voliţional pentru că este
reglementat de norma juridică şi exprimă voinţa legiuitorului
-raporturile de drept civil ce se nasc din acte juridice au caracter
dublu voliţional fiindcă, pe lângă faptul că reflectă voinţa legiuitorului,
ele sunt rezultatul manifestărilor de voinţă a părţilor în scopul producerii
de efecte juridice.
Structura raportului juridic civil:
1. subiectele
2. conţinutul
3. obiectele.
Prin subiecte ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice
sau juridice care sunt titulare ale unor drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Subiectele raportului juridic civil poartă denumirile generice de subiecte active,
adică titularul de drepturi, şi subiecte pasive, subiectul care se obligă.
Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil.
Raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, sunt însă
raporturi juridice civile care se leagă între mai multe persoane, astfel fiind
în prezenţa pluralităţii de subiecte. Pluralitatea poate fi activă sau pasivă
şi mixtă, adică şi activă şi pasivă în acelaşi timp.În dreptul civil întâlnim
pluralitate de subiecte în raporturile patrimoniale şi obligaţionale. În
raporturile obligaţionale regula o reprezintă divizibilitatea, când obligaţiile
civile sunt conjuncte. Aceasta înseamnă că, în caz de pluralitate activă
fiecare dintre creditori poate cere de la debitor partea ce i se cuvine, iar în
caz de pluralitate pasivă, fiecare debitor este ţinut numai de partea sa din
datoria comună, dar există două excepţii:
1. Solidaritatea: în temeiul solidarităţii, obligaţia rămâne nedivizată,
în sensul că obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit
să ceară debitorului plata întregii creanţe. Dacă sunt mai mulţi debitori,
fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga datorie.
2. Indivizibilitatea: este o altă excepţie de la regula divizibilităţii
obligaţiilor, în temeiul căreia fiecare creditor este îndreptăţit şi fiecare
debitor este obligat la plata integrală a creanţei. Ea apare atunci când
raportul juridic civil este indivizibil natural, în sensul că nu permite decât
executarea lui în întregime.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 189

Capacitatea subiectelor raportului juridic.


Capacitatea civilă a persoanelor fizice este atitudinea generală şi
abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile şi este recunoscută
tuturor persoanelor.
Capacitatea civilă:
-de folosinţă
-de exerciţiu.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice este atitudinea generală
a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Începe la naşterea persoanei
fizice, iar în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi, chiar de la concepţia
copilului, cu condiţia să se nască viu şi sfârşeşte la decesul persoanei.
Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudinea concretă a persoanelor
fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte
juridice. Ea este recunoscută numai persoanelor fizice care au discernământ.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exerciţiu deplină la împlinirea
vârstei de 18 ani, cu excepţia femeii care dobândeşte aceasta capacitate
dacă se căsătoreşte în condiţiile legii la 15-16 ani. Minorii între 14 şi 18
ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, ceea ce înseamnă că aceşti minori
încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal.
Minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească
sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Ei îşi exercită drepturi şi îşi asumă
obligaţii săvârşind acte juridice încheiate de reprezentanţii legali.
Capacitatea civilă a persoanelor juridice este capacitatea de folosinţă
a persoanei juridice şi începe în momentul înfiinţării sau înregistrării ei şi
ia sfârşit odată cu desfiinţarea ei. Este specială deoarece persoanele juridice
pot avea doar acele drepturi şi obligaţii care sunt în acord cu scopul pentru
care au fost înfiinţate.
Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte şi se sfârşeşte la fel ca şi
capacitatea de folosinţă. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă
obligaţiile prin organele sale de conducere, în limitele competenţelor legale
stabilite prin lege sau statute.
Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective ale
subiectului activ si obligatiile corelative ale subiectului pasiv.
Dreptul subiectiv constă în posibilitatea juridică recunoscută unei
persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanelor obligate
de a avea o atitudine corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
190 Ion Mihai MOROŞAN

Trăsăturile dreptului subiectiv:


- titularul său are posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită
- poate pretinde subiectului obligat o conduită corespunzătoare, să
dea, să facă sau să nu facă ceva
- titularul are posibilitatea să ceară, în caz de nevoie, concursul forţei
coercitive a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile:
A. În funcţie de opozabilitatea lor:
- absolute: sunt acele drepturi cărora le corespund obligaţia generală
şi negativă a tuturor celorlalte persoane de a nu face nimic de natură a le
încălca. Sunt drepturi subiective nepatrimoniale şi reale.
- relative: sunt acele drepturi subiective în virtutea cărora subiectul
activ – creditorul determinat – are posibilitatea să ceară subiectului pasiv
– debitorul determinat – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
B. După conţinutul lor:
- patrimoniale: au un conţinut economic, evaluabil în bani. Pot fi
exercitate personal sau prin repretentant. Sunt patrimoniale drepturile reale
şi cele de creanţă.
a) drepturile reale: drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora
titularii lor au posibilitatea să-şi exercite prerogativele recunsocute de lege
asupra unui bun în mod direct şi nemjilocit, fără a fi encesară intervenţia altei
persoane. Toţi ceilalţi sunt obligaţi să nu facă nimic a aduce atingere acestor
drepturi. Numărul drepturilor reale e limitat şi expres prevăzut de lege:
1.principale: au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând
de un alt drept. Acestea sunt: dreptul de proprietate, uz, uzufruct, servitute,
superficie şi abitaţie.
2. accesorii – nu au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor depinde
de un drept principal pe care îl întăresc şi îl garantează. Naşterea, existenţa şi
stingerea acestor drepturi depind de naşterea şi stingerea unui drept principal.
Fac parte din această categorie: dreptul la ipotecă, de gaj, la dobândă.
b) drepturile de creanţă: drept subiectiv patrimonial în virtutea cărora
subiectul activ determinat poate pretinde subiectului pasiv determinat să
dea, să facă sau să nu facă ceva. Izvorăsc din acte juridice: contracte sau
acte unilaterale, din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, izvoare de obligaţii.
- nepatrimoniale: drepturi subiective care nu au un conţinut economic,
pot fi exercitate personal şi nu prin reprezentare.
C. După siguranţa oferită titularului lor:
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 191

- pure şi simple: drepturi născute ireversibil în favoarea titularului


lor şi a căror existenţă nu depind de evenimentele viitoare sigure sau
nesigure. Cea mai mare parte a drepturilor civile sunt pure şi simple.
- afectate de modalităţi: acele drepturi a căror existenţă sau stingere
depinde de un eveniment viitor. Aceste eveniment poate fi un termen sau o
condiţie:
a) dreptul sub condiţie este acela a cărui fiinţă depinde de realizarea
unui eveniment viitor şi nesigur
b) dreptul cu termen este acela a cărui existenţă sau stingere depinde
de un eveniment viitor şi sigur
Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea, conduita
la care este îndrituit subiectul activ şi la care este ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul său, prin
conţinut = drepturile şi obligaţiile subiectelor; prin obiect = acţiunile pe
care le poate pretinde subiectul activ şi pe care subiectul pasiv este îndatorat
a le săvârşi.
Izvoarele raportului juridic sînt actele juridice de care legea civilă
leagă naşterea unui raport juridic civil. Pentru existenţa unui raport juridic
abstract sunt necesare două condiţii:
-existenţa unei realaţii sociale dintre persoane
-norma juridică ce le reglementează
Pentru existenţa unui raport juridic concret, pe lângă cele două
condiţii, sunt necesare anumite împrejurări concrete care duc la naşterea
unui astfel de raport juridic.După legaătura lor cu voinţa umană ele pot fi:
a) acţiuni omeneşti: sunt fapte comisive sau omisive ale omului
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, constând în naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
1. voluntare, dorite: sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice = acte juridice civile.
2. involuntare, nedorite: actele omeneşti pot fi săvârşite şi fără intenţia
de a produce efecte juridice, care se produc totşi în puterea legii = fapte juridice.
Faptele juridice sunt:
- licite: sunt săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu aduc
atingere normelor de drept civil
- ilicite: sunt acelea prin care se încalcă normele de drept civil. În
astfel de cazuri este vorba despre delictul civil, de fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii.
192 Ion Mihai MOROŞAN

b) evenimente : acele împrejurări care se produc independent de voinţa


omului şi de care legea civilă leagă naşterea, moartea, cutremurul, inundaţiile.
Ca şi în alte ramuri de drept în dreptul civil există un set de principii,
care guvernează activităţile de legiferare civilă şi de aplicare a legislaţiei civile
şi care privesc toate instituţiile dreptului civil, printre care putem deosebi:
1. Principiul egalităţii de statut civil al persoanelor
2. Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor
3. Principiul garantării efective a drepturilor civile subiective
4. Principiul exercitării libere a drepturilor civile subiective
5. Principiul apărării proprietăţii
6. Principiul bunei credinţe.

5.2. Persoanele
Cuvântul „persoana” desemna, la origine, „masca” pe care şi-o punea
actorul pentru a-şi juca rolul. Raportându-ne la această etimologie putem
considera că „persoana fizică” este calitatea recunoscută omului pentru a-şi
putea juca rolul ce-i revine pe scena juridică, cea de subiect de drept. Calitatea
de subiect de drept este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii
care diferă de la un stat la altul, de la o epocă la alta. În literatura de specialitate
subiecţii de drept civil pot fi persoane fizice şi persoane juridice.
Omul luat în mod individual, ca persoană fizică136, participă la cele
mai variate raporturi juridice. Locul central în cadrul acestor raporturi revine
raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de
drept civil. Din punct de vedere juridic, persoana fizică este un subiect
individual de drept civil. Astfel, conform prvederilor art. 17 al Codului Civil
(CC), persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de
obligaţii civile. În această calitate legea îi recunoaşte capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu, sau altfel spus îi recunoaşte capacitatea civilă.
Capacitatea civilă exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Legiuitorul
recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice,
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii
similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor persoanelor se bazează pe

136
Persoane fizice pot fi cetăţenii RM, cetăţenii străini, apatrizii si persoanele fără cetăţenie.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 193

principiul egalităţii în faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile art. 16


din Constituţia Republicii Moldova. Egalitatea capacităţii civile este garantată
şi apărată de către stat atît prin mijloace de drept civil, cît şi de drept penal.137
Capacitatea civilă include în sine atît capacitatea de folosinţă, cît şi
capacitatea de exerciţiu. Codul Civil al RM privitor la persoanele fizice
defineşte în art.18 capacitatea de folosinţă ca aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civil, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi
participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi
abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în
egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare.
Potrivit alin 2, al art. 18 CC momentul de apariţie a capacităţii de
folosinţă este naşterea persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare
civilă - certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia. De la
această regulă există o excepţie importantă prevăzută la alin 3 din art. 18
CC conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
cu condiţia că se naşte viu. Aplicabilitatea acestei excepţii se reflectă în
materia succesorală. Pentru ca persoana fizică să aibă o capacitate de
folosinţă (chiar înainte de naştere) anticipă legea, pretinde întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
-să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput,
dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată
constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
-copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se
nască viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut
viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit
prin mijloace ştiinţifice medicale - existenţa aerului în plămâni. Indiferent
cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc
două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se
naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar
capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.
Conform prevederilor alin. 2 al art. 18 CC încetarea capacităţii de
folosinţă apare odată cu decesul persoanei sau odată cu declararea persoanei
decedate de către instanţa de judecată, care produce aceleaşi efecte juridice
ca şi constatarea fizică a decesului. Dar dacă cel declarat mort este viu, el
are capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu

137
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. Vol. I. Chişinău: ARC, 2005.
194 Ion Mihai MOROŞAN

poate constitui temei pentru încetarea capacităţii de folosinţă. Această


aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.
Legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu în art. 19 CC ca fiind
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita
drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte
juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei
persoane. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă care reprezintă
posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii,
capacitatea de exerciţiu presupune săvârşirea acţiunilor proprii din partea
persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii.
Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de
exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă obligaţii şi le
execută prin intermediul reprezentanţilor.
Momentul de dobîndire a capacităţii de exerciţiu este legat de
împlinirea unei anumite vîrste. Această condiţie cerută de lege este
condiţionată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii să
poată dobândi şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii
civile şi să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de
dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste
considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte
capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18
ani, cînd are voinţă conştientă, suficientă şi discernământ pentru a-şi da
seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele faptelor sale.138
Legiuitorlul prin intermediul prevederilor alin 3 din art.19 CC acordă
posibilitate minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani de a dobîndi capacitate
deplină de exerciţiu prin emancipare, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
1. minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii
în baza unui contract de muncă sau
2. cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice
activitate de întreprinzător.
Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani dobîndeşte capacitate de
exerciţiu deplină prin emancipare prin hotărârea a autorităţii tutelare, cu
acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului. În cazul în care lipseşte
acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată
conform prevederilor Capitolului XXVI din Codul de procedură civilă (CPC).
138
Ibidem, art. 19
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 195

Conform prevederilor alin 3 al art. 23 CC, capacitatea de folosinţă şi


de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta înseamnă că nimeni
nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu.
Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate de folosinţă şi
în capacitate de exerciţiu doar numai în cazul şi în modul stabilit de lege.
Astfel, art. 25 CC stabileşte condiţiile de limitare a persoanei fizice
în capacitatea de exerciţiu. Potrivit acestor prevederi persoanele, care au
capacitate de exerciţiu deplină, pot fi limitate în capacitate de exerciţiu
numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
-consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe
psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi
temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
-rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte
substanţe psihotrope, să constituie temei pentru înrăutăţirea stării materială
a familiei sale, nu lui însuşi.
Legiuitorul stabileşte că persoana fizică este limitată în capacitate
de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor
interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra
acestei persoane se instituie curatela. La alin. 2 al art. 25 se stipulează, că
persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine
stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte juridice prin care: să
dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie
sau de alte tipuri de venituri.
Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să
abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a
curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează
limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti,
curatela asupra ei se anulează.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea
unor îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sunt stabilite
fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de îngrădire a capacităţii
de folosinţă cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi
privaţiunea de libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă
cît şi de protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Îngrădiri cu
caracter de protecţie stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale
de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi
196 Ion Mihai MOROŞAN

şi obligaţii, care sunt stabilite în scopul ocrotirii intereselor unor anumite


categorii de persoane.139
Numele persoanei fizice. Orice persoană fizică are dreptul la nume. Prin
nume înţelegem cuvintele sau totalitatea de cuvintelor cu ajutorul cărora se
individualizează persoana fizică. Numele persoanei fizice este format din:
a. numele de familie - care este format din unul sau mai multe cuvinte.
Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate ci este de
regulă, comun membrilor aceleiaşi familii. Copilului i se dă numele de
familie al părinţilor, dacă numele lor de familie sînt diferite se dă numele
de familie a unuia din părinţi. Modificarea numelui de familie poate avea
loc ca urmare a schimbării stării civile în următoarele cazuri:
-în urma înfierii
-în urma încheierii căsătoriei şi divorţului
Nu se modifică numele de familie cînd soţii au hotărît să-şi păstreze
numele de familie de dinainte de căsătorie. În caz de divorţ modificarea numelui
de familie se pune numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun.
b. Prenumele constă dintr-un cuvînt sau grup de cuvinte care
individualizează persoana fizică în familie, şi împreună cu numele de
familie în societate. Copilului i se dă un prenume convenit de părinţi, care
nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.
c. Pseudonimul şi porecla. Pseudonimul este compus dintr-un cuvînt
ori un grup de cuvinte şi în esenţă este numele pe care îl ea cineva
întrebuinţindu – l pentru a ascunde publicului adevăratul său nume. Porecla
este o denumire expresivă pe care nu şi-o alege persoana, ci pe care i-o dau
alţii, în special determinată de unele defecte ale acesteia. Deosebirea dintre
pseudonim şi poreclă constă în aceea că pseudonimul se alege liber de către
titularul său, pe cînd porecla este arbitrată de alţii unei persoane fizice.
Domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta î-şi are locuinţa sa
statornică sau principală. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are
locuinţa temporară sau secundară.
Persoana a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine si
consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. În lipsă de reşedinţă persoana
este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă această
nu se cunoaşte la locul ultimului domiciliu.
Fiecare persoană fizică care a atins vîrsta de 18 ani îşi poate alege

139
Ibidem
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 197

domiciliul la dorinţa sa. Domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani


este la părinţii săi sau la acel părinte care locuieşte permanent.
Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste, dacă lipseşte
de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an de zile din ziua primirii ultimilor
ştiri despre locul aflării lui. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la
cererea persoanei interesate. Dacă persoana declarată dispărută fără veste
apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate, anulează hotărîrea de declarare a dispariţiei.
Declararea persoanei decedata. Conform prevederilor art 52 CC
persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile
următoare:
1. timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul
aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea locului
aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată
la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată
legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata
termenului în care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul primirii
ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani.
2. expirarea termenului de 6 luni, în cazul în care persoana a dispărut
în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte (calamităţi naturale –
inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în
urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.).
3. expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare dacă persoana a
dispărut fără în circumstanţe legate de acţiuni militare. În baza acestui temei
poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un militar, dar
şi orice altă persoană fizică civilă, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
Potrivit alin 3 al art. 52 CC ziua morţii persoanei declarate decedată,
în temeiurile acestui articol, se consideră ziua la care hotărârea
judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă
persoana este declarată decedată în urma dispariţiei în împrejurări care
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a
decedat în urma unui accident, instanţa de judecată poate să declare ca
dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc
accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are
loc în conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din CPC. La
declararea persoanei decedate în baza temeiurilor stabilite la art. 52, instanţa
198 Ion Mihai MOROŞAN

de judecată reiese din prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărârea


definitivă a instanţei de judecată serveşte temei pentru introducerea în
actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea
persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din aceste
considerente hotărârea instanţei de judecată despre declararea decesului
are forţă juridică numai la domiciliul ei, adică la locul unde a fost declarată
decedată. Numai în acest loc se face înscrieri în actele de stare civilă despre
decesul ei, căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i aparţineau
trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află undeva în
viaţă, hotărârea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de
exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate convenţiile încheiate de persoana
declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită
faptului că ea posedă capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu
influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobândite acolo unde nu se
ştie despre declararea decesului ei140.
Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică,
ceea ce înseamnă că drepturile lui personale încetează ori se deschide
succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.
Efectele apariţiei persoanei declarate decedată. Art. 53 CC stabileşte
la alin 1 că „în cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei
declarate decedată, instanţa de judecata anulează hotărîrea privind declararea
decesului ei”. Astfel, temei pentru anularea hotărârii instanţei de judecată
despre declararea persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu sau
depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea
despre anularea hotărârii instanţei de judecată poate parveni atît de la persoana
declarată decedată cît şi de la alte persoane interesate. Anularea hotărârii
despre declararea persoanei decedate serveşte temei pentru anularea
înregistrării decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate
decedate poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor
soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat o nouă căsătorie.
Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul
dacă s-a păstrat în natură şi de caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent
de momentul apariţiei sale, dar în limitele termenului de prescripţie, care începe
să curgă din momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să
afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este în drept să se adreseze
pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare
140
Ibidem, art. 52
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 199

persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat în natură şi au trecut cu titlu


gratuit la dobînditor după declararea decesului său (în ordine de succesiune
sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe).
În cazul în care bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu
oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară restituirea lor de
la dobînditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobînditorul cu titlu oneros
bunurile vor putea fi cerute, dacă se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă
la data dobândirii lor. Adică se face dovada că dobînditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobînditorul de rea-credinţă este obligat să
restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse,
realizate, întrebuinţate, el este obligat să restituie valoarea lor.
Cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile
persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la
stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vândute), atunci, după
anularea hotărârii de declarare a decesului, persoanei i se restituie suma
realizată din vânzarea bunurilor.
Starea civilă a persoanei juridice reprezintă un ansamblu de calităţi
personale de care legea leagă anumite calităţi personale şi cu ajutorul cărora
persoana se individualizează. Înregistrării de stat sînt supuse următoarele
acte de stare civilă:
a. naşterea
b. adopţia
c. stabilirea paternităţii
d. încheierea căsătoriei
e. desfacerea căsătoriei
f. schimbarea numelui
g. decesul.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuiază de către organele de
înregistrare a actelor de stare civilă prin înscrierea actelor în registre şi se
elibirează certificate în baza acestor înscrisuri.
În literatura juridică de specialitate persoana juridică este definită ca
fiind subiect de drept, creat artificial de catre legiuitor, pentru a permite colecti-
vităţilor de oameni să se manifeste în raporturi juridice similare unui individ.
Deşi peroana juridică nu este perceptibilă simţurilor umane, ea este o realitate
care emană voinţă proprie, distinctă de voinţa indivizilor care o formează.141

