Sunteți pe pagina 1din 54

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

TEOLOGIE MORALĂ
- notițe de curs –

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă

Anul IV, Teologie Pastorală

- 2018 -

1
Virtutea și scopul acesteia. Antica, și morala creștină

Pe om l-a preocupat intotdeauna problema moralității. În afara spațiului ordonat de


Revelația supranaturală, moralitatea a fost cultivată de conștiința morală naturală care s-a
exersat într-un anumit spațiu cultural, spațiu care la randul lui a avut o influenta reala asupra
moralitatii oamenilor sau cetatenilor acelui spațiu.
Cand vorbim despre moralitate intelegem o stare de spirit și un mod de comportare
prin care omul sau o anumita societate exceleaza comparativ cu alti reprezentanti ai speciei
om, comparativ cu fiintele de sub nivelul uman, comparativ cu alte tipuri de societate. Atat
omul ca entitate individuală îți afirma moralitatea pornind de la principii și valori. Elementele
fundamentale prin care omul se deosebeste de ceilalti oameni sunt calitatile personale și
modul în care se sevește de aceste calități care sunt specifice într-un context dat și în funcție
de principii și de valori. Ne gandim la calitățile care îl disting de ceilalți oameni care îl disting
în sensul bun al cuvântului și în masura în care aceste calități împropriate ii asigura o anumita
stare de bine.
Această stare de bine, numită în greacă ευδαιμονία, ea insasi depinde de valorile
pentru care omul a optat, le-a cultivat, pentru o stare de bine. Dar aceasta evdemonie în
gandirea antica nu se confunda cu starea de placere fara durata. Starea de evdemonie sau
bunastarea trebuia sa aiba o anumita durata. În gandirea greaca arhaica, totalitatea calitatilor
prin care omul ajungea la eudemonie constituiau virtuțile. Initial s-a crezut ca virtuțile sunt
date de anumiți zei buni sau zeitati bune numite ευδαιμονες=εν+δαιμονες. Daimonul nu
insemna demon, ca azi. Socrate nu a acceptat sa fie scos din inchisoare pentru ca daimonul
nu il lasa (probabil constiinta).
În gandirea greaca oameni erau daruiti cu anumite virtuti. Grecii foloseau cuvântul
αρετή sau δικαιοσύνη de la δικαιος=drept. Αρετε însemna virtute în limba greaca și provenea
de la αρεσκω = imi place, fiind construit pe aceeasi radacina a cuvantului armonie. El evoca,
trimite, la ideea de desavarsire. Mai intai cuvantul arete sau virtute desemna orice tip de
excelenta a cuiva, orice capacitate prin care cineva excela. Potrivit limbii obisnuite a limbii
grecesti cuvantul arete sau virtute era folsit pentru a desemna orice forma de desavarsire.
Asadar virtutea oricarei fiinte umane este desavarsirea. În felul acesta exista multe virtuti. Cu
toate acestea pentru greci important era la cel mai inalt nivel, era sa fii cetatean bun, capabil
sa preiei responsabilitati în cetate. De la un asemenea om, om bun, cetatean bun, grecii aveau

2
obiceiul sa își exprime consideratia, apreciind respectivul om καλος și αγαθος – καλος και
αγαθεια = omul frumos și bun.
Grecul nu intelegea ceea ce intelegem noi azi prin frumos, adica sensul estetic al
cuvantului. Mergea mai departe și spunea ca cineva era kalos atunci cand se purta cu noblete,
cinstit fata de ceilalti. Kalos, frumos, era foarte mult legat de notiunea de bine. Agatos, care
inseamna prin excelenta bine, el nu desemna o bunatate sinonima cu compatimirea. Ci
desemna o persoana care era performantă. Asa cum vorbește despre un cal bun, material
bun. Prin urmare omul kalos și agatos, frumos și bun, corespundea oarecum cu ceea ce noi
desemnam, constatam la cineva atunci cand afirmam ca este om de valoare. Adica era frumos
și bun, stia sa se comporte nobil și era capabil sa exercite responsabilitati importante în slujba
cetatii. Aceasta calitate de a fi deodata frumos și bun, de a te comporta nobil și a fi capabil,
era numit de grecii antici arete, un cuvant care de altfel se referea la un cuantum de virtuti.
În civilizatia arhaica, cuvantul arete nu se referea exclusiv la om. Virtuos trimitea uneori la
anumite calitati. Homer înțelegea prin arete, vitejia. Pentru Heraclit însemna judecata
sanatoasa. Democrit, la randul lui, considera arete atunci cand vorbeste sau gandeste la
caracterul launtric a ceea ce presupunea dotarea cuiva cu un mod de a fi prin care sa exceleze.
Sofistii care foloseau termenul de virtute cu sensul de pricepere, intr-o anumita preocupare
sau chiar în tehnica, în arta (sculptor virtuos, avea talent).
Socrate este cel care schimba sensul cuvântului arete și ii da o anumita orientare
interioara. Sofistii considerau virtuosii oameni priceputi. Socrate schimba putin lucrurile și
arata ca virtutea trebuia sa aiba o anumita orientare care depaseste intelesul ei foarte
pragmatic, oarecum utilitar. Largeste sensul cuvântul virtute de la talent, calitate deosebita,
și aduce note caracteristice. El pune accentul pe caracterul moral al virtutii. Apoi Socrate
incearca sa ii dea virtutii o semnificatie filosofica prin efortul de a-i da o definitie universala.
El consideră că virtutea este o cunoaștere, un anumit mod de cunoaștere, chiar știință.
Socrate spune ca virtutea este o știință nu în sensul că ea se constituie prin adunarea de
infomații așa cum facem în ceea ce privește cunoaștere celor exerioare nouă.
În limba greacă este diferență intre επιστημη și γνοσκω, stiinta și cunoastere. Stiinta
reprezenta capacitatea de a pune în ordine. Cunoasterea nu doar capacitatea de a aduna
informații, de a structura ci și un fel de contact cu totul special cu realitatea de cunoscut. De
aici și diferenta. Una este sa avem stiinta realitatii, a lucrurilor și alta este sa avem cunoastere.
Noi nu cunoastem o persoana prin inventarul organelor anatomice, ci atunci cand stai langa

3
ea. Asa se explică de ce cunoașterea lui Dumnezeu este imposibilă prin metodele cu care noi
cunoaștem lumea înconjurătoare (șubler, cântar). Trebuie să vezi că acea persoană are o
infinitate de forme de manifestare pentru a o cunoaște în mod autentic. Se merge până într-
acolo și a se folosi „cunoaște” pentru relațiile intime dintre un bărbat și o femeie. David nu a
mai cunoscut-o pe Mișcol, după ce ea a râs de el că a dansat înaintea Chivotului. Cunoasterea
este stiinta prin aceea ca ea presupune un discernamant care ne permite sa nu confundam
dorinta cu vointa, opinia individuala cu cunoasterea motivata. De la nivelul acesta virtutea
incepe sa fie cuoastere. Este stiinta pentru ca presupune metode dar și prin faptul ca este un
proces continuu de cunoaștere a interiorului – deviza cunoaște-te pe tine însuți. Virtutea după
Socrate este deodată știință și deodată cunoaștere. Stiinta = proces continuu și metodic de
cunoastere a intimitații dar în ea depasim metodele stricte ale stiintei dat fiind faptul ca
virtutea nu se invata precum retorica sau orice alta stiinta, ci consta într-un continuu proces
de convertitre interioara pe care nimeni nu il poate face în locul nostru.
Platon – este nevoie de asezarea langa cineva care este deprins cu virtutea. Virtutea
nu exclude cunoasterea teoretica sau un anumit tip de stiinta dar ea nu este numai atat ci și
capacitatea de interiorizare sau asezare cand cineva care este model. Această situație il
condiționează pe om la ευπραχις (ev+praxis=bunafaptuire), praxis=fapta. Fapta = το εργον,
dar care reprezintă fapta deja facuta, deja infaptuita. Deci prin praxis se înțelegea capacitatea
de a infaptui.
Stand langa modele care ii garanteaza idealul de virtute, poate ajunge la eupraxie. Prin
ea omul devine artizanul propriului sau destin. Ea presupune o asceza intelectuala, prin care
omul se departeaza de opiniile personale, obisnuita data de primele impulsuri care il mentin
pe om într-un stadiu de ignoranta și de susceptibilitate sa infaptuiasca raul. În acest sens va
rog sa retineti ca Socrate depaseste ceea ce gandeau sofistii cu privire la virtute. Socrate a
murit în 399 la 70 de ani, în plina perioada sofista. Hesiod, sec. VI, consideră ca cei care s-au
distins în aceasta lume, zeii și erorii, urmau sa traiasca în insula celor fericiti.
Theognis, în sec VI, va lega notiunea de virtute de dreptate. Într-una din elegiile sale,
cea dintai, virtutea este reprezentantă ca element al dreptatii, fiind trasatura ce mai
inteleapta a omului drept. În sec. VI, pentru Pitagora virtutea însemna armonie. Pentru
Socrate, dupa ce omul a reusit sa se cunoasca pe el insusi, prin metoda maiotica, starea în
care se aflau dintru-început sufletele, ajunge concret sa îți armonizeze comportamentul cu
legile societății sau cu acel daimon pe care omul il are în el insusi, acea prezență mistuitoare

4
care nu ii permite omului sa actioneze fara norme, libertate lipsita de perspectivă. Virtutea
pentru Socrate în mod practic, este stiinta, cunoastere, iar în mod concret, vizavi de ceilalti,
în fapta cea buna. Ea presupune un efort capabil sa reconduca la definirea acelui
CEVA/CINEVA în slujba caruia ne vom pune în mod inevitabil dupa ce am reusit sa intelegm
ce este binele. Socrate insa nu a explicat în ce consta binele. Socrate consta ca nu este rau de
bunavoie ci din cauza ignorarii binelui, și aceasta pentru ca, acesta considera nimeni nu poate
fi rauvoitor fata de ceea ce stie ca este binele său real. Socrate, de la cunoasterea fizica, fisis,
spre cunoasterea subiectiva, interioara, ii da cunoasterii o dimensiune etica, dar nu a depasit
ceea ce cei dinaintea lui gandeau cu privire la idealul unei vieti morale, la faptul ca aceasta
trebuie sa constituie evdemonie = starea de conform sufletesc și trupesc data de concordanta
comportamentului fiecarui cetățean cu legile cetății pe deoparte și cu daimonul din el, pe de
alta parte.
Conceptul de evdemonia va fi folosit de intreaga gandirea greaca. Nici noi nu spunem
ca idealul starii crestine trebuie sa fie unul lipsit de conform sufletesc și trupesc. Dar acest
concept de fericire este foarte alunecos. Pentru oameni reprezinta lucruri diferite, materiale.
Pentru creștini=sa fii în bratele lui Dumnezeu.
Platon – pentru greci kalos și agatos era idealul educației. Platon era olimpic.
Participase la olimpidă și a făcut dovada că era bine crescut. Pe lângă askitiria – salile de sport,
l-a fecventat și pe Socrate. Preocupările inainte de Socrate se concentrau pe cosmos. Socrate
aduce preocupările în zona omului concret – antropos. Socrate considera ca virtutea se
realizează printr-o autocunoaștere și are anumite metode dar nu este constiinta similară
celorlalte stiinte în care reproducem și analizam și este o constiinta sui generis, aparte, care il
face pe om sa descopere în el, prin metoda maiotica, care il ajuta să facă o anamneza a vietii
de altadata, și sa inteleaga ca fericirea rezida în facerea binelui. Fericirea – în acord cu legile
cetății și cu daimonul din el.
Pentru Platon, virtutea (arete) era o indeletnicire minunata a omului. Virtutea se afla
în mare cinste în toate cetatile, în dialogul „Hippias Maior” și este caracteristica fundamentala
a omului bun. Pentru Homer virtutea era sinonimă cu vitejia, pentru pitagora = sofia ca în
ultimă instanță sa fie similara cu armonia.
In mod mai precis, pentru Platon, virtutea este ceea ce fiecare om îți doreste sa fie,
încât sa fie vrednic de admirat atat de concitadinii sai cat și de el insusi – sa se uite în oglinda
și sa nu ii fie greata de ce vede.

5
Morala pusa în aplicare de sitemul bancar – morala sincretista – omul sa traiasca bine
în aceasta societate.
Pentru Platon, virtutea nu e un principiu, nici un dar al zeilor innascut ci produsul unei
anumite exigente pe care ne-o asumam și în funcție de care traim viata. Despre virtute
vorbeste în 13 dintre Dialogurile sale. Virtutea si-o asuma omul pentru a fi kalos și agatos.
Kalos – a avea caracter, nu frumos fizic.
Virtutea este acea performanta prin care omul este admirat de altii, cinstit în proprii
lui ochi. Virtutea este un bun dar nu ceea ce este bine prin excelenta. În primele dialoguri
Platon consideră ca virtutea este o calitate care trebuie realizată printr-un comportament
corespunzator, care nu poate fi predat ca retorica sau ca alta stiinta și care se invata de la un
maestru. Ea nu poate fi predata de un anumit profesor ci se invata prin exemplu, alaturi de o
persoana exersata intru ale virtutii. În acest fel Platon preia și afirma la alt nivel ceea ce a
invatat de la maestrul sau, Socrate.
In Legile sau Statul – Dialog la batranete – virtutea este obiectul unic al legislatiei unui
stat și aceasta a pornit de la faptul ca virtutea în viziunea lui, reprezintă ceea ce trebuie sa il
faca pe om o persoană venerabila în fata societatii. Este ceea ce trebuie sa il edifice pe om
asa cum legile unei cetati fac de asa maniera încât cetatea sa fie consolidata.
Platon ia în modelul sau antropologic, modelul cetatii. Descrie cetatea ca realitate
desavarsita și de aici porneste la intelegerea virtutii la nivel individual. Dupa platon, ca sa
functioneze în mod corect, o cetate trebuie sa faca de asa maniera încât cetățenii pe care ii
imparte platon în 3 categorii sa traiasca intr-o armonie exemplara.
1. Păzitorii/veghetorii asupra ceea ce se petrece în cetate – înțelepții.
2. Luptătorii/soldații
3. Producătorii de bunuri (agricultori, meșteșugari)

La rândul lui omul este împărțit de Platon în 3 părți:


Înțelepciunea – nivelul cel mai inalt, φρόνησις = puterea de judecată a sufletului. Ea
corespunde la nivel individual categoriilor de cetățeni care păzesc viata unei cetăți.
Corespunzătoare soldaților sau paznicilor care păzesc efectiv cetatea, la nivel antropologic,
este cumpătarea – σοφρόνησις (sofrosini) – cumpătarea dorintei de a trai incontinuu
placerea. Este virtutea prin care disciplinam mânia – θημος (thimos). Pentru categoria de
râvnitori de valori materiale – bărbăția – ανδρεια (andreia). Este așadar nevoie de o anumită

6
bărbăție. Toate acestea se supun intr-o ordine armonioasă înțelepciunii și toate se vor supune
dreptății.
În Legile – Platon vede virtutea ca sănătatea sufletului. Aceasta este viziunea lui Platon
transpusa la nivel antropologic. Intelegem că acesta este compus dintr-o parte rationala
(înțelepciunea) și o parte irationala (cumpătarea și barbatia) care reprezintă celelalte
preocupări. Din partea irationala face parte agresivitatea pe care fiecare om o are și pofta
(clasa meseriasilor). Omul va fi drept (corect) atunci cand partea rationala este conducatoarea
partii irationale. Omul este corect atunci cand pofta este reglementata de cumpatare iar
agresivitatea, de barbatie.
Multi dintre contemporani vad aici originea celor 4 virtuti cardinale. În fapt, Platon
vorbea intotdeauna la singular. Pentru el virtutea era una dar ce se desfășura în 4 dimensiuni,
ea urmarind desavarsirea sufletului. Virtutea reprezenta o cunoastere suficienta a binelui
adevarat încât un suflet atras de acest bine sa își poată supune în intregime trupul. Platon
este de acord ca bunul nume pe care il are și se osteneste cu o anumita persoana creaza starea
de bine, eudemonia, în ultimă instanta, placere. Dar placerea pura este cea în care nu este
amestecat niciun dram de durere. Aceasta placere, virtute, este o anumita idee, nu este un
fapt concret. Ea este identica cu binele teoretic, ideal, dar doar atat. Pentru omul virtuos al
lui Socrate raman destule situatii care marcheaza fericirea imediata și fericirea eshatologica a
omului.
Aristotel – și el este reprezentantul fidel al gândirii grecești că fericirea omului,
ευδαιμονια (eudemonia), este data de viata virtuoasa și ca idealul spre care tinde și trebuie
sa tinda omul, este desigur virtutea. Pentru Aristotel, virtutea este cea care il face pe om sa
exceleze în calitate de fiinta cugetatoare, prin excelenta, excelenta care fiind pusa în lucrare,
produce omului eudemonia. Omul este un zoon politicon conform lui Aristotel. El este alcatuit
din toate palierelee existentei. În el gasim ceea ce exista dar care nu are viata (elementele
chimice) gasim viata – cum au plantele, afectivitate cum au animalele, dar omul detine nous-
ul care dă omului ceea ce numim în om nivelul cerebral, cugetator. Ceea ce creaza omului
fericirea este activarea la cel mai inalt nivel a capacitatii lui cugetatoare cu tot ceea ce
presupune capacitatea lui spiritual-cugetatoare. Aceasta constituia, dupa Aristotel, binele și
fericirea omului și ceea ce aduce realmente omului fericirea.
Nu te poti desăvârși doar ramanand la niveluri inferioare de traire (mananci mult etc).
Omul trebuie sa utilizeze cu buna masura placerile și masura acestora. Asta presupune un

