Sunteți pe pagina 1din 6

Federalismul sovietic se sprijina pe mai multi stalpi. Justitia este primul dintre acestia.

Constitutia
Uniunii Sovietice este comuna tuturor si constitutiile republicilor trebuie sa fie in accord cu ea. Art 74
precizeaza ca legile URSS-ului au putere egala pe teritoriul tuturor republicilor din federatie. In caz de
divergenta, cea care prevaleaza este legea federala.

Un al doilea support al federalismului este armata: “Serviciul military efectuat in randurile fortelor
armate ale URSS trebuie sa fie o adevarata scoala a internationalismului” .Cu acest scop , legea militara
din 1938, care a desfiintat unitatile militare nationale, stipuleaza ca serviciul military se efectueaza in
unitati eterogene din punct de vedere etnic si in afraa teritoriului national. Armata sovietica nu cunoaste
decat o limba, rusa.

Ultimul stalp de sprijin este Partidul Comunist, “forta care orienteaza si conduce societatea sovietica.”
Partidul constituie simbolul unitatii societatii sovietice chiar daca exista partide comuniste locale in
fiecare republica.

Cei trei stalpi vor fi progresiv daramati in anumite republici, in etapa de suveranitate, inainte de a se
constata ca si aceasta ultima cerinta este depasita si ca a sunat ceasul independentei.

Organizarea descompunerii URSS

Noiembrie 1990 – noi 1991: in intervalul unui an, Uniunea Sovietica, aflata deja in descompunere, va fi
complet invinsa. Pentru a pune capat sistemului politic fondat de Lenin, rolului conducator al Partidului
Comunist, Impreiul reinaltat pe indelete de bolsevici, va fi nevoie de un puci, ratat ce-I drept si mai ales
de vointa constanta a oamenilor si a popoarelor apartinand Uniunii Sovietice insasi , de a-si decide
propria soarta.In noiembrie 1991 semnele victoriei lor sunt vizibile. Traditionala sarbatorire a revolutiei,
celebrate de peste 70 de ani a fost suprimata si inlocuita, la Leningrad, redevenit Sankt Petersbug, cu
ceremonia abandonarii numelui pe care orasul l-a purtat din 1924, anul mortii parintelui revolutiei.

In alte parti ceremoniile erau commemorative ale triumfului bolsevismului au lasat locul unor
manifestatii in amintirea victimelor regimului sovietic. Sau, in unele locuri, comunisti nostalgici au
incercat, cu flamura rosie in frunte, sa afirme ca nu tot ce s-a castigat in 1917 a disparut. Aproape
pretutindeni, insa, steagul rosu a fost inlocuit cu drapele nationale redescoperite in 1989. Chiar si
deasupra Kremlinului, sediul symbolic a ceea ce a mai ramas din puterea sovietica, steagul revolutiei
trebuie sa suporte vecinatatea drapelului tricolor al Rusiei.Aceasta competitie a emblemelor nationale,
in care rosul comunismului cedeaza tot mai mult in fata culorilor sclipitoare si variate ale traditiilor
nationale, este reflexul evenimentelor din imensul spatiu sovietic. Uniunea se retrage si cautarea unei
noi modalitati de relatii intre republici marcheaza reculul rapid al unei puteri central tot mai greu de
definit.

Cauzele prabusirii URSS

Majoritatea istoricilor si analistilor rusi considera ca la baza prabusirii URSS a existat un cumul de factori
interni si internationali, care au contribuit, intr-o masura mai mare sau mai mica, la definitivarea acestui
process. In orice caz, teoria rolului decisive al factorului extern nu poate fi sustinuta. Uniunea Sovietica
dovedise pe parcursul existentei sale, indeosebi in anii celui de-al doilea razboi mondial, capacitatea de
mobilizare a resuselor uriase material si umane de care dispunea pentru a rezista unei presiuni externe.
Cauza principal trebuie cautata in interiorul unui system, al carui mecanism incetase practice sa mai
raspunda la comenzi. Mihail Gorbaciov are dreptate sa afirme : “noi insine am daramat Uniunea”,
recunoscand ca autorii perestroikai “au intarziat cu reformarea Uniunii, cu reformarea partidului, au
creast o situatie dificila in economie” si ca poporul a incetat sa mai sprijine perestroika, deschizandu-se
calea altor forte, care au folosit pe deplin slabiciunea reformatorilor”. In opinia analistilor rusi, istoria a
demonstrate ca puterea in URSS nu a apartinut Sovietelor, asa cum se proclamase official la intemeierea
statului, ci aparatului de partid, care exercitase controlul asupra intregii vieti politice, economice si
sociale. In conditiile sistemului monopartid, alegerile in sovietele de la toate nivelele “serveau doar
drept paravan” pentru camuflarea numirii de catre partid a deputatilor.