141
Baieş. S, Drept civil, 2003, p. 339.
200 Ion Mihai MOROŞAN

Definiţia legală a peroanei juridice este stipulată în art. 55 CC care


prevede că „ persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu
distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate sa
dobândească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si
personale nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si pârât
în instanţa de judecata.” Din definiţia legală se desprind patru elemente:
organizaţie (structură organizatorică) proprie, patrimoniu distinct,
răspundere, capacitate civilă şi procedurală.
Organizarea proprie constă în precizarea: structurii interne, modul
de alcătuire a organelor de conducere, atribuţiile lor, şi este reflectată în
statut, care este o condiţie obligatorie şi absolut necesară pentru constituirea
unei persoane juridice.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic. Are două părţi: activă (drepturi reale şi de creanţă); pasivă
(obligaţii patrimoniale contractuale sau extracontractuale).
Scop propriu implică obiectul de activitate al pers.jur., trebuie să fie
licit, bine determinat, în concordanţă cu interesul public.
Participarea în nume propriu presupune dobândirea şi exercitarea
drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale şi obligaţiilor, poate fi
reclamant şi pârât în instanţa de judecată.
Răspunderea proprie – persoana juridică răspunde pentru obligaţiile
sale cu tot patrimoniul ce îi aparţine, poate fi deplină, limitată şi mixtă.
Atributele de identificare a persoanei juridice. Ca şi persoanele fizice,
persoanele juridice participante la un raport juridic trebuie identificate.
Atributele de identificare ale persoanei juridice sînt:
— Denumirea PJ - ar putea fi definită ca fiind cuvântul sau cuvintele
prin care se individualizează o persoană juridică. Conform art. 66 C.C., PJ
participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie. Forma
întreprinderii trebuie să conţină:
-denumirea concretă a întreprinderii („Franzeluţa”) sau alte date care
permit deosebirea acesteia de altă întreprindere.
-Indicarea completă sau prescurtată (abrevierea firmei organizatorico-
juridică S.R.L., S.A.)
-Indicarea genului principal de activitate pentru întreprinderea
persoană juridică.
Antreprenorul nu poate să folosească firma care coincide sau se
aseamănă cu firma altei întreprinderi, deja înregistrată precum şi pe cea
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 201

care conţine denumirea oficială a statului, se admite folosirea în firmă a


cuvintelor „de stat” numai în cazul în care mai mult de 50% din capitalul
social sau din bunurile întreprinderii aparţin statului.
Pentru folosirea în denumirea firmei a numelui unei personalităţi
istorice sau al altei personalităţi istorice sau al altei personalităţi este
necesară autorizaţia Guvernului sau acordul rudelor personalităţii în cauză.
— Sediul PJ serveşte ca atribut de identificare în spaţiu a subiectului
colectiv de drept civil. Sediul persoanei juridice se precizează prin indicarea
localităţii a străzii, a numărului. Sediul persoanei juridice este indicat în mod
obligatoriu în documentele de constituire al acesteia. Persoana juridică este
obligată să publice un aviz în Monitorul Oficial despre modificarea sediului.
— Contul bancar - Pe baza unui contract de cont bancar, persoana
juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric şi a sucursalei
băncii. Conturile persoanei juridice se deschid la băncile comerciale pe
acţiuni din Republica Moldova. În afară de atributele de identificare numite
mai sus, persoana juridică se individualizează şi prin marca de fabrică, de
comerţ, de producţie.
Marca de fabrică – se utilizează de producător în domeniul activităţii
industriale şi agricole. Ea diferenţiază produsele unei întreprinderi de alte
produse similare.
Marca de comerţ - este folosită de comerciant sau distribuitor prin
aplicarea ei pe produsele pe care le comercializează. Ea arată că produsele
unei întreprinderi sînt distribuite la o unitate comercială
Marca de serviciu - se întrebuinţează pentru a deosebi serviciul unei
întreprinderi de cele prestate de alte întreprinderi.
În literatura juridică de specialitate sunt analizate diverse clasificări
ale persoanelor juridice. Unele se referă la toate persoanele juridice, altele
numai la unele categorii. Codul civil conţine câteva criterii de clasificare,
inclusiv în funcţie de domeniul dreptului de care aparţin, de scopul
persoanelor juridice, de drepturile pe care le au fondatorii (membrii, asociaţii)
fată de persoana juridică constituită, de naţionalitatea persoanei juridice.
Potrivit art.57 din Codul civil, „persoanele juridice sunt de drept public şi
de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de “egalitate”.
Această diviziune îşi raţionamentul în interesul pe care îl promovează aceste
persoane. Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei
colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta este una de
drept public. Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în
202 Ion Mihai MOROŞAN

scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc
mai larg de persoane, aceasta este de drept privat.
Persoana juridică de drept public. Potrivit art.58 din Codul civil,
sunt persoane juridice de drept public: statul si unităţile administrativ-
teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu
celelalte subiecte de drept, organele împuternicite sa exercite o parte din
funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate juridica doar daca
aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de
lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate
de Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din prevederile legilor speciale142.
Statul deleghează în unele cazuri exercitarea unor atribuţii către persoane
juridice formate de persoane private. Deşi îndeplinesc atribuţii de stat,
adică publice, acestea nu devin persoane juridice de drept public.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă în
circuitul civil ca o persoană juridică de drept public. Statul este o persoană
juridică de drept public, participă la raporturile reglementate de legislaţia
civilă pe principiul egalităţii. S-a afirmat că statul este o persoană juridică
deosebită, deoarece nu îi sunt aplicabile normele care alcătuiesc fondul de
principii esenţiale ale persoanelor juridice. Această afirmaţie îşi are
fundamentul în art.58 alin.(4) din Codul civil care arată că articolele din
capitolul II al cărţii întâi nu. sunt aplicabile persoanelor juridice de drept
public. Altfel spus, statului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la
constituirea, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice.
În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe,
se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi exercitând drepturi şi
obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de
judecată statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ
etc. Organele administraţiei publice centrale menţionate în art.107 din
Constituţie (ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile
nu dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat. Aceste Organe,
deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop
propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele
statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o
parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare.

142
Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002, art. 192 alin.(2).
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 203

Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca


subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie privite ca persoane juridice
de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul 58 CC şi art. 3 alin.
(2) din Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a
Republicii Moldova potrivit căruia unităţile administrativ teritoriale sunt
persoane juridice de drept public.
Potrivit alin 2 al art. 58 CC organele care exercită o parte din atribuţiile
Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe fondate de acestea,
aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit
în mod expres în lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi
departamentelor statutul de persoană juridică, acesta însă le este stabilit prin
Regulamentele aprobate de Guvern. În această situaţie ministerul sau
departamentul trebuie privit ca un organ al persoanei juridice şi nu ca subiect
de sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă
din dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit
dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de persoană juridică.
Procedura de înfiinţare a persoanele juridice de drept public se face
în modul stabilit de lege. Prin legi speciale au fost fondate anumite persoane
juridice care îndeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la
exercitarea puterii executive în stat, însă nu fac parte din Guvern. Astfel
de persoane juridice sunt:
-Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare
este reglementat prin Legea nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a
Moldovei. Aceasta stabileşte în art.1 că, BNM „este persoană juridică
publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”.
-Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită în baza
Legii nr.192/1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM
este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe întreg teritoriu
al Republicii Moldovei.
-Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind
Curtea de conturi. Curtea este organul suprem de control financiar în stat
cu statut de persoană juridică şi care decide în mod autonom asupra
programului său de activitate.
Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 59 CC persoanele juridice de
drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute de lege. Forme ale
persoanelor juridice de drept privat sunt:
I. societăţile comerciale (art.106 (2).
204 Ion Mihai MOROŞAN

II. cooperativele (art.171);


III. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
IV. întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
Legiuitorul operează clasificare a persoanelor juridice de drept privat,
la alin. (2) al art. 59 CC divizându-l după scopul urmărit de fondatorii
acestora, clasificîdule în:
-persoane juridice cu scop lucrativ
-persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal).
Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în
scopul de a desfăşura o activitate de întreprinzător (mai numită şi activitate
lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi
a le împărţi între ei. Acestui scop corespund persoanele juridice constituite
în forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi întreprinderile de
stat şi municipale.
Societăţile comerciale pot avea următoarele forme:
1. societate în nume colectiv
2. societate în comandită
3. societate cu răspundere limitată
4. societate pe acţiuni.
Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi
distribuirii între ei a beneficiilor.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat
şi întreprinderile de stat şi municipale care se constituie în scopul
desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru
stat şi unităţile administrativ teritoriale.
Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori,
asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal, adică de a satisface
aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele
juridice cu scop nelucrativ mai sunt numite şi organizaţiile necomerciale,
care la rândul său se constituie în forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
-organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de
veterani, invalizi, de tineret, societăţi ştiinţifice, ecologiste, cultural
educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la
asociaţiile obşteşti
-uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 205

-partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii


privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718/1991
-cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992
-sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000
-fundaţiile
-cooperativele de consum.
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura
activităţi economice pentru a realiza beneficii, însă acest beneficiu nu poate
fi distribuit cu titlu de dividend sau dobândă ci se va utiliza pentru realizarea
scopului propus de către organizaţie.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a societăţi comerciale se
caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate,
legalitate şi unicitate. Potrivit prevederilor alin 1, art. 60 CC capacitatea
de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat
si încetează la data radierii ei din registrul de stat. Persoana juridică
dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană
juridică, adică de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat
respectiv. Dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul de înregistrare
eliberat de organul de stat care efectuează înregistrarea. Dobândirea
personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt
specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de
înregistrare în calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să
efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa contabilă,
să desfăşoare activitatea în limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe
acţiuni este obligată să-şi înregistreze acţiunile emise la fondarea societăţii,
să ţină Registrul acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din
Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce s-a încheiat
procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia
de la această regulă este stabilită prin art. 100 CC potrivit căruia capacitatea
juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide
procedura de lichidare, dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de
încasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între
asociaţi sau după caz între terţi.
Conform alin 6 al art. 60 CC, limitarea capacităţii persoanei juridice
are lor atunci, cînd prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de
206 Ion Mihai MOROŞAN

judecată se stabileşte anumite îngrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă


serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea licenţei, interdicţiile sau
sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii
etc. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă
împotriva acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana
juridică care are calitatea de debitor, formal îşi păstrează personalitatea
juridică, însă toate acţiunile cu bunurile acesteia le exercită administratorul
insolvabilităţii realizând voinţa creditorilor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia
de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii, cum ar fi:
a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi
prin propriile acţiuni
b) aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu
capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării de stat. Fiind un
subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai
prin intermediul administratorului sau altfel spus prin organul său executiv.
Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de
administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul
stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana juridică
a fost înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate
de exerciţiu, însă nu o poate realiza.
Pe parcursul activităţii sale, persoana juridică are dreptul de a constitui
filiale şi reprezentanţe.
Filiala este acea subdiviziune separată a întreprinderii situată în altă
parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia (facultatea unei
universităţi care este situată în altă parte).
Reprezentanţa întreprinderii este acea subdiviziune separată situată
în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în
limitele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept.
Nici filiale şi nici reprezentanţele nu sînt persoane juridice, şeful
filialei (reprezentanţii) este numit de întreprindere şi activează în temeiul
mandatului ce i s-a eliberat.
Actele de constituie ale persoanei juridice. Persoana juridică activează
în baza contractului de constituire sau în baza contractului de constituire
şi a statutului, sau doar în baza statutului aprobat de el.
Încetarea activităţii persoanei juridice. Prin încetare înţelegem
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 207

sfîrşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil. Încetarea poate avea loc
binevol, atunci cînd în baza hotărîrii proprietarului, aceasta se hotărăşte
de către adunarea generală a fondatorilor.
Lichidarea silită are loc împotriva voinţei membrilor ei, ca o sancţiune.
Lichidarea silită are loc în baza hotărîrii instanţei de judecată sau a
arbitrajului.
Sînt cazuri cînd întreprinderea încetează în urma reorganizării şi
anume pe calea:
-fuzionării
-asocierii
-divizării
-separării
-transformării.
Prin reorganizare se înţelege un proces de contopire sau de divizare
în care sînt antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care
iau astfel fiinţă.
Fuziunea – constituie o formă a comasării şi constă în contopirea a
două sau mai multe persoane juridice, care încetează să mai există, pentru
a alcătui o persoană juridică nouă. În cazul fuzionării unei întreprinderi cu
alta, toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale fiecăreia dintre acestea
trec la întreprinderea apărută ca rezultat al fuzionării.
Asocierea (absorbţia) - se caracterizează prin aceea că o persoană
juridică existentă şi care îşi menţine fiinţa înglobează una sau mai multe
persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa. În cazul asocierii unei
persoanei juridice la alta, ultima preia toate drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale întreprinderii asociate.
Divizarea - persoanei juridice se face prin împărţirea întregului
patrimoniului al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice
care iau fiinţă. În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale trec în părţi corespunzătoare conform actului de avizare, la
întreprinderile nou apărute ca rezultat al divizării.
Separarea - drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale persoanei juridice
reorganizate trec în părţi corespunzătoare conform actului de divizare la
fiecare din aceste persoane juridice.
Transformarea - în acest caz persoana juridică se transformă dintr-o
formă organizatorică juridică în altă formă, şi toate drepturile şi obligaţiile
primei trec la întreprinderea nou apărută.
208 Ion Mihai MOROŞAN

5.3. Actul juridic şi reprezentarea.


Expresia de act juridic este folosită în două sensuri, şi anume în cel de
operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator (instrumentum).
În sensul de operaţiune juridică prin acte juridic civil se înţelege
manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane săvârşită cu
intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în crearea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice civile, în temeiul şi în limitele stabilite
de normele dreptului civil obiectiv.143
Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: în
mod indiscutabil acesta reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului
sau a mai multor subiecte de drept civil, realizată în limitele şi condiţiile
stabilite de normele juridice civile; această manifestare exprimă intenţia
de a produce efecte juridice iar efectul ei îl reprezintă naşterea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice civile.
Clasificarea actelor juridice civile :
1.În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice civile
unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
a. Actul unilateral este cel care reprezintă rezultatul voinţei unei
singure părţi (şi nu neapărat al unei singure persoane). Esenţial în acest
caz este faptul că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere
juridic, manifestată de către o parte, este suficientă pentru a da naştere la
obligaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.
Actele tipice unilaterale sunt: testamentul, promisiunea publică de
recompensă (ce poate fi făcută de exemplu de două persoane – soţ şi soţie
– care şi-au pierdut câinele sau li s-a furat autoturismul), acceptarea
succesiunii, renunţarea la moştenire, confirmarea unui act anulabil.
Este posibil ca formarea valabilă sau producerea efectelor juridice
în cazul unor asemenea acte să depindă de comunicarea manifestării de
voinţă către destinatarul direct al actului, astfel încât aceste acte juridice
se subclasifică în acte supuse comunicării – oferta, promisiunea publică
de recompensă – şi nesupusă comunicării – testamentul.
b. Actul bilateral este cel care reprezintă voinţa concordantă a două părţi,
în sensul creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.
Actul juridic civil bilateral tipic este contractul civil.
Tipic actelor juridice civile bilaterale le este faptul că fiecare parte
urmăreşte realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă
143
Lupan, Ernest, op. cit., p. 181
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 209

parte, motiv pentru care majoritatea contractelor sunt sinalagmatice,


născându-se în patrimoniul ambelor părţi atât drepturi cât şi obligaţii
(vânzare-cumpărare, schimb).
c. Actul juridic multilateral este rodul acordului de voinţă ce provine
de la mai multe părţi, care urmăresc realizarea aceluiaşi scop (de ex.
contractul civil de societate).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart
în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
a.Actul juridic cu titlu oneros este acel act civil prin care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea
altui folos patrimonial sau, altfel spus, la încheierea unui asemenea act
juridic ambele părţi urmăresc realizarea unui interes patrimonial.
Sunt acte juridice civile cu titlu oneros contractul de vânzare-cumpărare
(vânzătorul doreşte să obţină preţul iar cumpărătorul urmăreşte dobândirea
bunului), contractul de antrepriză (beneficiarul doreşte construirea unei
locuinţe ia antreprenorul urmăreşte realizarea unui profit) etc.
b. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o
persoană procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui
folos în schimb.
Unele acte juridice civile sunt, prin esenţa lor cu titlu oneros
(vânzarea-cumpărarea, schimbul) la fel cum unele sunt doar cu titlu gratuit
(de exemplu împrumutul de folosinţă). Pentru unele acte juridice civile
caracterul gratuit ţine numai de natura şi nu de esenţa lor, ele putând fi şi
cu titlu oneros (mandat gratuit sau remunerat, depozit gratuit sau plătit,
împrumut cu sau fără dobândă).
3. După efectul lor actele juridice civile se împart în constitutive,
translative şi declarative.
a. Actele constitutive sunt cele care dau naştere unor drepturi subiective
civile care nu au existat anterior. De exemplu, au acest caracter ipoteca
convenţională (act juridic accesoriu care însoţeşte un contract principal de
împrumut şi în temeiul căruia ia naştere un drept reala accesoriu), actul de
constituire a unui uzufruct (în temeiul căruia ia naştere un drept real –
dezmembrământ al dreptului de proprietate, care nu a existat anterior).
b. Actele translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui
drept civil subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Astfel de acte sunt
contractul de vânzare-cumpărare (dreptul de proprietate se transmite de la
vânzător la cumpărător), contractul de donaţie, contractul de schimb etc.
210 Ion Mihai MOROŞAN

c. Actele declarative sunt cele care au ca efect consolidarea sau


definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. Cu titlu de exemplu
amintim partajul şi tranzacţia.
4. După importanţa lor, se deosebesc acte juridice civile de conservare,
acte juridice civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie.
a. Actele de conservare sunt cele care au ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil, ele fiind întotdeauna avantajoase pentru autorul lor,
deoarece presupun cheltuieli nesemnificative faţă de valoarea dreptului protejat.
b. Actele de administrare sunt cele prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. În acest din urmă caz
folosirea şi exploatarea normală poate presupune şi unele acte care,
raportate la un singur bun, reprezintă acte de înstrăinare, care raportate la
un patrimoniu sunt acte de administrare. Pot fi amintite ca făcând parte
din această categorie închirierea, asigurarea unui bun etc.
c.Actele de dispoziţie sunt cele care determină ieşirea din patrimoniul
unei persoane a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală, prin
încheierea unor asemenea acte urmărindu-se transmiterea unui drept sau
renunţarea la acesta, asumarea unei obligaţii, constituirea unui drept real
în favoarea unui terţ etc. Intră în această categorie vânzarea, schimbul,
donaţia, renunţarea la drept în cadrul procesului civil.
5. În funcţie de conţinutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale
şi nepatrimoniale.
a. Sunt patrimoniale actele juridice civile care au un conţinut
economic, adică sunt exprimabile în bani (vânzarea-cumpărarea, donaţia,
împrumutul etc.).
b. Actele juridice nepatrimoniale sunt cele care nu au un conţinut
economic şi nu pot fi exprimate în bani (convenţia părinţilor căsătoriţi,
care nu au un nume comun, referitoare la numele ce îl va purta copilul).
Utilitatea clasificării constă în analiza efectelor nulităţii, deoarece în
cazul lipsirii de efecte a actului nepatrimonial nu se pune problema
restituirii prestaţiilor executate.
6. După modul de încheiere actele juridice civile pot fi consensuale,
solemne sau reale.
a. Actele consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare
de voinţă a autorului sau autorilor lor. Majoritatea actelor juridice civile
sunt cuprinse în această categorie, în dreptul civil românesc funcţionând
regula consensualismului.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 211

b. Actele solemne sunt cele la a căror încheiere manifestarea de voinţă


trebuie să îmbrace forma cerută în mod expres de lege, fiind vorba în acest
caz de o cerinţă ce afectează însăşi valabilitatea actului juridic civil. Intră
în această categorie testamentul, contractul de donaţie, ipoteca
convenţională etc. Forma solemnă constă, de regulă, într-un înscris autentic
notarial, dar nu reduce la această variantă, putând fi întâlnite şi alte forme
(de exemplu testamentul olograf).
Important este de reţinut că în cazul nerespectării formei cerute pentru
valabilitatea actului juridic civil, acesta va fi lovit de nulitate absolută.
c. Actele reale sunt cele pentru încheierea cărora nu este suficientă
simpla manifestare de voinţă a părţilor, fiind necesară şi remiterea
(predarea) bunului. Cu titlu de exemplu pot fi enumerate următoarele
contracte: de împrumut, de depozit, de gaj etc.
Nu este imposibil ca acelaşi contract să poată fi încheiat uneori prin
simpla manifestare a acordului de voinţă, iar alteori să fie necesară forma
autentică, diferenţierea intervenind prin raportare la obiectul material avut
în vedere de părţi. Astfel, vânzarea-cumpărarea este valabilă prin realizarea
acordului dintre vânzător şi cumpărător, dar dacă în discuţie este un teren,
transferul proprietăţii va opera doar în cazul încheierii contractului în formă
autentică, deoarece lege solicită această formă în mod expres.
7. După momentul producerii efectelor distingem acte juridice civile
între vii şi acte pentru cauză de moarte.
a. Actele între vii sunt cele care îşi produc efectele potrivit intenţie
părţii sau părţilor, încă în timpul vieţii lor.
b. Actele pentru cauză de moarte sunt cele care-şi produc efectele
numai la moartea autorului lor, ele încheindu-se tocmai în considerarea
acestui eveniment.
Trebuie înţeles că un în cazul unui act între vii este posibil ca unul
dintre subiecte să înceteze din viaţă, înainte ca acesta să-şi fi produs efectele,
dar acest eveniment nu schimbă caracterul actului. Singurul efect va fi
acela că obligaţia va fi executată de moştenitori – în cazul în care debitorul
a decedat – sau în favoarea moştenitorilor – dacă a decedat creditorul. În
cazul actului pentru cauză de moarte efectele acestuia sunt condiţionate
de evenimentul ce constă în decesul autorului lui.
Actul tipic pentru cauză de moarte este testamentul, mai fiind întâlnite
şi asigurările asupra vieţii. Este uşor de constatat că, în general, actele
pentru cauză de moarte sunt reglementate mai strict decât cele între vii,
212 Ion Mihai MOROŞAN

ele fiind întotdeauna acte solemne. Pe de altă parte, ele sunt enumerate
expres de lege, fiind întotdeauna tipice sau numite.
8. După rolul voinţei părţilor, în stabilirea conţinutului lor, actele
juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.
a. Acte subiective sunt cele în care voinţa părţilor are un rol hotărâtor
sub aspectul stabilirii conţinutului raportului juridic civil.
b. Actele condiţie sunt cele în care părţile îşi manifestă dorinţa ca
anumite reguli să le fie aplicabile, rolul voinţei lor rezumându-se la a declanşa
incidenţa regulilor de conduită respective. Altfel spus, părţile îşi manifestă
voinţa doar sub aspectul încheierii sau nu a actului juridic, care cuprinde
clauze standard, clauze ce nu pot fi modificate (contractul de livrare a energiei
electrice, a energiei termice, cel privind prestarea serviciilor telefonice,
închirierea de locuinţe din fondul locativ de stat sau locaţia unor spaţii
comerciale – evident actele enumerate cu titlu de exemplu fac parte din
sfera mai largă a dreptului civil, în înţelesul lui de drept comun).
Valabilitatea actelor condiţie este verificată doar sub aspectul modului
în care a fost dat consimţământul la încheierea acestora, clauzele
nemaiprezentând interes deoarece ele sunt deja notorii.
9. După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi pure
şi simple sau afectate de modalităţi.
a. Actele pure şi simple sunt cele care-şi produc efectele imediat
după încheierea lor, acestea nefiind afectate de nici o modalitate. Din
categoria actelor juridice care nu pot fi decât pure şi simple amintim actul
de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire, moştenitorul
neputând condiţiona opţiunea sa).
b. Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă sau ale
căror efecte depind de împlinirea unui termen, realizarea unei condiţii sau
de executarea unei sarcini. Există acte juridice care sunt esenţialmente
afectate de modalităţi: contractul de asigurare – condiţia producerii riscului
asigurat; contractul de împrumut – termenul de restituire; donaţia cu sarcini.
În general, modalităţile sunt analizate ca fiind elemente neesenţiale
ale actului juridic civil, dar în cazul actelor juridice care sunt esenţialmente
afectate de modalităţi lipsa acestora atrage ineficacitatea celor dintâi.
10. După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în
principale şi accesorii.
a. Actul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de cea a unui alt act juridic.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 213