7
proces serios de cugetare. De ce nu avem parte de placere continua? R: pentru ca exercitarea
functiilor noastre specific umane nu se poate extinde fara oboseala – constatarea neplacerii
sau a lipsei placerii – chiar și în cazul celor mai bune placeri ale vietii.
Virtutile specific umane care il fac pe om sa fie fericit conform lui Aristotel sunt
activitățile sufletului conform cu virtutea. Eudemonia este un dar divin, dar virtutea –
capacitatea prin care omul exceleaza pentru a ajunge la eudemonie nu este un dar divin.
Virtutea este produsul capacitatii omului de a atinge darul divin al eudemoniei. Aristotel
numea virtute omeneasca nu exercitiile somatice ci exersarea inainte de toate ale sufletului,
a mintii, a puterii de judecata.
Ca și Platon, Aristotel spunea ca sufletul presupune 2 compartimente – o parte
irațională și una rațională. Partea irationala este dubla – facultatea vegetativa și facultatea
apetitiva (poftitoare) sau dorinta în sensul general al cuvantului. Partea irationala participa la
ratiune, la puterea de judecată specific umana în masura în care ea este docila, supusa puterii
de judecata. Partea rationala a sufletului este și ea dubla – o parte rațională în sine în mod
suveran și o parte ascultatoare de partea cugetatoare prin excelenta ca fata de un tata. După
aceasta distinctie, Aristotel imparte virtutea în 2 categorii mari: vorbeste despre virtuti
noetice și virtuti etice sau dianoetice (care inseamna putere de judecată). Puterea de
judecată – 2 niveluri – în sofronisis, adică sofia și puterea de judecată care este legată de
partea practica care este fronisis. Aristotel spre deosebire de Platon, era om de stiinta și a
aplicat mai mult practic ideile sale, nu te expedia în lumea ideilor ca Platon.
Virtutile noetice sau dianoetice sunt cele care includ înțelepciunea încât oamenii se
disting de animale exact prin aceste virtuti – nous, minte, o prezenta cu totul speciala în
alcătuirea omului. Virtuțile specifice sunt cele legate de această capacitate a omului încât
eudemonia consta în primul rand în actiunea mintii conform cu virtuțile noetice sau
dianoetice. Celealte virtuti – etice – se insusesc prin deprindere. O parte care tin de
capacitatea fiintei umane și o parte de om ca fiinta sociala. În egala masura persoana mai este
modelata și de sistemul de relatii pe care le cultiva în calitatea pe care o are în lume și de
cunoasterea faptului ca nu este singur, ca este chip al lui Dumnezeu (pr. Staniloae). Virtuțile
noetice se perfecționează prin exemplu iar cele etice devin habitusuri prin obisnuinta.
Din cele de mai sus se vede clar ca niciuna din virtuțile etice nu este inoculata în noi
din natura, dat fiind faptul ca nimic din ceea ce exista în mod natural nu poate fi schimbat
prin deprinderi decat în masura în care mintea nu mai functioneaza în parametrii ei. Noi ne-

8
am nascut cu aptitudinea de a primi aceste virtuti prin judecata și prin deprinderi. Din
înzestrarea noastra naturală aducem în noi facultațile pe care ulterior le punem în lucrare.
Virtuțile le dobandim dupa ce mai intai am depus o activitate, efort, asa cum vedem în cazul
artelor, mestesuguri, caci cele pe care trebuie sa le facem invatand sunt cele pe care trebuie
sa le inveti facandu-le – facand case devii arhitect – pentru acest motiv trebuie sa fim atenti
la calitatea actelor, faptelor noastre pe care le primim, deoarece se formeaza în mod diferit
și deprinderile noastre și nu este de mica importanță felul în care ne obisnuim din frageda
copilarie. Dimpotriva, are o foarte mare importanta chiar o importanta totala. În acest fel,
Aristotel spune ca orice alegere sau orice posedare de bunuri naturale care vor duce mintea
noastra la cea mai buna contemplare este cea mai buna și cel mai inalt criteriu. Tot ceea ce
impiedica de la contemplatie, theorie, fie din cauza unei lipse sau exces, este rau – „Etica
nicomahica” cartea 8 cu 3. Asa ajunge Aristotel sa considere virtutea drept calea de mijloc
intre 2 extreme. Este o cale de mijloc la care se ajunge prin exercitiu, și care se poate distinge
prin modul în care actionam în mod concret.
Pentru Platon, virtutea care subsuma cele 3 virtuți era dreptatea, și preluand ideea de
la Socrate și în mod concret se infaptuia în eupraxia, adică faptea cea buna. La fel pentru
Aristotel virtutea trebuie sa fie calea de mijloc intre exces și lipsa și care se concretizează în
modul în care acționăm conform naturii sau contra ei. Precum cantatul din chitară, bun sau
rau, arata cat de bun sau rau e chitaristul, asa și faptele bune. Prin urmare daca virtuțile tin
de fapte trebuie sa existe o mare grija în procesul de educare și de crestere morala. În această
privință libertatea de alegere joaca un rol foarte insemnat. Nu e libertate atat cat nu e marcata
de puterea de judecată și de un scop bine intentionat. Prin obisnuintele bune omul se va
elibera de automatismele bune sau rele care il insotesc toata viata. Pentru cultivarea
obiceiurilor bune omul are nevoie de o masura=calea de mijloc, recunoscută și de Platon dar
Aristotel o dezvolta. Virtutea dupa Aristotel, e calea de mijloc intre două rele dintre care una
se prezintă ca lipsa și alta ca exces – „Etica nicomahica” cartea 2 cu 6. Barbatia = calea de
mijloc intre sfiala și obraznicie. Scopul ei final, binele mai inalt, specific omului, puterea de
judecată, în functie de cea mai inalta, devine contemplatie.
Nousul, capacit omului de a gandi ceva uman, este ceva divin, ca specific intregului
efort omenesc de a fi om este capacitatea nousului, a mintii, iar cea mai inalta capacitate care
ii da omului eudemonie este capacitatea de a contempla. Astfel impinge etica în zona

9
teologiei, dar mai degraba în zona teologiei naturale. Pentru Aristotel, Dumnezeu dadea doar
primul impuls – cauza prima.
Epicur – 341 – 270 – se pare ca l-a cunoscut pe Aristotel. Dupa Epicur fericirea sta în
raportul preferintelor și a aversiunilor noastre la asigurării sanatatii trupului și a linistii
sufletesti. Scopul tuturor acțiunilor este sa fim eliberati de frica și dupa ce am atins acest țel,
s-a potolit furtuna sufletului. Atunci avem nevoie de placere, cand lipsim durerea din cauza
lipsei ei. Daca nu simtim lipsa, nu mai simtit durerea. Nu orice placere este de ales. Dintre
toate acestea, prima și cel mai mare și buna placere este înțelepciunea.
Epicur nu recomanda placerea simturilor ci placerea pe care o simtea o fiinta
omeneasca care nu avea în suflet frica, printr-o judecata sobra, prin cautarea motivelor
fiecarei alegeri, respingeri precum și prin alungarea acelor pareri, prin care cele mai mari
tulburari ar putea pune stapanire pe suflet. Prin „placerea e scopul vieții” nu intelegem
placerile viciosilor sau senzuale, ci prin placere intelegem absenta suferintei din corp și
tulburarii din suflet, nu succesiunea neintrerupta a placerilor senzuale, ci judecata sobra.
Primul și cel mai mare bun este înțelepciunea. Din ea izvorasc toate celelalte virtuti.
Stoicii au avut conribuții pentru intelegerea fericirii. Zenon – 335 – 264 – virtutea este
viata conforma cu natura, virtutea fiind scopul catre care ne conduce natura. Natura este
suficientă prin ea insasi sa asigure fericirea. Dupa Hrisip, ucenicul sau, natura noastra
individuală este o parte a intregului univers, de aceea virtutea este data de modul de viata,
conform cu natura noastra și cu intreaga ordine din univers – data de Logosul divin raspândit
în univers. Comportamentul nostru poate duce la virtute daca este conform cu natura despre
care stim ca este umpluta de logos – logos spermaticos. Virtutea merita sa fie aleasa pentru
ea insasi nu în virtutea a ceva. În mod concret virtutea este o dispunere armonioasa care pune
în armonie comportamentul meu cu natura, care natura se gaseste în armonie cu logosul
spermaticos. Stoicii au introdus în morala conceptul de obligatie. Va marca intreaga gandire
etica incepand cu nominalismul – sec XIV. Ob+lego a fi legat de cineva si reprezinta modul de
comportare în care ma gasesc constient, în relatie de dependenta cu cineva, relatie de
dependenta care imi da starea în care sunt, cine sunt. Numai în aceasta relație eu pot sa fiu
ceea ce sunt.
Seneca – virtutea este legata în mod inseparabil de modul în care gandim bine. El
introduce relatia stransa intre bine și adevar. Binele trebuie sa corespunda adevarului,
adevarul și aparenta de adevar nu sunt totuna, nu sunt același lucru. Verosimilul poate atrage

10
la sin iar bine adevarat este unit cu adevarul dat fiind faptul ca nu exista bine care sa nu fie și
adevarat. Virtutea este modul de cunoastere care exprima atragerea spre binele adevarat, nu
doar aparent. Virtutea este binele desavarsit prin care se implineste fericirea în viata. Și în
atingere cu virtutea și cu celelalte fapte devin bune. Virtutea este viata conform cu natura. El
constata ca sunt multe forme de comportament conform cu natura dar care sunt atat de
neinsemnate încât nu pot sa fie numite virtuti. Conformitatea cu natura poate da o anumita
calitate dar aceasta nu face o realitate sa fie cu adevarat buna.
Epictet moare în 158 d Hr. Era din Frigia, și a fost vandut sclav. Epictet are o gandire
foarte acceptabila de gandirea crestina. Despre el și Plotin Părintele Profesor crede ca au
cunoscut mesajul Evangheliei. În Hierapolis, era o comunitate crestina puternica. Pentru
Epictet virtutea va consta în capacit omului de a distinge intre ce este sfera lui proprie de
activitate și ceea ce este strain. În acest fel, omul nu va suferi și nici nu va suferi și nici nu va
putea fi atins de dusmani pentru ca dusmanii sau eventualul rau nu pot sa il atinga atata
vreme cat își vede doar sfera lui.
Citat: „dacă ai da sufletului tau această orientare sa nu cumva sa crezi insa ca poti
astepta toate fara munca incordata, ci chiar în sfera putintei tale vei observa ca fata de unele
se impune renuntarea iar fata de altele se impune amanarea. Fara acest grad alergand în
acest timp și dupa adevaratele bunuri ale vietii și dupa mariri și dupa avere se prea poate sa
nu ai parte nici de unele, nici de altele, dar este sigur ca vei pierde pe cele dintai și singurele
datatoare de libertate și de fericire. La toate greutpțile vietii tale cauta în tine puterea cu care
sa le poti tine piept. La ispita frumusetii tu ai infranarea, la greutățile muncii ai curajul, la
vorba rea ai rabdarea, și atunci cand ai ajuns la aceasta deprindere nimic nu mai poate sa
opuna rezistenta în fata ta”.
Pe aceasta linie ca toate depind de tine, Epictet spune: fixeaza-ti în minte o regula și
un ideal de putere carora sa te conformezi în mod riguros, atat atunci cand esti singur cat și
atunci cand te afli intre oameni. Deci, ceea ce faci în intimitatea ta, trebuie sa faci și în exterior.
Deci, sunt toate în puterea ta dar capacitatea ta de a orienta virtutos trebuie sa îți
asume o regulă fundamentala dar și un ideal cu putere și în funcție de acestea tu te vei
comporta în limetele naturii
Deci primul pas presupune sa iti cunosti zona ta de activitate. Ca sa ajungi la virtute,
presupune un efort deosebit.

11
Un alt reprezentant de seama al stoicismului: Marcus Aureliu. Din familie de oameni
foarte bogati. Nascut în 121 d.Hr.. Profesori din intregul imperiu, va fi infiat de împărat. Se va
casatori cu fata lui, va ajunge imparat în 161. Desi a avut multi dascali a fost atras de curentul
stoic. Cartea sa – Solilocviile – catre sine insusi a fost tradusa.
„Dimineata zi asa, voi da de oameni rai etc, dar ei sunt asa pentru ca nu stiu nici binele
nici raul, dar trebuie sa ma gandesc ca sunt de aceeasi fiinta cu mine. Toti suntem spre
colaborarea cu unul și altul. Ceas de ceas indeplineste-ti cu taria datoria. Traieste conform
naturii apoi rupe-te de lumea asta ca și cum ai fi o maslina care cade cum s-a copt. Cine nu
are un ideal nestramutat în viata nu poate avea unitate. Mai trebuie vazut despre ce ideal e
vorba. Trebuie sa alegi numai pe acelea care se raporteaza la binele real. Legand pe toti prin
intermediul unei simpatii interne, nevazute. ”
Plotin – 205-270 d.Hr. A avut profesor, ca Origen, pe Amonius Sacas care este
intemeietorul neoplatonismului. Pentru el virtutea se concentreaza în contemplatie. Pentru
Aristotel, în ultima instanta, virtutea inseamna contemplatia. Pentru contemplatie, este
nevoie de o purificare continua și de o unificare launtrica a omului, de o concentrare teribila
a facultății spiritului uman. Acest proces de purificare continua, inseamna sa duci o viata
virtuoasă. Virtutea cotidiana se naste din contemplatie și conduce din nou la contemplatie.
Plotin nu a scris nimic, dar cursurile lui au fost publicate în Eneade – 6, grupate cate 2. Virtutea
nu se poate naste decat daca sufletul a avut, macar în parte, parte de intrezarirea starii divine.
Deci primul pas este un dar divin. Este o traire personală, a trairii cu divinitatea. Mai intai sunt
virtuțile sociale, prudenta, dreptatea, care domolesc patimile și reglementeaza relatiile cu
semenii. Deasupra acestora sunt virtutile edificatoare. Prin acestea sufletul, în loc sa cada la
invoiala cu trupul, cum face prin virtuțile sociale, se desprinde complet de trup și își indreapta
intreaga atentie spre Dumneeu. Aceste 2 categorii de virtuți sunt de fapt 2 aspecte ale vietii
virtuoase care de fapt sunt nedespartite, una de alta. Efortul moral, nu este o infruntare cu
raul, cu patimile, ci mai degraba, este o fuga victorioasa. Deci, Plotin propune mai degraba o
fuga decat o lupta cu patimile. Deci, nu trebuie sa te iei la lupta eroic cu patimile ci sa le eviti
victorios.
Modul în care Plotin intelege virtutea, il apropie de crestinism desi nu a marturisit
niciodata acest lucru. Pentru el virtutea consta în contemplatie dar pentru el consta în
însingurare. Apare intrebarea, poti fi fericit de unul singur? Am spune noi ca nu. Oricat de
intensa ar fi contemplatia aceasta nu ar putea fi o stare continua, ba mai mult, bucuria

12
contemplatiei este interupta de moarte. Toate perfrmantele vietii virtuoase, recomandate de
sistemele de gandire antice, sunt intrerupte de suferinta și de moarte. Toate sistemele antice
propuneau drept scop eudemoia – stare de bine, legate de existenta binelui, la randul lui,
acest bine fiind inteles în functie de cum era gandita eudemnia insasi.
Trebuie retinut ca niciunul dintre aceste sisteme, admirabile prin ce propuneau, nu
au putut sa ofere omului realmente fericirea, deoarece orice forma de prosperitate, sau
fericire, în limita naturalului, este anulata de moarte.
Platon recomanda refugiul în lumea ideilor, ori omul nu este idee. Aristotel nu
concepea eudemonia separata de nous-minte, care era considerata de om ceva divin. Impinge
filozofia morala pana în zona teologiei naturale, dar teologia lui nu ii procupa omului fericirea
efectiva. Viata mintii, oricat de divina ar fi, aceasta minte nu este viata omului concret, asa
cum nici psihe nu era viața omului concret. Oricat de nemuritor ar fi conceput Platon psiheul
și oricat de nemuritor ar fi conceput Aristotel nousul, ele – psihe și nous, nu reprezintă binele
ca atare. Binele, ca criteriu al moralității, în toate sistemele antice este o realitate determinată
de ceea ce este placut sau neplacut. Exceptie – stoicii.
Moartea face imposibilă fericirea și binele, în interiorul sistemelor morale antice, ca și
în interiorul oricarei vieti morale strict naturale.

Evaluarea moralității antice

Filozofia antica s-a oprit deci, în fata mortii. Hristos rezolva taina de nedezlegat a
mortii – exista viata și dincolo. Deci morala creștină are un cuvant de spus. Morala creștină
are un caracter supranatural. Pentru antic, idealul era sa stii cum sa mori. Pentru crestini
idealul este cum sa traiesti în eternitate, cum sa accedem la comuniunea sfintilor impreuna
cu Dumnezeu. Din Revelatia supranaturala invatam ce este binele și ce este raul și cum sa
infaptuim binele. Norma suprema de convietuire a crestinului nu va fi asadar cea care
urmareste exclusiv eudemonia ci cea care urmareste implinirea persoanei umane în iubirea
dupa modelul lui Hristos și intariti prin ceea ce Hristos le-a oferit și le ofera în biserica. Iubirea
nu este numai pentru prieteni și ci mai ales pentru dusmani. Nu numai ca afectivitate ci și ca
stare lucida. Il plaseaza pe crestin nu atat într-un nou sistem etic ci intr-o noua ontologie
facandu-l participant la noua forma de existenta inceputa de Fiul lui Dumnezeu facut Om

13
adevarat, care s-a nascut, a murit și inviat și care prin pogorarea Duhului Sfant îți actualizeaza
puterea. Noutatea moralei crestine nu este nici la nivel comparativ cu celelalte sisteme, nici
sociologic etc, ci la nivel ontologic, în sensul în care spune Sf. Pavel în Efeseni, intrucat am fost
ziditi în Hristos. În tot demersul sau spre desavarsire crestinul porneste de omul cel nou,
Hristos, și ajunge din nou la Hristos, eu sunt alfa și omega.
De aceea, morala crestină nu apare ca un nou sistem moral langa sau printre celelalte
sisteme ci ea propune omul cel nou în Hristos care este chemat sa se inaoiasca sa traiaca în
Hristos, cu ceea ce Hristos ofera în mod efectiv. Omul cel nou, zidit în Hristos, îți elibereaza
viata în Hristos, pe adevarul care nu se identifica cu cunoasterea teoretică ci cu viata insasi.
Cunoasterea adevărului și a Tainei acestei vieti nu se realizează exclusiv prin puterea de
judecată. Puterea de judecată este supusa stricăciunii și mortii iar cunoașterea pe care mintea
omeneasca o ofera, asa zis naturală, nu ne da garantia scaparii de stricaciune și de moarte.
Cunoasterea în limitele naturalului, nu poate oferi fericirea, pentru ca nu duce dincolo de
fericire și de moarte. Principille în funcție de care noi devenim virtuosi, se afla în aceasta
revelatie, și aceste princiii care sunt și puteri ne ofera capacitatea sa particip ???.....
cunoasterea din revelatia lui Dumnezeu ne arata pe omul cel impacat, unit și unitar și de
nedespartit care traieste dupa voia lui Dumnezeu. Ceea ce omul ca fiinta stricacioasa nu poate
realiza, ofera Dumnezeu prin harul sau, iar calea spre desavarsirea persoanei umane, ramane
Hristos insusi. Nu pentru faptul ca ar reprezenta, un principiu sau ca s-ar transforma în
principiu etic ci pentru ca este capul, inceputul noii ontologii. Iar Sf. Pavel avea sa spuna în
acest sens ca pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatal. În Hristos se arata firea autentica a
omului, adica ceea ce el trebuie sa fie. Ca omul sa traiasca virtuos și sa ajungă la adevărata
fericire, trebuie sa se asemene cu Hristos ca sa devina una cu el, sa devina dumnezeu în el,
dat find faptul ca nu poate exista fire omeneasca desavarsita decat în unire cu Dumnezeu.
Aceasta unire s-a realizat o data în Hristos și se va realiza la nivelul fiintei umane care intra
intr-o relație ontologica cu firea umana asumata de Fiul lui Dumnezeu, și care ni se ofera de
fiecare data în biserică în Trupul și Sângele euharistic al lui Hristos. Morala creștină nu trebuie
vazuta ca un sistem etic, de reguli ci în aceasta perspectiva (de mai sus).
Daca moartea pune capat oricarei placeri naturale și oricarei fericiri, Hristos este
inceputul noii ontologii pentru ca el este cel care a biruit moartea, și a deschis calea dincolo
de moarte tuturor celor care intra în relație reala cu el. Cunoasterea acestei noi realitati nu
este rodul functiei dianoetice, cugetatoare, dupa cum improprierea fericirii nu va conta în

14
dreapta masura dintre extreme ci în noua ontologie teandrica în Hristos, posbila în biserică și
cu ajutorul Harului. Omul care crede în tot ceea ce reprezintă Hristos, prezinta și un mod de
viata care poate fi constatat și descris. Acest etos este expresia sacramentala, și nu expreisa
unei societăți fara Dumnezeu care ofera numai informații expozitive despre Dumenzeu, fara
ca acest Dumnezeu sa se implice dinamic și existential în procesul de cunoastere a lui
Dumnezeu de catre om.
Credinta și botezul asigură intrarea în noua ontologie iar mijlocul pentru ramanerea în
aceasta existenta este viata sacramentala a bisericii. Botezul este Taina mortii și Învierii cu
Hristos și premisa vietii și mortii pentru Hristos. În acelasi timp, Botezul și Euharistia indeamna
pe om sa iasa din autosuficienta sa și il indeamna sa intre în comuniunea cu Hristos, în
comuniunea sfintilor. Iubirea ca facultate naturală a spiritului va capata noi capacitati încât sa
il integreze pe om în ambianta celor care se iubesc lucid, în viata celor pentru care iubirea nu
este ceva afectiv, ci viata care are drept model pe Hristos care din preaplinul vietii sale s-a
jertfit pentru cei care aveau nevoie de o asemenea actiune ca sa îți schimbe viata. Sf. Vasile
cel Mare – Regulile mari – iubirea este acel logos spermaticos de care vorbeau stoicii.

