Sunteți pe pagina 1din 22

(Decăderea) Căderea Imperiului Țarist si a Uniunii Sovietice.

Întrebarea Rusă(Rusiei) și prea extinderea imperială

Statul rus a colapsat de două ori in secolul al XX-lea. In 1917, Imperiul Rus s-a
dezintegrat in timp ce lupta si pierdea un război străin. Uniunea Sovietica s-a destrămat in 1991,
in timp de pace, câteva decenii după ce a câștigat cel mai grandios război din lunga istorie a
războaielor Rusiei. Primul stat a colapsat înainte sa vina comuniștii la putere; al doilea in timpul
conducerii comuniste.

Studiul nostru isi propune sa centralizeze anumiți factori distincți, anumite circumstanțe,
si condiții, ce au contribuit in mod substanțial la asemenea evenimente, fără a pretinde, totuși, ca
aceste „cauze” identificate mai jos sunt suficiente sau necesare pentru a se întâmplă ceea ce s-a
întâmplat.

Deosebindu-se de Imperiile moderne ale timpului ce-au decăzut in timp ce fostele


metropole au fost transformate in națiuni „normale” si state-națiuni, Imperul Țarist, iar apoi cel
Sovietic, au decăzut înainte de apariția unei națiuni ruse moderne, înainte ca națiunea-stat rusa sa
fi apărut. Un factor major in colapsul imperial din 1917, dar si in colapsul Sovietic din 1991, s-a
dovedit a fi conflictul dintre statul imperial si emergenta națiune rusa sau „societate”. In ambele
căzuți, „Rusia” a contribuit la decăderea „Imperiului”. Asemenea duce spre concluzionarea ca
ambele imperii au eșuat a rezolva „Întrebarea Rusiei”(„Problema Rusiei”), fără îndoială a lor cea
mai importanta întrebare, problemă, naționalistă.

Un alt factor major in decăderea celor doua imperii a fost prea extinderea. Si-au stabilit,
impus, heghemonia asupra altor națiuni si teritorii ce au refuzat a recunoaște Rusia, sau, și
Uniunea Sovietica, ca pe o civilizație superioară, având o forma superioară a economiei sau o
stabilitate si performanță preeminentă guvernamentală, calități pe care un imperiu trebuie sa le
stăpâneasca, desigur, in cazul in care stăpânirea imperială nu se bazează doar pe forța coercitivă.
A menține heghemonie asupra acestora in lipsa unor asemenea recunoașteri necesita o
disproporționată dependență pe forța coercitivă, iar aceasta a făcut ca domnia, stăpânirea rusă in
„Europa” să fie o povară pentru populația rusa, ce la rândul ei a contribuit mai departe la
alienarea rușilor de statul „lor”.

De la război la revoluție, 1914-1917

Nu vom cunoaște niciodată in ce direcție Rusia s-ar fi îndreptat daca războiul n-ar fi
intervenit in 1914. Dar a intervenit. Deja de la începutul anului 1916 pana in 1917, era clar,
Rusia pierdea războiul. Chiar si războiul cu Japonia din 1904-1905, Marele Război a evidențiat si
exacerbat problemele nerezolvate ale Rusiei. O serie de creșe a dus la abdicarea țarului si la
căderea monarhiei in Martie 1917. O noua Rusei era îndreptata spre un guvern provizoriu ales
din partidele Duma. Oamenii rus, erau, sau cel putina sa părea, in controlul propriului stat. O
elective generală avea sa se tina pentru a selecta ansamblul constituent care va stabili Rusia ca o
tara democratica si progresiva, rezolvând problema iminenta, aceea a reformării terenurilor,
drepturi grupurilor naționaliste si religioase, pe scurt, avea sa completeze procesul de formare a
unui stat modern Rusia, in liniile occidentale.

In câteva luni, in Noiembrie 1917, guvernul provizoriu era terminat si Bolșevicii era la
putere cu propriul lor guvern „sovietic”. Dar Bolșevicii nu l-au invit pe țar, ci ei au nimicit
primul guvern democratic al Rusiei.

Istoricii listează o varietate de cauze si circumstanțe, cum ar fi continuarea unui război


deloc dorit, ceea ce l-a ajutat pe Lenin si pe camarazii sai sa ajunga la putere, intai in Petrograd si
Moscova, iar apoi, după un război civil sângeros, pe aproximativ tot fostul imperiu.