b. Actul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare,


existenţa sa depinzând structural de cea a unui alt act juridic – principal.
Au acest caracter fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna, clauza
penală. Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau ulterior încheierii
actului principal.
11. După legătura lor cu cauza (scopul) se disting actele juridice
civile cauzale de cele abstracte.
a. Actele cauzale sunt cele a căror valabilitate o implică şi pe cea a
cauzei, astfel încât dacă aceasta este imorală, ilicită sau lipseşte, actul
juridic civil va fi lovit de nulitate.
b. Actele abstracte sunt cele care sunt detaşate de elementul cauză, ele
rezultând de regulă din operaţii juridice care implică mai multe părţi, cum ar
fi fidejusiunea, delegaţia, cambia, biletul la ordin, titlurile reprezentative. În
aceste situaţii creditorul nu cunoaşte cauza care îl determină pe debitor să se
oblige faţă de el, această cauză putând fi găsită într-un raport juridic anterior,
existent între debitor şi terţ, faţă de care creditorul este străin.
12. După modalitatea încheierii lor, deosebit acte juridice civile strict
personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
a. Actele strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât de
parte, în orice condiţii, exemplul tipic reprezentându-l testamentul. Actele
de acest gen sunt expres reglementate de legea civilă.
b. Actele care nu sunt strict personale intră în cea de-a doua categorie,
ele putând fi încheiate prin reprezentare.
Trebuie menţionat faptul că acest tip de clasificare vizează exclusiv
actele încheiate de persoanele fizice, distincţia neputând să apară în cazul
persoanelor juridice.
13. După modul în care sunt reglementate, delimităm actele juridice
civile tipice (numite) de cele atipice (nenumite).
a. Actele tipice sunt cele care au o denumire stabilită de legea civilă
şi o reglementare juridică proprie.
b. Actele atipice sunt cele care nu beneficiază nici de reglementare şi
nici de denumire proprii, de cele mai multe ori existenţa lor fiind confirmată
de practică şi de doctrină, pornindu-se de la condiţiile generale de
valabilitate a actului juridic civil. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă
contractul de întreţinere.
Tocmai în acest context este justificată ideea că în cazul actelor tipice
se aplică norma juridică existentă, în timp ce în cazul actelor atipice sunt
214 Ion Mihai MOROŞAN

aplicabile regulile generale şi nu cele specifice unui alt act, tipic, oricât de
apropriate ar părea cele două acte (excepţiile fiind de strictă interpretare).
14. După modul lor de executare distingem acte juridice civile cu
executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare succesivă.
a. Actele cu executare dintr-o dată sunt cele a căror executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului, aceasta fiind
instantanee (preţul se achită printr-o singură plată).
b. Actele cu executare succesivă sunt cele a căror executare presupune
mai multe prestaţii, eşalonate în timp (chiria se plăteşte periodic – lunar
sau trimestrial sau anual, conform convenţiei părţilor, dar nu se face o
singură plată pentru întreaga perioadă).
În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate partea care şi-
a executat obligaţia într-un contract cu executare dintr-o dată, dar putea
solicita rezoluţiunea actului, iar în cazul unui act cu prestaţii succesive se
va solicita rezilierea, în această din urmă variantă lipsirea de efecte având
eficienţă numai pentru viitor.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, în cazul actelor cu executare succesivă
curge un termen distinct de prescripţie, pentru fiecare prestaţie în parte.
Condiţiile Actului Juridic Civil :
Prin condiţii de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg
componentele structurale ale acestuia – elementele sale constitutive – care
pot fi comune tuturor actelor juridice, dar unele dintre acestea pot fi
specifice doar unei anumite categorii sau, în cazuri extreme, unui singur
act juridic aparte. Aceste componente sunt necesare pentru ca actul juridic
civil să fie valabil şi să-şi producă efectele.
Aceste condiţii care pot afecta în sens pozitiv sau negativ valabilitatea
actului juridic civil (denumite şi elemente sau cerinţe) se pretează la o
grupare, în funcţie de mai multe criterii, astfel: prin raportare la aspectul
la care se referă, pot fi distinse condiţiile de fond de cele de formă. Condiţiile
de fond privesc conţinutul actului juridic civil, în timp ce acelea de formă
se referă la modul de exteriorizare a voinţei părţilor.
În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile pot
fi esenţiale sau neesenţiale.
Cele esenţiale sunt condiţiile care trebuie îndeplinite în mod
obligatoriu, lipsa lor determinând nevalabilitatea actului (intră în această
categorie condiţiile de fond şi cele de formă, când ele sunt cerute ad
validitatem). Condiţiile neesenţiale sunt cele care nu pot influenţa, prin
prezenţa sau prin lipsa lor, valabilitatea actului juridic civil.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 215

Condiţiile esenţiale se subdivid în funcţie de izvorul obligativităţii


întrunirii lor, în legale şi convenţionale (voluntare).
În funcţie de consecinţele pe care le produc, condiţiile actelor juridice
civile sunt de validitate şi de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt cele
esenţiale – a căror nerespectare determină nulitatea actului juridic civil –
iar condiţiile de eficacitate sunt cele care atrag alte sancţiuni – de exemplu
inopozabilitatea.
O anumită condiţie poate fi, în acelaşi timp, de fond esenţială şi de
validitate sau de formă şi esenţială, criteriile putând opera concomitent.
I. Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă
a capacităţii de folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a
capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă fiind discernământul juridic al
persoanei fizice însăşi, respectiv a reprezentanţilor persoanei juridice.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond
şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea unor astfel de acte. 144
În mod evident, capacitatea reprezintă regula generală, incapacităţile fiind
întotdeauna expres şi limitativ prevăzute de lege. De altfel nimeni nu poate
fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula specialităţii
capacităţii de folosinţă a acestora.
În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de
drept, discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct,
chiar în cazul unei persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil
ca o persoană având capacitate de exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie
în care, trecător, să fie lipsită de discernământ. Fără să se poată spune că
cele două stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între capacitate şi
discernământ se regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul
că stabilirea valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de
existenţa capacităţii, cât şi de cea a discernământului. În acest context
trebuie menţionat faptul că în practica judiciară s-a admis admisibilitatea
acţiunii în anularea unui act juridic încheiat de o persoană care are
capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de situaţie însă este obligatoriu
să se dovedească în mod neechivoc lipsa discernământului autorului în
momentul încheierii actului juridic a căruia valabilitate este pusă în discuţie.
144
Pentru o prezentare detaliată: Lupan, Ernest, op. cit., p. 204.
216 Ion Mihai MOROŞAN

Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească


lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în
situaţia în care se prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce
dacă partea adversă invocă existenţa discernământului în cazul unei
persoane puse sub interdicţie (prezumată a fi lipsită de discernământ) va
trebuie să facă această dovadă. Momentul la care se raportează proba trebuie
să fie întotdeauna cel al manifestării voinţei de a contracta.
Încălcarea normelor legale referitoare la capacitate atrage una din
următoarele sancţiuni: nulitatea absolută (în cazul actelor prin care se suprimă
sau se îngrădeşte capacitatea de folosinţă sau cea de exerciţiu, aşa cum sunt
acestea reglementate; în cazul celor prin care părţile ar stabili, prin voinţa
lor, ca un incapabil să fie considerat capabil; cele care se încheie cu încălcarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice);
nulitatea relativă (în cazul actelor încheiate de minorul sub 14 ani, personal
şi singur sau de interzisul judecătoresc; a celor de donaţie sau de garantare a
intereselor altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către
ocrotitorul său legal; cele care depăşesc dreptul de administrare al
patrimoniului, încheiate de ocrotitorul legal sau de minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare);
inopozabilitatea actului juridic (în cazul celui încheiat în numele minorului
cu capacitate de exerciţiu restrânsă de către reprezentantul său legal, în ciuda
faptului că minorul este deja îndreptăţit să încheie actul personal).
II.Consimţământul 145reprezintă o condiţie de fond a actului juridic
civil prin care se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic
civil, subiectul de drept confirmând intenţia lui de a se obliga juridiceşte.
Consimţământul formează, împreună cu cauza actului juridic voinţa juridică.
Consimţământul reprezintă, într-un prim sens, acordul de voinţă al
părţii (în cazul actelor bilaterale şi multilaterale) iar într-un alt sens voinţa
exteriorizată a autorului actului unilateral.
Ceea ce este extrem de important pentru existenţa actului juridic
civil însuşi este manifestarea de voinţă a părţii/părţilor şi intenţia acesteia/
acestora ca această manifestare să producă efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică dar relevanţa ei rezultă din faptul
că între acesta şi consimţământ există o strânsă corelaţie. Sub aspect juridic,
după cum am mai arătat, structura voinţei cuprinde cele două elemente,

145
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 199-204.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 217

respectiv consimţământul şi cauza. În fond, formarea voinţei juridice este


rezultatul unui proces psihologic complex, care porneşte de la nevoia subiectului
de drept ce se reflectă în conştiinţa acestuia, trece prin etapa alegerii mijlocului
de satisfacere a nevoii respective prin luarea hotărârii de încheiere a actului
juridic civil şi se finalizează prin exteriorizarea acestei hotărâri. Indiferent din
ce perspectivă am privi această evoluţie, ceea ce prezintă cu adevărat importanţă
este momentul apariţiei motivului determinant care justifică încheierea actului
juridic civil şi, în aceeaşi măsură exteriorizarea hotărârii de a finaliza această
operaţiune. Motivul determinant echivalează juridic cu noţiunea de cauză a
actului juridic civil (scopul pentru care actul este încheiat) iar hotărârea
exteriorizată se exprimă prin consimţământ.
II.1. Condiţiile consimţământului.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
-să emane de la o persoană cu discernământ;
-să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
-să fie exteriorizat;
-să fie neviciat.
a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice.
c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
În principiu, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, ea
neputând fi apreciată nici măcar ca un consimţământul tacit, prezumţia
fiind aceea că subiectul de drept care nu îşi manifestă în nici un mod
voinţa nu doreşte să încheie un act juridic civil. Excepţiile sunt limitativ şi
expres prevăzute de lege.
d. Consimţământul trebuie să nu fie viciat. Legea civilă cere ca
formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată sau mai bine spus, nealterată
de vicii de consimţământ, adică de acele împrejurări care pot afecta
caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil.
II.2.Viciile de consimţământ :
II.2.1.Eroarea.
Eroarea poate fi definitivă ca o falsă reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil. Este posibil ca eroarea să intervină fie în
momentul declanşării voinţei interne, fie la declararea, transmiterea ori
interpretarea voinţei.
II.2.2.Dolul.
218 Ion Mihai MOROŞAN

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în


eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene pentru a o
determina să încheie un act juridic civil. Constatăm astfel că suntem practic
în prezenţa unei erori provocate, spre deosebire de eroarea propriu-zisă,
care are un caracter spontan.
II.2.3.Violenţa.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să
încheie un act juridic civil pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat.
În funcţie de efectele pe care le produc asupra voinţei victimei, putem
să distingem:
a) Violenţa fizică este sesizabilă atunci când ameninţarea cu răul
vizează integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în
situaţia de a servi ca simplu instrument la încheierea actului juridic civil.
Se poate spune că într-o astfel de situaţie consimţământul nu numai că
este viciat dar, în mod concret, el lipseşte, subiectul de drept necontribuind
nici măcar formal la încheierea actului juridic civil.
b) Violenţa morală este tot o ameninţare care priveşte însă onoarea, cinstea
ori sentimentele persoanei ce poate să-i provoace acesteia o temere, care o
determină să încheie un act juridic civil pe care, altminteri, nu l-ar fi încheiat.
Raportat la caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
a) Violenţa legitimă constă tot într-o ameninţare – care cel puţin este
percepută în acest mod de subiectul de drept – dar care este făcută în
condiţiile legii, în vederea realizării unui drept subiectiv. Într-un asemenea
caz nu sunt în faţa unui viciu de consimţământ astfel încât această aşa-zisă
ameninţare nu va avea nici un efect asupra valabilităţii actului juridic civil.
b) nelegitimă - în varianta în care ameninţarea excede dispoziţiile
legale, atrăgând lipsirea de efecte a actului juridic civil.
II.2.4.Leziunea.
Leziunea – ca viciu de consimţământ – constă în disproporţia vădită
de valoare între două prestaţii, într-un prejudiciu încercat de către o parte
a actului juridic civil, în chiar momentul perfectării actului.146
III. Obiectul actului juridic civil147.
Una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului – şi astfel, prin
146
Cigan, Dana. Introducere în dreptul civil - raportul juridic civil 1: Note de curs. Oradea:
Ed. Universitatea Oradea, 2009, pp. 269 -283.
147
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 206.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 219

extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa unui obiect determinat.
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin
actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care ele sunt îndreptăţite
sau de care sunt ţinute. Altfel spus, obiectul actului juridic civil se identifică
cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în actul respectiv.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să
fie licit şi moral. Pe lângă acestea, pentru anumite acte juridice civile se
cer a fi îndeplinite şi anumite condiţii speciale.
IV. Cauza (scopul) actului juridic civil148 este acea condiţie de valabi-
litate care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act
juridic. Ea reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia
care a stat la baza încheierii actului juridic civil şi totodată are un caracter
independent deoarece exprimă motivul determinant care a generat exterio-
rizare consimţământului.
Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul
imediat şi scopul mediat.
a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice
civile, fiind în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element
abstract şi invariabil.
b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii
unui act juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală
ce determină partea să consimtă la încheierea acestuia. Acest element are
un caracter complet şi subiectiv fiind variabil de la un act juridic la altul.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.
V. Forma actului juridic civil149 se înţelege modalitatea de exterio-
rizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret.
În condiţiile în care esenţa actului juridic civil reflectă manifestarea
de voinţă a părţii modul în care aceasta se exteriorizează se referă, în
principal, la consimţământ. Altfel spus, forma actului juridic civil reprezintă
mijlocul sau modul de exteriorizare a voinţei interne.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.

148
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 207.
149
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 208.
220 Ion Mihai MOROŞAN

Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile


expres prevăzute de lege. Actul juridic care poate fi încheiat verbal se
consideră încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit
voinţa de a-l încheia. Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia
actul juridic în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor.
Modalităţile actului juridic civil:
Prin modalitate a actului juridic civil se înţelege elementul cuprins
într-un asemenea act juridic, care constă într-o împrejurare ce are influenţă
asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul, în
sensul amânării, limitării sau desfiinţării lor.
Existenţa modalităţilor în cuprinsul actului juridic civil este
facultativă iar interesele care impun valorificarea unor împrejurări prin
prisma efectelor actului juridic civil împrumută acestora un caracter
secundar, accesoriu. Tocmai de aceea modalităţile se deosebesc esenţial
de condiţiile de fond ale actului juridic civil, în lipsa acestora din urmă
actul neputând să producă efecte. Practic, modalităţile îşi pun amprenta
doar asupra eficacităţii actului juridic civil, nu şi asupra validităţii sale.
Termenul ca modalitate a actului juridic civill poate fi definit ca fiind
un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată
începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. 150
Este vorba deci de un eveniment ulterior încheierii actului şi
întotdeauna sigur că se va realiza.
Condiţia ca modalitate a actului juridic civil este definită ca un eveniment
viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa drepturilor şi
obligaţiilor, adică naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil.
Spre deosebire de termen, în cazul condiţiei evenimentul viitor nu
este sigur sub aspectul realizării, aceasta fiind de altfel una din
caracteristicile acestei modalităţi, cealaltă constând în faptul că în timp ce
termenul determină doar o întârziere a începerii exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor sau o amânare a stingerii acestora, condiţia afectează
însăşi existenţa actului.
Sarcina ca modalitate a actului juridic civil este o obligaţie de a
da, a face sau a nu face ceva, impusă de către dispunător gratificatului în
actele cu titlu gratuit, ea putând afecta exclusiv liberalităţile.
Sarcina nu afectează existenţa actului juridic civil şi nici a raportului

150
Pentru o prezentare a altor definiţii vezi : Lupan, Ernest, op. cit, p. 258, nota 1.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 221

pe care acesta îl generează, ea determinând doar o obligaţie pentru una din


părţile contractante, atribuind într-o oarecare măsură o trăsătură oneroasă
actului juridic civil cu titlu gratuit încheiat.
În caz de neexecutare a sarcinii, dispunătorul poate opta între a cere
rezoluţiunea pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea
îndatoririi ce-i revine din cuprinsul actului juridic civil.
Efectele actului juridic civil:
Prin efecte ale actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi
obligaţiile civile care compun conţinutul raporturilor juridice generate,
modificate sau stinse prin acordul de voinţă al părţilor sau prin voinţa
părţii. Se poate spune că efectele actului juridic civil absorb conţinutul
raportului juridic civil pe care acesta l-a generat, l-a modificat sau l-a stins.
În ceea ce priveşte determinarea efectelor actului juridic civil, prin această
operaţiune se identifică drepturile civile subiective şi obligaţiile civile generate,
modificate, transmise sau stinse printr-un astfel de act. O asemenea operaţiune
juridică este uneori necesară deoarece sunt cazuri în care conţinutul actului
juridic civil este insuficient de clar, fiind necesară parcurgerea mai multor
etape pentru a exista certitudinea palpării voinţei reale a părţilor.
Într-o primă fază – prealabilă şi obligatorie – se urmăreşte dovedirea
existenţei acordului de voinţă şi a clauzelor asupra cărora părţile au căzut
de acord, fiind aplicabile toate regulile referitoare la proba actului juridic
civil. În măsura în care această fază este trecută cu succes, evidenţiindu-se
în mod clar existenţa acordului de voinţă se trece într-o nouă etapă şi anume
aceea a determinării efectelor actului juridic.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de reguli ale dreptului
civil care ne arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte, reguli
denumite principiile efectelor actului juridic civil:
Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) - convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante. Acest principiu exprimă
regula potrivit căreia actul juridic civil încheiat cu respectarea tuturor
condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege se impune autorului sau
autorilor săi cu aceeaşi forţă ca şi o lege.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil - actul bilateral nu
poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre părţi, iar cel unilateral – de
regulă – nu poate fi revocat.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile - exprimă acea
regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil îşi produce efectele doar
222 Ion Mihai MOROŞAN

faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea profita sau dăuna altor persoane.
Altfel spus, actul juridic civil bilateral generează drepturi şi obligaţii doar
pentru părţile lui, după cum actul unilateral obligă doar pe autorul său.
Ineficacitatea actului juridic civil :
Scopul urmărit de parte sau părţi prin manifestarea voinţei lor este,
de cele mai multe ori atins, prin aceasta neînţelegându-se însă că nu pot să
apară situaţii în care, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii
actului juridic civil, acesta să nu-şi producă efectele ori dacă acestea s-au
produs, să nu poată fi desfiinţate.
Ineficacitatea actelor juridice civile subsumează toate acele situaţii
juridice în care, din diferite motive, acestea nu îşi produc efectele (total
sau parţial, definitiv sau temporar). Această situaţie poate reprezenta
rezultatul voinţei părţilor dar poate fi datorată şi unui fapt independent de
această voinţă iar ineficacitatea poate opera de drept iar în unele situaţii
doar dacă este pronunţată de justiţie.
Sfera noţiunii de ineficacitate este destul de largă, un act juridic putând
să nu-şi producă efecte, din diverse cauze, care pot fi grupate, această
operaţiune permiţând şi o clasificare a actelor juridice civile a căror viaţă
este întreruptă cu mult înainte de momentul avut în vedere de părţi:
-o primă cauză care determină ineficacitatea actelor juridice este aceea
a nesocotirii condiţiilor de validitate la încheierea acestora, ceea ce
determină o categorie aparte ce cuprinde actele juridice civile nule sau
anulabile, adică lovite de nulitate absolută sau relativă;
-există apoi împrejurări ce au fost avute în vedere de părţi sau prevăzute
de lege în momentul încheierii actului juridic civil a căror apariţie poate face
ca acesta să nu producă, provizoriu, efecte, din această categorie făcând parte
actele juridice civile afectate de termen suspensiv sau condiţie suspensivă;
-pot fi întâlnite împrejurări intervenite după încheierea valabilă a
actelor juridice civile dar înainte de executarea acestora sau pe parcursul
ei ce împiedică producerea efectelor sau duc la desfiinţarea actelor ce
poartă denumirea de acte juridice civile atacabile; astfel de împrejurări
sunt rezoluţiunea, rezilierea, revocarea şi caducitatea.
Nulitatea actului juridic civil - este o sancţiune de drept civil care
lipseşte actul juridic de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse
în norme juridice, edictate pentru încheierea sa valabilă.
Pot fi reţinute următoarele trăsături esenţiale ale nulităţii actelor
juridice civile:
-nulitatea este o sancţiune de drept civil;
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 223