Virtutea în spațiul crestin

Nu putem sa nu avem în vedere, inainte de toate, arhiva crestinismului care este


Vechiul Testament. În tradiția ebraică, nu avem reprezentanti de talia celor care am vorbit
orele trecute. Evreii nu au avut o elaborare filosofica în ceea ce priveste virtutea, asa cum au
avut-o popoarele vecine lor. Evreii au fost un popor privilegiat. Au avut Tora, au avut Revelatia
supranaturală careia iau dat crezare și pe care au cuprins-o în tot ceea ce inseamna etosul
social al poporului evreu. Ei nu au fost pusi în situatia sa caute fundamentele moralitatii. Au
avut oameni intelepti dar din operele lor avem doar cateva fragmente în Pentateuh, mai târziu
în Mișna și Talmud. Dar nu își puneau probleme de ordin metafizic. Toate astea pentru ca au
dat crezare lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era un punct de referinta, ci intervenea constant în
viata poporului.
Dincolo de faptul ca nu avem fundamentari rationale, poporul evreu a reprezentat în
istoria antică un punct de referință – singurul popor care a vorbit de pacat, de unde și opusul
pacatului, virtutea care era starea de fapt a omului în relație cu Yahve, în ascultarea poruncilor

15
Lui. Viata virtuasă tine de tendinta fireasca a omului sau de vocatia acestuia de a fi mereu
ceea ce este la un moment dat. Se realizează prin disciplina, educație. Din punctul nostru de
vedere viata virtuoasa face parte din procesul de asemanare a omului cu Dumnezeu.
Omul a fost creat dupa Chipul și spre asemanare cu modelul Sau.
Omiosis susbstantiv de declinarea 3 sigmatică.
Aceasta ne face sa înțelegem că virtutea din punctul nostru de vedere, nu este doar o
calitate prin care omul exceleaza în anumite imrejurari, ci o anumita stare de fapt, sufleteasca
și trupeasca, dar nu stare pe loc (gr. = stasis, stasios, tot declinarea a III-a sigmatica, aceste
substantive indica un dinamism). Sf. Pavel – „cel caruia i se pare ca sta sa ia aminta sa nu
cada”. Deci virtutea este o stare, o dispozitie statornica, Aristotel=exis, latinii au tradus cu
habitus. Deci virtutea este o stare dinamica, dispozitie în fapt a binelui moral, (semnalat prin
dispozitii, randuieli, sfaturi), bine infaptuit și în timp ce este infaptuit, ii da omului garantia ca
se afla în relatie și comuniune cu binele ontologic, cu Dumnezeu, și se afla pe calea accederii
la binele eshatologic = fericirea în Împărăția lui Dumnezeu. Deci virtutea e o stare de spirit, o
dispozitie statornica, nu ocazionala, de infaptuire a binelui moral, care infaptuit fiind ne da
sentimentul ca suntem în comuniune cu binele ontologic și pe calea accederii la binele moral.
Sa nu intelegem maniheic lucrurile, ca noi de nevoim aici în sensul acceptarii unor
privatiuni, în sensul anumitor cai care nu ne dau satisfactii în speranta ca Dumnezeu la final
ne va da fericirea. Acestia traiesc bucuria unei depline existențe în insasi faptul infaptuirii
virtutii. Deci virtutea este exis=habitus, o dispozitie, sau uneori o predispozitie, dar nu orice
predispozitie dau dispoziție este virtute. Dispozitia este capacitatea de a actiona bine. Nu
putem spune ca aceasta capacitate este bine în ea insasi. Un savant poate sa își foloseasca
cunostintele dobândite în săvârșirea binelui dar și a raului. În cazul virtuții aceasta este
capacitatea statornica de a face binele. Nu doar de a opta pentru bine. Virtuos nu este cel
care are capacitea binelui în sensul general al cuvântului ci cel care si-a dat seama ca viata lui
fireasca consta în infaptuirea binelui, cel cuprins în cele mai intime structuri ale personalitații
sale, activitățile sale, cuvintele sale, gandurile sale, trebuie sa conduca spre bine.
Virtutea nu se gaseste prin urmare nici în dispoziții, nici în predispoziții innascute.
Acestea sunt simple inclinari care în ele insele nu au nicio semnificatie morala. Ceea ce le da
semnificație morala este direcția pe care le-o imprimam ulterior. Virtutea se intalneste cu
dispoziția spre infaptuirea binelui la un anumit nivel pe care l-am dobandit și care confirma
faptul ca omul se gaseste într-un proces de autodesavarsire și autodepașire, ori această

16
desavarsire nu este produsul capacitatii naturale ale omului ci rezultatul cooperarii dintre
facultatile naturale ale omului și harul divin sau mai precis acesta este rezultatul eforturilor
personale mereu asistate, stimulate, intarite de puterea Harului lui Dumnezeu. Aceasta ne
face sa intelegem ca din punct de vedere crestin, virtutea este o dispoziție statornica dar și
putere, sau ea da putere sau virtutea este chipul moral al desavarsirii și al sfinteniei. Nu putem
spune sa suntem desăvârșiți fara sa confirmam prin fapte. În această lume omul virtuos are o
putere care depinde de educatia primita, mediul favorabil sau defavorabil. Crestinul în calitate
de fiu inviat în Fiul F.A. 17,28, nu doar se ingrijejte sa fie virtuos, ci se sarguieste în virtute și
intru virtute în interiorul noii ontologii în care a fost integrat, în moartea și Învierea lui Hristos.
Se sarguiește în virtute adinca, in faptul ca atare al comportamentul virtuos. Ne da și
o orientare în ceea ce este binele real.
!! În limba română există o diferență între „în” și „întru”. În redarea lui en din gr. cu
dativ sau lat. in cu dativul. Întru = eis cu dativul = este și o nevointa spre, spre o mai adanca
jubilare de faptul ca tăim intru bine, iar binele moral în care traim ne da garantia sa traim în
comuniunea cu binele eshatologic, ontologic.
Cu asemena viziune care îți are incep în VT nu se potrivea intru totul cu areti, arete
sau virtutis din lumea în care creștinismul era propovaduit. De aceea, în NT autorii nu au
folosit prea mult termenul arete, virtute. Îl gasim numai de 4 ori. Aghiografii NT nu folosesc
acest termen. Mai intai la 2 Petru 2,9 și 1 Petru 1,3 unde Sf. Petru foloseste acest termen
desemnand prin el desarvasirea dumnezeiasca. În Filipeni 1,8 și 1 Petru 1,5 unde inseamna o
putere sau o anumita insusire a omului. NT foloseste conceptul de dreptate = dikaiossuni de
la dikaiosis și de 2 ori este folosist dikeos, dikeosis. Dikaiosini = totalitatea celor care fac pe
cineva sa fie drept sau virtuos. Dikeosis este procesul prin care cineva se indrepteaza, devine
virtuos, este susbstantiv de Decilnarea a III-a sigmatica (deci arata dinamism).
Notiuni și expresii = credința lucratoare prin iubire Galateni 5,6, bunacuviinta 1
Timotei, sfintire=Romani 6,19 și 22, 1 Tesaloniceni 4, 3-4, sfintenie Romani 1,4, 2 Corinteni
7,1, 1 Tesaloniceni 3,13, inima curata Matei 5,8, 1 Timotei 2,5, 1 Petru 22. Cugetul duhului
Romani 8,6 sau a umbla în duhul, Galateni 5,16, și Romani 8,1 sau intariti în duhul sau în omul
dinauntru Efeseni 3,16. Mai sunt și alte formulari - nazuinta spre fapte bune Romani 2,7.
Scot în evidenta aspectele exterioare ale virtuții care sunt mai adanci decat virtuțile în
cadrul unui proces de educatie fara ca aceste formulari, notiuni sa excludă educația pentru
virtuți. Expresiile acestea scot în evidenta ca la baza virtuții cunoscuta ca atare, se afla un fapt

17
duhovnicesc sau nivelul duhovnicesc este dinamic, este un impuls pentru viata virtuoasa
exterioara pe care NT nu o neglijeaza ci o scoate în evidenta și chiar Apostolul ii provoaca pe
cei care vor sa fie virtuoși sa confirme în modul exterior în care stiu sa se comporte, deci cel
mai profund stimulent al vietii virtuoase sunt de ordin duhovnicesc. Ele nu exclud functiunii
spiritului uman - cugetarea, și se concretizeaza în forme exterioare desemnate în NT prin paza
poruncilor lui Dumnezeu (1 Corinteni 7,19), purtare cu cinste, comportament curat (1 Petru
3,2), comportament bun în Hristos (1 Petru 2,16).
În viziunea Mantuitorului Hristos și în viziunea Apostolilor, virtutea se realizează nu
atunci cand viata rationala este cea care reglementează comportamentul ci viata
duhovniceasca preia conducerea efortului omului de autodepasire, efort care trebuie sa fie
identic cu procesul de sfintire. În virtutea inteleasa în acest fel va prevala viata duhovniceasca
sau experientele duhovnicesti asupra naturii sensibile a omului, Efeseni 3,16, ducand la ceea
ce Hristos spunea odihna sufletului (Matei 11, 28-30). Hristos foloseste aici psyche tradus cu
suflet dar în traducere variaza cu viata. Pr. Prof. opteaza pentru viata. Adica vom gasi odihna
vietilor noastre care uneori sunt epuizate pentru a fi și pentru a avea. Esentialul este aceasta
viata duhovniceasca, viata care il stimuleaza în interiorul lui, în care omul este aranajat foarte
complex sa infaptuiasca binele. În alte locuri, virtutea este prezentă ca lupta statornica pentru
biruinta binelui la Matei, Galateni 5,24, Efeseni 6,10. În aceasta lupta, modelul moral ramane
Hristos Mantuitorul care prin Duhul Sau cel Sfant, da omului și puterea și capacitatea sa fie
virtuos. Iata de ce Sfinții Părinți au inteles ca virtutea nu poate fi o simpla performanta
omeneasca iar Sf. Augustin considera ca nu reprezinta vicii stralucitoare.
Acumulare de fapte bune fara constiinta ca ele sunt profund motivate de nivelul
duhovnicesc al vietii umane, baza și impulsul nostru spre infaptuirea binelui, faptele noastre
bune pot fi o falsa parada de fapte bune care de fapt pot sa nu ne afecteze la nivel ontologic
și sunt dovada unei intelegeri sociale a existentei noastre.
Romano-catolicii vorbesc de virtuți naturale și virtuți supranaturale. Virtuțile
naturale reprezintă efort al omului la nivelul strict al existenței sale în interiorul naturii
actuale de a infaptui binele moral. Acest virtuți naturale se deosebesc prin mobilul lor sau
ceea ce il pun în miscare, sa acționeze bine, se deosebește prin finalitatea lor în sensul ca nu
sunt decat fapte obisnuite, tin de modul nostru de a vietui în lume. Contemporanii invata ca
e nevoie de relaționare pentru a fi oameni unii cu altii. Dar nu ne multumeste acest lucru. Nu
este numai model ci are și puterea sa intervina în viata omului credincios, condiție favorabilă

18
ca omul sa poate deveni virtuos adica sa se asemene modelului și în felul acesta cum spune
Sf. Petru, sa participe la dumnezeiasca fire. Hristos este cel care il insoteste și il ajuta pe om
în toate eforturile sale spre virtute, fie ca sunt de ordin natural sau de ceea ce numim vointa,
de modul în care actionam.
Virtutea din punct de vedere crestin este marcată de tot ceea ce reprezintă Hristos în
calitate de Fiu al lui Dumnezeu facut Om și Mântuitor al lumii, deci nu raportat la finalitatea
de Învățător a lui Iisus ci raportat la Iisus Dumnezeu intrupat om pentru mantuirea lumii. El
este Vița, noi suntem mladitele iar calitatea de a fi virtuos vine din adancul din noi, mai
prezent decat suntem noi insine. Virtutea este marcata de tot ceea ce inseamna comuniunea
cu Dumnezeu traita în Biserica.
Nu este o problema de ordin social sau rational. Pe noi ne intereseaza ceva mai mult,
în ce masura afecteaza omul, ca om chemat sa trăiasca în eternitate. Virtutea nu e o simpla
dispoziție spre bine, cu atat mai putin intentia de a face binele, nici abilitatea și usurinta de a
săvârși binele ci fara sa le excluda pe acestea este rodul comuniunii cu Dumnezeu și cu
semenii. Este actiunea statornica de a faptui binele și de statornicie intru bine, asa cum l-a
descoperit Dumnezeu ca Împaratie a lui Dumnezeu. În acest sens virtutea devine o forta,
putere, care ne indeamna sa săvârșim binele moral, calauziti de Poruncile lui Dumnezeu. Ea
devine participare efectiva la bine, deci este și impartasire de bine. Implinind poruncile omul
se pune în comuniune cu Dumnezeu, binele suprem, avansand continuu în și spre Împaratia
lui Dumnezeu dar totodata, accesand, deschizand accesibilitatea în noi a lucrarii lui
Dumnezeu, facandu-ne din ce în ce mai capabili de a face accesibil în noi virtutea. Din punct
de vedere crestin virtutea presupune efortul omenesc dar și harul lui Dumnezeu, în
colaborare statornica cu harul lui Dumnezeu. Este efortul omului de împropriere din ce în ce
mai mult a harului și a efectelor rascumpărării omului în Hristos prin tot ceea ce se ofera în
Sfânta Biserică și de către Sfânta Biserică. Pentru împroprierea roadelor mantuirii este nevoie
ca viata creștină sa fie calauzita de principii morale, de porunci, de un intreg proces de gandire
sanatoasa, iluminata de Revelația lui Dumnezeu și fertilizata de harul lui Dumnezeu.
Definiție: virtutea reprezintă urmarea, consecinta logica a conformării neîntrerupte a
voii omului cu Voia lui Dumnezeu, exprimata în Poruncile dumenzeiesti. Sau virtutea
reprezintă activitatea continua și statornica a persoanei umana de împropriere a Harului lui
Dumnezeu și de crestere în comuniunea cu Dumnezeu, prin implinirea voii Sale, preamarind
pe Dumnezeu și asigurandu-si fericirea. Sau virtutea din punct de vedere crestin este

19
activitatea constanta, constienta și libera a omului în vederea infaptuirii binelui moral, din
iubire fata de Cel care în Revelatia Sa ne-a lasat criteriile care ne dau siguranta infaptuirii
acestui vid sau care în Revelația Sa, în legea morala, ne ofera caile de infaptuire a acestui vid.
Un sir intreg de performanete care confirmă faptul ca gandim într-un anumit fel, ca iubim
poruncile dar fara sa iubim pe cel care le-a dat, nu poate constitui și un sir de virtuti. Deci
iubirea este o stare de fapt a omului care are la baza un prim nivel duhovnicesc care
stimulează un anumit stil de comportare dar care trebuie sa fie motivata de iubirea pe care
tu o ai pentru cel pe care il recunosti ca fiind binele ontologic.
Virtutea este o putere de care se invedniceste omul în comuniune cu Dumnezeu prin
împlinirea Voii Acestuia. Ea presupune anumite exigente. Înainte de toate virtutea presupune
o credință vie în existența unui bine ontologic, și în eficienta implinirii binelui moral. Daca
presupune credință, presupune starea de spirit pe care o avem dand crezare cuiva. Presupune
o relatie interpersonala, nu doar faptuirea unui bine care nu are fundament, perspectiva sau
doar o eficienta de moment. Virtutea presupune informație și educație în vederea deprinderii
cu viata virtuoasă. Deprinderea morala are un rol foarte insemnat în ceea ce insemana viata
virtuoasă deoarece dă garantia că subiectul uman va actiona în imprejurari similare,
totdeauna la fel. Deprinderile bune vor dar creștinilor posibilitatea sa implineasca usor
exigelentele legii morale. Deprinderea nu este insa sufiecienta daca ramane o forma de
manifestare formala, exterioara, fara egalarea, insotirea ei de o dispozitie interioara, în
vederea implinirii binelui moral. Pot fi deprinse din educație sau determinate de contextul
social în care traim, sau ca o consecinta a unei emotii puternice, insa o asemenea fapta nu va
fi virtuoasă daca nu va fi expresia unei dispoziții interioare participative la nevoia aproapelui.
Va putea fi biciul stralucitor dar niciodata virtuos – Sf. Augustin.
Nu vor fi virtuoși daca nu sunt expreia iubirii efective pentu Cel care iti cere sa fii
virtuos. Virtutea este rodul comuniunii al unora cu ceilalti și al tuturor oamenilor și tuturor în
parte cu Dumnezeu. Dacă ea nu realizează această comuniune, nu am facut nimic.
In al treilea rand virtutea presupune relația cu Dumnezeu. El are un rol foarte
important în viata virtuoasă a omului pentru ca se ofera El Însuși în viata virtuosului, prin harul
Său. Deci Harul lui Dumnezeu il primim pe masura ce prin modul nostru de a fi a actiona, ne
deschidem prezentei Sale. Toate eforturile gandirii și ale libertății noastre sunt căi de acces
ale Harului în noi, har care va face ca la un moment dat sa avem mintea lui Hristos 1 Corinteni
8,14 și simtirea lui Hristos încât Dumnezeu sa fie cel care lucreaza în voi și sa voiti și sa savarsiti