Dintre factorii obiectivi care au dus la disparitia URSS-ului amintim pierderea rolului de
monopol al PCUS-factor determinant in prabusirea URSS;

Uniunea Sovietica a ramas indestructibila atat timp cat a existat un system monopartid si tara nu
a intrat in criza economica si politica. La prima confruntare cu exprimarea tensintelor de democratizare
si libertate, sistemul, nepregatit pentru o asemenea situatie, a clacat. Restrangerea atributiilor organelor
central de partid si de stat , incetarea functionarii principiului economiei planificate, privarea aparatului
de partid de functii specific statului “au distrus” sistemul nervos” care unea spatiul economic si juridic al
URSS.

“Renuntarea de catre partid la puterea reala si absenta unui succesor capabil de actiune a
insemnat demantelarea oricarei puteri, indeosebi la nivel mediu si inferior, scrie Valentin Falin fost
secretar al PCUS cu problem international 1990-1991. S-a declansat un vacuum, umplut de anarhie,
spirit local, separatism de diferite culori. Nicio crestere a puterii si prerogativelor primei persoane nu a
putut compensa declinul verigilor structural la periferie si in centru” . Aparatul de partid, considerat
mecanismul perfect de transmitere si executare a instructiunilor Centrului, a incetat sa mai functioneze.

Roi Mevdev sustine ca “nereusind sa intareasca fundamental economic, social si ideologic al


regimului, Gorbaciov a inceput in acelasi timp sa menonteze dictatura comenclaturii”, iar “ caderea
regimului in conditiile unei asemenea politici era inevitabila”.

Esecurile inregistrate de Gorbaciov si echipa acestuia au ingrosat randurile opozantilor atat in


Biroul Politic, in aparatul de partid cat si, in general in randurile populatiei. Asa cum avea sa scrie Andrei
Graciov, :in timp ce varfurile perestroikai se ridicau tot mai sus in perspectivele aflate dincolo de nori ale
transformarii tarii si lumii, temelia acesteia se confunda tot mai adanc sub apa”. Odata cu baza sociala,
in anii 1989-1990 a inceput sa se erodeze si suportul politic al perestroikai. Gorbaciov a inceput sa fie
parasite nu numai de colegii din Biroul Politic, dar si de reprezentanti ai intelectualitatii. Sovietele in care
Gorbaciov isi pusese speranta nu au raspuns la niciun fel de incercari de resuscitare.

Dupa parerea lui Aleksandr Iakovlev, considerat drept unul dintre ideologii perestroikai, cauza
prabusirii PCUS rezida in sine insusi, in cramponarea de trecut, in incapacitatea de a renunta la putere.
Conducerea PCUS “ s-a suparat pe istorie, pe perestroika, adica a pasit impotriva vietii, fapt pentru care
a si fost aspru pedepsita.”

Problema nationala s-a dovedit una din bombele cu explozie intarziata puse la baza intregului
sistem sovietic. Cand Centrul a intrat in incapacitate de plata si “nu a mai putut plati loialitatea elitelor
locale”, tendintele separatist ale subiectilor URSS s-au accentuat. Odata cu promovarea politicii vizand
crearea unui stat unitary si acreditarea ideii privind aparitia unei noi “comunitati sociale- poporul
sovietic”, s-au accentuat nemultumirile si tendintele centrifuge ale republicilor unionale. Conform
actului de constituire a URSS din anul 1922, cele 15 republici unionale aveau dreptul de a iesi oricand din
component URSS, fara a se stabili insa procedura de iesire. Slabirea dependentei de Centru, incercarea
de a iesi din criza pe cai proprii si tentative puterii au incurajat elitele nationale in incercarea de a se
desprinde de Moscova. Pe fondul stimularii fenomenului de glasnosti, miscarile nationale cu accente
antirusesti s-au manifestat la inceput in republicile baltice si Gruzia, in raioanele de vest ale Ucrainei,
extinzandu-se ulterior si in alte republici.