Căderea Imperiului, refacerea unei Națiuni.

De ce a supraviețuit democratia Rusei mai puțin de un an? De ce au câștigat Bolșevicii?


Toate aceste evenimente in secvența aceasta, înlăturarea monarhiei, căderea democrației si
victoria Bolșevica, a fost dovada ca procesul facerii, întemeierii națiunii ruse nu era complet
pana in 1917.

Populația Rusiei, având in cuget nucleul etnic oamenilor ruși, a rămas divizata din cauza
a mai multor linii greșite. Societatea educată a populației urbană a fost alienată de statul imperial;
o parte mare a clasei industrial muncitoare a fost separată nu numai de stat, dar si de „societate”;
si, cel mai important, masele țărănimii, respectiv majoritatea Rusiei, trăiau într-o lume separata
social, dar si cultural de societatea burgheza si lumea urbana. Este bine cunoscut faptul ca
Bolșevicii au fost capabili a suportul țărănimii in lupta lor pentru putere, chiar daca programul,
cum a fost evidențiat imediat după, a fost defavorabil intereselor si aspiraților acestora. Dar in
1917, precum Pipes explica, „țăranul a fost revoluționar doar într-un singur aspect: acesta nu
recunoștea dreptul privat al pământului.” Chiar dacă majoritatea pământului arabil era in posesia
țărănimii, aceștia „râvneau” pământul stăpânilor lor si al comercianților. Pipes vedea in
„prevalenta comuna atomizării in Rusia Europeana . . . lângă moștenirea iobăgiei, un fapt
fundamental al istoriei sociale a Rusiei.” Colapsul țarismului este explicabil prin „profunde
greșeli politice si culturale, ce au prevenit regimul țarist a se ajusta la creșterea economica si
culturala a tarii,” iar aceste erori au devenit fatale sub condițiile unui război. „Avem de a face cu
o tragedie naționala a cărei cauze zace adânc in trecutul tarii.”1

Mark R. Beissinger avea dreptate afirmând faptul ca „aserțiunea naționala a minorităților


Rusiei nu au doborât regimul țarist”, ci ca „elitele naționaliste . . . au avut grija a declara state
naționale in haosul si confuzia ce a izbucnit”. Deși, este greu a accepta asemenea, ca „sistem
țarist a colapsat pe cont propriu.”2

In acel timp, acei ce priveau Rusia in lumea istoriei Europeană, incluzând majoritatea
populației educate a Rusiei, națiunea sau societatea rusa, se emancipase de statul imperial in
martie 1917 si începuse sa stabilească Rusia ca o „tara normala”. Marsul Rusiei din 1917 a fost
văzut prin analogie cu revoluțiile din 1789 si 1849 din „Europa”. Deși, putini au observat faptul
ca cea mai mare parte a populației Rusiei, țărănimea, nu fusese încă transformata într-o națiune
conștienta, spre deosebire de cei din Europa, ce deja deveniseră francezi sau germani, sau din
interiorul Imperiului Rus, polonezi, finlandezi sau Lituaniei. Conducătorii ce au urmat la putere
nu au făcut destul spre a „naționaliza” masele, a aduce țărănimea într-o imagine larga a
comunității națiunii Ruse. Dacă acesta a fost cazul, atunci o reconceptualizare a revoluției de la
1917 ar clarifica lucrurile. Școlarii, in genere, asumau faptul ca deși a fost o revoluție sociala in
Rusia in 1917, nu exista „problema naționala” a Rusiei. Deși, dacă Pipes avea dreptate atunci
când susținea faptul ca exista o foarte mare diferența intre clasa rurală si cea urbană in societatea
Rusiei, încât asemenea prevala peste oricare solidaritate naționala intre clase, confirmat fapt de

1
Richard Pipes, Russia under the Bolshevik Regime (New York: Alfred A .(1993). pp. 494,497.
2
Mark R. Beissinger, 'The Persisting Ambiguity of Empire," Post-Soviet Affairs”, vol.11, no. 2 (1995), p. 160.
evenimentele de la 1917 si războiul civil de după, o concluzie despre eroarea construirii națiunii
ruse este garantată. 3

Argumentul ca acțiunile din Noiembrie 1917 au constituit „distrugerea unei națiuni”


poate fi susținut chiar de politicile Bolșevice, având in vedere ca aceștia priveau Rusia, in
cuvintele lui Pipes, ca „o rampă de lansare pentru revoluția lumii”.4 Este implauzibil faptul ca
țărănimea si muncitorii ce i-au susținut pe Bolșevici, de asemenea, considerau revoluția lumii ca
prioritate primordiala.