20
dupa a lui bunavointa Filipeni 2, 13. Sf. Ioan Gură de Aur, vointa cea buna, nu este suficienta
daca nu va primi putere de sus și nu va primi aceasta putere daca nu se va indrepta cu vremea
– Omilii la Matei.
Harul lui Dumnezeu nu se confunda cu bunadispozitie sau predispoziția spre bine care
pot fi un dar dar să nu fie un har. Nu se confunda nici cu inspiratia artistica care poate fi
considerată un fenomen natural, ci este acea energie dumnezeiasca care ne patrunde și ne
influențează pe diferite căi. O fapta morala este și virtutea atunci cand provine dintr-o
sensibilitate speciala fata de Dumnezeu cel personal și cand avem simtamantul profund ca
prin ea participam la universul de Taina a lui Dumnezeu.
In al 4-lea rand – virtutea nu e simpla implinire a datoriilor, a obligatiilor. Datoria sau
oblligatia este un minimum moral. În ea minimul moral se concentrează pe un anumit punct.
Virtutea depaseste acest minimum necesar fundamental tocmai pe starea de spirit
permanenta, recunoscută de fiecare persoană în parte ca mod firesc de comportare. Prin
viata virtuoasa prin care harul lui Dumnezeu este fundamental, omul se reaseaza în
normalitate unde inclinarea statornica spre bine este insotita de priceperea de infaptuire
acestui bine. Reasezarea în stadiul de normalitate presupune schimbarea a ceea ce intelegem
prin concepția de natural sau firesc, în sensul adecvarii intregii noastre firi la cele necesare
pentru accesul la Împărăția lui Dumnezeu sau metaforic vorbind, pentru imbracarea hainei de
nunta la ospatul imparatului
În al 5-lea rând, virtutea nu este numai interiora, contemplatie, nici numai exterioara,
produsul social al comportamentului nostru, intelepciune teoretica, nici numai intelepciune
practica ci actiunea de realizare a intentiilor bune, a trairilor noastre intime curate, prin
implinirea exigentelor legii morale recunoscuta ca expresie a voii lui Dumnezeu. Nu este nici
apatia stoica, nici activism social ci puterea care ne face sa înfaptuim cu placere binele. Pentru
acest motiv virtutea este efortul statornic de infaptuire a aceea ce ne da acces la binele moral,
dar este și jubilare de a ne impartasi prin har, în mod treptat de acest bine.
În al 6-lea rând, virtutea tine de specificul vietii umane ca viata traita puternic, cu
putere. Virtutea este ceea ce il afirma pe om cu putere. Virtutea este starea de fapt a omului
care vrea sa traiasca eroic.
In limba română de la vis,vid =putere = de care omul se invredniceste prin faptuirea
cea buna, prin Harul lui Dumnezeu, și prin exersarea capacității sale naturale. Cum Dumnezeu
este atotputernic el a fost gandit de crestini drept detinatorul prin excelenta al virtuților.

21
Creștinii își împropriaza aceasta putere participand la Cel Puternic, împărtășindu-se de Cel
Atotputernic.
Vorbim despre despre virtuți ca despre ceva unic. Se prezintă în diverse forme, grade,
dupa cum omul a ales calea de implinire a poruncilor, conformandu-si viata exigentelor divine.
Pentru crestin, Mântuitorul Hristos nu este numai un simplu ideal, Învățătorul, nu este numai
modelul, nu este numa un punct de referință spre care omul se osteneste sa ajunga. Creștinul
are constiinta ca Hristos traieste aievea în el prin Har. Prin Har, viata lui Hristos coboara în
natura umana și o activeaza, o stimuleaza sa actioneze voluntar, nu automat, în direcția
propriei fericiri. Natura umana este restaurata dar și într-un proces de restaurare prin Harul
lui Dumnezeu, nu putem nega existenta unei lupte intre omul vechi și omul cel nou renascut
în Hristos, intre tendintele pacatului și ale fapturii înnoite prin Sf. Botez. Avem credința ca
creștinul nu este singur, continuu intarit prin Harul Duhului Sfânt, întărire posibila cu o singură
condiție, sa fie sensibil la lucrarea aceasta harică, printr-un mod de viata care sa il face demn
de acest Har. Pentru noi Hristos este modelul vietii virtuoase, este și punctul terminus al
devenirii noastre vituoase. Este puterea noastra care ni se ofera prin Harul Duhului Sfânt. În
acest sens ne sunt modele sfintii.
Putem afirma 2 lucruri cu privire la izvoarele virtuților crestine
1. Harul dumnezeiesc, bunavointa lui Dumnezeu care ne confera harul sau. Fara Har
nicio virtute nu e posibilă, pentru ca fara har nu putem participa la Dumnezeu,
adica la adevărata virtute, caci toata darea cea buna și tot darul..... Ep. Sf. Iacov,
Sf. Pavel 2 Corinteni 3,5!!!!
2. Straduinta și lucrarea personală a fiecarui om în libertate și cu constiinta a ceea ce
el este. În Sfânta Scriptură mai ales în NT avem multe dovezi că omul nu este
virtuos doar prin lucrarea Harului – intrati pe usa cea stramta sau vedeti sa nu
raspundă cineva răul cu rău 1 Tesaloniceni 5,15, 1 Timotei 6,11. Ca să primim Harul
avem nevoie de credinta.
3. Mediul eclezial și social în care trăim. Pr. Staniloae, omul în calitate de persoană
este produsul darului lui Dumnezeu, al străduinței sale și al mediului în care acesta
traieste, deci virtutea are o motivatie, sau poate sa gaseasca izvorul, sau anumite
calități ale faptelor, în mediul în care traim. Virtutea se fundamentează pe harul
dumnezeiesc și pe firea omului, într-un context dat 2 Petru 2,9 „Har voua pentru
aceasta primind toata credinta, la virtutea cunoasterea, la cunoastere fapta”.

22
Deci fapta virtuoasă este o serie de comportari care se succed confirmand în acest fel
ca suntem niste oameni care confirma apartenenta la Dumnezeu. Sf. Părinți = virtutea creștină
nu se confunda cu modalitatea; a fost intelesa în lumea antica dar nu neaga eforturile pe care
le-au depus oamenii înainte de crestinism, dar ii pun în constientizarea ca fara Dumnezeu nu
putem face nimic.

In biserica romano-catolica, capacitatea omului de a trai în Hristos este inversata. Pe


primul loc este ratiunea nu Harul, care constituie eficacitatea unei vieti virtuoase și care se
exercita asupra capacității vointei de a pune în practică drept meritorii sa fie traite de om. ???
Noi mergem pe principiul ca orice inceput il pune Hristos. Daca dupa Sfinții Părinți,
Dumnezeu este adevărata putere, noi nu putem fi virtuoși fara Dumnezeu. Occidentul
vorbește de o serie de virtuți infuzate în om. Noi nu am receptat acest termen pentru ca lasa
sa inteleaga ca lucrarea lui Dumnezeu ar fi irezistibilă și ca persoana umana nu poate interveni
atunci cand Dumnezeu hotărăște să infuzeze virtutea în fiinta umana. Dumnezeu îți arata în
mod voit puterile sale, energiile ale creatoare iar acest lucru se repeta în om, dar suntem și
chipuri vii a lui Dumnezeu care reflectam în noi, la nivel creat, ceea ce Dumnezeu are la nivel
necreat.
Sf. Grigorie de Nissa – reglemantarea cea mai autentica a chipului lui Dumnezeu în om
consta în capacitatea lui de a fi liber. Chipul lui Dumnezeu, consta în capacitatea de a fi
persoana. Daca a-m gandi ca Dumnezeu infuzeaza în om energiile care vin tot timpul din afara,
factorul persoana ar fi într-un fel foarte redus.
Exista insa la nivel uman acest nivel de infuzie care face organismul sa își pastreze
identitatea, dar exista la nivel uman și harul care se da și se ia. Harul nu ramane peste om
indiferent de viata pe care o duce. Saul – primise duhul lui Yahve dar pentru ca a incalcat
poruncile, Dumnezeu ii ia Harul. Aceasta ne face sa gandim ca în materie de viata, virtuți,
suntem realmente responsabili. Calitatea de fiinta virtuoasă nu vine dintr-o energie care
alimenteaza vrand nevrand mentalul meu, mintea, are un rol foarte important de aceea are
și judecata. Altfel nu ar mai avea rost judecata particulară. Aceasta ne face sa credeam ca
ceea ce este primordial pentru o viata virtuoasă este Harul. Nu putem fi virtuoși și în
comuniune cu Dumnezeu neinteresandu-ne de el. Nu putem fi virtuoși ignorand prezenta lui
Dumnezeu.

23
Nu este de ajuns sa analizam virtutea doar filosofic ci trebuie sa analizam tot ceea ce
reprezinta un om, afectivitate, capacitate de a fi virtuos.

Necesitatea virtuții

Fiinta umana este chipul lui Dumnezeu, dar un chip VIU, care se manifestă în directia
modelului. Această capacitate de mișcare în direcția modelului, care a fost starea primordiala
a omului, este redata în Sfânta Scriptura prin concepția de asemanare cu Dumnezeu. Calitatea
ființei umane de fiinta în devenire este chemata sa evolueze intr-o anumita direcție nu în orice
direcție, este chemata sa creasca prin faptele sale libere, prin modul de a gandi, de a vorbi,
prin faptele sale libere și responsabile, stapaniri de sine, concluzie a ceea ce el este și progres
în directia care este fireasca, progres intru bine.
Potrivit credinței noastre, finalitea omului este Dumnezeu Însuși și Împătăția Sa, iar
Biserica accentueaza în mod cu totul special aceasta dialectica a cresterii, a progresului, a
asemanarii cu Dumnezeu. Este o tema predilecta în unele parabale ale lui Hristos. Condiția de
baza a oricarei cresteri vii este ca ea sa ramana omogena tinzand spre finalitate sau spre
scopul ei, marcata de o reala și constanta stabilitate.
In virtutea dimensiunii sale duhovnicesti fiinta umana este deschisa spre o infinita
posibilitate de realizari libere, ceea ce presupune un risc care trebuie luat în considerare. Este
vorba de riscul de a fi solicitata de numeroase alegeri și dorinte care o pot deturna de la
progresul sau real și firesc. Exista în insasi capacitatea omului de a se orienta și de a se dezvolta
în anumite direcții, exista riscul destabilizarii creat tocmai de tensiunea data de posibilitatea
de alegere, tentante pe de o parte, și de posibilitatea de a le implini. Pe de alta parte, de
necesitatea morala de a ramane fidel angajamentului vital, optiunii fundamentale, convertirii
inimii sau mai precis de a ramane fidel vocatiei sale. Pentru om este important sa persevereze
spre calea aleasa spre a ajunge la cel mai inalt grad de desavârșire și participare la bine,
urmarind totdeauna binele eshatologic, vizand totdeauna binele în Împărăția lui Dumnezeu.
Pentru acest motiv sunt necesare virtuțile. Virtutea care nu se pot implini decat printr-o
orientare concentrata pe obiectivul care este fericirea în comuniunea cu Dumnezeu. În acest
fel ele vor atenua tendinta de asa zis universalism al naturii, care de fapt este tendinta de
risipire a lui. În acelasi fel, prin improprierea virtuții se urmareste realizarea unui tip de om

24
special dupa unii, cat se poate de firesc, dupa altii. Un sfânt nu o sa spuna niciodata ca
sfintenia nu este fireasca, ci dimpotriva. Altfel spus, viata morala care este o constanta a
omului în calitate de persoana; nu poti fi om cu adevărat decat daca activitatea ta respecta
anumite constante. De aceea ea are nevoie sa fie structurata, sa fie intarita în prograsul sau
și acest lucru se va realiza prin modul de cultivare a capacității noastre specific umane de a
gândi, de a vorbi și de a infaptui, totdeauna fertilizate de Harul lui Dumnezeu. La acest nivel
intelegem necesitatea virtutii. Virtuțile sunt calități prin care noi excelam fata de noi insine,
dar în ce perspectiva, cu ce scop? Doar ca sa fim putin mai inteligenti decat cainii?

Treptele sau gradele virtutii crestine

Virtutea este una dar impartite în mai multe categorii. În egala măsură, virtuțile nu
sunt egale intre ele. Putem vorbi de anumite grade sau trepte al virtuții. Aceste grade sunt
date de următoarele criterii:
1. Intenția omului – intenție care se poate extinde asupra intregii legi morale sau
asupra numai unei parti din aceasta, Iacov 2,10. Din acest punct de vedere cu
privire la extinderea obligației fata de implinirea în intregime sau partiala a
exigentelor legii, pot exista virtuti obligatorii sau virtuti care se realizează în urma
unei porunci exprese – sa iubesti pe Dumnezeul tau - și virtuti sfatuite – cel ce
voieste sa vina dupa mine
2. Motivele care stau la baza virtuții – constituie o alt treapta. Cu cat la baza unei
virtuți sunt motive mai inalte cu atat gradul acesteia este mai mare. Una este
treapta unei virtuți care este implinita în mod expres pentru Împărăția lui
Dumnezeu și alta este una dintre virtuți care se refera la mancaruri curate sau
necurate. Aici facem diferența intre virtuțile naturale – apar în cultivarea virtuților
naturale ale firii noastre, și cele crestine (supranaturale – numite de occidentali).
Pot sa fiu bun prin educatie, bine crescut... etc.
3. Raportul intre virtuți și scopul ultim pe care il urmarim prin respectiva virtute. Imi
cultiv o anumita virtute ca sa exlcelez în sociatate sau cultiv o virtute care vizeaza
un scop pe care societatea nu mi-l poate pune la dispoziție. Virtutea este cu atat
mai mare cu cat scopul pentru această virtute este mai inalt. Vorbim astfel despre

25
virtuțile obisnuite – care ar trebui sa impodobeasca orice om obisnuit – și de virtuți
extraordinare – eroice, sa salvezi viata cuiva
4. Statornicia vointei în implinirea exigentelor morale ca expresii ale vointei lui
Dumnezeu. 2 Corinteni 9,7. Sf. Ioan Damaschinul pleaca de la premisa ca
Dumnezeu este bun prin urmare și voia sa este buna. Virtuțile depline și nedepline;
naturale și virtuți în care harul va avea o pondere deosebita.

Felurile virtutii

Ca forma de manifestare a omului renăscut în Hristos și plasat în procesul de


asemănare cu el, virtutea este una – Sf. Grigorie de Nissa. Din punct de vedere al raporturilor
multiple și variate cu viata concreta, a modului în care ne raportăm la virtutea-una, și la modul
în care ea se concretizeaza în cazuri și imprejurari concrete, din motive metodice, putem vorbi
de mai multe virtuți. Acest lucru a fost observat inca din Antichitate, Platon, Aristotel s.a..
Pentru Socrate virtutea cea mai inalta era sofia – înțelepciunea. Preia acest rationament de la
Pitagora. Sofia este cunoasterea generala a binelui care cuprinde în ea celelalte virtuți precum
genul cuprinde speciile.
Darwin – orginea speciilor – vorbim de ideea ca fiecare specie are un stramos comun.
Carnivorele de exemplu, dintr-un stramos comun, de aici și variatia lor. Nu vorbeste despre
om ci ca daca vorbești de o specie anume, gasesti un stramoș comun. La final recunoaste ca
totul a fost creat de o Fiinta suprema etc.
In viziunea lui Socrate, din intelepciune deriva: evlavia fata de zei, dreptatea –
dikaiosini, fata de oameni, barbatia – efsedia, in fata primejdiilor si cumpatarea entratia in
fata placerilor.
La Platon este asemănarea cu Dumnezeu – omiosis Teo, nu Theou, la genitiv ca în
Geneza. Este impartita în funcție de soma, psiche și nous, dupa impartirea facuta de Platon.
Înțelepciunea – pronesis, este virtutea care corespunde, prin excelenta, ratiunii. Ousia și
onesis. Pronesis și fronesis= înțelepciunea practica. Kant – 2 carti – Critica ratiunii pure și
Critica rațiunii practice, în care dezbate problema rațiunii practice, unde arata ca daca din
punct de vedere teoretic nu putem ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu, putem ajunge sa il
intelegm pe Dumnezeu în înțelepciunea practica.

26
La Platon – înțelepciunea (fronesis – ratiunea practica) este virtutea care corespunde
prin excelenta capacitatii ratiunii umane de a se manifesta, andria = barbatia – puterea
irascibila sau la pasiunile sufletului, cumparatarea în fata placerilor = abstinenta, sofrosine,
corespunde dorintei, poftei senzoriale a trupului, iar dreptatea = dikaiosouni – armonizeaza
celelalte virtuti.
In funcție de modul în care se raportează la dreptate, o atinge, încât înțelepciunea este
dreptatea spiritului, temperanța este cumpătarea simturilor, andria este dreptatea inimii și a
formelor de manifestare a ceea ce este viu în noi.
Aristotel imparte în virtuți dianoetice – diania este funcția de manifestare a ratiunii –
înțelepciunea, capacitatea de a intelege realitatea și cumpătarea sau prudenta. Acestea
pastreaza raportul corect pe care rațiunea il are cu ea insasi și fata de pornirile sufletesti
interioare. Virtuțile estice indica calea de mijloc intre exteme și lipsuri. Dupa Aristotel toate
virtuțile sunt forme de manifestare a binelui, sau forma de partcipiare la bine.
In ceea ce privește virtutea din punct de vedere creștin, o putem imparti în 4 mari
categorii.
1. Distinctia virtuților în funcție de ceea ce este fiecare virtute
2. Virtuți intelectuale
3. Virtuși morale
4. Virtuți teologale

In funcție de ce reprezintă ea insasi, putem distinge virtuți în funcție de realitatea spre


care sunt orientate.
1. Teologale – au origine și finalite pe Dumnezeu, Însuși
2. Morale – desavarsesc facultățile noastre naturale, prin care vrem sa infaptuim
binele în viața noastra și în mediul în care trăim.

