Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : BACAU

ETNOLOGIA JURIDICA

JUDECATA CETELOR DE BATRANI

COORDONATOR : Conf. univ. dr. Cornelia Munteanu

Student : Ovidiu Ichim


Anul : II
Comunitatea satului si legislatia ei

Este firesc ca intr-o comunitate, oricare ar fi ea, sa existe legaturi strânse între membrii
acesteia. Oamenii au convietuit întotdeauna în colectivitate. „Spontane sau organizate, obiceiurile
ne spun ceva, au, în esenta, rosturi care nu le dezmint pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om
si societatea în pastrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastra culturala”.

Viata sociala a satului românesc a avut un puternic caracter comunitar, colectiv, datorat
unei „rânduieli” fara de care acesta nu ar fi putut rezista atâtea veacuri, caracterizat prin aparitia
unor traditii care mai târziu se regasesc în formele de organizare ale justitiei. Este vorba despre
relatiile interumane legate între oamenii satului românesc, indiferent de pozitia pe care o ocupau,
dar si de relatiile de familie stabilite între parinti si copii ca si relatiile stabilite între celelalte rude :
frati, surori, cumnati, cuscrii etc. c are sa le permita o buna convietuire. Pentru aceasta a fost
nevoie de comunicare. Comunicare între obste si sfatul satesc, comunicare între toti gospodarii
satului, comunicare între rude.

Românii, ca toate popoarele, au trebuit, deci, sa comunice între ei stabilind astfel diferite
relatii. Aceste relatii au fost la început norme de conduita fara caracter juridic, norme care au fost
respectate de buna voie de catre toti. Desi mai târziu a intervenit legea scrisa, satele au continuat
sa-si judece pricinile potrivit dreptului stramosesc. Este adevarat, cu timpul, legea scrisa a câstigat
tot mai mult teren în detrimentul dreptului comunitar. Dar între biruinta unuia si disparitia partiala
a celuilalt se impunea o perioada îndelungata în care au coexistat ambele tipuri de “instante”.

Problema înlaturarii bruste a dreptului comunitar nu s-a pus în ceea ce priveste dreptul
românesc scris. Aceasta, deoarece, în mod inevitabil s-ar fi provocat grave perturbari sociale în
rândul satelor românesti care se bazau pe o traditie bine pusa la punct, pe norme nescrise, dar
respectate cu strictete. Dealtfel, încalcarea legii nescrise ducea la sanctionarea celor vinovati, ceea
ce demonstra importanta legii nescrise .

Cunoasterea formelor de organizare traditionala care au existat de-a lungul timpului,


datorita preluarii lor de catre generatiile ce au urmat, ca si comunicarea permanenta între oamenii
satului îsi are iomportanta sa. Fara existenta acestora dreptul scris de azi, probabil ar fi fost mai
sarac. Fara comunicarea între toti gospodarii satului românesc traditional aceste forme de
organizare, adevarate mecanisme juridice, nu ar fi existat.

Dreptul românesc a fost si este înca indisolubil legat de societate. Românii, si-au creat
propriile reguli sociale cum dintre care amintim : regulile obisnuielnice, regulile morale, regulile
religioase etc., reguli clare care le asigurau convietuirea în colectivitate reguli care si azi
coexista cu regulile scrise. Astfel, o serie întreaga de practici sociale, îndelung repetate în actele
zilnice, cunoscute, aplicate si respectate au devenit, în timp, norme de drept.

Conditiile vietii materiale si spirituale, tipurile de relatii sociale din societatea româneasca
au determinat aparitia unor comunitati si grupuri specifice de solidaritate. Viata satului românesc a

2
avut un puternic caracter comunitar colectiv concretizat în aparitia unor valoroase traditii social-
economice, cu norme, forme de organizare si institutii proprii .

Cutumele

Baza dreptului la poporul român au format-o cutumele care creau o situatie juridica
mentinuta prin consimtamânt mutual. Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de
drept, si reprezenta o practica atât de înradacinata în comunitatea satului românesc încât oamenii
socoteau ca prin ea îsi puteau exercita drepturile. Si chiar faceau acest lucru.