-sfera de aplicare a nulităţii cuprinde actele juridice civile, neafectând


celelalte izvoare ale raportului juridic civil;
-conţinutul nulităţii constă în lipsirea actului juridic civile de efecte,
-sancţiune intervine doar în cazul încălcării legii civile ce regle-
mentează încheierea valabilă a actului juridic civil;
-în aprecierea neconcordanţei cu prevederile legale a efectelor actului
juridic civil se are în vedere finalitate a legii, efectele de care este lipsit
actul fiind doar cele contrare scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea
actului normativ încălcat;
-momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic
civil cu legea este cel al încheierii actului.
Ca sancţiune de drept civil, nulitatea actului juridic civil îndeplineşte
următoarele funcţii:
-funcţia preventivă, prin care se realizează atenţionarea subiectelor
de drept civil asupra consecinţelor pe care le atrage nesocotirea legii ce
reglementează condiţiile de valabilitate a actelor juridice civile; perspectiva
lipsirii actului juridic civile de efecte poate determina o inhibiţie a celor
ce sunt tentaţi să încheie actul - conştient- în astfel de condiţii;
-funcţia sancţionatorie constă în lipsirea de efecte a actului juridic
civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege;
-funcţia de mijloc de garanţie a realizării principiului legalităţii în domeniul
încheierii actelor juridice civile, ce reprezintă o sinteză a primelor două funcţii.
În funcţie de natura interesului ocrotit – general ori individual – prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea este
de două feluri: absolută şi relativă. După felul condiţiei de validitate
nerespectată distingem nulitate de fond de nulitatea de formă. După modul
de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă de nulitatea virtuală.
După modul de valorificare, nulităţile pot fi de drept sau judiciare.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele pe
care le antrenează nulitatea, ca sancţiune civilă, împotriva acelor efecte
ale actului juridic civil care contravin finalităţilor urmărite de legiuitor
prin normele legale încălcate la încheierea actului.
Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate
absolută sau de nulitate relativă. În ambele situaţi, acestea conduc la
desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza actului juridic în întregime
sau în privinţa acelor clauze care contravin scopului urmărit de legiuitor.
În măsura în care actul juridic nu şi-a produs încă efectele, nefiind
224 Ion Mihai MOROŞAN

deci executat până în momentul în care se constată sau se dispune sancţiune,


el nu şi le va mai putea produce ulterior acestui moment. Părţile se află
exact ca şi în situaţia în care nu ar fi încheiat niciodată actul juridic respectiv.
Dacă actul şi-a produs, total sau parţial, efectele, tot ceea ce s-a
executat în temeiul său urmează a fi restituit, în acest mod restabilindu-se
situaţia anterioară încheierii actului.
Dacă partea sau părţile au încheiat acte juridice cu terţe persoane,
prin care au constituit sau transmit dreptul, în urma anulării actului juridic
dintre ei se vor desfiinţa şi cele încheiate cu terţii.
Efectele nulităţii între părţi sunt guvernate de două principii: cel al
retroactivităţii şi cel al repunerii în situaţia anterioară.
Principiul retroactivităţii însumează ideea că efectele nulităţii actului
juridic civil se produc din ziua în care actul a fost încheiat, deci şi pentru
trecut, urmărindu-se în acest mod restabilirea ordinii de drept încălcate
prin încheierea actului juridic civil în dispreţul condiţiilor sale de validitate.
Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum – în
temeiul căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil nul sau anulat
trebuie restituit. Dacă această operaţiune nu ar avea loc desfiinţarea retroactivă
a actului juridic civil nu ar avea nici o semnificaţie. Temeiul restituirii prestaţiilor
îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză (fapt juridic civil licit).
Efectele nulităţii faţă de terţi sunt guvernate de principiul anulării
actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis,
resolvitur jus accipientis). Acest principiu se bazează pe ideea că dacă
transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul
prin care el l-a dobândit, este evident că nici subdobânditorul nu putea
dobândi dreptul respectiv.
Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de nulitate.
1.Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele: ambele
sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; produc efecte retroactiv;
sunt în principiu, judiciare, presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent.
Deosebirile dintre cele două cauze de ineficacitate sunt următoarele:
în cazul nulităţii actul nu a fost niciodată valabil, pe când rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat; nulitatea se aplică oricărui act juridic
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 225

civil, în timp ce rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu


executare dintr-o dată; în cazul nulităţii motivele ce determină ineficacitatea
sunt contemporane momentului încheierii actului, ori în cazul rezoluţiunii
neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi este ulterioară acestui
moment; în cazul rezoluţiunii instanţa poate acorda un termen de graţie
debitorului, posibilitate pe care nu o are dacă actul este nul sau anulabil;
prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ceea ce priveşte
începutului ei, în cele două cazuri.
2.Rezilirea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
prestaţii succesiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una dintre părţi.
Pe lângă asemănările şi deosebirile specifice nulităţii şi rezoluţiunii,
în cazul rezilierii se adaugă un element caracteristic, şi anume faptul că
aceasta îşi produce efecte doar pentru viitor.
3.Revocarea reprezintă acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori
neexecutării culpabile a sarcinii.
4.Caducitatea constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil datorită
unor evenimente care intervin ulterior încheierii valabile a actului,
independent de voinţa sau de culpa părţilor.
5.Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor
cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a
reprezenta.
Conform Codului Civil al RM151, un act juridic poate fi încheiat personal
sau prin reprezentant. Actul juridic încheiat de o persoană (reprezentant) în
numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere,
modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului. Cu
titlu de excepţie este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic
care, după natura lui, urmează a fi încheiat nemijlocit de persoana contractantă
sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.
Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care
este împuternicit. El poate să transmită împuternicirile unui terţ numai în
cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în care aceasta o
cer interesele reprezentatului, înştiinţind. cît mai curînd reprezentatul despre
aceasta. În cazul în care nu îndeplineşte această obligaţie, reprezentantul

151
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 242.
226 Ion Mihai MOROŞAN

poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiuni proprii.


Acordarea împuternicirilor de reprezentare se efectuează prin exprimarea
voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţ în a cărui
privinţă va avea loc reprezentarea.
Dacă sînt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ, împuternici-
rile rămîn valabile pentru acesta pînă la anularea lor de către persoana
care le-a acordat. În cazul în care o persoană, prin comunicare specială
adresată unui terţ sau prin comunicare publică, a anunţat că împuterniceşte
o altă persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de
reprezentare în primul caz faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de
orice altă persoană. Împuternicirile de reprezentare se păstrează pînă la
anulare în ordinea în care sînt acordate. Despre modificarea sau retragerea
împuternicirilor terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate. În cazul
nerespectării acestei cerinţe, modificarea sau retragerea împuternicirilor
nu poate fi opusă terţilor, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că
aceştia ştiau sau trebuiau să ştie despre modificarea sau retragerea
împuternicirilor în momentul încheierii actului juridic.
Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în
mod expres, să încheie acte juridice în numele reprezentatului cu sine însuşi,
nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu excepţia
cazului în care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.
Conform CCRM152 procura este înscrisul întocmit pentru atestarea
împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică
trebuie să fie autentificată notarial. Procurile autentificate, conform legii,
de autorităţile administraţiei publice locale sînt echivalate cu procurile
autentificate notarial, ca şi celeeliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi
în alte instituţii medicale militare, în cazul în care sînt autentificate de
şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-
şef, sau de medicul de gardă;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, institu-
ţiilor sau instituţiilor de învăţămînt militar unde nu există birouri notariale
sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai
familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii
sau al instituţiei respective;
152
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 252.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 227

c) persoane care ispăşesc pedeapsă în locuri de privaţiune de libertate,


autentificate de şeful instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a
populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de
conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la
locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei,
inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administra-
ţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura,
de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care
eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este
internată persoana care eliberează procura.
Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de
substituire numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă
este în interesul reprezentantului, cu condiţia autentificării notariale .
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu
este indicat în procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii. Procura eliberată
pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată
notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Valabilitatea procurii încetează în cazul:
a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept
incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării
ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar
persoana căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment.
Orice clauză contrară este nulă. Odată cu încetarea valabilităţii procurii,
încetează valabilitatea procurii de substituire. Persoana care a eliberat
procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii
procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu
care reprezentantul urma să contracteze.
228 Ion Mihai MOROŞAN

Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul cînd acesta


a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămîn
valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în
care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că
procura a încetat. La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este
eliberată procura sau succesorii ei sînt obligaţi să restituie imediat procura.

5.4. Termenele.
Acţiunea în justiţie este principalul mijloc de apărare a drepturilor
civile subiective. Ea reprezintă, în general, mijlocul prevăzut de legea
procesuală civilă pentru a pune în mişcare activitatea instanţei de judecată
în vederea apărării unui interes recunoscut de lege, iar dreptul la acţiune
este îndreptăţirea unei persoane de a se folosi de acest mijloc.
Dreptul la acţiune are două accepţiuni şi anume, de drept la acţiune
în sens material şi de drept la acţiune în sens procesual.
În sens material, dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea titularului
dreptului subiectiv de a obţine prin intermediul instanţelor judecătoreşti
ori a altor organe jurisdicţionale executarea unei obligaţii sau recunoaşterea
unui drept contestat.
În sens procesual, dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea reclamantului
de a sesiza instanţa de judecată, într-un caz concret pentru apărarea unui drept
subiectiv încălcat sau contestat. Dreptul la acţiune în sens procesual nu este
limitat în timp, titularul dreptului subiectiv civil putând oricând să se adreseze
organelor de jurisdicţie pentru apărarea dreptului său.
Ceea ce se prescrie prin prescripţia extinctivă este numai dreptul la
acţiune în sens material, adică posibilitatea titularului dreptului civil subiectiv
de a valorifica, pe calea constrângerii de stat, a dreptului încălcat sau contestat.
Prescripţia extinctivă reprezintă pierderea dreptului de a obţine o
hotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executarea
silită a obligaţiilor, în urma neexecutării acţiunii în justiţie în intervalul
prevăzut de lege. Prescripţia pune capăt valorificării unui drept (pe cale
de constrângere), după trecerea unei perioade de timp. În consecinţă,
titularul dreptului nu mai poate acţiona în justiţie, iar cel care nu şi-a înde-
plinit obligaţia îşi consolidează situaţia. După împlinirea termenului de
prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege, iar debitorul,
deşi poate să-şi execute obligaţia, nu mai poate fi constrâns.
Importanţa prescripţiei extinctive constă în accelerarea soluţionării
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 229

unor litigii între părţile unui raport juridic, la executarea obligaţiilor şi


restabilirea drepturilor, fiind un instrument important în asigurarea
stabilităţii raporturilor juridice. Ea înlătură şi litigiile vechi, îndoielnice,
neglijate de-a lungul anilor, în care dovada drepturilor devine tot mai
anevoioasă din cauza dispariţiei unor probe.
Prescripţia extinctivă îndeplineşte o funcţie de consolidare a
raporturilor juridice şi e înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor
şi o funcţie sancţionatorie.
Termenul se instituie prin lege, hotărîre judecătorească sau prin
acordul părţilor cu indicarea unei date calendaristice, a unei perioade sau
prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce. Dacă începutul
curgerii termenului este determinat de un eveniment sau moment în timp
care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau
momentului nu se ia în considerare la calcularea termenului, dar dacă prin
începutul unei zile, această zi se include în termen. Regula se extinde şi
asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei.
Potrivit legislaţiei civile a RM,153 dacă ultima zi a termenului este o
zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în vigoare,
la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea
zi lucrătoare. În cazul prelungirii, termenul nou se calculează din momentul
expirării termenului precedent.
Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe
calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este
de 3 ani. Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana
a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amînată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rîndul forţelor armate puse
pe picior de război;
d) creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu
şi nu are un reprezentant legal, cu excepţia cazurilor în care creditorul are
capacitate de exerciţiu procesuală;
e) este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic
litigios;
153
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 265.
230 Ion Mihai MOROŞAN

f) activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine


soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă continuă de la data
încetării împrejurărilor care servesc drept temei pentru suspendarea cursului
prescripţiei extinctive şi termenul scurs în perioada în care cursul prescripţiei
extinctive este suspendat nu se include în termenul de prescripţie extinctivă.
Termenul rămas se prelungeşte pînă la 6 luni, iar dacă termenul de prescripţie
extinctivă este mai scurt de 6 luni, pînă la durata lui.
Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:
a) în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit;
b) în cazul în care debitorul săvîrşeşte acţiuni din care rezultă că
recunoaşte datoria.
După întreruperea cursului prescripţiei extinctive, începe să curgă
un nou termen. Timpul scurs pînă la întreruperea cursului prescripţiei
extinctive nu se include în noul termen de prescripţie extinctivă.
În cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul
de prescripţie extinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate
de persoana reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, calculat
din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor
care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
După expirarea termenului de prescripţie extinctivă, debitorul poate
refuza executarea obligaţiei. Executarea benevolă a obligaţiei după expirarea
termenului de prescripţie extinctivă nu constituie un act lipsit de temei juridic.
Persoana care a executat obligaţia după expirarea termenului de prescripţie
extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la
data executării, nu cunoştea faptul expirării termenului de prescripţie extinctivă.
Aceeaşi prevedere se aplică şi pentru recunoaşterea datoriilor conform
contractului, precum şi pentru garanţiile asigurătorii date de debitor.154

5.5. Drepturile reale.


Potrivit legislaţiei civile a RM155 patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite
ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor
154
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 281.
155
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 284.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 231

persoane fizice şi juridice determinate. Toate bunurile persoanei fizice


sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau
colective şi drepturile patrimoniale. Lucruri sînt obiectele corporale în
raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile pot fi de diferite categorii :
- imobile sau mobile
La categoria de bunuri imobile se raportă terenurile, porţiunile de
subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea
ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea, adică
bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor.
Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv
banii şi titlurile de valoare, sînt considerate bunuri mobile.
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse
înregistrării de stat. Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor
imobile este publică. Organul care efectuează înregistrarea de stat este
obligat să elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi
grevările înregistrate asupra oricărui imobil. Organul care efectuează
înregistrarea de stat este obligat să elibereze, la cererea persoanei al cărei
drept este înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau să
aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare.
- divizibile şi indivizibile
Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba
destinaţia economică.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile
şi destinaţia lui.
- principale şi bunuri accesorii
Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun
(principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atît
timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sînt principale.
- fungibile şi nefungibile
Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite
cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
- determinate individual şi determinate generic
232 Ion Mihai MOROŞAN

Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale,


se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.
Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează
prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.
-consumptibile şi neconsumptibile
Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sînt
neconsumptibile.
-bunurile domeniului public şi bunurile domeniulu privat
Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege,
nu sînt trecute în domeniul public.
Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care,
prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implică
afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface
nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la
utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
-bunurile complexe
Dacă mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat
folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sînt considerate un
singur bun (bun complex).
Proprietatea este inviolabilă. Dreptul de proprietate este garantat.
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză
de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea
se efectuează în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei. Despăgubirile se
determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din
proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti. Nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu
excepţia celor destinate sau folosite pentru savîrşirea de contravenţii sau
infracţiuni. Caracterul licit al dobîndirii bunurilor se prezumă.
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv ce dă expresie
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 233

aproprierii unui bun sau lucru, permite titularului său să posede, să


folosească şi să dispună de acel bun sau lucru, în putere proprie şi în interes
propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.
Dreptul de proprietate este un drept complex, al cărui conţinut
cuprinde trei atribute : posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Dreptul de posesie constă în facultatea proprietarului de a stăpâni în
fapt, direct şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu sau
de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă în numele şi în
interesul lui de către o altă persoană.
Dreptul de folosinţă este facultatea proprietarului de a utiliza bunul
în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe
care le poate obţine din acestea.
Dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina
bunul său, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică
dreptul de dispoziţie juridică; precum şi dreptul de a consuma sau de a
distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine, adică dreptul de dispoziţie
materială sau de fapt.
Operaţiunea de dezmembrare a proprietăţii în aceste atribute din
cuprinsul dreptului de proprietate, conduce la naşterea unor noi drepturi
reale denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Dezmem-
brămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din
separarea atributelor dreptului de proprietate.
În această situaţie proprietarul lucrului asupra căruia se exercită un alt
drept real nu are asupra lucrului respectiv decât un drept de proprietate restrâns.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate reglementate de Codul
civil (art. 395 – 453) sunt: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, abitaţia,
servitutea şi dreptul de superficie.
Dezmembrămintele privesc numai dreptul de proprietate privată, nu
şi dreptul de proprietate publică care, aşa cum am văzut este inalienabil,
deci nu poate fi dezmembrat.
Dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia titularul poate folosi
bunul şi culege fructele pentru trebuinţele sale şi ale familiei sale.
Dreptul de uz care are ca obiect o casă de locuit se numeşte drept de
abitaţie. Titularul unui asemenea drept va putea folosi casa împreună cu familia
dar nu va putea închiria decât acea parte din locuinţa pe care nu o ocupă.
Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de bunurile
altcuiva ca şi proprietarul însuşi, cu obligaţia de a le păstra substanţa.
234 Ion Mihai MOROŞAN

Dreptul de uzufruct are în conţinutul său dreptul de a folosi bunul şi de


a-i culege fructele, iar cel în patrimoniul căruia intră se numeşte uzufructuar.
Titularul dreptului de proprietate în această situaţie îşi menţine dreptul
de dispoziţie purtând numele de nud proprietar.
Principalele modalităţi sub care se prezintă dreptul de proprietate
sunt: proprietatea individuală şi proprietatea comună.
Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept
de proprietate doi sau mai mulţi titulari. 156 Proprietatea comună ca
modalitate a dreptului de proprietate poate fi de două feluri: în devălmăşie
sau pe cote părţi.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie este acea formă a
dreptului de proprietate comună în conformitate cu care bunurile ce fac
obiectul acestui drept aparţin nefracţionat tuturor titularilor codevălmaşi
care are ca obiect bunuri nefracţionate în materialitatea lor (coproprietarii
nu au nici o cotă parte ideală din dreptul de proprietate)
Cazul tipic de proprietate comună în devălmăşie este reprezentat de
comunitatea de bunuri a soţilor. Astfel, bunurile dobândite de oricare dintre
soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în devălmăşie, neavând stabilită
fiecare o cotă ideală din dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate pe cote părţi se caracterizează prin faptul că
acel bun rămâne nefracţionat în materialitatea sa, aparţinând concomitent
mai multor titulari. Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei
cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt prezumate a fi egale
pînă la probă contrară.
Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate sînt reglementate
de art. 320 – 336 al Codului nostru Civil.
Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană
pentru sine se dobîndeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. El mai poate dobîndit prin ocupaţiune, act juridic,
succesiune, accesiune, uzucapiune, prin hotărîre judecătorească atunci cînd
aceasta este translativă de proprietate şi prin efectul unui act administrativ.
Dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul
predării bunului mobil, iar în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate
se dobîndeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile
prevăzute de lege.

156
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 344.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 235

Temeiurile încetării dreptului de proprietate sînt reglementate de art.


337 – 343 din Codul Civil al Republicii Moldova. Dreptul de proprietate
încetează în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului,
înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Nimeni nu poate fi forţat să cedeze
proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate
avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor
de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea şi în alte acţiuni prevăzute de lege.
Conform art. 374 al din Codul Civil al Republicii Moldova, proprietarul
este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia.
Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru
care posedă are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul.
Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept
superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoană care nu
a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la
dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut
de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în
posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt mod din
posesiunea acestora, fără voia lor. Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu
gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul
este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile. Banii, titlurile de
valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de
la un dobînditor de bună-credinţă.