De ce s-a destrămat Uniunea Sovietica?

Desigur, imperiul Sovietic in Europa nu s-a destrămat din simpla cauza ca Est Europenii
si-au respins statusul colonial al tarilor lor, ca muncitorii s-au simțit exploatați, si ca intelectualii
râdeau in fata ideologiei Sovietice. Colapsul a urmat după populara realizare, ce a venit cu
Războiul Rece, aceea ca Designul Grandios Sovietic a dat greș. Cum spunea Pearson „Războiul
Rece a încordat si distorsionat Imperiul Sovietic pana la un grad de nerecunoscut, dovedindu-se
invalid . . . așa cum au făcut si primul si al doilea război”. Eric Hobsbawm a ajuns la o concluzie
identică: „din punct de vedere internațional, URSS-ul a fost ca o tară comprehensiv înfrântă, ca
după un război major, doar că fără război.” 5
Iar ca factori in asemenea deznodământ, el
continuă, Europa de Est a fost „Călcâiul lui Achilles al sistemului Uniunii Sovietice.”

De ce sa fi fost Europa de Est “Călcâiul lui Achilles”? Nu era întregul proiect comunist
internațional in esență? Răspunsul întrebării se afla dincolo de problema Războiului Rece.

Sistemul Sovietic era bazat pe idea că în timp ce statul- națiune era forma politică
normala a perioadei capitalismului, socialismul prin natura sa era internațional, sau chiar
supranațional. Această forță internațională avea să depășească sistemul capitalist. Deși, de la
începutul anilor 1930, sub conducerea lui Stalin, URSS-ul începuse să se identifice cu tradițiile si
politica externă a imperiul țarist, astfel națiunea rusă primind statusul de „frate mai mare”.

3
Ronald Grigor Suny, "Ambiguous Categories: States, Empires and Nations, „ Post-Soviet Affairs, 1995, vol 11, no.2,
p.192.
4
Pipes, Russia under the Bolshevik Regime, p. 497.
5
Eric Hobsbawm, 7he Age of Extremes: A History of the World, 1916-1991 (New York: Pantheon Books) 1994,
p.492.
Identificarea publică si oficială a Uniunii Sovietice cu Rusia țaristă a devenit si mai
puternică in timpul, si după al Doilea Război Mondial. Dar, chiar dacă URSS-ul începuse să se
asemene Rusiei țariste, atribuindu-i limbii si națiunii Ruse o poziție superioară, nu a renunțat la a
pretinde a reprezenta prototipul unei noi civilizații socialiste superioară „capitalismului”, una ce
in final va înlocui acest sistem in toata lumea. Cu asemenea relații internaționale aveau de a face
Est Europenii după 1945.

După moartea lui Stalin, într-o situație internațională diferita, Nikita S. Khrushchev a
reînnoit lupta Comunistă împotriva puterilor capitaliste. Noul partid politic oferea un program
precis atunci când URSS avea sa depășească Europa Occidentală, iar apoi Statele Unite in
indicatori variabili economici si sociali. Liderii Sovietici erau convinși de faptul ca a fi in
competiție cu Vestul necesita, cel puțin, a egala puterea militară a URSS-ului cu cea a Statelor
Unite, si a combate fiecare mișcare făcută de Statele Unite, in special in Lumea a Treia. Așa cum
au grăit in Moscova in anii 1970, asemenea trebuie făcut deoarece „Statele unite intervin in
politica interna sovietică oriunde in lume.”