Regulile formate în timp nu sunt impuse de constrângere, însa ele sunt respectate, chiar
nescrise fiind.. Practica generatoare de cutume era uniforma, repetabila si avea o durata de timp
destul de îndelungata.

La începutul Evului Mediu, peste tot domnea legea nescrisa, dreptul comunitar, acel obicei
al pamântului dupa care se conduceau toate asezarile românesti. Pricinile dintre români s-au
judecat potrivit acelor ”Lex Olachorum”. În România, pozitia dreptului obisnuielnic cutumiar s-a
pastrat pâna la începutul veacului al XIX-lea, alcatuind obiceiul pamântului sau legea româneasca,
” Jus Valahium ” sau ” Ius Valachorum ” . Abia dupa aparitia Codului civil din 1864 rolul cutumei
se restrânge, dar chiar si legea scrisa face, înca, trimitere, prin câteva articole, la obiceiul juridic.

Cutuma a fost, deci, cea care a exprimat vreme îndelungata nevoile sociale ale colectivitatii
românesti si a influentat continutul ideii de justitie. Ca si justitta, cutuma este expresia necesitatii
unei ordini, a unui echilibru armonic, pana la urma moral în substanta sa. Oamenii satului
românesc aveau nevoie de ceva care sa-i ajute la îndreptarea celor ce greseau. Conditiile vietii
materiale si spirituale, tipurile de relatii sociale din societatea romaneasca au determinat aparitia
unor comunitati si grupuri specifice de solidaritate.

Obiceiul este, practic, rodul experientei de viata a întregii comunitati. Obiceiul este un
model de conduita, el presupune o anumita constrângere în recunoasterea valorilor de grup si de
respectare alor. Obiceiul apare ca un comportament pe care grupul social îl impune membrilor sai.
El se concretizeaza, în general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazeaza, pentru aplicare,
tocmai pe faptul ca este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. Obiceiul formeaza un
mecanism creator si pastrator de ordine, si mai mult decât atât, obiceiul este un mecanism pastrator
de cultura

Prescrierile obiceiului pamântului sunt izvorâte din bunul simt si din întelepciunea
poporului român, de aceea când un membru al colectivitatii în care traia gresea el era judecat
numai dupa normele cutumiare ale locului în care traia. Poporul român a tinut si tine, înca, la
traditia întemeiata pe practicarea si manifestarea cultului. Traditia a fost si înca mai este
conducatoarea tuturor actelor omului. Poate, tocmai de aceea legea tarii sau obiceiul pamântului
apare ca o emantie a întregului popor privit în structura lui de clasa si în evolutia lui istorica.
Exista, înca, obiceiuri stravechi care s-au pastrat aproape nealterate de-a lungul timpului.

Viata psihosociala în satul românesc a avut un caracter comunitar evidentiat de închegarea


anumitor traditii cu caracter economic si psihosocial, de conservarea unor mentalitati specifice.
Satul românesc si-a dezvoltat forme specifice conform trebuintelor comune si a vointei comune.

H.H.Stahl sublinia ca „satul românesc este o forma de convietuire sociala, pe un trup de


mosie, a unui grup biologic închis, deseori legat prin rudenie de ceata, traind în gospodarii
familiale, asociate într-o obste care, prin hotarâri luate în adunarile ei generale are dreptul de a se
amesteca în viata particulara a fiecarei gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devalmasiei si
conform mecanismului psihic al obstii pe baza de traditii difuze”.

3
„Întreaga viata sociala si economica a poporului român s-a intemeiat pe obste - sustinea
istoricul P.P.Panaitecu - aceasta însemnând o asezare permanenta si stabila, o stapânire comuna
pamântului, alcatuiri sociale satesti, cu legi perfect adaptate nevoilor colective”.

Obstea taraneasca româneasca a constituit o asociatie umana cu legi si obiceiuri juridice


proprii. Comunitatea sateasca româneasca traia în limitele unui perimetru agricol numit hotar, dupa
legi transmise de oamenii buni si batrâni.