5.6. Obligaţiile civile.


Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute una sau
mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub
sancţiunea constrângerii de către stat. Prestaţia trebuie să fie posibilă şi
236 Ion Mihai MOROŞAN

determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor


moravuri. Obligaţia civilă are o latură activă, care priveşte dreptul pe care îl
are creditorul asupra debitorului - drept de creanţă – şi o latură pasivă, care
priveşte datoria sau obligaţia ce incumbă debitorului, corelativă dreptului de
creanţă al creditorului. Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din
orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.
Elementele raportului juridic obligaţional sunt: subiectele, conţinutul,
obiectul şi sancţiunea.
A. Subiectele raportului obligaţional sunt:
- subiectul activ – creditorul - titular al dreptului de creanţă, şi
- subiectul pasiv – debitorul - cel care are obligaţia corelativă dreptului
de creanţă.
B. Conţinutul raportului de obligaţii desemnează drepturile de
creanţă şi obligaţiile corespunzătoare acestora, pe care le au subiectele.
C. Obiectul raportului juridic de obligaţii constă în conduita
concretă – acţiunea sau inacţiunea – la care este îndreptăţit subiectul activ
şi la care este îndatorat subiectul pasiv sau prestaţia pe care o poate pretinde
creditorul şi pe care trebuie să o execute debitorul. Această prestaţie poate
fi aceea de: a da (“dare”), a face (“facere”) sau a nu face (“non facere”).
D. Sancţiunea obligaţiei civile constă în dreptul creditorului de a
recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său
de creanţă, respectiv pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei. Atunci
când acest element al raportului obligaţional lipseşte, avem de a face cu o
obligaţie imperfectă sau naturală.
Obligaţiile pot fi clasificate după cîteva criterii şi anume:
1) După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din:
- acte juridice
- fapte juridice – acestea pot fi licite sau ilicite
2) După obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe
subclasificări:
a) obligaţii de a da, a face sau a nu face
b) obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
c) obligatiile pecuniare şi obligaţiile de altă natură
3. După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte
şi obligaţii naturale sau imperfecte. Sunt obligaţii civile perfecte cele care
beneficiază de sancţiunea coerciţiei în caz de neexecutare, concretizată în
posibilitatea creditorului de a folosi acţiunea în justiţie pentru realizarea
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 237

dreptului său de creanţă sau în alt mijloc ofensiv de executare. Obligaţiile


naturale sunt acelea neînzestrate cu acţiune în justiţie datorită pierderii
dreptului la acţiune în sens material ca urmare a prescripţiei extinctive
(obligaţii naturale degenerate) sau care s-au născut fără a fi înzestrate cu
acţiune în justiţie (obligaţiile civile avortate). Specific tuturor obligaţiilor
naturale este faptul că atunci când debitorul le execută voluntar se consideră
că a făcut o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că această obligaţie nu este
însoţită de acţiune in justiţie, şi nu mai are dreptul la restituirea prestaţiei.
De asemenea, obligaţiile naturale, prin recunoaşterea făcută de către debitor,
pot fi novate în obligaţii civile perfecte.
4. După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi, ele se împart
în: obligaţii pure (neafectate de modalităţi) şi obligaţii afectate de modalităţi.
5. După divizibilitatea lor, obligaţiile se clasifică în: obligaţii
divizibile cu pluralitate de debitori, obligaţii divizibile cu pluralitate de
crebitori şi obligaţii indivizibile - ce nu pot fi divizate nici între debitori
sau între creditori, nici între succesorii lor.
6. După obligativitatea lor, obligaţiile se clasifică în: obligaţii de
alternativă - care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale,
dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul şi obligaţi
facultative - care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor
poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii.
Executarea obligaţiilor. Temeiul executării rezidă în existenţa unei
obligaţii, care trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă,
la locul şi în momentul stabilit157. Dacă locul executării nu este determinat
sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei
– în cazul obligaţiei pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei – în cazul
obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie,
iar în lipsa acestuia, la locul unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul –
în cazul unor alte obligaţii.
În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi
nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd
executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria

157
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 572.
238 Ion Mihai MOROŞAN

de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei,
debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii
creditorului. Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se
consideră că creditorul nu poate cere executarea înainte de termen. Debitorul
însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un
motiv temeinic pentru a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea
anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe debitor
şi să ia toate masurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.
Conform art 581 din Codul Civil al Republicii Moldova dacă din lege,
contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute
obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri,
creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor.
Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi
nu doar în scopul de a schimba creditorul. Creditorul poate refuza executarea
propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel de executări.
Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot
conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care
acest lucru nu este interzis prin lege. Dacă obligaţia pecuniară exprimată
în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi
făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută
străină a fost stipulată expres. Se va lua în considerare rata de schimb a
Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.
Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de
schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să
efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării dacă
contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata
de schimb a valutelor existentă la data reformei monetare.Partea care este în
întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare.
În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este
purtătoare de dobîndă, se plăteşte o dobîndă egală cu rata de refinanţare a
Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă
rată. Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l
despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu
dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 239

executarea necorespunzătoare sau tardivă. Repararea prejudiciului cauzat


prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-
l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia
cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde
interesul pentru executare.
Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă
(imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel
sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în
care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele acesteia
nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei
ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore
ori a consecinţelor ei.
Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor:
Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care
părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau
un alt bun. Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote
din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecu-
tarea nu se datorează vinovăţiei sale.
Clauza penală se face în scris. Nerespectarea formei scrise atrage
nulitatea clauzei penale.
Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă
o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta
executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans. Înţelegerea
cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris. Arvuna se ia în calcul
la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.
Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna,
aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului
răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte
părţi dublul arvunei158.
Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în

158
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 633.
240 Ion Mihai MOROŞAN

partea ce se referă la obligaţia stinsă. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu


este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori să repare prejudiciul. Legisla-
ţia civilă a RM prevede următoarele modalităţi de stingere a obligaţiilor civile159:
Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în
modul corespunzător. Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul
acceptă o altă executare în locul celei datorate (darea în plată). În acest
caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind
răspunderea vînzătorului. Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a
demonstra neexecutarea revine creditorului. În cazul stingerii obligaţiei
principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în măsura
în care nu subzistă interese justificate ale terţilor.
Consemnarea. În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debi-
torul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul
creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte
documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. Dacă bunurile
care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră
consemnate din momentul depunerii. Consemnarea stinge obligaţia debito-
rului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi
predate creditorului. Din momentul consemnării, riscurile trec asupra
creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească dobîndă şi penalităţi
ori să compenseze veniturile ratate.
Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de
executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este în
drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea
obligaţiei de către creditor.
Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei.
Dacă a consemnat bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare
prejudiciul cauzat astfel. Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe
creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor cînd este în imposibili-
tatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul
cauzat creditorului prin neinformare despre consemnare.
Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe
opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile. Termenul de graţie acordat
pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea. Compensarea este
posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor consimt.

159
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 643-665.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 241

Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este


nulă dacă este afectată de modalităţi. În cazul în care creanţele supuse
compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.
Creanţa statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia
creanţei fiscale, poate fi stinsă prin compensare numai dacă obligaţia trebuie
să fie executată faţă de bugetul care urmează să satisfacă creanţa
solicitantului compensării.
Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite,
solicitantul compensării este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia
în locul stabilit. În cazul în care persoana are mai multe creanţe ce pot fi
stinse prin compensare, solicitantul compensării poate stabili creanţele
care se compensează. Dacă creanţele care se compensează nu sînt stipulate
în cererea de compensare sau cealaltă parte obiectează fără întîrziere, se
aplică regulile privind prioritatea efectuării plăţilor.
Confuziunea. Obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană
întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea). În unele cazuri,
dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea.
Remiterea de datorie. Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei
înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea
de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că
este parţială. Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care
creditorul recunoaşte că obligaţia nu există. Remiterea de datorie faţă de
debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi. Renunţarea de către creditor la
un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată.
Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
Imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se stinge prin
imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări
pentru care debitorul nu răspunde. Sarcina de a dovedi imposibilitatea
executării obligaţiei revine debitorului. Debitorul care este în imposibili-
tatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii
corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să
restituie tot ceea ce a primit, cu excepţia cazului în care debitorul demons-
trează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului.
Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice. Obligaţia
se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără
participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana
242 Ion Mihai MOROŞAN

debitorului. Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea


îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana
creditorului. Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor
sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei
juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.
Novaţia. Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o
înlocui cu o altă obligaţie (novaţie). Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta
trebuie să fie stipulată expres. Stingerea obligaţiei principale prin novaţie
stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel.

5.7. Succesiunea.
Termenul de succesiune (moştenire) desemnează, în general, transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane
fizice sau persoane juridice (ori către stat). În legislaţia civilă a Republicii
Moldova160 moştenirea este definită ca transmiterea patrimoniului unei persoane
fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi.
Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moştenire,
noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime. Moştenirea este o
transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă. Ea poate fi de două feluri:
- conform testamentului (succesiune testamentară) şi
- în temeiul legii (succesiune legală).
În literatura de specialitate, este cunoscută şi o a treia formă de
moştenire: moştenirea convenţională.161 Aceasta se poate realiza prin donaţia
de bunuri viitoare (cunoscută şi ca „instituţiunea contractuală”) prin care o
persoană (instituantul) desemna, printr un contract de donaţie, (şi nu prin
legat, nefiind asimilat acestuia) un succesor (instituitul) pentru a culege
„bunurile sale viitoare”, dar acest fel de moştenire nu se întâlneşte în practică.
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii
celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de
faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate
juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 1432.
160

Stănciulescu, Liviu. Drept Civil. Instituţii principale: suport de curs. Bucureşti. Ed.
161

Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 69.


Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 243

b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului


celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea
concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de
capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
Nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva
ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă
aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată;
b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce
a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a
persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile
părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi
şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au
eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a
lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de
judecată. Persoana culpabilă de săvîrşirea unor acţiuni ce atrag decăderea din
dreptul la succesiune poate fi chemată, în pofida acestui fapt, la moştenire
dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimînd acest lucru în mod expres în
testament. Dar dacă, după primirea succesiunii, este declarată de instanţa de
judecată ca succesor nedemn, persoana este obligată să restituie tot ceea ce a
primit ca moştenire, inclusiv fructele obţinute. Cota succesorală a persoanei
decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal între ceilalţi moştenitori.
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii:162
1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de
moarte (mortis causa). Transmisiunea succesorală se produce numai la
încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba de moarte fizic
constatată, fie de moarte declarată prin hotărâre judecătorească (viventis
hereditas non datur).
Faptul morţii constituie elementul distinctiv al transmisiunii succesorale
şi o deosebeşte de transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos).
În consecinţă, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor
de transmisiune între vii guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul
încetării existenţei unei persoane juridice.

Stănciulescu, Liviu. Drept Civil. Instituţii principale: suport de curs. Bucureşti: Ed.
162

Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 70.


244 Ion Mihai MOROŞAN

În schimb, normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt,


în principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, atunci când apar
ca dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei
fizice decedate.
2. Transmisiunea moştenirii este universală. Succesiunea are ca
obiect patrimoniul unei persoanei fizice decedate, privit ca universalitate
juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare
economică şi care au aparţinut defunctului.
Nu se transmit prin moştenire:
a) drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale (în principiu);
b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului întrucât
au caracter viager sau sunt contracte născute ex lege intuitu personae (cum
ar fi uzufruct viager, o creanţă de rentă viageră etc.);
c) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului
(de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia
calităţii personale a defunctului).
3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul transmisiunii
succesorale, patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept consecinţă
faptul că moştenirea (deci toate drepturile şi obligaţiile defunctului) se
transmite moştenitorilor legali sau legatarilor după aceleaşi norme juridice.
De menţionat că unitatea succesiunii nu se referă la unicitatea actului
normativ ce o reglementează.
4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Patrimoniul succesoral
este nu numai unitar, ci şi indivizibil. Aşa fiind, transmisiunea succesorală
va fi şi ea indivizibilă şi va avea drept consecinţă faptul că acceptarea sau
renunţarea la moştenire au, fiecare în parte, caracter indivizibil (neputând
avea ca obiect numai o parte de moştenire).
Astfel, fiecare moştenitor trebuie fie să accepte moştenirea, potrivit
vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică pe
succesibil de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin care
aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, dar numai în
limitele activului primit (intra vires hereditatis). Acceptarea moştenirii
sub beneficiu de inventar nu contravine caracterului universal al moştenirii.
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune analizarea
a doua aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul dezbaterii acesteia.
- Data deschiderii moştenirii. Succesiunea se deschide în urma
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 245

decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa de judecată.


Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei
care a lăsat moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti
privind declararea morţii lui. Persoana care pretinde moştenirea sau anumite
drepturi asupra acesteia trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori
chiar ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să l moştenească). De regulă,
dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat ca
urmare a morţii fizic constatate de organele abilitate de lege.
- Locul deschiderii moştenirii. Potrivit legosla’iei civile a RM163,
locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat
moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile
succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al
deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră
locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.
Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul
succesoral), cît şi obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel
ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului. Dacă există cîţiva
moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la primirea certificatului de
moştenitor, aparţin tuturor acestora în calitate de patrimoniu unic.
În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea
din proprietatea comună, iar dacă împărţirea în natură nu este posibilă,
valoarea ei. În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile
patrimoniale care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui
ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract
sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şi care încetează la decesul lui.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în
temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege).
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul
nu a lăsat testament. Ea poate interveni însă ca excepţie, în cazul în care a
fost lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de
ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii
etc). Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde

163
Codul Civil al Republicii Moldova, art.1443.
246 Ion Mihai MOROŞAN

exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi


de la moştenire (fără ca testamentul să cuprindă legate în favoarea altor
persoane) situaţie în care, la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori
legali (nedezmoşteniţi) ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă defunctul
a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de
întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari) situaţie în care o
parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă
după regulile moştenirii legale.
Clasele de moştenitori legali:
1). Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului). Prin
descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie
sau din căsătorii diferite. În cazul moştenirii testamentare, succesorii de
clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de
conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte din cota ce s-ar fi
cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezervă succesorală).164
2). Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele
care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Clasa a II-a de
moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a
colateralilor privilegiaţi.
A. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama)
din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
B. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de
frate-soră). Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din
căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline.
3). Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari).
Ascendenţii ordinari sunt: bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad).
Bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor
de rudenie (în baza principiului proximităţii gradului de rudenie); astfel
că bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire pe străbunici (rude
de gradul III) etc.
164
Ibidem, art. 1505.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 247

4). Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari).


Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului.
Moştenirea testamentară.
Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal
prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale
din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Testator poate fi
doar persoana cu capacitate de exerciţiu.Nu se permite întocmirea
testamentului prin reprezentant.
Articolul 1450. al CCRM prevede, că testatorul poate determina în
testament cotele succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate
indica în mod concret cărui moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece
în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul
succesoral se împarte egal între moştenitori. Dar dacă în testament sînt
menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită cotă succesorală numai
unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas.
Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta
din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă
la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire. Renunţarea moştenito-
rului testamentar la succesiune se admite numai în cazul în care acesta nu
indică în favoarea cui renunţă.
Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii
legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt. Persoana dezmoştenită prin
dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra
părţii netestate din avere şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat
moştenitorii testamentari.
Forma testamentului:
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
§ olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
§ autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat
notarial;
§ mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi
sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe
plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, me-
dicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,
248 Ion Mihai MOROŞAN

directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă


testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare,
dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau
în aeronavă;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului
militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar
sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau
membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în
locuri de privaţiune de libertate.
În testament trebuie să se indice data întocmirii lui. Lipsa datei atrage
nulitatea testamentului doar dacă nu sînt înlăturate dubiile privind capacitatea
de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării
testamentului, precum şi în cazul existenţei a cîtorva testamente.
Legea165 prevede, că testatorul poate modifica sau revoca testamentul
în orice moment:
a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct,
total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Dacă testatorul a întocmit cîteva testamente care se completează şi
nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămîn în vigoare.
Testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile
lui nu sînt modificate prin testamentele ulterioare.
Dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici
unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt
privaţi de dreptul la succesiune, patrimoniul succesoral trece în proprietatea
statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant.
Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin eliberarea unui
certificat de succesiune vacantă.

5.8. Contractele
Fiecare dintre noi, zi de zi şi de nenumerate ori se încadrează în
diverse raporturi contractuale, fără ca acestui fapr să-i fie acordată o careva
atenţie deosebită. Aceasta are loc doar pentru că, de regulă, se realizează
165
Codul Civil al Republicii Moldova, art.1465.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 249

contracte elementare, cotidiene, cum ar fi procurarea produselor alimentare


de la piaţă sau de la vre-o instituţie comercială, călătoria în transportul
obştesc, utilizarea ascensorului, curentului electric, gazului natural etc.
Deasemenea se încheie şi contracte mai complexe după natura lor, cum ar
fi cele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative,
inclusiv şi care reglementează relaţiile pe plan internaţional.
Ar fi foarte greu de conceput existenţa la un anumit moment a
raporturilor între persoane fără existenţa contractelor, deoarece contractul
constituie una din cele mai flexibile şi prin urmare şi eficiente modalităţi
de reglementare a raporturilor social-juridice, anume pentru acele adâncuri
unde legea nu poate şi nu necesită a pătrunde şi, totodată, este una din cele
mai importante mijloace juridice de asigurare a dezvoltării relaţiilor sociale.
Potrivit legislaţiei civile a Republicii Moldova166, contractul este acordul
de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se
modifică sau se sting raporturi juridice. Părţile contractante pot încheia în mod
liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul
lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui
individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului,
limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la încheierea
unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta
este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată
benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte
nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte
prevăzute de lege (contracte complexe). Contractul încheiat legal obligă părţile
nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui
în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Contractul
produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel.
Clasificarea contractelor. Doctrina şi legislaţia în vigoare induce
următoarea clasificare a contractelor:
1. În funcţie de natura de drept în care îşi fac existenţa deosebim:
Contracte civile – manifestarea de voinţă de către persoanele fizice
şi juridice îndreptate spre naşterea,modificarea sau stingerea unui raport
juridic civil.
Contracte comerciale – raporturile ce se stabilesc în activitatea
comercială internă realizată de către comercianţi.

166
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 666-668.
250 Ion Mihai MOROŞAN

Contracte de muncă – reglementează raporturile domeniului dreptului


privat şi sunt caracteristice prin faptul că îşi fac apariţia în domeniul
raporturilor de muncă.
Contractul matrimonial – în cadrul căruia, părţile-viitorii sau prezenţii
soţi-determină drepturile şi obligaţiile lor patrimoniale pentru perioada
căsătoriei precum şi în rezultatul desfacerii acesteia.
Contractele internaţionale - sunt acea categorie de contracte care
sunt încheiate „în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional”.
2. În funcţie de conţinutul contractelor, deosebim:
Contracte unilaterale - sunt acele contracte, la care una din părţi la
contract îşi asumă obligaţii faţă de cealaltă parte, fără ca ultima să-şi asume
reciproc careva obligaţii. Cu alte cuvinte, sunt acele contracte care dau
naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi (de ex.contractul de
depozit cu titlu gratuit).
Contracte sinalagmatice - sunt acele în care părţile se oblig
reciproc(de ex.contractul de vânzare-cumpărare).
Contracte sinalagmatice-imperfecte - sunt acele contracte, în care la
momentul încheierii contractului acesta apare drept un contract unilateral,
însă pe parcursul executării contractului acesta devine sinalagmatic (de
ex.contractul de mandat cu titlu gratuit, în care la momentul încheierii
contractului, obligaţii îşi asumă doar mandatarul, iar la momentul executării
actului juridic care constituie obiectul reprezentării,mandantul este obligat
să preia toate efectele acestei realizări).
3. În fucţie de avantajul pe care-l urmăresc părţile la încheierea
contractului, deosebim:
Contracte cu titlu oneros - este acel contract prin care în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea
altui folos patrimonial (de ex.contractul de vânzare-cumpărare,unde
vânzătorul dobândeşte în calitate de avantaj suma bănească, iar
cumpărătorul-bunul cumpărat).
La rândul său contractele cu titlu oneros pot fi divizate în contracte
comutative şi aleatorii. Comutative - unde părţile la momentul încheierii
contractului cunosc cu certitudine mărimea avantajului,pe când aleatorii
- părţile nu cunosc cu certitudine mărimea avantajului pe care îl vor dobândi
drept rezultat al executării contractului (de ex.contractul de antrepriză,
unde în cazul în care părţile convin asupra unui deviz de cheltueli fixe-
contractul devine comutativ, pe când în cazul în care părţile convin asupra
devizului aproximativ-contractul devine aleatoriu).
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 251

Contracte cu titlu gratuit - în cadrul căruia nu se urmăreşte obţinerea


unui folos patrimonial în schimbul unui echivalent patrimonial(de
ex.contractul de comodat).
La rândul său contractele cu titlu gratuit pot fi liberalităţi şi dezinte-
resate. Contractele liberalităţi presupun micşorarea patrimoniului celui
care a executat prestaţia (de ex.contractul de donaţie). Contracte
dezinteresate sunt acele contracte, prin care partea care realizează prestaţia,
în rezultatul acesteia, nu-şi micşorează patrimoniul său (de ex.contractul
de prestare a unei consultaţii gratuite).
4. În funcţie de efectul produs de contracte, deosebim:
Generatoare de drepturi – prin încheiera cărora se dă naştere unor
drepturi şi obligaţii neexistente până la momentul încheierii (contracte de
muncă, contracte matrimoniale).
Constitutive de drepturi - care presupun consolidarea unui drept
preexistent. La rândul său contractele constitutive de drepturi pot fi: de
consolidare sau de modificare a dreptului. De ex. contractul de antrepriză în
construcţii este un contract constitutiv de drepturi şi de consolidare, deoarece,
prin realizarea acestui contract, clientul dobândeşte dreptul asupra unui bun
existent - casă de locuit sau o altă construcţie, dreptul asupra căruia o avea şi
până la încheierea contractului. Pur şi simplu, prin realizarea acestui contrat
s-a creat bunul. Altfel spus s-a constituit dreptul asupra unui bun deja existent.
Contractul de partaj sau contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei
deasemenea este un contract constitutiv de drepturi, însă este un contract ce
modifică drepturile pe care soţii le-au avut înainte de încheierea contractului.
Contracte translative – au ca scop,strămutara unui drept sau obligaţie
existentă de la o parte a contractului către cealaltă parte (de ex.contractul
de donaţie-translarea doar a drepturilor).
Contracte ce privesc stingerea drepturilor - încheierea cărora are
drept scop stingerea unor obligaţii (de ex.tranzacţia de împăcare).
5. În funcţie de conţinutul său patrimonial, deosebim:
Contracte patromoniale - ale căror conţinut poate fi evaluat în bani.
Contracte nepatrimoniale - ale căror conţinut nu poate fi evaluat în bani.
6. În funcţie de modul lor de formare, deosebim:
Contracte consensuale - care se consideră încheiate, iar prin urmare
produc efecte prin simplu acord de voinţă a părţilor.
Contracte solemne - care cer respectarea unor formalităţi sau condiţii
de solemnitate, care-i induc valabilitatea (de ex.autentificarea notarială).
252 Ion Mihai MOROŞAN

Contracte reale - care se consideră încheiate,iar prin urmare produc


efecte doar după remiterea bunului(de ex.contractul de donaţie).
7. În funcţie de modalitatea încheierii contractelor, deosebim:
Contracte ce pot fi încheiate strict personal - sunt acele ce nu pot fi
încheiate decât numai strict de către titularul dreptului sau de către persoana
ce urmează a dobândi dreptul sau eventuala obligaţie (de ex.contractul de
donaţie este un contract ce poate fi încheiat de către donator doar strict personal).
Contracte ce pot fi încheiate prin reprezentant - sunt acelea,referitor
la care legea permite încheierea prin reprezentant.
8. În funcţie de faptul cum sunt sau nu reglementate de legislaţia în
vigoare, deosebim:
Contracte numite - care corespund unei operaţiuni juridice
determinate şi care sunt nominalizate în legislaţia civilă,precuzm şi în alte
acte normative speciale(de ex.contractul de vânzare-cumpărare,contractul
de schimb,contractul de împrumut etc.).
Contracte nenumite - ce nu se bucură de regim juridic şi de o
reglementare proprie(de ex.majoritatea tratatelor internaţionale).
9. În funcţie de modul de executare a contractului, deosebim:
Contract de executare instantanee – în care actul de executare
presupune o singură prestaţie (de ex.contractul de dpnaţie).
Contracte de executare succesivă - actul de executare ale cărora
presupune acţiuni multiple,eşalonate în timp(de ex.contractul de locaţiune).
10.În funcţie de corelaţia între contracte, deosebim:
Principale - executarea cărora nu este afectată nici de un alt contract
şi care are o existenţă de sine stătătoare.
Accesorii – ale cărori executare depinde de conţinutul şi modul de
executare a altui contract.
11.În funcţie de faptul cum se exprimă voinţa la încheierea
contractului, deosebim:
Negociate - la încheierea cărora părţile negociază toate clauzele
contractului (de ex.contractul de muncă,matrimonial etc.).
De adeziune - sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime de una dintre părţile contractante,cealaltă parte contractantă
practic nu poate să modifice clauzele stabilite,ea având posibilitatea numai
de a accepta sau nu cntractul respectiv.
Contracte obligatorii - încheierea cărora este impusă prin lege.
12. În funcţie de posibilitatea revocării contractului, deosebim:
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 253