In opinia lui Roi Medvedev, prabusirea URSS nu poate fi pusa ins ape seama nationalismului
antirusesc. “In anul 1991 nationalismul antirusesc a fost mult mai slab decat in anoo 1917-1918
neputand provoca distrugerea Uniunii Sovietice. Cu mult mai periculos s-a dovedit a fi separatismul
rusesc, fenomen nous i neasteptat care “a devenit una din fortele demolatoare ale URSS, create si
construite in jurul RSFSR”. Tocmai adoptarea, la 12 iunie 1990, a Declaratiei cu privire la suveranitatea
de stat a RSFS Ruse a fost considerate ulterior de fortele de stanga ca “incepututl destramarii URSS”

Renuntarea la doctrina “Brejnev”

Chiar de la prima intalnire cu liderii partidelor comuniste din statele socialiste veniti sa participle la
funerariile fostului secretar general al CC au PCUS, Konstantin Cernenko in martie 1985, Mihail
Gorbaciov i-a asigurat pe acestia ca raporturile cu statele socialiste vor continua, dar ca vor suferi unele
modificari. Liderul sovietic a precizat, totodata, ca raspunderea pentru evolutiile din aceste state le va
reveni In intregime. In esenta, scria mai tarziu Gorbaciov, in memoriile sale, declaratia noastra la aceasta
intalnire insemna o cotitura spre relatii noi, “renuntarea la asa numita “doctrina Brejnev” care nu a fost
niciodata proclamata official, dar care de fapt definea abordarea URSS fata de tarile socialiste.”

Mihail Gorbaciov dorea sa lase statele aliate sa se descurce singure, chiar daca nu avea de gand
sa renunte la aceasta zona aflata timp de decenii in sfera de influienta a Uniunii Sovietice. Nu este mai
putin adevarat ca liderul sovietic era interest sa scape atat de povara economic ape care o prezentau
statele socialiste pentru Uniunea Sovietica, dar si de raspunderea care revenea Moscovei pentru
evolutiile din cadrul acestora. Noul curs in relatiile Moscovei cu tarile socialiste si-a facut drum cu
dificultate, intampinand impotrivirea unor conducatori ai acestora, indeosebi Erich Honecker, Tudor
Jovkov si Nicolae Ceausescu. La inceput liderii statelor socialiste mai sperau ca declaratiile lui Gorbaciov
erau facute doar pentru a marca o separare formala de politica predecesorilor sais i ca vor fi abandonate
pe parcurs asa cum se mai intamplase in trecut. Acestia aveau sa se convinga ca politica noului lider isi
gaseste reflectarea in actiunile sale practice. Gorbaciov insusi recunoaste ca atunci cand a preluat
puterea “comunitatea socialista” nu mai era la fel de uniforma ca in primii ani postbelici sic a aparusera
deja “eretici” si “razvratiti”, precum Ceausescu, dar ca in chestiuni strategice “disciplina era respectata”.

In cazul liderilor Ungariei, poloniei si Cehoslovaciei, recomandarile discrete ale lui Gorbaciov
privind necesitatea unei schimbari a politicii interne promovate pana atunci au gasit un ecou pozitiv, in
timp ce conducatorii romaniei, RDG, si Bulgariei au continuat sa se mentina pe vechile pozitii. In final,
evolutiile din toate aceste tari au dus la prabusirea, la sfarsitul anului 1989, a regimurilor de inspiratie
sovietica instalate in aceste state dupa cel de-al doilea razboi mondial.

In cadrul diverselor intalniri cu presedintele American Geroge Bush, Gorbaciov a fost nevoit sa
dea asigurari ca URSS nu va mai folosi forta pentru mentinerea controlului politic in Europa de Est.
Intelegerea a fost oficializata asa cum afirma fostul premier interimar rus, Egor Gaider, in cadrul intalnirii
de la Malta in anul 1989 (2-3 decembrie).