In funcție de subiectul agent:


1. Virtuți intelectuale, tin de capacitea noastra de a gandi corect
2. Virtuți morale – capacit voinței de a actiona corect

27
In funcție de finalitatea acestora:
1. Naturale – cultiva cinstea fireasca a persoanei umane
2. Virtutea care nu se pot infaptui decat daca în alcătuirea lor exista prezenta Harului
lui Dumnezeu, evlavia, smerenia, ascultarea,

In funcție de prioritatea pe care unele o au fata de altele:


1. Cardinale (principale) – se refera la întreaga viata umana, pornesc dintr-un anume
centru, asa cum pornesc spitele unei roti dintr-un centru.
2. Secundare – derivă din cele principale, cardinale – intelectuale
2.1. Ale mintii speculative – il fac pe om sa se implineasca în efortul lui de
cunoastere al adevarului, pana cand, cunoscand adevevărul autentic omul sa
devina liber – Sf. Ioan Evanghelistul – parehesia – capacitatea omului de a vorbi și
de a actiona spontan dintr-o cunoastere și dintr-o constiinta care nu acuza.
2.2. Virtuți ale intelectului practic
Nu sunt virtuți decat în masura în care ele ofera capacitate de infaptuire a binelui real.
Aceasta afirmatie ne condiționează la ideea ca nu orice capacitate de afirmare a intelectului
este și virtute. Altfel spus, nu orice om inteligent este și om virtuos ci numai acela ale carui
capacitati intelectuale ii dau motivatia și ii ofera caile sa infaptuiasca binele moral. În ele
insele, aceste virtuți intelectuale sunt virtuți incomplete dat fiind faptul ca virtutea incompleta
presupune intreaga personalitate, ci și puterea de infaptuire a ceea ce capacitațile noastre
intelectuale ofera și asigura ca poate fi infaptuit. Aceste virtuti nu pot fi dispretuite sau
apreciate mai putin în comparatie cu alte virtuti dat fiind faptul ca ele pot ajuta omul în mod
fundamental sa se imogateasca cu virtuți morale.
Virtuțile intelectuale: 2 categorii:
a) virtuți intelectuale cu caracter preponderent teoretic – capacitatea de a
intelege realitatea, tot ceea ce definim prin conceptul de stiinta
b) înțelepciunea teoretică.
Avem virtuți intelectuale cu caracter preponderent practic – inteligenta în orice vrem
sa intreprindem
Si capacitatea de a pune ordine în acte concrete – fronesis

28
Prin virtuțile intelectuale cu caracter practic intelegem inteligența care conduce la
noile tehnologii gandite de altfel prin ceea ce noi numim virtuți intelectuale cu caracter
preponderent teoretic.

Virtuțile morale

Țin de aspectul practic, comparativ cu cele numite virtuți intelectuale. Dacă înainte de
toate avem nevoie de Dumnezeu pentru înțelegerea binelui, a modului de comportarea a
omului, nu ne mulțumim cu înțelegerea intelectuala a binelui. Este o mare ispita pentru cei
care se ocupa cu domeniul respectiv, încât unii consideră ca dacă ești un as în a gândi înalt
lucrurile, este de ajuns. Intre etajul intelectual și modul concret de comportare există o
distinctie și exista și colaborare, de așa maniera încât sa gândim și sa exprimam în modul de
comportare ceea ce gândim și ceea ce credem, prin virtuțile morale intelegandu-se modul
concret, cu toată libertatea punem în practica virtuțile intelectuale.
Virtuțile morale au drept obiect onestitatea faptelor noastre. Sunt persoane care nu
își pun problema cu privire la ce este bine și ce este păcătos ci ?? .... . aceste persoane sunt
mai aproape de ceea ce vrem sa înțelegem prin practic.
Virtuțle morale sunt cele care cultiva în mod metodic înclinațiile noastre naturale
adaptandu-le binelui, înțeles prin ceea ce numim virtuți intelectuale sau capacități
intelectuale, adaptand ratiunii toate modalitățile prin care vrem sa implinim dorintele și
aspiratiile noastre. În egala măsura sunt acele virtuți prin care disciplinăm pasiunile, dorintele
afective și care țin de senzualitate, sau chiar dorintele intelectuale, dorința de a fi tot timpul
în frunte, de a conduce.
În felul acesta virtutea morală este cpacitatea spirirtului, a mintii , a inimii și a voinței.
Aceasta înseamnă ca viața morala cere o anumita ordine nu numai în ceea ce privește
mișcarea pasiunilor personale, ci și în ceea ce privește modul în care acționăm în afara
noastră. Trebuie sa avem deodată ceea ce înseamnă punerea în ordine a interioritatii noastre
și pe de altă parte virtuțile morale urmăresc ordinea pe care trebuie sa o dovedim în relatiile
cu ceilalți, cu semenii, cu Dumnezeu, chiar cu mediul inconjurator. Dacă virtuțile intelectuale
tind sa îl conduca pe om la adevărata cunoastere sau în unele cazuri la cunoasterea binelui
adevărat, virtuțile morale îl conduc pe om la trairea efectiva, foarte concreta a contactului cu

29
binele real. Ele nu exclud aportul pe care îl aduc vieții morale virtuțile intelectuale dar ele
intregesc demersul nostru intelectual de a înțelege tainele în viața morala. Ele presupun
realitatea adevărată dar obiectul lor este infaptuirea binelui adevărat în modul de a gândi și
în modul de acționa în mod concret. În felul acesta, virtuțile morale au drept obiectiv ceea ce
noi înțelegem la prima abordare prin conceptul de libertate.
De la iluminism încoace ni s-a indus ideea ca libertatea este capacitatea de a acționa
potrivit capacității noastre de a acționa. Pana astăzi este cultivat acest tip de libertate: adică
dacă pot sa actionez de ce sa nu actionez. Virtuțile morale care presupun o serie de valori în
funcție de care acționăm cauta sa dea direcție acestui tip de înțelegere a libertății omului. Ba
mai mult, ele urmăresc orientarea inclinarilor socotite de noi inferioare, urmăresc
disciplinarea și oferirea unui sens pasiunilor, pulsiunilor noastre, și a tuturor capacitatilor
inferioare orientadu-le spre etajul superior al persoanlitatii și spre aspiratiile spiritului, el
însuși orientat spre Dumnezeu. Ele au un efect în ceea ce noi numim facultati interioare ale
persoanlitatii. Ne întrebam dacă putem numi facultăți interioare ale personalitatii, dacă ceea
ce numim insticte fac parte din aspecte interioare ale personalit. Greu de aceptat ca ceea ce
tine de foame este aspect al personalitatii. Vorbim de facultăți inferioare, ne gândim la forme
de manifestare dezordonată a ceea ce noi numim fire sau de la Freud, sinele nostru, se
caracterizează prin lipsa de organizare și prin tendinta de a se impune celorlalți, pe de o parte,
pe de alta prin dorința de a conserva specia, manifestarea functiei sexualitatii cu orice ocazie.
În ceea ce privește numărul virtuților morale exista o diversitate a acestor virtuți, care
este proportionala cu numărul pasiunilor și al tuturor formelor de activare a dorintelor
noastre. Afectivitatea, sau sediul dorintelor noastre poate sa facă prin intermediul virtuților
morale, din viața virtuoasă, în sensul ca idealul vieții virtuoase nu consta în suprimarea vieții
afective, sau în expedierea ei la periferia vieții morale, ci în umanizarea ei, în sensul integrarii
ei în viața persoanei umane, în sensul integrarii ei în ceea ce constituie specificitatea omului,
aceea de a fi fiinta morala, fiinta al carei comportament este determinat de convingeri la care
omul a ajuns prin gândire și prin cunoasterea continua a Revelatiei lui Dumnezeu. Alții
consideră ca numai prin gândire. Integrarea pasiunilor și instinctelor în zona utilizării lor în
sensul în care rațiunea sănătoasă le poate da sens moral, da sens formelor de manifestare a
afectivitatii, dorintelor și pasiunilor noastre, încât dacă ne propunem sa trăim virtuos dar
simtitm în noi colcaind tendintele, biruim aceste tendinte nu prin suprimarea lor ci prin
sublimarea lor, prin găsirea acelor forme de semnificatie, care țin de biologia noastră. Alteori

30
suprimand capacitatea noastră de a ne plasa imaginar în zone care sunt completamente
periculoase. Oamenii de știință au folosit imaginarul pentru a face descoperiri stiintifice.

Obiectul virtuților morale – nu este suprimarea institnctelor bune în finalitatea lor, ci


directionarea în sensul ca acestea trebuie sa devină din ce în ce mai omenești, să fie
impregnate cu puterea de judecată, să fie impregnate cu valoarea pentru care am optat, într-
un sistem în care toate concura spre omul total, concret.
Virtuțile morale urmăresc modul concret de disciplinare a ceea ce tine de sinele
nostru, de nivelul cel mai redus a structurii psihismului uman dar și de modul de organizare al
faptelor noastre. Ele urmăresc realizarea dreptatii fata de noi înșine și fata de ceilalți. Fata de
realizarea dreptății față de noi înșine este de a fi pe deplin oameni și pe deplin crestini.
Aceasta se realizează printr-o disciplinare personala care are menierea să imprime puterea
ratiuniii, luminata de Har, în reactiile afective, în pasiunile și chiar în instinctele și afectele
noastre.
Spre exemplu cu privire la felul în care mănânc, trebuie disciplinata pofta de a mânca
de foame, sau trebuie făcut distinctie intre foame, plăcere și pofta de a mânca. Aceasta nu se
cuantifica raportandu-le la ceva exterior noua insina sau altceva, ci doar raportandu-le la noi
înșine. În ceea ce privește realizarea dreptatii fata de alții prin virtuțile morale, virtuțile morale
cultiva echilibrul pe care trebuie sa îl aibe subiectul agent în el însuși, atunci când trebuie sa
actioneze de așa maniera încât sa afecteze și pe cei din jurul sau. Aceasta duce la controlul,
echilibrarea, punerea în ordine a modului de comportare exterior. Nu ne manifestam această
capacitate de a putea acționa determinați numai de ceea ce precedă în biologia sau în
psihismul nostru ci determinati înainte de toate de ceea ce prezinta semnificatia modului
nostru de a acționa, de a vorbi, etc. Suntem conditionati nu de ceea ce este înăuntrul nostru
– se vorbește de determinism: este numai ceea ce preceda actul. Creștinul are libertate în
ceea ce spera, care nu are nimic de a face cu bilogia noastră. Are faptul concret a ceea ce s-a
petrecut în Domnul Iisus Hristos. Noi nu trăim singuri, ci într-un sistem de relații care va trebui
sa realizeze exigențele pe care le presupune nu numai rațiunea sau interesul nostru ci mai
ales prezenta celorlalți în viețile noastre, sau constientizand ce insemana prezența mea într-
un mediu dat. Dreptatea, fata de aspiratiile, dorintele mele, primește conotatii obiective
indiferent de dispozițiile mele interioare. Virtutea care realizeaza raportul dintre dreptate cu
ceea ce exista în afara noastră se refera la modul nostru de a fi și a ne comporta în funcție de

31
exigentele pe care le presupune dreptul celuilalt sau dreptul celui de lângă mine sau care
trăiește împreuna cu mine în acealasi areal.
Virtuțile morale sunt unite unele cu celelelalte încât dacă cineva deține o virtute la
nivelul cel mai înalt, le va deține pe toate celelalte, după cum dacă ii lipsește una, niciuna
dintre celelalte despre care persoana respectiva spune ca o deține, nu va fi deplina. Sfântul
Augustin spune undeva ca virtuțile care sunt în sufletul omenesc nu sunt deloc separate unele
de celelalte. Sfântul Grigorie cel Mare spune ca o virtute fără celelalte este nula și
nedesavarsita. Virtuțile morale sunt multe în funcție de pasiunile, aspiratiile, dorintele
noastre.
Creștinul are o specificitate a lui cu privire la virtuțile morale. În Evul Mediu s-a făcut
departajarea la ceea ce numim virtuți intelectuale, morale, și teologale. Au fost reduse la
numărul lor; pentru fiecare din aceste virtuți sunt și altele secundare. Pentru cele 4 virtuți se
folosește termenul de virtuți cardinale

Virtuțile cardinale

Cardinal – cardo + inis – initial; = a însemnat butucul unei roti din care pornesc spitele.
Aceste virtuți au fost înțelese drept centrul din care pornesc toate celelalte virtuți morale. Sf.
Augustin – la baza acestora stă iubirea. Faptul ca sunt socotite virtuți cardinale (înțelepciune,
cumpatare, dreptate, barbatie), aceste 4 virtuți, arata ca ele au un rol fundamental în viața
crestina și așa cum credeau cei vechi, de la ele încep celelalte virtuți. Virtuțile cardinale sunt
cunoscute în filosofia greaca cât și în înțelepciunea VT, cărțile sapientiale, Pilde, Înțelepciunea
lui Solomon sau a lui Isus Sirah, unde găsim referiri semnificative la aceste virtuți, mai ales în
pilde găsim trimiteri la virtuțile intelepciunii care este aproape personificata –
„Fiule....plecandu-ti urechile la înțelepciunea, și plecandu-ti inima la implinirea, dacă te vei
ruga la înțelepciune, și dacă dai pricepere glasului tău, și dacă o vei cauta pe aceasta așa cum
cauți argintul și cum cauți aurul atunci vei pricepe temerea de Dumenzeu și vei dobandi
cunoasterea de Dumnezeu” Pilde 2, 1-5 - sau mai corect recunoasterea de Dumnezeu. Noi
nu cunoaștem pe Dumenzeu cum cunoaștem orice realitate, ci mai degrabă sa recunoaștem
pe Dumnezeu în tot ce ne inconjoara. Virtutea este inteleasa drept binele statornic al
sufletului. Incercarile și greutatile vieții nu justifica lipsirea noastră de ceea ce numim virtuți.

32
Calea virtuții este grea, e mai ușor sa cazi decât sa urci. Dacă din cauza pacatului
protopărinților, fire umana este inclinata spre rău; prin exersarea virtuții, omul se integreaza
spre bine. Nu este vorba doar de obișnuința de a face binele, ci de obișnuința de a simți de
fiecare data consistența integrarii tale intru bine. (!! diferența intre în și intru). Prin obișnuința
cu viața virtuoasă nu dobânește o a doua natura ci redobandim viața virtuoasa, sau
redobandim starea din care au căzut protoparintii. Viața virtuoasă este o disciplina la început,
dar care va deveni o obișnuința ușor de implinit. Devine cu atât mai ușoară cu cât disciplina a
fost mai ferma la început. Viața virtuoasă vine de la paradis, persanii=paradis=rezervatie unde
regii persani mergeau sa vaneze. Virtutea este calea spre Împărăția lui Dumnezeu, dar și o
recompensa ca pentru fiecare înfăptuire buna, îl plaseaza pe om spre un anumit nivel
existential. Prin primirea harului lui Dumnezeu, vedem Chipul lui Dumnezeu din noi,
frumusețea primordiala. În felul acesta unirea noastră cu Dumnezeu devine mai stransa,
cerem starea în care Dumnezeu se oglindeste din ce în ce mai mult în noi.
Origen identifica virtutea cu Hristos însuși.
Sf. Grigorie de Nissa, pornind de la Chipul lui Dumnezeu, după păcat, Chipul lui
Dumnezeu care se oglindea în Creație, a fost acoperit printr-o zgură. Tot ceea ce face haul nu
este decât sa curețe zgura.
Deci prima dintre virtuțile cardinale este înțelepciunea. Avem despre ea și în greaca și
în lumea ebraică. Grecul folosește sofia= o nuanță mai absracta. Pitagora, sec VI î.Hr., cea mai
înaltă virtute. Heraclit îl critica pe Pitagora = înțelepciunea la Pitagora este un amalgam de
cunoștințe inselator mestesugite. La Platon se face distinctia intre adevarata sofia, cea care
este obiectul final al filosofiei și care ca fronesis, trebuie identificata cu adevărata cunoastere,
știința, sau mai precis cu cunoasterea ideilor.
Deci exista sofia – aspectul teoretic, dar acest aspect teoretic nu îl intregeste pe om
decât dacă coboara sofia în comportamentul concret al omului, în tehnica și știința propriu-
zisa. Pentru Aristotel sofia=virtuțile intelectuale, deosebita de fronesis, modul cel mai concret
în care știm sa punem în opera sofia. Dacă initial, înțeleptul era sofos, anticii și-au dat seama
ca nimeni nu poate sa își aroge sensul de înțelept, de aceea omul nu poate fi decât iubitor de
înțelepciune.
Înțelepciunea după filosofii antici este știința stiintei și știința nestiintei. Înțelepciunea
trebuie să fie identificata cu știința a ceea ce este bine și ceea e este rău. Socrate a semnalat
ca de la putintele înțelepciunii naturale nu te poți aștepta prea mult dat fiind faptul ca ea se

33
intemeiaza pe puteri omenești, nu va putea ajunge niciodată a adevărului și a binelui. Pornind
de la limbajul intelegerii intelepciunii ca virtute, Sf. Pavel – inteleasa virtuțea intelepciunii.
Sfântul Pavel nu va spune ca omul înțelept este filosofosul-iubitorul de înțelepciune și
termenul de frnmos ?, adică persoana care da dovada în orice circumstanta de înțelepciune,
gândire lucida. Referitor la ceea ce anticii desemneau prin înțelepciune, Sfântul Pavel
considera acest tip de înțelepciune inutilă când se pune problema mantuirii. De aceea găsește
înțelepciunea în paradoxul Crucii lui Hristos. Această viziune arata ca orice înțelepciune care
nu presupune eliberarea radicala de rău, mai ales de răul moral nu este înțelepciune. Sfântul
Pavel – nu ne putem vindeca real de rău decât cu o participare a lui Hristos. Arta de a se
conduce pe sine la care se reduce în ultima instanța înțelepciunea antica, nu va fi cu adevărat
virtute, nu va fi cu adevărat putere, atâta vreme cât ea, prin ea insasi nu va elibera pe om de
raul fundamental care este sinonim cu stricaciunea și moartea fizica. Acest lucru îl face Hristos
prin bogatia harului Său. Din momentul în care Hristos realizează aceasta prin asumarea firii
umane, harul, prin intermediul asumarii firii umane în Hristos, mantuita, prin lucrarea Duhului
Sfânt, Sfântul Pavel – va prisosi în noi, în toată înțelepciunea. Sfântul Pavel sugerează ca
virtutea intelepciunii nu tine numai de capacitatea omului de a gândi corect în funcție de
anumite principii ci este o putere pe care o receptam prin harul lui Dumnezeu, de aici și
creșterea în înțelepciune care înseamnă creștere prin har, sau creșterea în dobandirea harului
lui Dumnezeu, creșterea prin har se face printr-o gândire abstracta corecta, și printr-o
concretizare practica eficientă. Aceasta înseamnă ca înțelepciunea ca virtute crestina, nu este
epuizata în modul înalt de a gândi și în modurile în care pune în practica acest mod înalt de a
gândi la valori sau idei, ci de harul lui Dumnezeu, care participă efectiv la nebunia Crucii. Acest
lucru presupune minte înnoită de așa maniera încât sa poți descoperi care este voia lui
Dumnezeu, în funcție de care sa știi ce este bun, plăcut și ce este desavarsit, Romani 12,2. Ca
sa ai harul lui Dumnezeu, trebuie sa fii în interiorul bisericii, iar ca sa fii în interiorul Bisericii,
ai nevoie de credința. Aceasta sugerează ca la baza intelepciunii ca virtute crestina se găsește
credința în Dumnezeu. Aceasta îl determină pe Sfântul Pavel =ceea ce nu e din credința este
păcat. Nu în sensul ca ceea ce nu e din credința este totalmente rău ci ca nu este mantuitor.