Contracte revocabile - în care partea poate pretinde la reântoarcerea


bunului transmis sau serviciului prestat (de ex.donaţia filantropică).
Contracte irevocabile - în care părţile nu păot induce revocabilitatea.
13. În funcţie de faptul dacă este sau nu afectat de modalităţi,
deosebim:
Contracte pure şi simple - executarea cărora nu poate fi pusă sub
careva condiţie(de ex.contractul de donaţie).
Contracte afectate de modalităţi - executarea cărora ţine de anumite
condiţii(de ex.contractul de înstrăinate a casei de locuit cu condiţia
întreţinerii pe viaţă).
14. În funcţie de capacitatea contractului de a produce efecte juridice,
deosebim:
Contracte valabil încheiate - la încheierea cărora au fost respectate toate
condiţiile de valabilitate şi care au capacitatea de a produce efecte juridice.
Contracte încheiate nule - la încheierea cărora nu s-au respectat
condiţiile de valabilitate şi care drept rezultat nu au capacitate de a produce
efecte juridice.
Contracte încheiate valabil, dar sancţionate cu nulitate - constituie
acea categorie de contracte cărora legislatorul la încheierea lor valabilă le
stabileşte o condiţie suplimentară,iar nerespectarea acestei condiţii duce
la considerarea nulităţii contractului (de ex.contractul de înstrăinare a unui
imobil urmează a fi înregistrat în termen de trei luni de la momentul
încheierii în registrul bunurilor imobile. În cazul nerespectării acestei
condiţii ,contractul devine nul).
15. În fucţie de forma în care urmează a fi încheiat contractul,
deosebim:
Contracte încheiate în formă verbală - sunt acele contracte,pentru
considerarea valabilităţii cărora este suficientă înţelegerea verbală, fără a
fi necesară întocmirea căruiva înscris.
Contracte încheiate în formă scrisă - căruia legea îi cere o formă scrisă.
Contracte încheiate în formă tacită - care se consideră încheiate prin
simpla realizare a unor acţiuni care fac dovada încheierii contractului.
Condiţiile de validitate a contractelor.
Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil.
Pentru considerarea valabilităţii încheierii contractului, este necesar
respectarea condiţiilor de validitate ale acestuia. Condiţiile de validitate
ale contractului-sunt acele elemente structurale, obligatorii pentru orice
254 Ion Mihai MOROŞAN

contract,care sunt determinate de lege drept elemente obligato-


rii,respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii.
Astfel, legislaţia în vigoare enunţă următoarele condiţii de validitate:
· Legalitatea
· Capacitatea de a contracta
· Consimţământul la încheierea contractului
· Obiectul contractului
· Cauza sau scopul contractului
· Forma contractului.
Legalitatea - drept condiţie de validitate prezumă corespunderea
conţinutului şi efectelor produse de contract prevederilor legislaţiei în
vigoare. Totodată condiţia respectivă stabileşte că contractul nu trebuie în
fond să contravină legii.
Capacitatea de a încheia contractul - se înţelege aptitudenea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile prin încheierea contractelor. Regula generală, însă, care guvernează
capacitatea de a contracta este, că ”poate contracta orice persoană, dacă
nu este limitată capacitatea sa prin lege”.
Consimţământul - constituie acea condiţie esenţială de fond şi
generală a contractului care constă în hotărârea părţilor de a încheia
contractul prin atingerea acordului de voinţă. În vederea constatării
valabilităţii consimţămâtului este necesat de a respecta următoarele condiţii:
· Să provină de la o persoană cu descernământ,
· Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
· Să fie exteriorizat,
· Să nu fie viciat.
Obiectul contractului - constituie tot ceia cu privire la ce părţile îşi
asumă obligaţii şi dobândesc drepturi. Pentru ca obiectul să fie valabil,
acesta este necesar:
· Să existe
· Să fie în circuitul civil
· Să fie determinat ori determinabil
· Să fie posibil
· Să fie licit şi moral.
Cauza sau scopul contractului – este elementul contractului ce constă
în obiectivul (finalul) urmărit la încheierea acestuia. Pentru ca cauza să fie
valabilă, aceasta este necesar:
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 255

· Să existe
· Să fie reală
· Să fie licită şi morală.
Forma contractului - constituie acea condiţie de valabilitate ce constă
în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia
de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic. Legislaţia în vigoare
determină mai multe forme ale contractelor, cum ar fi:
· Scrisă (notarială,asimilată celei notariale),
· Verbală,
· Tăcită.
Oferta de a contracta este determinată drept propunerea, adresată unei
sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului
contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi
revocată167. Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
Clasificarea ofertei.
1. În funcţie de faptul cui îi este adresată oferta, deosebim:
· Adresată unei persoane determinate;
· Adresată unui grup de persoane;
· Adresată publicului;
· Adresată fără a derermina careva caregorii de persoane.
2. În funcţie de faptul dacă este stabilit sau nu timpul în care poate fi
acceptată oferta, deosebim:
· Oferta făcută cu termen
· Oferta făcută fără termen.
3. În funcţie de faptul în ce formă este exprimată oferta, deosebim:
· Ofertă făcută tacit,
· Ofertă făcută verbal,
· Ofertă făcută în scris.
Acceptarea ofertei. Acceptarea constituie cea de-a doua latură
esenţială a consimţământului şi este un răspuns ce constă în manifestarea
de voinţă privind acceptarea ofertei.
Clasificarea acceptării.
· Acceptara făcută în scris
· Acceptarea făcută verbal

167
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 681.
256 Ion Mihai MOROŞAN

· Acceptarea expresă
· Acceptarea tacită
Momentul încheierii contractului se consideră acela când oferta
întâlneşte acceptarea. În acest sens determinăm situaţiile:
· Când ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa altuia,
· Când contractul se încheie la distanţă prin telefon sau mijloace
internet,
· Când contractul se încheie prin corespondenţă.
În funcţie de locul încheierii contractului putem determina legislaţia
şi regulile aplicabile contractului. Regula generală aplicabilă locului
încheierii contractelor consensuale este, că contractl se consideră încheiat
în locul în care s-a realizat consimţământul, adică unde oferta a întâlnit
acceptarea.
În cazul în care este vorba de încheiere a unui contrac formal, locul
încheierii acestuia se consideră locul unde sau perfectat formalităţile. În
cazul încheierii unui contract real, locul încheierii acestuia se va considera
locul transmiterii bunului sau serviciului.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 257

TEMA 6. DREPTUL PROCESUAL CIVIL (2 ore).


6.1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil.
6.2. Principiile dreptului procesual civil.
6.3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa jurisdicţională.
6.4. Subiectele procesului civil.
6.5. Acţiunea civilă.

6.1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil


Dreptul în general, ca totalitate de norme juridice se diversifică în
mai multe categorii în funcţie de diferite criterii. O primă clasificare
presupune gruparea ramurilor de drept material în corelaţie cu normele de
drept procedural. În cadrul normelor de drept material subiecţii îşi exercită
conduite fireşti. Din momentul apariţiei unui conflict, indiferent de cauza
acestuia, poate fi exercitat un alt drept, care face legătura între normele
materiale şi cele procedurale. Este vorba de dreptul la apărare. În cadrul
raporturilor de drept procedural civil subiecţii tind să-şi apere conform
regulilor stabilite de stat propriile drepturi subiective şi interese legitime.
Normele de drept procesual civil asigură şi garantează în caz de necesitate
viabilitatea normeor de drept material.
Pentru a ne apăra drepturile, libertăţile sau intersele legitime statul
ne pune la dispoziţie metode sau modalităţi de apărare şi forme de apărare
a acestora. Pentru a ajunge la scopurile scontate legea oferă mai multe căi
sau posibilităţi, acestea sunt formele de apărare ale dreptului. Există forme
de apărare judiciare şi extrajudiciare. În antipod cu aceste două ctegorii,
întotdeauna există posibilitatea aplanării conflictelor în scopul apărării
drepturilor pe căi amiabile.
Locul central în multitudinea de organe ale ocrotirii drepturilor lezate
sau contestate revine organelor judiciare. Judecătoria este considerată un
organ constituţional şi activează în baza normelor speciale de procedură.
Procedura de justiţie se împarte în:
Procedură de justiţie penală.
Procedură de justiţie civilă.
- Procedura de justiţie penală se aplică la examinarea dosarelor
penale şi prevede aplicarea pedepsei penale faţă de persoanele vinovate
de săvârşirea unei infracţiuni.
- Procedura de justiţie civilă stabileşte modul de soluţionare a pricinilor
258 Ion Mihai MOROŞAN

în legătură cu litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie,


de muncă, funciare, etc. Aceste litigii, examinate şi soluţionate de instanţele
judiciare, alcătuiesc aşa-numitele dosare civile, familiale, de muncă ş.a. şi
constituie aproximativ 80% din totalitatea de principii judiciare.
Regulile de examinare şi soluţionare a cauzelor (dosarelor) civile,
de familie, de muncă etc. formează procedura civilă. Pentru procedura
civilă sunt caracteristici termeni juridici specifici, a căror însuşire este
necesară pentru orice cetăţean.
De exemplu, în procesul de examinare a cauzelor civile în faţa
instanţei judiciare se prezintă persoane cu diferite interese şi scopuri
diferite. Partea care se adresează în instanţa judiciară pentru a-şi apăra
drepturile sau interesele ocrotite de lege este numită reclamant. Adversarul
ei, partea opusă, care este învinuit în lezarea drepturilor reclamantului,
este numit pârât. Dacă la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile de
partea reclamantului sau pârâtului participă mai multe persoane cu aceleaşi
interese sau obligaţiuni, ele se numesc corelanţi şi copîrîţi. Cât priveşte
obiectul de litigiu, la el poate pretinde şi o a treia persoană.
Legea îi permite şi ei să ia parte la proces şi să ocupe poziţia procesuală
de terţă persoană cu pretenţii proprii privind obiectul de litigiu. La procesul
de examinare şi soluţionare a principiilor civile pot participa de asemenea
reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane, procurorul, organele
administraţiei publice, martorii, traducătorii şi alţi participanţi la proces.
Astfel, putem conchide că Procedura civilă este ordinea de activitate
a instanţelor judiciare în scopul examinării şi soluţionării pricinilor civile
şi executării hotărârilor judiciare, în scopul controlului din partea instanţelor
judiciare ierarhic superioare a legalităţii şi temeiului hotărârilor judiciare
de prima instanţă.
Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice, a căror
totalitate formează o ramură de drept de sine stătătoare ce reglementează
ordinea de efectuare a justiţiei în pricinile civile.
Sarcinile dreptului procesual civil sunt examinarea şi soluţionarea
calitativă, echitabilă şi rapidă a pricinilor civile pentru apărarea drepturilor
social-economice, politice şi personale ale cetăţenilor, precum şi a
drepturilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţilor, a ordinii statale şi
constituţionale a Republicii Moldova.
Izvoarele de drept procesual civil în sens formal sunt: formele de
exprimare a reglmentărilor instituite de stat pentru relaţiile dintre instanţă
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 259

şi ceilalţi subiecţi. Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil îl


ocupă legea, iar - în ierarhia legilor - Constituţia Republicii Moldova.
Constituţia este legea fundamentală şi asigură temeiurile de
organizare şi activitate a organelor judecătoreşti. în titlul III Capitolul IX
din Constituţie sunt stabilite principiile fundamentale pe a căror bază se
desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii ce
configurează conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil.
Izvorul special, care reglementează procedura civilă îl reprezintă
Codul d Procedură Civilă al Republicii Moldova (CPC) adoptat prin Legea
nr. 225 din 30.05.2003 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 111-115 la data
de 12.06.2003 (data intrarii in vigoare : 12.06.2003).
Ca izvor de drept procesual civil pot servi şi legile ordinare.
Legile ordinare sunt cele care conţin dispoziţii cu caracter procesual,
reprezentând un important izvor de drept procesual civil.
Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de drept material:
-în Codul civil;
-în Codul familiei;
-în Codul muncii.
Ca izvor de drept procesual civil servesc tratatele şi convenţiile
internaţionale, ratificate de Parlamentul Republicii Moldova. Izvoare ale
dreptului procesual civil sunt şi:
-Hotărârile Guvernului Republicii Moldova;
-Hotărârile organelor administraţiei publice locale.

6.2. Principiile dreptului procesual civil


Principiul de drept este o idee, este o regulă esenţială care determină
structura internă a procesului civil pe temeiul căruia se stabilesc raporturile
procesuale dintre părţile în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa
de judecată. Esenţa principiilor dreptului procesual civil constă în faptul
că ele reprezintă nişte idealuri, spre care trebuie să tindă justiţia civilă.
Principiile dreptului procesual civil se manifestă prin ideile juridice
de bază care determină formele şi metodele de reglementare juridică a
raporturilor privind examinarea şi soluţionarea litigiilor civile. în dependenţă
de aceste normative, în care sunt formulate principiile procesuale civile, se
determină şi sistema lor. Principiile de drept exprimă esenţa acestuiaa la o
anumită etapă de dezvoltare a statului. Ele asigură coeziunea dreptului, adică
normele speciale care contravin princiiului nu sunt aplicabile decît dacă
260 Ion Mihai MOROŞAN

constituie excepţii justificate. Principiile de drept garantează aplicarea


analogiei în cazul lipsei anumitor reglementări speciale.
În funcţie de rolul principiilor dreptului procesual civil în înfăptuirea
justiţiei există:
-principii organizaţional-funcţionale (fundamentale)
-pincipii internaţionale.
Principiile organizaţional-funcţionale168 (ele se referă la modul de
organizare a sistemului judecătoresc, la statutul magistraţilor şi exercitarea
funcţiilor acestora) ale dreptului procesual civil sunt:
1. Înfăptuirea justiţiei numai în instanţa de judecată. În pricinile civile
justiţia se înfăptuieşte conform reglementărilor legislaţiei procedurale civile
numai de către instanţele judecătoreşti.
2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. La
înfăptuirea justiţiei în pricini civile judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi
în acest caz se atrage răspunderea prevăzută de lege.
3. Judecarea impersonală şi colegială a pricinilor. Pricinile civile se judecă
în prima instanţă de către un singur judecător sau în mod colegial, iar în ins-
tanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.
4. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei. Justiţia în pricinile civile se
înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de
cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apar-
tenenţă politică, avere, origine socială etc.
5. Principiul publicităţii. In toate instanţele şedinţele de judecată sunt
publice. Pot avea loc şi şedinţe închise, dar în scopul protejării informaţiei
ce constituie un secret de stat, o taină comercială etc.
6. Limba de procedură şi dreptul la interpret. Judecarea pricinilor
civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba de stat. Persoanele
interesate care nu posedă limba de stat sunt în drept să ia cunoştinţă cu
actele, cu lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.
7. Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare. Instanţa
trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor
şi evenimentelor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile
şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele
materiale, să audieze înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video,
să emită hotărârea numai în temeiul circumstanţelor cercetate şi verificate
în şedinţa de judecată. Acest principiu se manifestă în două feluri:
168
CPC, art. 19-27.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 261

-cu referire la examinarea aceleiaşi cauze de către acelaşi complet


de judecată de la fîrşit, adică continuitatea examinării şi soluţionării
litigiului. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul pricinii dezbaterile
se iau de la început (cu unele excepţii).
-se rezumă la examinarea şi aprecierea probelor fără intermediari,
astfel încît hotărîrea pronunţată de către completul de judecată să fie
întemeiată pe circumstanţele constatate.
8. Principiul contradictorialităţii. Contradictorialitatea presupune
organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să
aibă posibilitatea de a-şi formula argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a
alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent
de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei
probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de
a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.
9. Principiul disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces.
Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces,
în primul rând a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau
de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile
procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.
10. Principiul legalităţii.169 Justiţia civilă se înfăptuieşte în baza legilor
materiale şi procesuale, conduita participanţilor se conformează doar
permisiunilor legale.
Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil.
Prezenţa elementelor de extranietate în cadrul procesului civil impune
respectarea unor principii internaţionale:
1. Prioritatea pactelor şi convenţiilor internaţionale faţă de legislaţia
naţională .170 O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru
a justifica neexecutarea unui tratat.
2. Principiul acordării regimului naţional străinilor. 171 Cetăţenii
străini, organizaţiile străine şi cele internaţionale, apatrizii beneficiază în
instituţiile judiciare din RM de aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale
ca şi cetăţenii RM. Retorsiunea faţă de persoanele cu altă cetăţenie se
aplică ca excepţie dacă o stabileşte Guvernul RM.
169
art. 2, 3, 12, 20, 239, 373, 410, 442 C.P.C. şi art. 5 al Legii cu privire la organizarea
judecătorească.
170
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor (ratificată în 1992), art. 26, 27; Constituţia
RM, art. 4; CPC, art. 2 alin. 2.
171
CPC, art. 454.
262 Ion Mihai MOROŞAN

3. Principiul Legii forului în materie de procedură civilă.172Pricinile


civile cu element de extranietate se judecă în RM conform legilor noastre.
Capacitatea procedurală de exerciţiu şi cea de folosinţă a cetăţenilor străini,
a apatrizilor şi a organizaţiilor străine este reglementată de legea naţională
a acestora. Mijloacele de probă, obiectul şi temeiul acţiunii civile în
procesele civile cu elemente de extranietate pot fi determinate de alte legi
procedurrale decât cea naţională.
4. Prinicpiul respectării jurisdicţiei instituţiilor judiciare străine.173 Forma
de manifestare a acestui principiu se rezumă la imposibilitatea examinării şi
soluţionării aceleiaşi pricini civile între aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi
temeiuri în instanţele judecătoreşti din RM dacă o altă instanţă judecătorească
străină examinează sau a examinat deja respectiva cauză civilă.
5. Principiul imunităţii de jurisdicţie a statelor străine şi a
organizaţiilor internaţionle.174 Intentarea în RM a unei acţiuni către alt
stat, aplicarea sechestrului pe bunurile acestora ca măsură executorie forţată
nu se poate face decît cu consimţămîntul organelor competente a statului
respectiv, dacă legea sau tratatul internaţional la care RM face parte nu
prevede altfel. Cu referire la organizaţiile internaţionale, antrenarea acestora
în procese civile în RM este posibilă numai potrivit prevederilor tratatului
internaţional la care RM este parte. Acest principiu se aplică şi cu referire
la reprezentanţii diplomatici acreditaţi în RM cu excepţiile stabilite de
Convenţia cu privire la dreptul diplomatic şi cu privire la dreptul consular.
6. Principiul executării hotărârilor judecătoreşti străine.175Acest principiu
se aplică în egală măsură hotărîrilor judecătoreşti străine şi hotărîrilor arbitrale
străine. Pentru producerea efectelor juridice valabile pe teritoriul RM hotărîrile
judecătoreşti străine trebuie să treacă faza recunoaşterii sau nerecunoaşterii în
funcţie de temeiurile prevăzute de lege. Astfel, hotărîrile judecătoreşti străine
susceptibile de executare forţată vor putea fi încuviinţate spre executare doar
dacă instituţia din RM nu a refuzat acest lucru.
7. Principiul reciprocităţii în executarea delegaţiilor judecătoreşti
străine.176Instituţia judecătorească din alt stat sau instituţia judecătorească
din RM pot solicita efectuarea actelor de procedură civilă în afara
172
CPC, art. 455, 456, 458.
173
CPC, art. 459, 460.
174
CPC, art. 457.
175
CPC, art. 467, 475; Convenţia privind recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine de la
New York din 1958 ratificată în 1998.
176
CPC, art. 465, 16 alin. 4.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 263

jurisdicţiei statului său. Potrivit prevederilor tratatelor interstatale aceste


delegaţii se execută în modu stabilit de legislaţia RM, dacă nu sunt expres
prevăzute excepţii în tratat.