Politica promovata de Gorbaciov fata de liderii statelor socialiste a starnit ulterior controverse serioase
in Uniunea Sovietica. In timp ce unii aproape ca l-au invinuit de “tradare a prietenilor”, altii i-au reprosat
atitudinea prea toleranta manifestata fata de Nicolae Ceausescu, Erich Honecker, Tudor Jovkov si gustav
Husak. In spiritul obiectivitatii, trebuie subliniat ca Mihail Gorbaciov a ramas fidel principiilor enuntate
inca de la preluarea conducerii, abtinandu-se la interventia in treburile interne ale fostelor state aliate.

Chiar daca in pozitia Moscovei fata de fostele state aliate s-a dorit o detasare de problemele acestora, in
intentia sa nu a fost abandonarea definitive a acestei zone, considerate de importanta strategica pentru
URSS. Mihail Gorbaciov nutria convingerea ca dandu-le posibilitatea de a decide singure, renuntand la
politica de dictat si amestec in treburile interne, conducerile acestor state se vor simti datoare moral sa
pastreze o relatie speciala cu Moscova.

Din regiunea est-europeana nu trebuia sa porneasca in niciun fel de imprejurari o amenintare reala sau
potential pentru securitatea militara a Uniunii Sovietice. In orice evolutie a evenimentelor, aceste tari
trebuie sa ramana libere de baze si forte straine. Acesta a fost si motivul pentru care URSS a continuat
fara success sa sustina mentinerea CAER si a Tratatului de la Varsovia. Trecerea la plata in valuta liber
covertibila in relatiile dintre statele member ale CAER, majorarea preturilor la petrol, concomitant cu
reducerea cu 10 % a livrarilor, au obligat insa aceste state sa renunte la 28 iunie 1991 la colaborarea in
cadrul acestei organizatii, orientandu-se spre dezvoltarea relatiilor cu occidental.

In ciuda eforturilor lui Gorbaciov de a se proceda la o reformare a Tratatului de la Varsovia, in Ungaria,


Polonia, Cehoslovacia si urmate , dupa o oarecare retinere, de Bulgaria si Romania, s-a pus tot mai
pregnant problema desfiintarii pactului military infiintat in mai 1955, ca raspuns la crearea Aliantei Nord
Atlantice.

Disparitia URSS

Absenta presedintelui Ucrainei la ultimele reuniuni ale conducatorilor republicilor unionale facea
imposibila parafarea unui Tratat unional la 25 noiembrie. La referendumul origanizat in aceasta
republica la 1 decembrie 1991, peste 90% dintre alegatorii prezenti la urne au votat pentru
independent, inclusive locuitori din Crimeea si Estul republicii, regiuni populate in majoritate de rusi.
Intuind consecintele referendumului din Ucraina pentru viitorul Uniunii, Gorbaciov a adresat la 3
decembrie deputatilor Sovietelor Supreme ale republicilor unionale apelul de a sprijini proiectul
Tratatului unional ce le fusese trimis spre examinare. Presedintele sovietic a sublinia ca “numai Uniunea
ne va apara de cele mai ingrozitoare pericole care ne ameninta –de ruperea si pierderea legaturilor
multiseculare” si ca “destramarea comunitatii multinationale va adduce milioanelor de cetateni ai nostril
nenorociri care vor depasi toate avantajele temporare ale separarii”. In finalul apelului Gorbaciov
preciza ca nu este vorba despre renastere intr-o noua infatisare a vechiului Centru si intoarcerea la
vechea Uniune “este imposibila”.

La 5 decembrie, Leonid Kravciuk, ales cu acest prilej presedinte al statului, a anuntat ca Ucraina iese din
Tratatul unional semnat la 30 decembrie 1922, care consfintise crearea URSS.

In noua situatie, soarta Tratatului unional depindea in mod decisive de pozitia pe care o va adopta
conducerea de la Kiev. Presedintele rus, Boris Eltin, a sesizat momentul si a anuntat ca Rusia recunoaste
independent Ucrainei, precizand, totodata, ca fara Ucraina noul Tratat unional isi pierde orice sens. L-a
informat pe Mihail Gorbaciov despre faptul ca urma sa se deplaseze la Minsk, pentru o intalnire cu liderii
Ucrainei si Bielorusiei. Liderul rus era interest sa afle mai exactcare sunt intentiile presedintelui
ucrainean in legatura cu soarta viitorului Tratat unional, mai ales ca acesta nu participase la ultimele
negocieri pentru convenirea textului documentului.