Pentru un timp, Sovietici păreau sa câștige. Apoi a devenit din ce in ce mai clar faptul ca
Sovieticii nu puteau „produce o ordine sociala <of both Virtue and Plenty>.” Ernest Gellner
scria, „Japonezii si alte state Est Asiatice au arătat ca se poate depăși capitalismul al vestului, dar
asemenea se poate realiza prin Confucianism si nu print-o adaptare marxistă a ideilor lui Adam
Smith.”6

Realizarea a cauzat o pierdere a speranței, sau lipsita speranței producea o determinare si


mai firmă opunere contra comunismului. Europenii de Est vedeau mai clar decât cetățenii
Sovietici, că Vestul câștiga. Aceștia ar fi putut fi de acord cu Kenneth Minogue si Beryl
Williams, ce caracterizau comunismul ca „o forma abortivă a modernizării” si „o imitație ce
pretinde a fi superioară performantelor originalului.”7

Est Europenii aveau motive bine întemeiate de a rejecta superioritatea Rusiei. Aceștia
erau de acord cu Benedict Anderson ce se întreba in 1983 dacă URSS nu era doar o reminiscență

6
Emest Oellner, "Nationalism in the Vacuum:' in Motyl, ed., Thinking Theoreticaily, p. 248
7
Kenneth Minogue and Beryl Williams, "Ethnic Conflict in the Soviet Union: The Revenge of Particularism”, in
Motyl, ed., Thinking Theoretically, p. 241.
a predecesorul imperial din secolului al XIX-lea, si un precursor al organizării umanității din
secolul al XX-lea.

Factorii care au influientat caderea URSS

Majoritatea istoricilor si analistilor rusi considera ca la baza prabusirii URSS a existat un


cumul de factori interni si internationali, care au contribuit, intr-o masura mai mare sau mai
mica, la definitivarea acestui process. In orice caz, teoria rolului decisive al factorului extern nu
poate fi sustinuta. Uniunea Sovietica dovedise pe parcursul existentei sale, indeosebi in anii celui
de-al doilea razboi mondial, capacitatea de mobilizare a resuselor uriase material si umane de
care dispunea pentru a rezista unei presiuni externe. Cauza principal trebuie cautata in interiorul
unui system, al carui mecanism incetase practice sa mai raspunda la comenzi. Mihail Gorbaciov
are dreptate sa afirme : “noi insine am daramat Uniunea”, recunoscand ca autorii perestroikai “au
intarziat cu reformarea Uniunii, cu reformarea partidului, au creast o situatie dificila in
economie” si ca poporul a incetat sa mai sprijine perestroika, deschizandu-se calea altor forte,
care au folosit pe deplin slabiciunea reformatorilor”. In opinia analistilor rusi, istoria a
demonstrate ca puterea in URSS nu a apartinut Sovietelor, asa cum se proclamase official la
intemeierea statului, ci aparatului de partid, care exercitase controlul asupra intregii vieti politice,
economice si sociale. In conditiile sistemului monopartid, alegerile in sovietele de la toate
nivelele “serveau doar drept paravan” pentru camuflarea numirii de catre partid a deputatilor.

Dintre factorii obiectivi care au dus la disparitia URSS-ului amintim pierderea rolului
de monopol al PCUS-factor determinant in prabusirea URSS;

Uniunea Sovietica a ramas indestructibila atat timp cat a existat un sistem monopartid si
tara nu a intrat in criza economica si politica. La prima confruntare cu exprimarea tensintelor de
democratizare si libertate, sistemul, nepregatit pentru o asemenea situatie, a clacat. Restrangerea
atributiilor organelor central de partid si de stat , incetarea functionarii principiului economiei
planificate, privarea aparatului de partid de functii specific statului “au distrus” sistemul nervos”
care unea spatiul economic si juridic al URSS.