6.3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa


jurisdicţională
Interesele statale şi obşteşti, unele drepturi subiective şi interese ale
cetăţenilor şi organizaţiilor reclamă că anumite conflicte de interese din
circuitul civil să fie rezolvate nu numai de instanţele judecătoreşti, ci şi de
alte organe ale statului sau de alte organe obşteşti, cărora prin norme
speciale li se recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor
litigii. Codul civil al Republicii Moldova stabileşte că apărarea dreptului
civil se înfăptuieşte de instanţa judecătorească, de organe de arbitraj sau
arbitrii aleşi, de alte organizaţii obşteşti, sau pe cale administrativă.
Competenţa generală semnifică delimitarea împuternicirilor instan-
ţelor judecătoreşti în soluţionarea litigilor şi apărarea drepturilor de
împuternicirile altor autorităţi statale sau nestatale în acelaţi domeniu. Spre
deosebire de competenţa generală în cadrul regelementărilor competenţei
jurisdicţionale sunt delimitate împuternicirile diferitor instanţe judecă-
toreşti. Competenţa generală se divizează în două mari categorii:
-competeneţă generală exclusivă
-competenţă generală multiplă.
Competenţa generală exclusivă presupune abilitatea unui singur organ
de a soluţiona o pricină civilă. De regulă, vorbim de competenţă exclusivă
a instanţelor de judecată.
Competenţa generală multiplă presupune implicarea mai multor
organe jurisdicţionale inclusiv judecătoreşti.
Sunt de competenţa instanţelor de judecată de drept comun:
-pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de
familie, de muncă, funciare, etc.
-unele pricini care izvorăsc din raporturile juridice administrative,
plângerile privind lezarea drepturilor electorale, privind incompetenţa unor
persoane în funcţii de răspundere.
-pricini cu procedură specială, privind constatarea unor fapte care au
valoare juridică.
În cadrul sistemului judecătoresc actualmente funcţionează instanţe
de judecată economice:
264 Ion Mihai MOROŞAN

-judecătoria economică de circumscripţie Chişinău şi Bălţi


-Curtea de apel economică.
Instanţelor judecătoreşti economice li este atribuită competenţa
soluţionări unor categorii de litigii, delimitarea cărora de litigiile atribuite
judecătoriilor de drept comun se face după calitatea subiecţilor implicaţi
în litigii. De competenţa judecătoriilor economice sunt litigiile, subiecţii
cărora sunt antreprenori sau desfăşoară activitate de antreprenoriat
indiferent de calitatea de persoană juridică sau persoană fizică.
Anumite cereri cu referire la aspectul contestării actelor administrative
inclusiv cu caracter normativ sau care rezultă din procesele electorale ori
din activitatea partidelor politice interferează în soluţionare cu competenţa
Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti.
Potrivit legislaţiei în vigoare, Curtea Constituţională verifică
constituţionalitatea legilor, regulamentelor şi hotărîrilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care sutem parte177, dar instanţele de judecată,
mai exact curţile de apel de drept comun, verifică legalitatea actelor
administrative emise de Parlament, Guvern, Preşedinte dacă acestea vătămează
aduc atingere drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor persoane178.
Curtea constituţională constată circumstanţele care justifică
dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui ţării, interimatul funcţiei
de preşedinte şi imposibilitatea exercitării funcţiei mai mult de 60 de zile
de către Preşedintele RM. De asemenea Curtea constituţională hotărăşte
asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid, iar
alte chestiuni cu privire la înregistrarea, reorganizarea, dizolvarea partidului
politic ţine de competenţa Curţii de apel Chişinău179.
Competenţa jurisdicţională semnifică împuternicirea oferită de lege
a instanţelor de judecată de a soluţiona pricini civile. Delimitarea acestor
împuterniciri între diferite verigi ale sistemului judecătoresc şi diferite
instanţe judecătoreşti semnifică competenţa jurisidcţională.
Ea se clasifică în două categorii:
1. competenţa jurisidcţională materială sau după obiect şi
2. competenţa jurisdicţională teritorială.
Competenţa jurisidcţională materială este funcţională dacă implicăm
177
Codul jurisdicţiei constituţionale, art. 4.
178
Legea contenciosului administrativ, art. 7, 13; CPC, art. 33, alin. 3 lit. a.
179
Legea privind partidele politice: nr. 294, din 21 dec. 2007.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 265

atribuţiile instanţelor de a soluţiona cauze civile nu doar în fond. Compe-


tenţa materială este delimitată atît în privinţa procedurii în acţţiuni civile,
cît şi în privinţa procedurii de conteicios administrativ. Astfel, judecătoriile
de circumscripţie pot soluţiona pricini civile în fond şi în revizuire.
Judecătoriile examinează pricini civile ca instanţe de drept comun şi de
conteincios administrativ.
Ca instanţe de conteincios administrativ judecătoiile examinează180
următoarele categorii de cauze:
1. constarea actelor administrative ale autorităţilor publice din sate,
oraşe şi raioane.
2. contestarea actelor persoanelor de drept privat de orice nivel dacă
aceste acte sunt asimilate celor administrative.
3. cererile privind constatarea circumstaţelor care justifică
suspendarea activităţii consiliului local de nivelul întîi – sate şi oraşe.
4. contestaţiile în materie electorală cu excepţia celor atribuite altor
instanţe.
5. contestarea refuzului organelor notariale de a exercita anumite acte.
Dacă legile speciale stabilesc competenţa judecătoriilor în soluţio-
narea altor categorii de pricini decît cele prevăzute de C.P.C., valabilitatea
acestor norme va fi aplicată de către instanţă.
Curţile de apel au abilităţţi de a examina în fond, în apel, în recurs
împotriva hotărîrilor care nu sunt suscetibile de apel şi în revizuire.
Curtea Supremă de Justiţie are împuternicirea soluţionării în recurs
împotriva hotărîrilor nesuscetibile de apel, recust împotriva deciziiilor date
în apel şi în revizuire.
Competenţa jurisdicţională materială delimitează abilitatea instanţei
de a soluţiona cauza în fond. Această delimitare se face între două verigi ale
sistemului judecătoresc - judecătoriile de circumscripţie şi curţile de apel.
Competenţa jurisdicţională teritorială stabileşte modul de delimitare a
soluţionării aceleiaşi categori de cauze de către diferite instanţe din cadrul ace-
leiaşi verigi. În judecătorii, ca instanţe de drept comun181 se pot adresa orice
pricini civile şi pricinile referitoare la contestarea actelor administrative ce vizează
dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civl cu excepţia
celor care ţin de competenţa teritorială a altor instanţe de drept comun.
Competenaţ jurisidcţională teritorială se divizează în mai multe
180
Legea conteinciosului administrativ, art. 7.
181
CPC, art. 32 alin.1.
266 Ion Mihai MOROŞAN

categorii în funcţiile de criteriile stabilite de legiuitor în mod dispozitiv


sau imperativ. Astfel există:
1. competenţa jurisdicţională teritorială generală. Potrivit art. 38
C.P.C., pricinile civile se intentează la instanţa de la domiciuliul sau locul
de aflare a pîrîtul. Dacă pîrît este o persoană juridică, acţiunea se înaintează
la instanţa de a locul aflării sediului sau a organelor de conducere a acesteia.
2. competenţa alternativă. Potrivit art. 39 C.P.C., reclamantul este în
drept să aleagă în cazul prevăzut de lege între instanţele permise de lege.
Alternative oferite de lege sunt:
-domiciliul reclamantului
-locul cauzării prejudiciului
-locul de aflare a bunurilor pîrîtului.
-Instanţa ultimului domiciliu cunoscut al pîrîtului
-Instanţa de la locul încheierii sau executăriii contractului
-Instanţa de la locul aflării filialei sau reprezentanţei persoanei
juridice.
-Instanţa de la locul accidentului.

6.4. Subiecţii procesului civil


Procedura civilă este o activitate ce se desfăşoară în timp între
subiecţii raporturilor procesuale civile. Activitatea subiecţilor procesului
civil constă dintr-o serie de acţiuni şi raporturi juridice procesuale care se
stabilesc între ei. Aceşti subiecţi pot fi mulţi la număr şi legea procesuală
civilă îi deosebeşte după scopul şi poziţia lor procesuală, după influenţa
lor la desfăşurarea procesului, atribuţii la proces.
Astfel, în procesele verbale judiciare, în hotărârile judecătoreşti figurează:
-Instanţele judiciare.
-Grefierul.
-Executorul judecătoresc.
-Părţile.
-Terţele persoane.
-Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
-Procurorul.
Reprezentarea proceusal-civilă este instituţie de drept potrivit căreia
orice persoană îşi poate exercita prin intermediul alteia drepturile şi
obligaţiile procesuale. Reprezentantul participă în procesul civil în numele
şi în interesul reprezentatului şi valorifică doar acele drepturi şi obligaţii
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 267

care îi sunt oferite de lege ori de reprezentat. Participarea pesonală a unui


subiect în instanţa de judecată nu îl decade de dreptul de a avea cel puţin
un reprezentant182. Toţi participanţii la proces cu excepţia procurorului şi
reprezentantului convenţional pot fi asistaţi de către reprezentanţi.
Dacă legea prevede, mai pot participa:
-Organele administraţiei de stat.
-Reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi ai colectivelor de muncă.
-Experţii, etc.
Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei grupe mari:
I. Prima grupă o alcătuiesc subiecţii ce au menirea de a efectua justiţia
în cauzele civile. Acestea sunt organele de stat cărora li se atribuie toate
verigile instanţelor de judecată, organelor de executare silită a deciziilor
şi hotărârilor judecătoreşti. Din această grupă face parte şi grefierul.
Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit să rezolve litigiul
dintre părţi sau instanţa judiciară ierarhic superioară care are împuterniciri
de a verifica legalitatea hotărârilor deliberate de prima instanţă.
Organul de executare, adică executorii judecătoreşti sunt persoane
cu împuterniciri oficiale, care au un rol important în baza de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti.
Grefierul (secretarul) şedinţei judiciare este persoana oficială care
întocmeşte procesul-verbal pentru fiecare şedinţă de judecată sau efectuează
actul de procedură în afara şedinţei.
II. A doua grupă, participanţii la proces, sunt persoanele ce au faţă de
proces un interes juridic. Prin activitatea lor ei influenţează asupra
desfăşurării, precum şi soarta procesului. Legea acordă acestora drepturi
procesuale şi le impune obligaţii procesuale specifice.
Participanţii la proces sunt:
-Părţile.
-Terţele persoane.
-Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
-Procurorul.
-Organele administraţiei de stat.
-Sindicatele.
-Întreprinderile.
-Instituţiile.

182
CPC, art. 75.
268 Ion Mihai MOROŞAN

-Organizaţiile de stat şi obşteşti.


-Unităţile materiale etc.
Principalii subiecţi în procesul civil sunt părţile:
A. Reclamantul.
B. Reclamatul (pârâtul).
Condiţiile necesare pentru a fi parte în procesul civil:
-capacitatea de folosinţă a drepturilor civile şi procesual civile. De aceea
reclamantul este prezumatul titular al dreptului încălcat sau contestat. Pîrîtul
este prezumt titular al obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător.
-intersul procesual. Părţile în roces participă pentru a-şi apăra propriile
drepturi şi interese legitime. De aceea consecinţele stabilite prin hotărîre
se răsfrîng doar asupra părţilor.
-adresarea către instanţa de judecată nemijlocit sau prin intermediul
altor subiecţi procesual.
Parte în proces poate fi orice persoană fizică sau juridică precum şi statul
ori unităţile administrativ teritoriale reprezentate în modul corespunzător183.
Potrivit alin. 2 art. 59 C.P.C. în cazurile prevăzute în lege parte în proces pot fi
asociaţiile şi societăţile fără personalitate juridică care dispun de organe de
conducere proprii184. De asemenea organizaţiile sindicale primare şi cele
raionale pot fi părţi în procese civile fără statutu de persoană juridică.
Coparticiparea procesuală există în situaţiile în care instanţa de
judecată examinează pretenţiile mai multor reclamanţi sau/şi împotriva
mai multor pîrîţi cu condiţia că interesele procesuale ale coparticipanţilor
nu se contrazic sau coincid. Din punct de vedere a legăturii procesuale
dintre pretenţiile cpaarticipanţilor delimităm coparticiparea procesuală:
-obligatorie185
-coparticiparea procesuală facultativă 186
III. A treia grupă de subiecţi ai procesului civil o constituie persoanele
care nu influenţează hotărâtor desfăşurarea procesului, ei îşi aduc contribuţia
la justa soluţionare a pricinii. Din numărul acestor persoane fac parte:
A. Martorii.
B. Experţii.

183
CPC, art. 59.
184
Este vorba de art. 1339 al Codului Civil, care reglementează societatea civilă doar în
calitate de reclamant.
185
CPC, art. 62.
186
CPC, art. 63.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 269

C. Traducătorii, translatorii.
Martorii sunt persoane care furnizează instanţei judiciare datele de
fapt necesare pentru examinarea şi soluţionarea pricinii.
Experţii sunt persoanele care ajută instanţa judiciară prin cunoştinţele
lor de specialitate la soluţionarea cauzei.

6.5. Acţiunea civilă


Acţiunea civilă este un concept juridic cu mai multe accepţiuni sau
sensuri, care în final ne determină să conchidem că totalitatea mijloacelor
procesuale prevăzute de lege pentru apărarea dreptului subiectiv încălcat
sau contestat prin intermediul instanţei de judecată constituie acţiune civilă.
Conform Codului de procedură civilă art. 166, oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept, trebuie să depună în instanţa competentă o
cerere de chemare în judecată. Orice acţiune civilă constă din două elemente
interdependente:
1. obiectul şi
2. temeiul acţiunii civile.
Obiectul acţiunii civile îl formează pretenţia formulată de către
reclamant împotriva pîrîtului în scopul apărării propriilor drepturi şi se
poate rezuma la cerinţe concrete referitor la:
-anularea unui act juridic sau administrativ
-reparaea unor prejudicii materiale sau morale
-obl somarea privind executarea unor obligaţii
-recunoaşterea unor drepturi etc.
Unele acţiuni civile au şi obiecte materiale adică exprimarea în bunuri
sau bani a pretenţiilor formulate. O acţiune civilă poate avea un singur
obiect, adică o singură pretenţie însă există acţiuni cu o multitudine de
obiecte dintre care doar unul este principal, iar celelalte accesorii.
În funcţie de valoarea acţiunii se calculează taxa de stat.
Temeiul acţiunii civile îl constituie circumstanţele de fapt produse
sau invocate de către reclamant şi care au generat anumite consiecinţe
juridice. Temeiul de fapt la acţiunii civile are ca scop justificarea corectitu-
dinii pretenţiei. De aceea temeiul acţiunii îl formează şi circumstanţele de
drept, adică incadrarea legală a împrejurărilor de fapt. Temeiurile acţiunii
civile pot fi multipe, important este ca ele să fie de aceeaşi natură juridică
pentru a se incadra într-o singură acţiune.
270 Ion Mihai MOROŞAN

Schimbarea atît a obiectului, cît şi a temeiului acţiunii determină o


nouă acţiune civilă, chiar dacă este vorba de aceleaşi părţi.
Dreptul la acţiune este prerogativa unui subiect de a formla o pretenţie
împotriva altui subiect şi de a solicita admiterea acesteia în instanţa de
judecată. Dreptul la acţiue are două semnificaţii interdependente - în sens
procesual numit drept la intentarea acţiunii şi - în sens material numit
drept la admiterea acţiunii. El este îndreptat împotriva pîrîtului şi urmăreşte
finalitateaa cîştigului de cauză.
Cererea de chemare în judecată se depune potrivit ceerinţelor prevă-
zute de lege.187 Cererile se depun obligatoriu în scris. Conţinutul cererii de
chemare în judecată se rezumă la următoarele elemente esenţiale:
1. instanţa de judecată
2. părţile cu toate datele de identificare
3. pretenţia reclamantului către pîrît
4. temeiul de fapt şi de drept.
5. semnătura persoanei care depune cererea sau a titularului dreptului
încălcat.
Cererile de chemare în judecată pretenţile pot fi concretiztae în
obiectul material cu o anumită valoare. Aceasta are importanţă pentru
calcularea taxei de stat.
Un alt element obligatoriu sunt anexele obligatorii:
1. copiile cererii însă şi a celorlalte anexe. Numărul copiilor este
egal cu numărul părţilor plus unul pentru instanţă.
2. dovada achitării taxei de stat. În lipsa ei nu se dă curs cererii.
3. dovada respectării procedurii prealabile.
4. alte înscrisuri relavante pentru proces.
O altă anexă obligatorie este împuternicirile reprezentantului.
În afară de elementele obligatorii cererea de chemare în judecată mai
poate cuprinde şi alte date importante petru soluţionarea pricinii ori cereri şi
demersuri suplimentare cu referire la mijloaceleprocedurale oferite de lege.
Potrivit principiului disponibilităţii părţile în litigii civiel sunt în drept
să-şi exercite manifestări de voinţă în baza drepturior generale şi speciale
prevăzute de legea procesuală. Reclamantul poate să modifice acţiunea
schimbînd pretenţiile sau temeiurile acesteia, fapt care nu afectează desfăşurarea
examinării cauzei. Renunţarea integrală sau parţială a reclamantului la acţiune
trebuie verificată de instanţă întrucît în cazul renunţării procesul civil încetează
187
CPC, art. 166-167.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 271

printr-o încheiere susceptibilă de recurs, iar posibilitatea readresării cu aceeaşi


pretenţie, aceleaşi temeiuri către aceeaşi parte se stinge irevesibil. Renunţarea
este posibilă şi raportată la pîrît dacă acesta este promotorul unei acţiuni
reconvenţionale. Însă pîrîtul raportat la acţiunea iniţială pate să recunoască
integral sau parţial pretenţiile reclamantului. În acest caz instanţa de judecată
verifică valabilitatea manifestării de voinţă şi pronunţă o hotărîre de admitere
a pretenţiilor reclamantului.188
Ambelor părţi în litigu le este rezervat dreptul de a hotărî soarta procesului
prin împăcare. În acest caz potrivit prevederilor legii189, reclamantul şi pîrîtul
vor încheia o tranzacţie, valabilitatea căreia va fi verificată de instanţă şi omolo-
gată. Tranzacţia de împăcare determină încetarea procesului potrivit art. 265
C.P.C. şi astfel se stinge dreptul readresării în judecată cu aceeaşi acţiune civilă.
Asigurarea acţiunii civile este o instituţie a dreptului procesual-civi
ce constă dintr-un şir de mijloace procedurale menite să garanteze
posibilitatea executării efective a unei hotărîri judecătoreşti în cazul
satisfacerii pretenţiilor reclamantului. Asigurarea acţiunii civile este dispusă
la solicitarea participanţilor la proces, de regulă a reclamanţilor. Exercitarea
acestei prerogative poate fi făcută în orice fază a procesului.190
Potrivit Codului de procedură civilă, asigurarea acţiunii se face
potrivit următoarelor reguli:
1. cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau
instanţă chiar în ziua depunerii ei fără a înştiinţa pîrîtul sau ceilalţi
participanţi la proces191
2. instanţa va emite o încheiere care se execută imediat. Potrivit acestei
încheieri se poate emite şi titlul executoriu192
3. instanţa este obligată să elibereze copia încheierii de asigurare
4. instanţa de judecată poate aplica măsuri de asigurare193 care enu-
meră nelimitativ posibilităţile asigurării. În funcţiie de circumstanţe instanţa
poate aplica una sau mai multe măsuri de asigurare prevăzute expres de
lege sau neprevăzute, dar care corespund scopului asigurării.
Instanţa de judecată poate să interzică pîrîtului săvîrşirirea unor
anumite acte în scopul asigurării acţiunii sau să interzică unor terţe persoane
188
CPC, art. 212, alin. 5.
189
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 27.
190
CPC, art. 168, 174.
191
CPC, art. 177.
192
CPC, art. 178.
193
CPC, art. 175.
272 Ion Mihai MOROŞAN

săvîrşirea unor acte în privinţa obiectului în litigiu ori să suspende


executarea unor hotărîri judecătoreşti contestate pe cale judiciară. În toate
cazurile de asigurare a acţiuni valoarea bunurilor sechestrate nu trebuie să
depăşească valoarea acţiunii.194
În cazuri excepţionale instanţa de judecată din oficiu poate dispune
asigurarea acţiunii. Este vorba de suspendarea actului administrativ contestat
în procedura contenciosului administrativ şi măsurile de asigurarea specifice
care rezultă din legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Potrivit legii pîrîţii se pot apăra împotriva măsurilor de asigurare a
acţiunii în următoarele feluri:
1. substituirea măsurilor de asigurare, inclusiv prin depunerea
cauţiunii195.
2. anularea măsurilor de asigurare
3. atacarea sau contestarea măsurilor de asigurare196.
Anularea măsurilor de asigurare poate fi dispusă din oficiu sau la
cerere de aceeaşi instanţă care a ordonat asiguraea sau care examinează la
moment cauza. Anularea se face de semenea printr-o încheiere la care
sunt citaţi participanţiii la proces, dar care în eventualitatea neprezentării
nu impiedică examinarrea.
Atacarea măsurilor de asigurare se face prin depunerea unui recurs
la instanţa ierarhic superioară. Atacarea măsurii de asigurare determină
instanţa care are cauza pe rol să expedieze întreg dosarul în starea în care
este către instanţa superioară împreună cu recursul. Măsurile de asigurare
îşi păstrează valabilitatea dacă nu au fost anulate pînă la rămînerea hotărîrii
judecătoreşti definitive, chiar dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă.
De asemenea măsurile de asigurare se păstrează ca efect pînă la executarea
hotărîrii, dacă acţiunea reclamantului a fost admisă.197
Măsurile de asigurare a acţiuilor şi a probelor îşi păstrează efectele
pentru toată perioada suspendării procesului198. Pîrîtul care a suportat
consecinţele unei asigurări a acţiunii reclamantului în cazul neadmiterii
acesteia se poate adresa cu cerere separată de reparare de prejudicii,
indiferent de vinovăţia reclamantului199.
194
CPC, art. 175, alin 2.
195
CPC, art. 179.
196
CPC, art. 180-181.
197
CPC, art. 180.
198
CPC, art. 260.
199
CPC, art. 182.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 273

TEMA 7. DREPTUL FAMILIEI


7.1. Caracteristica generală a dreptului familiei şi a familiei.
7.2. Căsătoria.
7.3. Raporturile juridice familiale.
7.4. Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă.
7.5. Educaţia copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească.