34
Cumpătarea
O alta virtute dintre cele pe care le numim cardinale este cumpătarea. În Antichitatea
greaca cel care a ridicat cumpătarea la nivel de virtute a fost Aristotel. Platon legase
cumpătarea de înțelepciunea practica, fronesis, semnaland faptul ca simpla filosofare despre
virtuți se implineste în ceea ce insemna ratiunea practica. Pentru el virtuțile erau entitati în
lumea ideilor. Aristotel = cumpatarea = virtutea care conditiona celelalte virtuti, calea de
mijloc, via aurea=calea de aur, intre 2 extreme, intre lipsă și exagerare. Cumpătarea era
virtute mare în modul în care Aristotel si-a definit sistemul etic pentru ca ea reprezenta simțul
masurii. Daca în viata de zi cu zi nu ai un modus în rebus=simt al masurii, poti ajunge la
exagerari cu diverse forme, fie în ceea ce crezi tu ca este bine, fie în ceea ce crezi tu ca este
rau.
De retinut ca în Antichit, cu toate ca oamenii credeau în zei, acestia nu erau modele
pentru oameni. Singura obligație era sa le aduca jertfe și sa le aduca prin jertfe bunavointa.
Niciodata aceasta credinta în zei nu a insemnat un criteriu al virtutii. Atena era zeita
intelepciunii dar nu a scris nimic. Prin urmare criteriul dreptatii era omul, cetatea, legile
cetatii. Din momentul în care societatea era absolutizata, ca un organism viu, ceea ce
reglementa modul corect de traire în societate erau legile. Prin urmare, legile erau criteriu al
dreptatii sociale, și chiar al cumpatarii. înțelepciunea și judecata sănătoasa în gandirea lui
Aristotel depind de cumpatare. La randul ei, cumpătarea depinde de functiile intelectuale.
Părinții Bisericii au vorbit și ei de cumpatare. În gandirea și asceza crestina,
cumpătarea joaca un rol foarte important. Daca pentru Aristotel cumpătarea este virtutea
care pastreaza echilibrul intre lipsa și exces, pentru Sfântul Grigorie de Nissa, cumpătarea este
virtutea care pastreaza echilibrul, intre viata conforma vointei lui Dumnezeu și prostie.
Conformarea comportamentului nostru la voința lui Dumnezeu, ne da masura
comportamentului nostru. Hristocentrismul moral=Mantuitorul este model. Sfântul Grigorie
de Nissa, interpretand sfatul Mantuitorului = fiti intelepti ca serpi și blanzi ca porumbeii, va
scoate în evidenta echilibrul care trebuie sa existe intre intelepciune ca împropriere a
Logosului, a intelepciunii divine, și nevinovatie. Spune, daca vom fi numai intelepti, în sensul
de abili, fara nevinovatie, riscam sa ajungem la perversitate. Daca vom fi numai nevinovati,
blanzi, naivi, fara intelepciune, riscam sa ajungem prosti. De aceea Mantuitorul Hristos ne da
acest fapt. Dupa Sf Vasile cel Mare, omul fara cumpătare se aseamana cu o corabie fara
carmaci „Fara cumpatare, se cade în greseala chiar și atunci cand faci binele, daca acesta nu

35
e facut la timpul potrivit, sau fara masura”. Pentru Sfantul Ambrozie (+397), cumpătarea este
izvorul de apa, care iriga gradina și care ii face sa infloreasca celelalte virtuti. În creștinism,
cumpătarea are un criteriu obiectiv, care este dat de personalitatea Mântuitorului Hristos, și
de speranta accesului la Împărăția lui Dumnezeu. Cumpătarea este în egală masura și expresia
implinirii în noi a vointei lui Dumnezeu.
Cumpătarea nu este o virtute care ne apartine intru totul, dacă nu am certitudinea ca
această virtute imi aparține, tine de mine, ca m-am modelat în perspectiva a ceva; aceasta
este mentalitatea omului contemporan.
Pentru crestin cumpatarea este conformarea la un mod de viata implinit în opera de
mantuire a Domnului Hristos. Cumpătarea este virtutea prin care creștinul poate dobandi
deplina stapanire de sine, asupra lui insusi, ceea ce face ca el sa ajunga mai usor, la scopul pe
care și l-a propus. Scopul nu este gasirea caii celei mai adecvate și cel mai putin riscante ci
castigarea stapanirii depline asupra tuturor tendintelor centrifuge ale firii sale, și prin aceasta
realizarea concentrarii pe ceea ce este esential pentru accesul la Împărăția lui Dumnezeu.

Dreptatea
In filozofia antica, în greaca, cum am spus la inceputul cursului, s-a vorbit despre
dreptate inca din sec VI, prin poetul Teognist. El spunea ceea ce ulterior va spune și Sf Grigorie
de Nissa, ca dreptatea este totalitatea virtuților. Dreptatea a fost vazută, în Antichitate, în
stransa legatura cu înțelepciunea. Avem și o zeita a dreptatii Diki, sora Atenei, zeita care a
aparut iesind din capul lui Zeus. Daca Diki este soră cu Atena, și virtutea, dikeiosini=dreptate,
este virtutea caracteristica a zeitei dreptatii. Cele 2 virtuți sunt cu alte cuvinte, strâns legate
una de alta. Despre dreptate vor vorbi toti marii filosofi antici.
Dreptatea în gandirea lui Platon este virtutea care subsumeaza celelalte virtuti
cardinale, care armonizeaza în ea celelalte virtuti. Asa cum în ea sunt armonizate celelalte
categorii, inteleptii, meseriasii, paznicii. Asa face și dreptatea care analizeaza diversele
predispoziții ale unor caracteristici ale persoanelor umane: impetuozitatea, curajul,
intelepcuunea. Dupa Platon virtutea dreptatii poate fi aplicata într-un stat corect. Într-un stat
nedrept, oamenii consideră ca sunt virtuoși daca sunt nedrepti.
Aristotel considera că dreptatea este un bun strain. Dat fiind faptul ca ea se constituie
ca virt, prin referinta la altcineva, la alte realitari, am putea spune în acest fel, ca dreptatea
este efectul modului nostru de comportare fata de altii; se reflecta în propria noastra

36
comportare. Efectul modului nostru de comportarea fata de altii, se reflecta în modul nostru
de a fi. Aristotel este primul care leagă sensul dreptatii de existenta altcuiva. Este un aspect
foarte important, care a cunoscut o abordare similara, și în traditia ebraica, și în crestinism.
În VT, dreptii erau laudati, în NT, dreptatea sta la baza desavarsirii. De aceea, în NT, dreptatea
este vazuta ca o conditie a mantuirii – fericiti cei ce inseteaza de dreptate. Presupunea un
dinamism cu totul aparte. Sfântul Grigorie de Nissa, citand pe Teognist, dreptatea insumeaza
toate virtutile. Hristos indeamna pe ucenici ca dreptatea lor sa depaseasca pe a fariseilor.
Daca anticii au scos în evidenta semnificatia dreptatii, considerand-o ca pe una din
virtuțile foarte importante, nu trebuie sa uitam faptul ca etica antica, nu si-a pus problema
ca dreptatea era determinată din punct de vedere social, la Aristotel, de un altul, sau de altii,
gandirea antica nu a putut totusi sa inlature inegalitatea ca stare sociala. Aristotel nu si-a pus
nici macar problema aceasta. Existenta sclaviei și a oamenilor liberi sau discriminarea intre
barbat și femeie. Etica lui Aristotel este inalta, culmea gandirii etice antice, dar el nu si-a pus
niciodata problema intre o eventuala egalitate intre sclav și om liber.
Dreptul roman a venit cu o serie de reglementari cautand sa i se dea fiecaruia ceea ce
i se cuvine. Dupa Ulpian, „dreptatea este constiinta constanta și ferma de a i se da fiecaruia
dreptul său”. Nu putem socoti insa virtute, dreptatea legala. În ceea ce priveste dreptatea în
VT, ea este legata în mod fiintial de Yahve, cel trecut, și de legamantul pe care poporul ales l-
a consimtit cu Yahve, încât era inainte de toate nu o stare sociala, stabilită prin norme juridice,
ci o stare de spirit, care era cultivata la nivel social și la nivel individual, de fiecare om în parte,
cultivata în stare de spirit, fiecarui om în parte în societate și de societate. Ea consta în
fermitatea și fidelitatea, fata de legamantul cu Yahve, prin excelenta cel Drept și Sfant iar
fermitatea pastrarii acestui legământ era determinat de finalitatea legământului care nu era
alta decat asteptarea lui Mesia. Cum Dumnezeu nu s-a dezmintit niciodata, în privinta
pastrarii legământului facut cu Moise pe Sinai, adesea era numit Dreptul sau Sfantul lui Israel,
de unde Osea avea sa spuna ca, pentru ca este Sfant, Dumnezeu este Drept.
Din punct de vedere crestin, dreptatea ca virtute nu exclude nici pe cea sociala, dar
aduce amendamente acesteia, dreptății sociale, în sensul ca dreptatea de ordin social și
juridic, trebuie sa vizeze sfintenia, ceea ce este completament exclus în spațiul juridic. Din
punctul nostru de vedere, adevarul juridic trebuie sa coincida cu cel real. Dreptatea în
crestinism este identificată cu sfintenia, este legata de infaptuirea binelui autentic, va aduce,
pace, intelegere și armonie intre oameni. Spre deosebire de Legea ebraica, Legea talionului,

37
dreptatea creștină cauta sa nu se invinga raul cu rau, ci sa se invinga raul, cu bine (Romani).
Aceasta presupune ca dreptatea sa fie realizata inainte de toate în noi insine, și dupa aceea
sau cel mult concomitent, la nivel social. Daca în VT sau în traducerea iudeo-cretina,
Dumnezeu cel Drept este și Dumnezeu cel Sfant, insamna ca dreptatea în calitate de
conformare la cel care este prin fiinta lui Sfant și Drept, trebuie sa fie un proces interior, care
presupune totdeauna existenta ca atare, atat a dreptatii, cat și a sfinteniei, dreptate și
sfintenie, care în mod absolut se gasesc în Dumnezeu.
Luand în considerare dinamismul persoanei umane, Sf. Ap. Pavel, scrie și cuvântul
dreptate, cat și avem o dreptate care tine de lume, și o dreptate care tine exclusiv de om,
adica procesul de indretare, desemnat de Sfântul Pavel cu temenul de dikaiosis. Din punct de
vedere crestin dreptatea presupune indreptarea, inainte de toate, în functie de referinta cu
atoritate, pe care le gasim în invatatura lui Dumnezeu, în revelatia lui Dumnezeu, daca vrem
în functie de punctul suprem care este persoana lui Dumnezeu Însuși. În ceea ce il priveste pe
om, este intr-o oarecare masură drept, dar în egala masura, în dinamismul care il
caracterizeaza, se gaseste într-un proces de indreptare. Prin urmare, plinirea dreptății ca
virtute, reprezintă, diversele stadii, niveluri, pe care le presupune procesul nostru de
indreptare individuala. Pentru acest motiv din punct de vedere al moralei creștine este exclus
sa poti implini drept sociala sau sa te porti fata de aproapele, fara ca tu în calitate de fiinta
personala sa nu te gasesti într-un proces de indreptare, și depinde de cat te integrezi în cel
Drept și Sfant de care depinzi, sau de gradul în care permiti celui Drept și Sfant sa locuiasca în
tine. Acest proces de indretare, aratat de Sfântul Pavel prin termenul de dikaiosis, presupune
realizarea unor raporturi drepte, intre diversele tendinte personale, aspiratii, pasiuni,
tendinte, dorinte, intre diversele functii ale spiritului, intre diversele etaje, niveluri ale
personalitatii, și mai apoi intre tot ceea ce insemana omul, cu toate aspiratiile, toata
capacitatea sa de gandire, în acest fel, calitatea procesului de indreptare individuală se va
reflecta în modul de comportare fata de semeni, în modul în care ma raportez la semenul
meu ca la un frate, ca la aproapele, sau ca la impreuna cu mine, membru al aceluiasi organism
viu care este Biserica.
Dreptatea creștină se fundamenteaza astfel, pe credința ca omul este mai mult decat
un semen și de aceea dreptatea creștină este unita cu mila, care este forma concreta de
aplicare a iubirii. Pentru acest motiv în biserica, dreptatea se aplica uneori cu pogoramant. În

38
justitie avem principiul cea mai mica pedeapsa, nu cea mai mare, în biserica se practica
pogoramantul.
Biserica este constienta ca în afara de Dumnezeu nimeni nu poate imparti dreptatea
în mod absolut, iar romanii considerau ca o dreptate, sau pretentia dupa dreptatea absoluta
sociala este imposibilă. Aplicand cu fermitate legile pentru a face dreptate, sau binele social,
putem aduce uneori daune persoanelor care formează dreptatea insasi. Legile inexorabile,
aplicabile fara rezerve, ar putea sa faca din stat un monstru. Atunci cand mila se intalneste cu
dreptatea, mila ajuta dreptatea sa plineasca „mai binele”. Dreptatea poate fi compromisa în
următoarele situatii:
1. In cazul iubirii dezordonate fata de orice sau oricine: prieteni, tara (grupuri care
pot ajunge la sovinism) – în aceste cazuri, sufletul se intuneca și nu este luminat
de iubire.
2. Obiceiul frecvent de a comite mici nedreptati. Prin aceasta se pierde în mod
treptat, sensibilitatea pentru corectitudine – celebrul dicton romanesc, lasa ca
merge și asa. Aceste mici nedreptati sunt ca praful pus pe haine, nu murdareste
imediat, ci în timp.
3. Oamenii slabi și indecisi, în ciuda iubirii pentru dreptate, vor actiona nedrept, ei
cedeaza usor în fata celor care intra în fata fara scupule, evitând sa aibe dificultati.
Astfel ei aplica dreptatea, numai în fata celor care nu sunt de temut, adica cei slabi
și saraci.
Creștinismul nu se opune dreptății sociale, dimpotriva este o cerinta și o obligație
pentru creștin, dar atat dreptatea sociala cat și drept individuala, creștinul are la baza
dreptatea lui Dumnezeu, care se exprima inainte de toate în sfintenia Acestuia. Ca sursa a
dreptății și sfinteniei, Dumnezeu nu are nimic de a face cu starea nedreapta în care omul a
ajuns prin păcatul stramosesc, și în care poate ajunge prin pacatul individual. Asadar, ideea
de dreptate, îți extrage continutul din dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care se plineste în
fata lui Dumnezeu, ca fiinta activa din punct de vedere social, va trebui sa fie dupa Chipul lui
Dumnezeu asa cum omul e Chip al lui Dumnezeu.
Virtutea dreptății nu consta numai în cultivarea echitatii ci în totalitatea actelor,
modului de vorbi și de a actiona, prin care omul se reaseaza în raporturi drepte cu propria lui
identitate, și raporturi drepte cu toate cele cu care omul se afla inainte de pacat – atat pacatul
stramosesc cat și individual. Dupa Botez am fost repusi în raporturi drepte cu toti și cu toate.

39
Din momentul acesta, a trai potrivit dreptatii presupune o raportare corecta la vointa lui
Dumnezeu, și o raportare corecta la tot ceea ce inseamna mediul în care traim.
Stapanul legii este Hristos, intru dreptate, spune Sfântul Pavel. Sau sfarsitul Legii, în
care se descoperă plinatatea dumnezeirii. Virtutea dreptății nu are caracter doar omenesc, și
nici nu se fundamentează exclusiv psihologic, sau pe baza unor idealuri impersonale, ci pe
faptul concret al noului Adam, al noului muritor Hristos, fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul
lumii. Masura plinatatii dreptății, este în Hristos, el este Dreptul lui Dumnezeu, cum spune
Sfântul Pavel. Evanghelia lui este descoperită drepților lui Dumnezeu, la fel și opra sa
mantuitoare. În această dreptate specifica lui Dumnezeu, se vede și se intrevede intentia
iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, deci modul în care oamenii actioneaza drept. A cultiva
dreptatea nu inseamna asadar a distribui binele în mod echitabil ci a face ca în acțiunile tale
sa se intrevada iubirea de oameni dupa modelul filantropiei dumnezeiesti.
Daca Hristos este criteriul suprem al dreptății inseamna ca virtutea dreptății se
implineste în urmarea lui Hristos, atat în ceeea ce privește viata intima cat și ceea ce privește
relațiile sociale. A cultiva virtutea dreptatii presupune o viata eclesiala. Virtutea dreptatii nu
este numai conformarea cu legea care „imi cere să”, ci procesul în care sunt plasat în baia
Botezului care presupune o intreaga gama, viata comunitara etc.
Prin intermediul dreptatii se va afla în iubire și sfintenie. Este nevoie de iubire pentru
a intelege rostul nostru în interiorul Bisericii iar pentru sfintire este nevoie de harul lui
Dumnezeu. În felul acesta dreptatea nu va fi deprinderea cu raporturile echitabile intre noi ci
și puterea prin care confirmam ca suntem în harul lui Dumnezeu și ca avem acest har.