Pe data de 12 decembrie dupa indelungate intalniri atat ale lui Mihail Gorbaciov cat si din tabara
adversa, in cadrul unei intalniri cu ziaristii, Gorbaciov a avertizat ca isi va da demisia in cazul in care “se
va pune cruce tratatului unional”. Recunoscand ca a dat dovada de multa flexibilitate in momentul in
care a fost supus unor presiuni atat din partea Complexului military industrial, cat si a partidului,
Gorbaciov a subliniat ca nu se poate schimba intr-atat incat sa renunte la Uniune.

Procesul era insa inevitabil. Deja pe 11 decembrie Armenia anuntase ca se alatura celor trei state
member ale CSI, iar pe 12 decembrie, Republica moldova a adoptata o decizie asemanatoare. Tot la 12
decembrie, la Ashabad, capital Turkmenistanului s-au intalnit liderii republicilor din Asia Centrala,
nemultumiti de faptul ca nu au fost consultati in legatura cu hotararile luate la Minsk. Kazahtanul,
Kirghizia, Tadjikistanul, Turkmenistanul si Uzbekistanul au anuntat ca sunt gata sa devina confondatori
egali in drepturi ai CSI.

La 12 decembrie 1991, s-a incercat convocarea a Sovietului Suprem al URSS, insa fara success, deoarece
deputatilor din partea Rusiei si Bielorusiei li s-a recomandat sa nu participle, iar deputatii din partea
Ucrainei incetasera sa mai participle la lucrarile acestui forum.

In fata numeroaselor tentative esuate, Gorbaciov a inceput sa se consoleze cu idea ca a pierdut batalia
pentru mentinerea unei Uniuni reformate. La 16 decembrie, intr-un interviu acordat publicatiei “Times”,
acesta avea sa declare: “daca celelalte republici vor ajunge la opinia comuna ca doresc sa formeze o
Comunitate, ca om devotat principiilor democratiei si conducerii constitutionale, pornind de la
convingerile mele si de la rolul de presedinte, trebuie sa respect aceasta optiune, insa ma pronunt
pentru un process in etape, treptat, care sa nu contribuie la destramare si haos”. La 17 decembrie 1991,
structurile unionale isi incetasera practice activitatea: autoritatile Rusiei luasera sub control sediul
Sovietului Suprem al URSS. La 18 decembrie 1991, Gorbaciov face o ultima incercare de a mentine
URSS. Adreseaza un mesaj participantilor la reuniunea din 21 decembrie de la Alma-Ata, la care au fost
prezenti reprezentantii a 11 republici unionale, presedintele sovietic a supus dezbaterii o serie de
observatii si propuneri. Presedintele sovietic a supus dezbaterii o serie de observatii si propuneri.

La 21 decembrie, reprezentantii delor 11 state au semnat “Declaratia cu privire la constituirea


Comunitatii Statelor Independente”, prin care isi declarau sprijinul pentru Acordul de la Belovejskaia
Puscia si se angajau sa dezvolte relatiile dintre ele.

Liderii celor 11 republici l-au instiintat pe Gorbaciov in legatura cu incetarea existentei institutiei
prezidentiale a URSS si i-au exprimat multumiri pentru “contributia pozitiva adusa”.

La 24 decembrie 1991, Uniunea Sovietica a incetat sa mai fie membru al ONU, locul acesteia fiind ocupat
de Federatia Rusa, careia i-a revenit, de asemenea, si locul de membru permanent al Consiliului de
Securitate.

La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov a semnat decretul prin care renunta la functia de commandant
supreme al fortelor armate in favoarea presedintelui Federatiei Ruse, Boris Eltin, inclusive dreptul de
folosire a armei nucleare.

Dezbatere:

Descompunerea Imperiului Sovietic implica oare aparitia unei multitudini de state nationale in
locul lui, fiecare natiune concretizandu-se realizarii unui destin propriu?

R: Desi toate natiunile viseaza la o separare radicala de Uniunea Sovietica fara sa ia in calcul
niciun compromise pe care l-ar putea face sunt constienti ca intransigenta momentului a natiunilor nu
poate ascunde constrangerile geografice si istorice. Continuarea teritoriala a Imperiului rus apoi sovietic
a favorizat coabitarea unor popoare de origini diferite si intrepatrunderea culturilor lor politice si
materiale.