7.1. Caracteristica generală a dreptului familiei şi a familiei.


Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii, fiind
întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea
lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor200. Noţiunea de familie poate avea multiple
diversităţi, în jurispradenţă ea este definită sub două aspecte: din punct de
vedere sociologic şi din punct de vedere juridic.
În sens sociologic, familia - ca formă specifică de comunitate umană
- desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Conţinutul social al familiei constă din următoarele raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinţi şi copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre
soţi. În unele cazuri mai pot exista şi alte raporturi, cum ar fi raportul
dintre mama necăsătorită şi copilul ei, dintre adoptat şi adoptator etc.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie,
precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de familie.
Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care
au obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie,
afinitate sau alte relaţii asimilate de lege cu relaţiile de familie (între adoptat
şi adoptator, între educator şi copil).
Mai mulţi autori sînt de părerea că în existenţa ei familia are trei
funcţii principale:
-biologică;
-economică;
-educativă.
200
Constituţia Republicii Moldova, art.48.
274 Ion Mihai MOROŞAN

Funcţia biologică a familiei, care determină creşterea numărului


populaţiei şi a situaţiei demografice în orice ţară, este dictată de însăşi
natura existenţei omului. Atracţia către sexul opus, precum şi necesitatea
de a naşte şi creşte copii este inerentă naturii umane. Desigur, această
necesitate este influenţată de societate, fiind în strînsă legătură cu
dezvoltarea mijloacelor de producţie în societatea concretă, în diferite
perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri
economice (ca exemplu anii’80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URS
S) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeaşi perioadă) procesul de creştere
a populaţiei, întreaga dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de
colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi şi mai
specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane.
Funcţia economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri
a soţilor, prin faptul că familia poate fi o unitate de producţie prin care se
asigură o bunăstare a soţilor şi a copiilor lor, prin susţinerea materială
reciprocă între membrii familiei şi, îndeosebi, a membrilor inapţi de muncă
şi care necesită ajutor material.
Funcţia educativă. Educaţia în familie este unul dintre aspectele
socializării individului, apropierea lui de viaţa obştească şi de cea culturală.
Datorită intensităţii emoţionale a relaţiilor familiale, educaţia din familie
acţionează într-o măsură mai mare decît cea obştească asupra emoţiilor şi
calităţilor sufleteşti ale omului. Comunicarea dintre părinţi şi copii a fost
şi rămîne una dintre cele mai profunde şi vitale necesităţi ale omului. Părinţii
au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri201.
Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi
spirituală a copiilor. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în
societate. Statul edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor
organe de stat, în vederea asigurării desfăşurării corespunzătoare a
procesului educativ în familie.
Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite
aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi acesteia.
Funcţiile familiei sînt realizate prin relaţiile de familie care apar între

201
Codul Familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26 oct. 2000 (data intrării în vigoare:
26 apr. 2001), art. 60 alin. l.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 275

soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi adoptatori şi între alte rade apropiate. Aceste
relaţii pot avea un caracter personal nepatrimonial sau patrimonial. Din primele
fac parte relaţiile dintre soţi care apar în urma încheierii căsătoriei şi se manifestă
la înfăptuirea libertăţii personale, a independenţei, egalităţii în drepturi în viaţa
de familie, la fel relaţiile dintre părinţi şi copii, tutori, curatori şi minorii de
sub tutelă, curatelă, adoptatori şi adoptaţi - în procesul de educare a acestora.
Relaţiile patrimoniale au un caracter economic şi sînt acelea care apar între
soţi în urma dobîndirii de către ei a bunurilor şi a susţinerii materiale reciproce
cît şi relaţiile de întreţinere dintre alţi membri ai familiei.
Raporturile personale în familie sînt primordiale, întîietatea lor se
caracterizează prin faptul că întemeierea unei familii are drept scop
procrearea, prelungirea neamului omenesc, educarea copiilor în conformitate
cu cerinţele societăţii şi valorile umane, toate acestea avînd ca bază
sentimentele de stimă, dragoste, ataşare, afecţiune, încredere, răspundere şi
alte sentimente ce sînt strîns legate de sfera emoţională a omului.
Raporturile patrimoniale sînt condiţionate de cele personale şi au un
caracter secundar, deoarece mai întîi au apărat relaţiile personale. De
exemplu, în baza sentimentelor personale şi liberului consimţămînt un
bărbat şi o femeie încheie o căsătorie şi, ulterior, între ei apar relaţii privind
bunurile dobîndite de ambii în timpul căsătoriei şi obligaţia de întreţinere
reciprocă; sau cînd se naşte un copil, mai întîi se stabileşte provenienţa lui
de la anumiţi părinţi şi numai după aceea apare obligaţia de întreţinere
dintre părinţi şi copil sau copil şi alte rade.
Aşadar, obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează
raporturile de familie personale şi patrimoniale care apar între membrii
unei familii. Acestea sînt:
1) Raporturile de căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor
orfani şi a celor lipsiţi de grija părintească.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept familial constituie
izvoare ale dreptului familiei. Din ele fac parte actele normative ce
reglementează raporturi sociale care constituie obiectul dreptului familiei
şi legislaţia familială şi alte acte normative ce conţin norme juridice de
dreptul familiei, printre care deosebim:
1. Codul Familiei, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin
276 Ion Mihai MOROŞAN

Legea nr. 1316-XIV la 26 octombrie 2000 şi intrat în vigoare la 26 aprilie


2001. Pînă la această dată relaţiile de căsătorie şi familie au fost
reglementate în Moldova de Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969. La
elaborarea noului Cod al Familiei s-a ţinut cont de schimbările social-
economice din ţara noastră, de propunerile savanţilor şi practicienilor în
domeniu, cît şi de legislaţia familială a ţărilor străine.
2. Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26 aprilie
2001 intrată în vigoare la 17 august 2001. Actele de stare civilă sînt
înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele şi evenimentele
ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor
persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora. Sînt supuse
înregistrării astfel de evenimente ca: naşterea, decesul, încheierea căsătoriei,
desfacerea căsătoriei, stabilirea paternităţii, adopţia, schimbarea numelui
care duc la apariţia sau încetarea raporturilor juridice familiale şi a
raporturilor juridice de drept civil. Actele de stare civilă servesc ca mijloace
de identificare a persoanei fizice, dar se manifestă şi ca mijloc de probă
privind înregistrările de stare civilă. De aceea natura juridică a actelor de
stare civilă este mixtă. Deci, Legea privind actele de stare civilă este izvor
de drept civil, de dreptul familiei şi de drept administrativ.
3. Codul Civil adoptat prin Legea Parlamentului Republicii Moldova
nr. 1107-XV din 06 iunie 2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003 la fel este
un izvor al dreptului familiei. Regulile stabilite de Codul Civil stau la baza
reglementării drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor indiferent
de faptul dacă ei se supun regimului legal al bunurilor sau au încheiat un
contract matrimonial, reglementează ordinea de administrare şi dispoziţie a
patrimoniului minorilor de către părinţi sau alţi ocrotitori legali. Codul Civil
conţine reglementări privind tutela şi curatela inclusiv asupra minorilor.
4. Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15 decembrie 1994.
Această lege stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent,
prevede asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei
lui civice pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji
deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi de grija părintească.
5. Codul de Procedură Civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003, intrat în
vigoare la 12 iunie 2003, care reglementează procedura desfacerii căsătoriei
de către instaţa judecătorească, procedura de încuviinţare a adopţiei, de
desfacere şi declarare a nulităţii ei, partajarea averii (proprietate comună
în devălmăşie a soţilor), încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii
sau în baza ordonanţei judecătoreşti etc…
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 277

Un loc deosebit printre izvoarele dreptului familiei îl ocupă normele


de drept internaţionale, care fac parte din sistemul de drept al Republicii
Moldova. Dintre ele face parte Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului din 1989, care enumără drepturile copiilor minori necesare a fi
ocrotite de către familie şi de către stat. Nu mai puţin importantă este şi
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 1998. În perioada actuală un
rol important în realizarea drepturilor familiale îl au: Convenţia statelor
membre ale Comunităţii Statelor Independente cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală,
Tratatele bilaterale cu privire la asistenţa juridică şi raporturile în materie
civilă, familială şi penală pe care le-a încheiat Republica Moldova cu:
Republica Letonă, Republica Lituania, Ukraina, Federaţia Rusă, România.
La izvoarele dreptului familiei pot fi atribuite şi alte acte normative
care reglementează relaţiile de familie. Acestea pot fi decrete ale
Preşedintelui sau hotărîri ale Guvernului Republicii Moldova adoptate în
baza şi pentru executarea Codului Familiei. Vom numi numai unele dintre
cele mai importante hotărîri ale Guvernului care completează sau
concretizează prevederile Codului Familiei.
Principiile dreptului familiei sînt acele idei călăuzitoare care
determină esenţa acestei ramuri de drept şi care sînt obligatorii, fiind
întrunite în normele juridice ale Codului Familiei şi Constituţiei. Legislaţia
prevede următoarele principii:
-principiul monogamiei ceea ce înseamnă că este oprit să se
căsătorească bărbatul sau femeia care este deja căsătorită. Conform acestui
principiu, cetăţenii Republicii Moldova pot să fie concomitent numai într-o
singură căsătorie, care este înregistrată în modul şi ordinea stabilită de lege.
-principuil recunoaşterii numai a căsătoriei încheiate la organele
de înregistrare a actelorde stare civilă. Numai căsătoria încheiată în faţa
organului de stat generează efecte juridice202. Cununia este o tradiţie, un
obicei, care nu duce la recunoaşterea căstoriei şi nu serveşte ca dovadă a
întemeierii unei familii. Nu este recunoscut de legislaţie drept căsătorie
nici concubinajul, indiferent de durata lui. Importanţa înregistrării căsătoriei
la organele de stare civilă constă în faptul că uniunea dintre bărbat şi femeie
este recunoscută şi ocrotită de către stat;

202
Ibidem, art.9 alin. l şi Legea privind actele de stare civilă, art. 32.
278 Ion Mihai MOROŞAN

-principiul consemţămîntului liber la căsătorie între bărbat şi femeie ceea


ce înseamnă dreptul fiecărei femei şi a fiecărui bărbat de a-şi alege soţul, iar
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie. Viitorii
soţi îşi exprimă voinţa de a se căsători personal şi simultan, această voinţă trebuie
să fie actuală, neviciată şi, ca o ultimă condiţie, să fie constatată în mod direct de
către persoana ce oficiază încheierea actului juridic al căsătoriei.
-principiul egalităţii în relaţiile de familie. Acest principiu depăşeşte
limitele relaţiilor de familie, deoarece este aplicat înîntregul domeniu al
relaţiilor sociale. In conformitate cu textele mai multor acte normative,
relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii
sînt reglementate în lumina egalităţii dintre bărbat şi femeie. Aceasta
implică o participare în măsură egală a soţilor într-o cooperare privind
suportul financiar, îngrijirea domestică şi îngrijirea copiilor.
-principiul de sprijin mora reciproc şi fidelitate conjugală. Obligaţia
de a-şi acorda sprijin moral şi material este rezultatul relaţiilor de afecţiune,
prietenie, stimă dintre membrii familiei. Mai multe dispoziţii ale Codului
Familiei sînt pătrunse de sprijinul moral şi material pe care trebuie să şi-1
acorde membrii familiei203. Soţii contribuie la cheltuielile căsniciei în raport
cu mijloacele fiecăruia, se folosesc şi dispun de comun acord de bunurile
care le aparţin cu drept de proprietate în devălmăşie. Tot astfel Codul Familiei
reglementează pe larg obligaţia de întreţinere între anumiţi membri ai familiei.
Fidelitatea conjugală este rezultatul sentimentului de dragoste şi afecţiune
dintre soţi204. Pe acest principiu se sprijină prezumţia de paternitate, potrivit
căruia copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei205.
-principiul priorităţii a educării copilului în familie. Reiese din
Convenţia privind drepturile copilului din 1989, care priveşte copilul ca
pe o personalitate ce dispune de drepturi resprective, dar care din cauza
vulnerabilităţii sale are nevoie de susţinere şi apărare. 206
- principiul de manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi
apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi
203
Bunăoară, art. 18, alin. 2 Codul Familiei care prevede că soţii îşi datorează reciproc
sprijin moral, iar art. 80 alin. l prevede că copiii sînt obligaţi să-şi îngrijească şi să-şi
întreţină părinţii.
204
Codul Familiei al RM, adoptat la 26 oct. 2000 (data intrării în vigoare: 26 apr. 2001),
art. 18, alin. 2.
205
Ibidem, art. 47, alin. 3.
206
Articolul 20 al Convenţiei prevede obligaţia statului de a oferi protecţie specială copiilor
lipsiţi de mediul familial şi de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din partea
altei familii sau în cadrul unei instituţii.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 279

de muncă ai familiei. Familia ca unitate a mai multor persoane legate prin


căsătorie sau rudenie presupune acordarea ajutorului moral şi material
reciproc, îndeosebi de acest ajutor au nevoie persoanele minore şi cele
inapte de muncă. Obligaţia de întreţinere există şi între soţi şi foştii soţi,
între bunici şi nepoţi, între fraţi şi surori, în caz că membrii majori ai
familiei nu doresc să acorde ajutor membrilor minori sau inapţi de muncă
care au nevoie de ajutor material, ei pot fi impuşi să-şi îndeplinească
obligaţia printr-o hotărîre a instanţei de judecată.
- soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale.
Acest principiu reiese din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o
sferă de acţiune ce cuprinde toate domeniile vieţii de familie (alegerea locului
de trai, cheltuielile căsniciei, posesia, folosinţa şi dispunerea de bunurile
comune, încheierea contractului matrimonial care determină regimul
bunurilor, încheierea contractului privind plata pensiei de întreţinere, acordul
privind domiciliul copilului în cazul cînd părinţii locuiesc separat, formele
de educaţie a copiilor, alegerea instituţiei de învăţămînt pentru copii etc.)207.

7.2. Căsătoria
Termenul “căsătorie “ provine din termenii latini “casa “ (bordei,
colibă), “torus “ (pat conjugal), şi exprimă unirea totală dintre bărbat şi
femeie. Căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii. Codul Familiei
nu defineşte căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiţii
încă de la Roma Antică. Modestin definea căsătoria ca: - căsătoria este unirea
bărbatului şi a femeii, consorţiul lor pe toată viaţa şi o comunicare a dreptului
divin şi privat. Portalis, unul dintre redactorii Codului Civil Francez, defineşte
căsătoria “ca societatea bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se
perpetua, a se ajuta şi sprijini reciproc, a suporta împreună greutăţile vieţii
şi pentru a împărtăşi destinul lor comun”. Dar aceste definiţii sînt criticate,
deoarece din conţinutul lor reiese că scopul principal al căsătoriei este
procrearea, însă legislaţia permite încheierea căsătoriei şi între persoanele
care nu mai au capacitate de procreare sau se află în pragul morţii, în aceste
cupluri scopul procreării nu mai există, dar căsătoria nu este mai puţin validă.
În continuare, formulînd definiţia căsătoriei, trebuie să ţinem cont
că acest cuvînt desemnează o situaţie juridică pe care o dobîndesc cei ce
se căsătoresc şi un act juridic care dă naştere acestei situaţii juridice, adică
teremenul de căsătorie este utilizat în două înţelesuri:
207
Codul Familiei al RM, art. 16, alin. 1; art. 21, alin. 1; art. 62, alin. 3.
280 Ion Mihai MOROŞAN

Ca situaţie juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soţilor dobîndit


prin încheierea actului juridic al căsătoriei. Această situaţie, în principiu
permanentă, este determinată de reglementarea legală privind căsătoria şi
există pe tot timpul cît durează căsătoria, adică statutul legal al soţilor
referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre ei..
Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voinţă al viitorilor soţi
prin care ei consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea
posibilitatea de a-1 modifica. Ca excepţie, soţii pot încheia un contract
matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite
de ei în timpul căsătoriei, în limitele prevăzute de lege.
Aceeaşi noţiune de căsătorie mai este întrebuinţată în literatura de
specialitate pentru a desemna instituţia juridică ce reuneşte ansamblul normelor
legale privitoare la actul juridic al căsătoriei şi statutul juridic al soţilor.
Ca o concluzie a acestor noţiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale cu
scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii.
Din definiţia căsătoriei şi din ansamblul prevederilor legale care o
reglementează rezultă următoarele caractere juridice ale acesteia:
-căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie (art. 48 alin. 2
Constituţia Republicii Moldova);
-căsătoria este liber consimţită. Libertatea consimţămîntului la în cheierea
căsătoriei este garantată atît de voinţa persoanelor ce vor să se căsătorească,
cît şi de condiţiile social-economice şi politice din ţară. Legislaţia Republicii
Moldova nu prevede nici un fel de îngrădiri bazate pe origine etnică, rasă,
naţionalitate, limbă, religie, avere, origine socială pentru încheierea căsătoriei;
-căsătoria este monogamă, deoarece ea poate fi încheiată numai de
persoane care nu sînt într-o altă căsătorie la momentul încheierii ei (art. 15
alin. l Codul Familiei). Monogamia este un rezultat firesc al dragostei pe
care o manifestă unul faţă de altul cei ce se căsătoresc;
-căsătoria se încheie în formele cerute de lege şi are un caracter
solemn. Ea are reguli imperative pentru încheierea ei, asupra efectelor şi
la încetarea ei;
-căsătoria are un caracter personal, deoarece poate fi încheiată numai
în prezenţa soţilor care îşi exprimă liberal consimţămînt;
-căsătoria are un caracter civil care se exprimă prin faptul că efecte
juridice produce numai căsătoria înregistrată la oficiile de stare civilă.
Celebrarea religioasă a căsătoriei este o tradiţie care nu produce efecte juridice;
-căsătoria se încheie pe viaţă. Desigur, aceasta este o regulă generală,
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 281

deoarece cei ce se căsătoresc au intenţia de a trăi împreună tot timpul


vieţii lor, dar dacă aceasta devine imposibil măcar pentru unul dintre soţi,
legislaţia admite desfacerea căsătoriei;
-căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat
şi femeie;
-căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanţe
care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei la organele de
înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie valabilă, adică
să producă efecte juridice. Condiţiile de fond la căsătorie sînt:
a) diferenţa de sex208;
b) vîrsta matrimonială209;
c) consimţămîntul la căsătorie210;
d) comunicarea reciproca a stării sănătăţii a viitorilor soţi211.
208
Această condiţie este expres stipulată în textul mai multor articole ale Codului Familiei
(art. 2, 11, 15) şi Constituţiei (art. 48 alin. 2), din care rezultă că căsătoria se poate încheia
numai între persoane de sex diferit, femeie şi bărbat.
209
Potrivit art. 14 Codul Familiei, vîrsta matrimonială sau minimă la căsătorie este de 18
ani. (Pînă în mai 2008 virsta matrimoniala a fost barbati 18 şi femei 16). Articolul 14 alin.
2 Codul Familiei permite ca, pentru motive temeinice, să fie redusă vîrsta de căsătorie, dar
nu mai mult decît cu doi ani. Motivele temeinice nu sînt arătate în legislaţie. Avînd în
vedere practica aplicării legislaţiei în domeniul încheierii căsătoriei, printre acestea am
putea menţiona: graviditatea femeii, naşterea unui copil, boala gravă a unuia dintre viitorii
soţi şi alte cazuri în care administraţia publică locală de la domiciliul celor ce vor să se
căsătorească va hotărî că există motive temeinice.
210
Articolul 11 alin. l Codul Familiei prevede că pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul: - reciproc; neviciat; exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi al
femeii care se căsătoresc.
211
Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care doresc să se căsătorească sînt obligate să
se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii se realizează
prin anexarea certificatului medical prenunţial al fiecăruia dintre viitorii soţi la declaraţia de căsătorie
(art. 34 din Legea privind actele de stare civilă). Articolul 13 alin. l Codul Familiei dispune că
persoanele care doresc să se căsătorească sînt supuse unui examen medical gratuit obligatoriu. Scopul
acestui examen este determinat de Legea privind drepturile copilului (art. 15) şi Legea ocrotirii
sănătăţii (art. 46) şi constă în ocrotirea sănătăţii viitorilor soţi şi a urmaşilor lor. Articolul 13 alin. 2
Codul Familiei stipulează că rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate,
eliberîndu-i-se un certificat ce atestă trecerea controlului respectiv. Din prevederile legale reiese că
depistarea oricărei boli sau a agenţilor patogeni ce pot fi transmişi copiilor nu duce la interzicerea
încheierii căsătoriei, însă este necesară informaţia reciprocă a viitorilor soţi în legătură cu starea lor de
sănătate, pentru ca ei să poată decide asupra încheierii căsătoriei în cunoştinţă de cauză. Legea
opreşte căsătoria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soţi ar fi de acord şi ar dori
încheierea ei. Astfel, art. 15, alin. l, lit. f. din C.F. prevede: “Nu se admite încheierea căsătoriei între
persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu”
282 Ion Mihai MOROŞAN

Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau


de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte,
ele sînt condiţii negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea
unei căsătorii valabile. Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în
funcţie de persoanele între care ele există în: absolute şi relative.
Impedimentele absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei
persoane cu orice altă persoană: care are o căsătorii nedesfăcute, lipsa
capacităţii de exerciţiu. Impedimentele relative sînt acelea care opresc
încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană.
Aparţin acestei categorii rudenia, adopţia, curatela.
Conform legislaţiei, încheierea căsătoriei este supusă anumitor
condiţii de formă în următoarele finalităţi:
a)ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor la căsătorie.;
b) ca formă a recunoaşterii publice a căsătoriei;
c) pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi
premărgătoare sau anterioare căsătoriei şi formalităţi privind însăşi
încheierea căsătoriei. Formalităţile anterioare sînt declaraţia de căsătorie
şi opoziţia la căsătorie212.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
-consimţămîntul neîndoielnic pentru căsătorie;
-declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc condiţiile de fond
-declaraţia că au luat cunoştinţă de impedimentele prevăzute la art.
15 Codul Familiei şi că acestea lipsesc;
-declaraţia că s-au informat reciproc despre starea sănătăţii potrivit
rezultatelor examenului medical obligatoriu petrecut;
-date privitoare la identitatea viitorilor soţi;
-doleanţa cu privire la numele de familie pe care s-au înţeles să-l
poarte în timpul căsătoriei;
-date privind căsătoria anterioară, dacă viitorii soţi au mai fost
căsătoriţi;
212
Conform art. 10 Codul Familiei şi art. 33 Legea privind actele de stare civilă declaraţia
de căsătorie se depune personal de către viitorii soţi la organul de stare civilă de la domiciliul
unuia dintre ei sau al părinţilor unuia dintre ei. Dacă unul din viitorii soţi nu se află în
aceeaşi localitate, declaraţia de căsătorie se poate face la organul de stare civilă din localitatea
unde se află, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, organului de stare civilă
competent să încheie căsătoria.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 283

-date despre copiii comuni, dacă acestea există.


La declaraţia de căsătorie se anexează actele de identitate,
certificatele de naştere, certificatele prin care se atestă trecerea controlului
medical şi, după caz, dovezile privind desfacerea sau încetarea căsătoriei,
precum şi a deciziei privind reducerea vîrstei matrimoniale213.
Declaraţia de căsătorie se face numai în formă scrisă, se semnează
de viitorii soţi şi se înregistrează de către funcţionarul de stare civilă în
registrul respectiv, fixîndu-se data şi ora pentru înregistrarea căsătoriei.
Declaraţia de căsătorie depusă la organul de înregistrare a actelor de stare
civilă are ca scop, în afară de cel principal - încheierea căsătoriei, anunţarea
terţilor despre încheierea căsătoriei proiectate şi pu