Satul devalmas era o colectivitate legata adesea prin rudenie de ceata, care traia în
gospodarii familiale, reunite într-o obste care lua hotarâri prin consultarea satenilor. Satul
functiona ca un întreg, iar oamenii satului se „supuneau” unor reguli (norme, valuri, stil de viata )
dar binecunoscute de sateni, de gospodarii satului. Cu alte cuvinte existau norme juridice, nescrise,
dar aplicate. Comunicarea avea un rol esential în obste.

Pentru perioada feudala organul de conducere sateasca al obstilor taranesti din cele trei tari
romane era denumit “ sfatul satului ” sau “ sfatul batranilor ” ori “ sfatul oamenilor buni ”, “sfatul
oamenilor zdraveni ” iar legislatia sateasca era denumita “ legea tarii ” sau “ obiceiul pamantului ”.

Organul satesc de conducere ca si legislatia sateasca ocupau locul al treilea dupa


« domnie » si « dregatorie », respectiv dupa « pravilele imparatesti » si « pravilele boieresti ».
Sfatul satului era un organ institutional complex care ingloba mai multe suborgane cu
atributii distincte si interdependente. Din sfatul satului faceau parte trei unitati social-culturale a
caror activitate era coordonata de nucleul de batrani din sat.
Ceata sfatului satului se subdividea in trei cete de varsta deosebite intre ele :

- ceata batranilor ;
- ceata oamenilor zdraveni ;
- ceata feciorilor.

Ceata batranilor era alcatuita din sexagenarii si septagenarii satului, adica din oameni
intelepti, cu o minte agera si cu o reputatie nepatata, pentru a putea face fata nevoilor conducerii
locale.
Acestia erau capetenii de drept si de fapt, legiuitorii, executorii, judecatorii si
administratorii satului.
Din aceasta cauza cetasii trebuiau sa locuiasca in vatra satului pe care il reprezentau.

Ceata oamenilor zdraveni era alcatuita din oameni maturi alesi in numele categoriilor
profesionale existente in sat.
Acestia puteau locui si in afara vetrei satului, pe mosia satului.

Ceata feciorilor era alcatuita din tineretul satului.


Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de stafete ce ducea vestile in sat, grupul
strigatorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an.
In ea erau numiti numai feciorii care la « sorocul primirii lor », adica de Anul Nou,
trecusera deja ritul de initiere numit « intratul in hora » din duminica Pastilor.
Feciorii ieseau din ceata cand se insurau sau cand comiteau vreo infractiune grava care
incalca ordinea morala enuntata in statutul cetei.
Cea mai importanta in ordinea ierarhiei de varsta si experienta era deci ceata batranilor care
se si numea de fapt « capul sfatului satului ».
Ea coordona activitatea celorlalte doua cete din subordine.

FORME DE JUDECATA OBSTEASCA

4
In perioada feudala cetele de varsta mentionate desfasurau doua forme de judecata
obsteasca, cu variantele lor locale :

a) o judecata a varstnicilor care se petrecea la doua nivele sociale : - la nivelul intereselor


juridice ale intregii comunitati satesti (« judecata batranilor », « judecata megiesilor » etc.)
- la nivelul intereselor juridice profesionale (« judecata plugarilor », « judecata
pastorilor » etc.)

b) o judecata obsteasca a tinerilor organizati in “ feciorii satesti ” si “ fruntasii feciorelnice


”.

In functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de judecata.


Aceste sentinte obstesti puteau merge in feudalismul timpuriu pana la pedeapsa capitala.
A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu aprobarea
cetelor de batrani ai satului sentinte materiale ; sentintele lor aveau mai mult un caracter etic, erau
mai mult morale decat materiale.

JUDECATA CETEI DE BATRANI

Sfatul satului, organiza intern obstea sateasca libera si aservita.