Virtutea barbatiei sau a abnegatiei


A fost preluată în creștnism în ciuda faptului ca nu a existat și nu a fost gandita ca atare
nici în Vechiul și nici în Noul Testament. În etica antica virtutea celor capabili sa apere cetatea
de pericole dar și virtutea prin care se realizează și se persevera pe calea de mjloc, pe echilibrul
moral. În VT erau laudati barbatii viteji dar nu erau socotiti virtuosi. Ba mai mult, se lua în
considerare faptul ca vitejia lor își aveau sursa în Vointa și Lucrarea lui Dumnezeu. Nu se
temeau de oamenii rai pentru ca aveau credință în Dumnezeu, pentru ca aveau mai mare
incredere în el decat în sabiile și carele de lupta ale dusmanului. În NT, în locul cuvântului
barbatie se foloseste cuvântul tare, sau tărie. „Fiti tari în ispite”. Prin urmare, barbatia se

40
manifesta ca fermitate în marturisirea credintei și statornicie în marturisirea ei. Fermitatea
este semnul dispoziției interioare pe care o are cineva de a infrunta primejdia. Despre
Mântuitorul: Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim Lc
9, 51. În latina – ipse faciem suam fermavit (a intarit insasi Chipul Său). Deci traducerea = a
intarit chipul Sau, propria persoana încât sa mearga la Ierusalim. Initial, în morala creștină, nu
a fost recomandata virtutea barbatiei asa cum a fost inteleasa în gândirea antica, tocmai din
acest motiv, ca fusese o virtute a unei lumi care era ostila bisericii proaspat infiintate. Lasand
deoparte incarcatura filosofica a notiunii de barbatie și sensul ei razboinic, în primele secole,
creștinii – în loc de fii tare în ispite, etc, au folosit barbatie, vazand în ea starea de spirit pe
care crestinii trebuiau sa o afirma în persecutii și chiar în fata mortii. Origen, barbatia prima
virtute intre virtuțile cardinale.
Barbatia din punct de vedere crestin nu este aceeasi cu barbatia din punct de vedere
pagan. Dar fiind confruntati zilnic cu persecutiile, creștinii erau chemati sa îȘi exprime credinta
în hotărârea, în eroismul pe care il aveau soldatii atunci cand porneau la lupta. Barbatia
crestina=taria și statornicia sufleteasca în fata primejdiilor vietii, în vederea care are drept
obiectiv implinirea binelui moral și rezistenta la rau sau chiar efortul de biruire al acestuia Ef
6, 10. Barbatia crestina se manifesta inainte de toate prin forta cu care biruim toate poftele
și dorintele care pun în dezordine fiinta umana. În egala masura este virtutea prin care
depasim slabiciunile firii, care ne impiedica sa realizam binele moral. Barbatia crestina ar
putea fi numita și curajul sau abnegatia. Această virtute îl întareste pe om în efortul sau de a
ajunge și a-si implini responsabilitatile în lumea care traieste. Vazuta în acest fel, barbatia,
sau marinimia crestina este foarte importanta. Tine de firea omului sa fie o fiinta activa,
tenace, curajoasa, marinimoasa. Pentru viata sociala spre exemplu este absolut necesar sa fii
intreprinzator, marinimos. O societate nu poate exista fara ca oamenii cu spirit marinimos sa
nu își afirme aceasta marinimie a spiritului, care presupune afirmare a ceea ce e bun în noi.
Acest eroism interior, marinimia, exprima dinamismul moral prin care ne opunem descurajarii
de orice fel ar fi ea. Cum morala nu este disciplina care il invata pe om ceea ce trebuie sa faca
sau sa nu faca, ci ea are responsabilitatea sa aminteasca omului ca el nu se poate implini decat
actionand și creand. Morala consideră barbatia, virtutea prin care depasim piedicile interioare
și exterioare care fac sa fie redusa capacitatea omului de a-si afirma capacitatea crestina.
Exista un tip de barbatie care consta în retinerea de la infaptuirea faptelor rele.

41
Pe langa acest aspect al ei, prin care ne retinem de la ganduri vorbe rele, fapte rele,
este și virtutea prin care ne autodisciplinam tendintele sinelui, sau aspiratiile nepermise din
punct de vedere al moralei crestine și virtutea omului intreprinzator și creator. Este virtutea
prin care disciplinăm manifestarile sinelui. Omul trebuie sa își puna în valoare fiinta, nu natura
(animalica). Exista și această latura a barbatiei exprimata prin calitatea de a fi creator. De
virtutea barbatiei sau a marinimiei depinde calitatea existenței fiecaruia dintre noi, a aceea
ce este specific, dat fiind faptul ca ceea ce inseamna Dumnezeu nu inseamna lipsa de actiune,
apatie, în numele unei asa-zise contemplatii. Dimpotriva, virtutea barbatiei crestine inseamna
utilizarea harului lui Dumnezeu spre a realiza fapte bune spre slava lui Dumnezeu și spre fapte
bune. Barbatia este remediul impotriva putinatatii de suflet, impotriva calităților care il pot
inhiba la un moment dat pe creștin sa se comporte cu eroism pe calea vietii.
Barbăția este virtutea care condamnă pe cei care vor sa devina inactivi de teama de a
nu face rau. A nu face rau nu este suficient pentru a ramane corect, dat fiind faptul ca noi
putem face raul prin omitere, adica nefacand binele care trebuia. Fata de barbatie pacatuim
prin descurajare sau prin ambitiile exagerate. Barbatia are rolul de a ne feri de descurajare
dar și de a ne modera ambitiile. Pacatuinm fata de barbăție prin vanitate și prin slava desarta.
Remediul este smerenia, starea de spirit în care ne vedem limitele și ne vedem în mod
autentic vocatia și posibilitățile reale de afirmare ale fiecaruia dintre noi. Smerenia nu poate
exista fara cumpatare=remediu al tendintelor că bărbăția ar consta în a pune bocancul pe
ceafa aproapelui sau de a-l desconsidera prin acte caritative sau sociale în care dispretuim
taina aproapelui.
Noi avem model pe Domnul Hristos care își intarea chipul fara sa fie arogant. Era activ
fara sa fie arogant. Barbatia nu este impotriva spiritului intreprinzator, ci incearca sa o
rostuiasca luand-o în legatura statornica cu modul nostru care ramane în consens cu Domnul
Hristos.

42
Virtuțile teologale sau virtuțile creștine

In manuale sau în limbajul altor teologi se folosește termenul de virtuți teologice. Nu


e potrivit. Notiunea de teologic se refera la alte aspecte ale lucrurilor, pe cand teologal se
refera la intimitatea relatiei noastre cu Dumnezeu. Părintele profesor opteaza pentru teologal
sau virtuti specific creștine.
Adjectivele virtuților intelectuale și celor morale sunt virtuti pur omenesti de aceea
ele sunt studiate și de sistemele de morala laica. Sigur ca prezentandu-le, noi am considerat
ca în functionalitatea lor sau în maximalismul lor virtutile acestea insusite în interiorul trupului
mistic al lui Hristos capata valente noi, puteri noi, datorita harului lui Dumnezeu care activeaza
trupul mistic al lui Hristos și madularelor lui și faptul ca în biserică orice act de ordin moral
este fertilizat de prezența harului lui Dumnezeu, cu o discretie extraordinara.
Fericirea la care omul este chemat sau binele eshatologic pentru care omul se
pregateste nu se afla la nivelul vietii naturale daca intelegem conceptul de natural,
desemnand situatia în care noi ne gasim acum. Sfântul Grigorie de Nissa – existenta actuala a
omului – nenaturala; naturala era inainte de cadere. Existenta aceasta este participarea la
Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nissa – virtutea prin excelenta. Nu poate fi decat efectul unei
vieti indumnezeite, sau care se indumnezeieste. Viata care se indumnezeieste are premise
care ii sunt date, oferite în mod gratuit, prin bunavointa lui Dumenzeu. Aceasta bunavointa a
lui Dumnezeu, care s-a manifestat în istorie, face posibila existenta altui grup de virtuti pe
care le numim virtuti crestine sau teologale, pentru ca ele presupun trairea efectiva a
intimitatii lui Dumnezeu. Acestea sunt credința, nadejdea și dragostea. În cadrul acestor
virtuți, Dumnezeu impartaseste omului din fericirea Sa și face pe om sa participe în mod
dinamic la procesul de impropriere a fericirii prin credinta ca fiedelitate fata de Revelația lui
Dumnezeu și fata de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu oamenii, prin nadejdea în cele
vazute în cadrul Revelației lui Dumnezeu, și fagaduite de Acest Dumnezeu celor ce il cred și se
incred în El, și prin iubirea în care ne angajam fata de Dumnezeu, și fata de aproapele dupa
modelul și masura iubirii pe care în mod firesc o aratam fata de noi insine. În cele 3 virtuți
teologale, se gasesc asadar prin activarea în noi și de catre noi a unui mod de viata în care
simtim în mod efectiv în care ne impartasim de dreptatea lui Dumnezeu, ca devenim
participanti la dumnezeiasca fire – Sfântul Petru.

43
Aceste virtuți se numesc teologale pentru ca în cadrul lor Dumnezeu intervine imediat,
chiar are initiativa pentru a preciza obiectul acestor virtuti, în ceea ce priveste cauza și mijlocul
prin care sunt împropriate de catre crestini. Cauza sau inceputul acestor virtuți se afla în
Dumnezeu care se descopera și prin iubire poarta de grija lumii și omului caruia ii impartaseste
harul sau care pune pe om în situatia sa preguste fericirea promisa și care il schimba din omul
cel vechi în omul pacatului în omul cel nou, rezidit, prin baia Sfântului Botez, dupa Chipul celui
care l-a integrat în noua ontologie, ontologia trupului hristic a lui Hristos. La virtuțile teologale
nu avem asadar acces decat datorită faptului ca Dumnezeu ni se descopera, deci datorită
Revelației lui Dumnezeu, datorită dreptei sale interventii, dat asistentei directe pe care
Dumnezeu o realizează prin harul sau, energie divina necreata. Virtuțile teologale nu pot fi
posibile decat în cadrul unui dialog viu, trait efectiv cu Dumnezeu Cel Viu. Chiar daca aceste
virtuți se implinesc în dialogul tot atat de viu și eficient și real cu semenii, perceputi de aceasta
data ca frati și ca membrii. Ele nu pot fi posibile decat în dialogul cu Dumnezeu viu, Treime de
Persoane.
Credinta unora care fac din anumite instincte religioase virtuti.
Exista o forma a naturalului religios transformata în credinta, în obisnuinta de a merge
la biserica. Sfânta Tereza de Acvilla – vorbeste foarte precis despre experientele sale mistice,
aproape fizice, în care il experiaza pe Dumnezeu. Fara constiinta relatiei cu Dumnezeu cel Viu
nu e evlavie. La fel și ideea ca ar fi virtute crestina ca uneori mai facem referire la o forta
supranturala.
Se disting de cele morale, cardinale, în funcție de obiectul și obiectivul unora și al
celorlalte. Daca obiectul virtuților cardinale este ceea ce mintea noastra naturală poate
sesiza, poate intelege, cu un spor pe care il poate aduce harul lui Dumnezeu,
obiectul/obiectivul virtuților teologale este fericirea ca participare la viata divina, pe care nu
o putem intelege prin puterea naturală de intelegere a realitatii sau prin simtul moral natural.
Aceasta fericire tine de acel, cu totul altfel pe care il presupune viata și existenta divina. Tine
de ceea ce ochiul nu a vazut, urechea nu a auzit și nici la inima omului nu s-a inaltat – Ci
precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au
suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". Sfântul Pavel 1 Cor 2,9. Pentru
acest motiv, vedea intreaga viata religioasa limitata la trairea celor 3 virtuti teologale.
Harul lui Dumnezeu este absolut necesar pentru impropierea acestor virtuți dat fiind
faptul ca el trebuie sa ne pregătească pentru a ne adapta vietile, celor care Sfântul Pavel spune

44
ca le-a vazut și le-a auzit și care nu s-au inaltat la nivelul puterii de cunoastere naturale. Sfântul
Pavel era un semit și considera ca omul gadeste cu inima. Sub aspectul adevarului care
depaseste lumile inteligentei naturale, sau capacitatea rațiunii umane de a cunoaste,
Dumnezeu nu este obiectul virtuților teologale, asa cum e în teologia romano-catolică ci este
celalalt termen al dialogului care face posibilă virtutea crestina a iubirii. El este polul forte
pentru ca de fapt el initiaza dialogul prin revelarea sa și il intretine prin harul sau, ca dovezi și
argumente credibile. Iar celui ce crede ii ofera harul sau, sub puterea caruia, cele crezute
devin adevarate principii atat pentru gandirea categorică și pentru lucrarea omului.
Deci în actul credinței, Dumnezeu se face iubit se face vrednic de dorit de asa maniera
încât iubirea devine virtute care insoteste dinamismul natural al omului de a iubi. Cu privire
la binele vrednic de dorit, virtutea nadejdii da putere fiintei umane sa se ridice deasupra
puterii ei naturale, dându-i acesteia forta speciala și dorinta speciala de a se uni cu Dumnezeu
sau de a accede la binele promis, binele eshatologic, care este Împărăția lui Dumnezeu,
lasandu-l totodata sa imparateasca în omul insusi dat increderii pe care omul a imprimat-o
increderii datorită careia omului i s-a revelat, datorită faptului ca omul poate conta omului
care i s-a descoperit. În ceea ce privește binele absolut, vrednic de iubit, virtutea teologala a
iubirii face mai mult, merge mai departe. El face pe om sa traiasca în mod dumnezeiesc, în
ceea ce are mai intim în el insusi, anume iubirea. Il face sa il iubeasca pana și pe dusman
pentru ca virtutea iubirii pune în locul iubirii de sine, virtutea iubirii de Dumnezeu. Virtutea
iubirii de Dumnezeu înlocuiește iubititas cu caritas. Ea ne integreaza mai mult decat toate
celelalte în iubirea de Dumnezeu, sau face pe om sa retina iubirea de Dumnezeu, încât putem
spune ca prin iubire il detine pe Dumnezeu insusi, astfel omul se va invesnici în Iubire.
Ierarhizare: putem vorbi de o anumita ordine din punct de vedere al săvârșirii faptelor
virtuoase. Prin cele 3 virtuți, crestinul trebuie sa creasca în desavarsire, pornind de la ceea ce
este desavarsit la o treapta superioara la ceea ce intelegem prin cuvântul desavarsit, avansam
din slava în slava, prin inceputuri care nu au sfarsit. În această iubire fata de bine nadejdea
precede și pregateste faptele iubirii. Din punct de vedere al desavarsirii ordinea acestor virtuți
este inversa, în sensul ca iubirea preceda credința și nadejdea, dat fiind faptul ca prin iubire
cele 2 virtuți primesc modul lor deplin de a se realiza. Iubirea este mama tuturor virtuților și
ea ramane singura virtute care se pastreaza și dincolo de iesirea din viata aceasta. Virtutile
acestea teologale il fac pe om sa traiasca într-un proces de indumnezeire.

45
Credința ca virtute

Credinta este conditie pentru mantuire. Acceptarea adevarului revelat al Celui care se
reveleaza si acceptarea tainei care curge din adevarul revelat. De aceea cuvântul cu care
Mântuitorul si-a inceput activitatea a fost „kaeros – timpul s-a apropiat”, cel prielnic, ocazia,
deci timpul prielnic s-a implinit și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va și credeti.
Mc 1, 14-15. Ocatavian Augustus a folosit termenul Evanghelie, vestea cea buna, cand a
pacificat imperiul, a adus pacea în imperiu.
In Prologul de la Ioan, se spune și tuturor celor care l-au primit și cred în El, le-a dat
puterea sa fie Dumnezeu, Ioan 1,14, și în alta parte, Ioan 16,27, caci voi credeti ca de la Tatal
am iesit, sau cel care crede nu este condamnat Ioan 3,18, da aceasta este vointa Tatalui meu
ca oricine vede pe Fiul și crede în el sa aiba viata vesnica și eu il voi invia Ioan 6,40, Ioan 14,1-
12. Aceste texte scot în evidenta faptul ca a crede este conditia fundamentala pentru a fi
crestin și condiția fundamentală în procesul de apropiere a mantuiriii obiective realizata în
persoana Mantuitorului Hristos. Ne putem intreba la ce fel de credință ne referim atunci cand
o consideram drept condiție fundamentală de a fi crestin și condiția fundamentală a
procesului de mantuire alaturi de fapte. Cand vorbim despre credinta asadar nu trebuie sa
clarificam un mod de referinta exclusiv psihologic sau exclusiv teoretic, la o realitate
abstracta, sau chiar la un adevar revelat. Ne referim la starea de spirit pe care o putem avea,
nu putem gandi lumea fara sa gandim Creatorul, neputand sa acceptam lumea ca existand
fara un creator și un purtator de grija. Credința nu va ajunge niciodata virtuoasă, putere, ci va
ramane cel mult un sprijin teoretic sau afectiv, la care uneori omul recurge spre a scapa de
angoasele și de dilemele existentiale sau pentru a amana aceste angoase și dileme
existentiale, daca gandim pe Dumnezeu ca o forta impersonala. Cand omul realizeaza ca
depinde de Cel în care crede, ar putea sa utiizeze „sloganul” om de credinta, asa cum facand
referinta la această situatie, cum spune CS Louis, recurgand la El, ca la umbrela, caută garantii
ca va fi fericit și ca își asigură o viata comoda, fiind astfel un idol, realizat de ei, pe Care nu Îl
accepta asa cum e.
Credința nu e reazemul teoretic sau afectiv – vorbim de credința ca virtute. Credința
nu tine doar de afectivitate, sau de irationalitate. Noi spunem ca scapa rationalului. În ceea
ce priveste obiectul credintei nu putem vorbi de 100% obiect al credintei ci putem vorbi de
datul revelat pe care il credem. Acesta constituie interfata a ceea ce este esential în faptul

46
credintei și anume calea prin care accedem la subiectul dat revelatiei, încât credinta devine
experienta unei intalniri dintre 2 realitati personale dintre care nici una nu este obiectul de
cunoastere pentru cealalta. Credința nu este cale de cunoastere în sensul în care este definita
cunoasterea în disciplinele stiintifice, ci stare de spirit a unei persoane care se afla intr-o
referinta totala spre alta persoana, stare de spirit care creaza atmosfera sau mediul prielnic
unei cunoasteri speciale a doua sau mai multe persoane care recunoasc pe Dumnezeu în
aceasta orientare a lor, drept plinatatea adevarului, credinței și a binelui. Virtutea credinței
este exprimarea plinatati totale a omului fata de Dumnezeu pe care acestea il recunosc drept
realitatea ultima a binelui, dreptatii și binelui și fericirii. Fiind implicat cu intreaga lui fiinta în
aceasta fidelitate sau credinciosie, credinta virtute este asadar starea de spirit care devine
virtute, putere, din puterea celui caruia i s-a incredintat totalmente.
Daca vorbim de un anumit obiect al credintei, atunci oiectul credintei ca virtute nu
poate fi o realitate inexistenta. În al doilea rand obiectul cred ca virtute nu poate fi o
realitate nedemna de credință, deci o realitate în care nu poti sa investesti.
!!! Credinta diavolilor e departe de a fi virtute ori noi o definim ca fiind raportul de
fidelitate pe care il avem cu Dumnezeu. Ei se rapotează nedemn la acest obiect al credintei.
Are valoare de virtute numai acea credință în fiinte supreme, în Dumnezeu, și în cele
ce se afla în comuniune și legătură cu el, care se raportează la această fiinta, respectiv la
Dumnezeu, cu demnitate, cu toate spontaneitatea, cu ceea ce Sfântul Ioan Evanghelistul
numeste parheseia, un tip de libertate care vine dintr-o constiinta care nu te acuza. Nu poti
spune ca este în interiorul virtuții credința, atat timp cat nu te afli în aceasta stare de libertate
de conștiință care nu te acuza. Prin urmare atunci cand spunem sau cand ne incercam sa
definim virtutea credinței, ne referim la starea de sirit voita, acceptata în mod liber, și cu
perspectivă, o stare de spirit care are motivatie serioasa, motivatie data la randul ei de
evidențe imposibil de demonstrat rational, și imposibil de dovedit, ireale.
Credința ca virtute este deja o atitudine pe care omul deja a luat-o fata de o anumita
realitate, care are capacitatea de a-l pune pe om într-un act de credinta, într-un act și proces
de fidelitate, care presupune și un tip de viata conforma cu ceea ce omul crede sau afirma
atunci cand spune ca are credinta. Nu poti spune, cred dar nu ma intereseaza sa traiesc
conform cu valorile Celui pe Care Îl cred.
Atunci cand spunem ca ne aflam în interiorul credinței ca virtute dam crezare unui
fapt, eveniment, care inseamna manifestare a lui Dumnezeu în istorie. În al doilea rand, dam

47
crezare, credem, Persoana care intruchipeaza deplinatatea dumnezeirii, cum spune Sfântul
Pavel, adica dam crezare Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. În al treilea rand, credem o
Persoană care da marturii despre evenimentul Revelatiei lui Dumnezeu în istorie. Daca cele
vestite, adica invatatura lasata de Aceată Persoana care este Mântuitorul Iisus Hristos, nu ne
duc la simtamantul patrunderii intr-o zona a prezentei lui Dumnezeu în viata noastra, nu am
facut altceva decat sa aderam la o ideologie, semn ca dam crezare unor concepte, unor
informatii placute, dar care nu ne schimba. Daca nu realizam prin actul credintei ca
patrundem intr-o zone a prezentei lui Dumnezeu, ramai cu informații interesante, frumoase,
dar departe de ceea ce e real în interiorul virtuții credinței. Virtutea adereaza la ceea ce
Dumnezeu a facut și infaptuieste, la învătătura bisericii, care de-a lungul istoriei propune și
actualieaza acele invataturi. Credința în calitate de virtute este incompatibila cu
comportamentele care sunt în contradictie cu Evanghelia. În toate acestea, intelegem ca
virtutea credintei este modul concret în care omul își arata fidelitatea fata de cel caruia Îi
acorda credinta. Prin urmare daca afirmi credința în Dumnezeu, trebuie sa realizezi ca ai
credință în Cineva și nu în Ceva. Daca afirmi credință în Dumnezeu, te blochezi în ideea ca
tu acorzi credința în ceva sau la ceva, și faci din aceasta idee sloganul tau în viata, te poti
schimba.
Credința nu trebuie gandita ca o stare mentala autonoma fata de restul
personalității și de devenirea acesteia, ci este parte integranta din direcția modului de
devenire a celui ce crede. De aceea, nu vom fi indiferenti fata de ceea ce credem, pe cine
credem, cum credem, și de ce credem, acesta este motivul pentru misiunea Bisericii, sau
pentru modul în care Biserica își apara credinta și dezavueaza orice erezie.
In cazul în care credința nu marcheaza viata concreta a celui ce crede, ci se gaseste în
alt plan decat acesta, decat cel care crede, ea ramane doar cu o stare de spirit, dar nu va fi
niciodata virtute, nu va fi niciodata mantuitoare. Credința te leagă, în anume fel, de viata Celui
în Care crezi, față de Care dovedesti ca te afli într-un raport de fidelitate, tu urmezi ceea ce
reprezintă El pentru tine insuti. Luand în calcul cele spuse mai sus, virtutea credinței în
calitatea de fapt, fenomen trebuie inteleasa la 2 niveluri
1. Pe baza dovezilor pe care le primim din afara noastra și din propria constiinta credem
ca adevarurile Revelatiei propovaduite de Biserica sunt adevarate, cum e credința
psihologica, ea nu e inca virtute dar ne pregătește

48
2. Faptul, fenomen psihologic, fenomen uman al credinței, este puterea de a ramane în
fidelitate fata de realitea cu privire la care crezi ca sunt adevarate și fata de care simti
nevoia sa ramai atasat. A te gasi intr-o relație de fidelitate cu cineva inseamna a te
comporta în asa fel încât fidelitatea sa se traduca în mod de comportament de iubire
cu celalalt. A fi fidel fata de cineva presupune că trebuie sa faci tot ceea ce acea
persoana iti spune sa faci, altfel nu vei fi fidel. Prin urmare a crede în Dumnezeu este
acelasi lucru, sa te comporti în funcție de exigentele Lui, acest lucru presupune o
exersare zilnica a relației de fidelitate cu el, asa cum ne exersam zilnic relațiile de
fidelitate pe care le avem cu semenii nostri. Putem spune ca pentru a dovedi această
fidelitate este nevoie de rugaciune zilnica, de lectura religioasa, de frecventarea
Bisericii, de trăirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, de o viata corespunzatoare celui în
care credem și caruia ne-am incredintat prin actul credintei.

Credinta și Revelatia lui Dumnezeu

La credință ca virtute nu ajungem niciodata fara Revelația lui Dumnezeu, fara


implicarea într-un anume fel a lui Dumnezeu, Însusi, fara faptul credintei, fara ca Dumnezeu
sa stimuleze într-un anume fel fidelitatea omului. Virtutea credinței nu o intelegem cum
intelegeau anticii împroprierea virtuții. Nu e efortul unui proces de jos în sus, care tine exclusiv
de eforturile noastre, de dorul dupa Dumnezeu.
Părintele profesor nu crede ca exista cineva care a devenit credincios dupa ce a
ascultat argumente intelectuale. Ci fie era credincios inainte, fie evidenta argumentelor l-a
pus în situația faptului ca exista Dumnezeu ca realitate personala, sau uneori mintea lui s-a
gasit constransa sa accepte dovezi care ii creaza sentimentul unei anumite constrangeri, de
unde nu de putine ori rezistenta omului la argumente, ca sa nu zicem refuzul si persistenta în
necredinta. Aceasta arata ca pe baza exclusiva a argumentelor rationale nu putem patrunde
intr-o zona în care sensibilitatea noastra umana este atinsă, incat sa devenim credincioși sau
sa capatam credința ca virtute, ca stare de spirit, în care noi simtim ca noi comunicăm cu
Cineva si Cineva comunica cu noi. Acest sentiment se concretizează în Revelarea lui
Dumnezeu. Între lumea lui Dumnezeu si lumea noastra, mare prapastie, de ordin ontologic,
existenta intre 2 ontologii, creata de Dumnezeu si de noi, va fi depasita de acte personale. Cel

49
care are puterea de a implini asemenea acte este Dumnezeu. Consideram ca a te constitui si
a te institui în universul credinței este modelat de Revelarea lui Dumnezeu care va stimula în
mod tainic adancul din om, incat sa intre în universul credintei. Afirmam ca Revelației lui
Dumnezeu are 2 forme, etape, Revelația naturală și Revelația supranaturală.
1. Revelația naturala: se implineste în natura si noi afirmam faptul ca Creatia lui
Dumnezeu este un discurs tainic, sugestiv al lui Dumnezeu , pe care El il antameaza
pe care il incepe cu lumea pe care a creat-o și careia ii poarta de grija. Dumnezeu
spune si face – Psalmul 33,9. Cuvintele lui Dumnezeu sunt distincte de Logosul
Creator dar nu straine de El. Au valoare de mesaj al lui Dumnezeu pentru oameni
sau catre oameni, dat fiind faptul ca Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a descifra
urmele Sale în Creatie si ne ajuta în mod concret sa descifram aceste semne prin
ceea ce noi numim stiinta, gandire logica. Sfântul Grigorie de Nissa, comentand
intalnirea lui Moise pe muntele Horeb si textul din Ieșire în care solicita lui
Dumnezeu sa i se arate – nu este om care sa vada chipul si sa traiasca, intorcandu-
te tu vei vedea spatele meu – spune ca atunci cand mergi intr-o zona necunoscuta
ai nevoie de calauza. El inaintea ta, cu fata inainte, ta ihni – urmele. Credința ca
virtute se refera la cu totul alt nivel de cunoaștere al Tainelor lui Dumnezeu. Ea
instaureaza intre Dumnezeu si noi, o conversatie directa, pe de o parte în Revelația
Sa supranaturala el ne descopera ceea ce Creatia nu poate sa spuna, anume
planurile Sale cu privire la noi. Pe de alta parte ne descopera ceea ce mintea
noastra nu poate pricepe, adica adancurile Tainelor lui Dumnezeu, pe care numai
Duhul Său le cunoaste. El ni se ofera printr-un act de bunavointa – Dumnezeu are
bunavointa nu vointa – si în sau prin harul sau, dar acte care sunt incarcate de
energiile sale necreate, nu doar acte bune de contemplare, ci acte care iradiaza
putere. Aceste acte il stimulează pe om în Revelația supranaturala si în acest fel
Dumnezeu ne deschide mintile ca si noi sa Îl putem recepta, sa Îl intelegem, sa
intram în planurile Lui, si asa omul intervine ca interlocutor al lui Dumnezeu, ca
adeziune la ceea ce el ne comunica, si ca incredere în ceea ce El ne fagaduieste.
Incat putem spune despre credinta ca este rod al intalnirii dintre Dumnezeu si om,
ca este modalitatea cunoasterii Tainelor lui Dumnezeu, nici rodul exclusiv al
inteligentei noastre, nici al puterii de judecată logica, pana sa spunem ca ea ar
exculde aceste capacități firesti ale omului.

50
2. Revelația supranaturală: Credința în calitate de virtute nu este rodul intalnirii
personale intre om si Dumnezeu, nu e informatie ci un moment cu totul aparte în
care il simti pe Dumnezeu cel viu. Credința nu are un subiect omul si un obiect
Dumnezeu, ci presupune 2 subiecti, care vor sa se cunoasca, care vor sa fie intr-o
relație de comuniune. Persoanele în comuniune nu se cunosc decat într-un demers
mutual al uneia catre cealalta. Dumnezeu li se descopera iar noi ne deschidem
acestei descoperi, Revelare a Sa. Ne deschidem acestei descoperiri acceptand
adevărul revelat. Cand spunem adevăr revelat nu intelegem numai realitatea si
validitatea cutarui principiu sau a cutarui eveniment, ci intelegem pe cat putem,
pe Însuși subiectul adevarului revelatiei; daca vorbim de revelația
veterotestamentară, il intelegem pe Dumnezeu în formele lui voalate de a se
descoperi, iar daca ne gandim la revelația noutestamentară, sigur ca avem în
vedere adevărul cel viu, intruchipat, descoperit în persoana lui Hristos. Revelația
VT si a NT, este o lucrare istorică a lui Dumnezeu în care el se apropie de om, i se
adreseaza, il primeste în mod mantuitor, si i se arata ca Dumnezeu Viu, Creator si
Proniator, care actioneaza, nu e un Dumnezeu care sta cu mainile în san.
Dumnezeu e un Dumnezeu zelos, care inseamna si gelos din greaca. Revelația
aceasta care ne stimuleaza sa intram în universul credinței-virtute nu e asa cum isi
imagineaza unii, un cuantum de adevaruri necomunicate, care altfel ne-ar ramane
strain. Ea este Revelația lui Dumnezeu prin El Însuși, de asa maniera incat în
acceptarea adevărurilor din Revelație, de catre om, omul il intelege el insusi de
catre om, sau se lasa Dumnezeu inteles, si este recunoscut de catre cel care il
descopera. Este esential sa intelegem faptul ca în interiorul adevărurilor revelate,
Dumnezeu se face prezent cu o prezenta mantuitoare, cu prezența Dumnezeului
Cel Viu; revelandu-se El se adreseaza nu multumindu-Se pur si simplu ca ne
comunica ceva, el vrea sa Se comunice El Însuși, el vrea sa fie receptat de om ca
Însuși Cel care i se descopera pentru a scoate pe om din carapacea insuficientei
sau din dilema celor care stau la raspantie, si nu stiu pe unde sa umble. În Revelație
se prduce ceva nou, se produce o relație nouă intre Dumnezeu si om. Spre deoseb
de ce se revelează în Creatie, Dumnezeu se descoperă ca atare, comportandu-se
ca Cel ce aduce harul si aduce mantuirea. În Revelația supranaturală, nu este vorba
numai de adevaruri ci si de fapte istorice incat istoria mantuirii este cea a lui

51
Dumnezeu în lume. Lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu si Dumnezeu care se
reveleaza, în istorie, sunt realități care nu pot fi spuse si separate, pot fi insa
percepute, de aceea noi numim istoria mantuirii faptul ca Dumnezeu se apropie
de noi în Persoana. Deci istoria mantuirii nu este o succesiune de informații despre
Dumnezeu ci o succesiune de fapte în care Dumnezeu se lasa perceput, inteles ca
Persoană care ne solicita, care ne arata ca el este cel ce este, cu alte cuvinte el este
fundamentul ontologiei a ceea ce este si în egala masura în Revelația
supranaturală, 1 Ioan 1,4 aflam ca Cel ce este, este iubire. Revelația se adreseaza
tuturor, dar retinem ca nu se descopera decat celui ce crede. Exista, am putea
spune, un nivel al descoperirii lui Dumnezeu pentru toti dar numai cel care crede
are beneficiul unei cunoasteri al unei relații intime, dialogale intre noi si El. Devine
modul firesc în care noi intelegem sa ne instituim. Hristos Ianaras – omul are
centrul de greutate în afara lui, deci în aproapele si în Dumnezeu. În sistemul
acesta de relație care se stabilește intre omul cel viu si omul fiinta vie, e starea
naturală în care trebuie sa fii si sa viezi în calitate de om. Deci credincioșii adera la
Revelația Lui facuta prin Cuvintele Sale si în mod culminant în Logosul facut Om si
la lucrarea Revelației. În NT credinciosul crede în Revelația lui Dumnezeu Cuvantul
si în Lucrarea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de aceea inainte de a fi un mod de
viață, credința este o recunoastere prin intelegerea continutului concret al
lucrarilor Domnului. Fara o anumita intelegere, fara incredintarea de aceste
adevaruri, omul nu ar putea sa se comporte în calitate de om credincios.

Credința este asadar legata de Revelația istorica a lui Dumnezeu, ea recunoaste faptul
ca aceste Revelații istorice, au un continut si un mesaj, acceptarea acestor adevăruri revelate
nu constituie intreaga credința, ea presupune mai departe ca cel ce crede, se raportează la el
insusi ceea ce crede, si sa faca din acest continut a ceea ce crede, baza a ceea ce intelege, si
baza lui ca om în istorie. Cu alte cuvinte acceptand datul revelat, intrand în actul de fidelitate
cu subiectul care se reveleaza, omul va vedea altfel realitatea pornind de la alte baze, vizand
alte finalitati, va trai un alt continut al vietii sale, va da un alt sens vietii decat el ar fi dat în
condițiile Revelatiei si în condițiile faptului ca a devenit un om credincios. Nu este un simplu
proces de a stii, nu o stiinta a credinței ci transformarea decisiva a constiintei si a gandirii în
sensul celor de care te-ai incredintat. Nu esti insa un om increzut. Si astfel omul intreg merge

52
spre Hristos. Pentru ca actul credintei merge catre Hristos și cuprinde pe omul întreg, el cere
și anumite forme ale credinței, anume slujirea poruncilor. Domnul Hristos spune, în Ioan
14,21, „cel care are poruncile mele acela ma iubeste”.
Credința ca virtute înseamnă a fi tu insusti un subiect care faptuieste în sensul celor
prezente, incat omul insusi va fi transformat în direcția a ceea ce a crezut, iar credința nu da
numai semnificatie, numai sens, ea ne pune intr-o asezare cu totul aparte. Ne ofera o putere
care ne transformă radical, pana într-acolo incat fiinta insusi a celui ce crede este modalata
de ceea ce acesta a crezut si crede. Aceasta il face pe Sfântul Pavel sa spuna în 1 Evrei 1-3 –
definiția credintei – credința este garantia celor sperate, si dovada celor nevazute. – eventual
de scris în greaca si în latina. Mai corect ar fi credinta este fundamentul celor nadajduite dar
poate fi si fiinta celor nadajduite, dovada celor pe care nu le vedem = dovada documentata
cu privire la cele pe care nu le vede. Credinta este, în acest fel, îndreptată spre ceva sau cineva
nevazut care poate fi doar nadajduit, dar aceasta nu inseamna ca ea este fundamentata pe o
inchipuire, nu e parerea despre care vorbeau anticii, ci este expresia unei convingeri ferme pe
care se bazeaza credința, argumentum de la Sfântul Pavel, ca Logosul S-a facut Om.
In virtutea celor spuse de Sfântul Pavel putem conchide că virtutea credinței se
bazeaza pe Revelația lui Dumnezeu, culminand în Persoana Fiului lui Dumnezeu facut om. În
acest timp credința este si pentru viitor, si este marcat de viitor prin promisiunile lui
Dumnezeu, si este o incredintare cu privire la cele ce nu se vad. În cele de mai sus, 1 Evrei 1-
3, vedem credința legata de nadejde; vedem că credința da nadejde sperantei, iar nadejdea
da trainicie credintei. Nu scapam de derminismele bilologice dar în actul liber crestinul liber
este determinat de viitor. Iata cum virtutea sperantei da credintei un fundament, se
condiționează reciproc. Credința si nadejdea sunt inseparabile si se conditioneaza reciproc.
Credința se refera la promisiunile Lui. Se referă la locul si timpul unde a fost si este perceput
Glasul Lui. Nu permite nicio indoiala.
In tot acest timp conform naturii ei, credința se dovedeste a fi o putere care il va face
pe crestin sa lase ca viata lui sa fie hotărâtă si marcata de promisiunile lui Dumnezeu, de
fagaduintele lui Dumnezeu. Printr-un asemenea tip de credinta, crestinii primelor secole au
dat buna lor marturie, de unde intelegem ca au facut dovada unei bune marturisiri sau au fost
obiectul unei bune marturisiri. Pe baza unei asemenea credințe marturisitoare, a cărei
caracteristică este speranta, nadejdea, asteptarea încrezătoare a celor sperate si certitudinea
nezdruncinata cu privire la cele nevazute, cei din vechime au primit capacitatea de a da bune

53
marturii în contextul social-cultural în care au trait. Creștinul nu este chemat sa aibe o credință
de tipul celui care se simte buricul pamantului izolat într-un pahar, ci credinciosul are aceasta
vocatie, conditie, sa faca din cei ce cred, buni marturisitori, de unde, pe baza unei asemenea
credințe, a carei caracteristică este asteptarea sau angajarea cu fidelitate spre cele vazute si
fagaduite, crestinul are siguranta ca se implineste crescand în fidelitate față de Cel Căruia I te-
ai incredintat, si crescand în modalitatea de a da buna-marturisirea cu privire la ceea ce vezi,
crezi, nadajduiesti.

54