Sfatul satesc liber avea capacitate juridica deplina de conducere, coordonare, judecata si
executie in sat.
Sfatul satesc aservit avea o capacitate juridica restransa ; el era numai un organ de
executare locala a dispozitiilor si judecatii domeniale.
Sfatul satesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locala, impartea dreptatea
celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntasi si gospodari, reprezenta satul in relatiile
intersatesti si fata de organele dregatoriei si ale domniei.
In structura lui traditionala era alcatuit, asa cum am aratat, din trei subunitati de baza din
care cea mai importanta era ceata de batrani a satului. In aceasta ceata intra initial un numar impar
de batrani astfel ca hotararea sa se poata lua, cum am spune noi astazi, cu majoritate de voturi.
Numarul cetasilor se putea ridica pana la o unsprezecime din cifra totala a batranilor din sat.
Conform zicalei : « Batranii sunt sfintii satului » erau cooptati printre cetasi numai cei in
varsta cu o « viata nepatata » ajunsi la cel mai inalt grad de intelepciune. Cand in sat nu existau
batrani suficienti pentru a acoperi nevoile functionale ale cetei se cooptau batrani nepatati din
satele vecine ; de unde si zicala : « Cine n-are batrani sa-i cumpere ».
Ceata de batrani o data aleasa si inscaunata, devenea inamovibila ; ea era acceptata ca atare
de dregatorie si era tolerata de domnie. Atata timp cat faceau parte din ceata de sfat, batranii satului
nu puteau fi insultati, maltratati sau detinuti de vreun organ domenial fara ca satul sa se rascoale.
Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrani iar domnul tarii evita sa-i incalce
drepturile.

a) Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrani

Cetele de batrani din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala in conformitate cu
obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti.
Acest drept de judecata locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si administrarea
satului feudal, la institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la convietuirea pasnica intre satele
vecine ce alcatuiau o unitate zonala numita in trecut « tara ».
Ceata de batrani aplica traditia juridica locala fixata in obiceiul pamantului sau crea « legi »
proprii, adica obiceiuri juridice noi, in cazul in care traditia nu stabilea sau nu sugera solutii.

b) Cand actiona ceata de batrani

Ca institutie juridica ceata de batrani actiona periodic dar si accidental.

5
Periodic, in perioada marilor sarbatori de peste an (Craciun, Lasatul Secului, Pasti, Rusalii
etc.) cand judeca direct (constituita in complet de judecata) sau indirect ( prin cetele de judecatori
din subordine : ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).
In aceste conditii alcatuia la hotare, in tinda bisericii sau in vreo gospodarie din sat
« scaunul de judecata ». Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei de batrani, judecata
dupa traditie a conflictelor intersatesti.
Accidental, ceata de batrani se constituia ori de cate ori era solicitata de o nevoie presanta
vicinala.

c) Tehnica de judecata

Judecata cetelor de batrani prezinta la romani doua forme relativ distincte ale scaunului de
judecata prin locul, timpul si tehnica desfasurarii lor.
Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de judecata propriu zisa.
Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare ; prin hotare
intelegem limitele materiale ale mosiei satesti, granitele dintre sate.
La hotarele mosiei satesti, sub un pom considerat sfant ( brad, stejar, fag, plop ), conform
traditiei, periodic sau ocazional se adunau roata batranii satului in ziua sorocita judecatii.
Veneau dis-de-dimineata, in stare de puritate fizica si morala, jurau sa judece drept, luau loc
pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau intati partile in conflict, apoi martorii si apoi chibzuiau
intre ei pentru a da hotararea.
Acest act justitiar stabilit « la hotare » se numea « hotararea batranilor ».
In acceptiunea ei primara, « hotararea » desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul
proceselor relative la fixarea hotarelor si hotarniciilor.
In ceea ce priveste a doua tehnica de judecata, se disting doua feluri de scaune de judecata :
cel din vatra satului si cel din pragul bisericii.
Scaunul de judecata din vatra satului se desfasura in batatura satului in asistenta
consatenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfasura numai intre cetasii batrani.
Ambele forme de judecata erau anuntate la iesirea din biserica de catre preot ; anuntarea se
facea simplu, ca o porunca.
De aici porunca era vestita satului prin stafetele alcatuite din membrii cetei de feciori.
Cetasii se adunau si se randuiau in scaun dupa dupa varsta, in ordine descrescatoare.
Apoi se presta juramantul ca « va judecare cu dreptate » dupa care pornea la judecata in
prezenta partilor in cauza ; uneori judeca si in contumacie.

CATEGORII DE PEDEPSE :

In mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale si de la cele usoare
la pedepsele capitale.
Pedepsele « Judetului al mic » ( cand ceata de batrani judeca abateri usoare ) erau :
mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescanda si bataia.
« Judetul al mare » ( care judeca abateri care periclitau existenta fizica a comunitatii
satesti ) aplica pedepsele in functie de periculozitatea infractiunii pentru comunitatea sateasca.
Acestea erau : crancenarea, infierarea, mutilarea mainii, lapidarea.

Crancenarea se folosea in sec. al XIX-lea in sens ritual de insangerarea a pielii si muschilor.


Erau incrancenati dupa o judecata intre membrii familiei cei neimpartasiti pentru a nu se
transforma in strigoi ; se incrancenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se incrancena
incheietura mainii, se incrancena talpa piciorului stang.
In sudul Dunarii incrancenarea se facea in ceafa.

Infierarea ca sanctiune fizica a fost conceputa ca insemn pentru vinovati.

6
Cei infierati erau stampilati cu fierul rosu pana la mutilarea organului respectiv. Ranile
infierarii lasau cicatrici adanci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale.
In documente se mentioneaza atat infierarea robilor prinsi dupa evadare, cat si a talharilor
criminali ; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care apartineau, ceilalti cu
semnul degradarii civile care era o cruce suplicatorie ( in x sau v ) marcata pe frunte.

Mutilarea mainii :

In dreptul cutumiar romanesc intalnim notiunea de « mana » intrebuintata in doua sensuri


juridice :

a) de forta legala
b) de sanctiune penala

Ca forta legala in obiceiul pamantului mana a fost evocata ca semn al autoritatii familiei, al
stapanului casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se jura, printre altele si pe mana :
« sa-mi putrezeasca mana daca am luat ceva ».
Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mainilor iobagilor si partiala a mainilor
oamenilor liberi ( in special mutilarea degetelor care se puneau pe inscris ) .
Cetele de batrani aplicau sanctiunea mutilarii mainii celor vinovati de crime.
Taierea mainii in semn de pedeapsa pentru un iobag era echivalenta cu caderea pe treapta
robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalenta cu moartea civila ( pierderea
personalitatii juridice ) .

Lapidarea

La origine lapidarea a fost o sanctiune rituala la fel de grava ca arderea pe rug, spanzuratul
sau trasul in teapa.
Macedo-romanii lapidau fecioarele care pacatuiau inaintea casatoriei. Vinovata era dusa in
munte, la marginea unei prapastii unde era lapidata de membrii familiei : tatal, mama, fratii,
surorile si rudele apropiate.
Lapidarea nu se facea anarhic : surorile si fratii mai mici ai vinovatei zvarleau pietricele,
rudele apropiate pietre mai mari si parintii cele mai mari. Inainte de a se prabusi sub lovituri
victima prefera sa se arunce in prapastie.
In unele sate romanesti din Serbia exista o forma de ucidere comunitara de tipul lapidarii :
uciderea batranilor neputinciosi numita lapot, socotiti ca au devenit o povara insuportabila pentru
copii, familie sau comunitate sateasca. Hotararea se dadea de catre judetul al mare al adunarii
satului.

Cum se proceda :

Batranii neputinciosi erau declarati de ceata de neam sau de spita de neam indezirabili, apti
de a fi exterminati atat cat mai puteau sta pe picioare.
Ceata de batrani invoca « legea lapotului » fixa data si executa pedeapsa. Data sortita
uciderii trebuia sa fie intr-o zi lucratoare.
Dis-de-dimineata batranul in cauza, fara sa stie sau constient chiar dar fara protesteze, era
imbracat in straie de sarbatoare, apoi era scos in batatura satului unde era salutat cu respect de
sateni. Fiul lui, o ruda apropiata sau un cetas din neam ii punea un drob de malai copt pe cap si ii
spunea : « Nu te omoram noi, ci malaiul asta » si brusc zdrobea capul batranului cu un fier de plug.
Alte forme de lapidare se refera la superstitiile relative la posesiile demonice.
Cei posedati de demoni trebuiau sa se lase lapidati pentru a scapa de aceasta boala
spirituala ( cum sustinea medicina magica).
Traditia istorica mentioneaza si lapidarea celor atinsi de molimele catastrofale : bolnavii de
miselie ( lepra nevindecabila ), de gubavie ( lepra vindecabila ), de ciuma si holera.

Traditia legislativa

7
Fiecare act de comunicare al obstei este important ca si fiecare obicei este transmis din
generatie în generatie. Ori de câte ori sfatul batrânilor sau al oamenilor buni si batrâni îsi va spune
cuvântul intervine si comunitatea sateasca aprobând sau dezaprobând hotarârile sfatului, dar si pe
cele ale cetelor. Normele si regulile care organizeaza relatiile interumane au rolul lor în viata
obstei.

Colectivitatile traditionale au avut o puternica tendinta de a pastra obiceiurile. În conceptia


acestora, obiceiul trebuia îndeplinit corect, potrivit rânduielilor transmise din generatie în
generatie. Abaterile de la aceste reguli contraveneau bunei cuviinte îndatinate a colectivitatii.

Ideea de dreptate si aplicatia ei, în ceea ce priveste poporul român, se reflecta atât în
cutume si traditii, practici si uzante cât si în obiceiuri. Obiceiurile sunt, azi, pentru cei ce le privesc
din afara adevarate spectacole, dar ele au încifrat întelesuri profunde asupra relatiilor interumane,
asupra comunitatilor românesti, asupra mersului normal al vietii sociale. Poporul român a
descoperit si format elemente, trasaturi, tipuri vii si modele logice pe care le-au urmat de-a lungul
timpului.

8
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru, Gr.I. (1905) – Studiu asupra istoriei dreptului general în care se cuprinde istoria
dreptului bizantin si a dreptului vechiu românesc sau dreptul pamântesc, obiceiurile pamântului,
obiceiurile juridice ale poporului român - Tipografia Alexandru Codrean - Focsani

2. Berechet, St.Gr. (1930) – Obiceiul pamântului românesc. Încercare de studiu juridico-


etnografic - Iasi

3. Condurachi, I.D. (1939) – Formarea vechiului drept românesc nescris - Tipografia Unirea -
Iasi

4. Drâmba, O. (1987) – Istoria culturii si civilizatiei - Editura Stiintifica si Enciclopedica -


Bucuresti

5. Hasdeu, B.P. (1878) – Obiceiurile juridice ale poporului român - Tipografia Societatii
Academiei Române - Bucuresti

6. Iorga, N. (1985) – Istoria poporului român - Bucuresti

7. Mârza,Tr.(1969) – Folclor muzical din Bihor - Editura Uniunii Compozitorilor - Bucuresti

8. Panaitescu, P.P. (1966) – Obstea taraneasca în Tara Româneasca si Moldova - Editura


Academiei - Bucuresti

9. Pop, M. (1999) – Obiceiuri traditionale românesti - Editura Univers - Bucuresti

10. Pop, M., Ruxandroiu, P. (1991) – Folclor literar românesc - Editura Didactica si
Pedagogica - Bucuresti

11. Pascu, St. (1972) – Voievodatul Transilvaniei - Editura Dacia - Cluj

12. Stahll, H.H. (1946) – Sociologia satului devalmas românesc - Editura Fundatii - Bucuresti

13. Vulcanescu, R. (1970) – Etnologie juridica - Editura Academiei Române - Bucuresti