“Renuntarea de catre partid la puterea reala si absenta unui succesor capabil de actiune a
insemnat demantelarea oricarei puteri, indeosebi la nivel mediu si inferior, scrie Valentin Falin
fost secretar al PCUS cu problem international 1990-1991. S-a declansat un vacuum, umplut de
anarhie, spirit local, separatism de diferite culori. Nicio crestere a puterii si prerogativelor primei
persoane nu a putut compensa declinul verigilor structural la periferie si in centru” . Aparatul de
partid, considerat mecanismul perfect de transmitere si executare a instructiunilor Centrului, a
incetat sa mai functioneze. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice se va descompune (lucru
vizibil după cel de al 28-lea Congres al partidului, 2-13 iulie 1990) și apar trei orientări :
conservatorii, în frunte cu Egor Ligacev, ce militau pentru menținerea socialismului, a economiei
centralizate și planificate, fiind împotriva reformatorilor; “centriștii” ce susțineau stabilirea unei
economii de piață în mod treptat; şi, radicaliștii, conduși de Boris Elțân, Gavril Popov şi Anatoli
Sobceak, ce erau pentru stabilirea economiei de piață în mod rapid, instaurarea
pluripartidismului.8 Deși în urma eliminării articolului care făcea referire la rolul de unic
conducător al PC din Constituție, apar mai multe grupări politice ca alternative, de abia în 21
octombrie 1990, PCUS se va înfrunta cu adevărat cu mișcarea Rusia Democrată, mişcare cel va
susține pe Boris Elțân în lupta pentru presedinția Parlamentului și a presedinției țării. 9

Dupa parerea lui Aleksandr Iakovlev, considerat drept unul dintre ideologii perestroikai,
cauza prabusirii PCUS rezida in sine insusi, in cramponarea de trecut, in incapacitatea de a
renunta la putere. Conducerea PCUS “ s-a suparat pe istorie, pe perestroika, adica a pasit
impotriva vietii, fapt pentru care a si fost aspru pedepsita.”

Problema nationala s-a dovedit una din bombele cu explozie intarziata puse la baza
intregului sistem sovietic. Cand Centrul a intrat in incapacitate de plata si “nu a mai putut plati
loialitatea elitelor locale”, tendintele separatist ale subiectilor URSS s-au accentuat. Odata cu
promovarea politicii vizand crearea unui stat unitary si acreditarea ideii privind aparitia unei noi
“comunitati sociale- poporul sovietic”, s-au accentuat nemultumirile si tendintele centrifuge ale
republicilor unionale. Conform actului de constituire a URSS din anul 1922, cele 15 republici
unionale aveau dreptul de a iesi oricand din component URSS, fara a se stabili insa procedura de
iesire. Slabirea dependentei de Centru, incercarea de a iesi din criza pe cai proprii si tentative
puterii au incurajat elitele nationale in incercarea de a se desprinde de Moscova. Pe fondul
stimularii fenomenului de glasnosti, miscarile nationale cu accente antirusesti s-au manifestat la

8
Ibidem, p.37
9
Ibidem, pp. 8-39
inceput in republicile baltice si Gruzia, in raioanele de vest ale Ucrainei, extinzandu-se ulterior si
in alte republici.

In opinia lui Roi Medvedev, prabusirea URSS nu poate fi pusa ins ape seama
nationalismului antirusesc. “In anul 1991 nationalismul antirusesc a fost mult mai slab decat in
anoo 1917-1918 neputand provoca distrugerea Uniunii Sovietice. Cu mult mai periculos s-a
dovedit a fi separatismul rusesc, fenomen nous i neasteptat care “a devenit una din fortele
demolatoare ale URSS, create si construite in jurul RSFSR”. Tocmai adoptarea, la 12 iunie 1990,
a Declaratiei cu privire la suveranitatea de stat a RSFS Ruse a fost considerate ulterior de fortele
de stanga ca “incepututl destramarii URSS”

Caracterul fragil al “componentei economice” a sistemului

Criza profundă și ulterior moartea imperiului, s-au datorat cheltuielilor de apărare în competiția
cu SUA, împiedicând dezvoltarea post-industrială a Uniunii Sovietice.

Agravarea crizei din sociatate s-a datorat scădererii drastice a prețurilor la produsele de pe piața
mondială din anii ’80 (gaze natural și petrol). Abia la sfârșitul anilor ’80 s-a renunțat la
principiul conducerii centralizate, acceptând economia de piață, odată cu adoptarea legilor ce
priveau interprinderile și corporațiile. În pofida tutoror măsurilor luate la începuturile anilor ’90 ,
conducerea s-a dovedit a fi blocată în fața problemelor economice, neînțelegând că sistemul
economic nou creat nu funcționa si trebuia schimbat.

Caracterul utopic al ideologiei

Propaganda comunistă a atras foartă multă populație promitând un viitor luminos. Chiar dacă
existau unele neajunsuri, acestea erau puse pe seama cheltuielilor de după razboi sau pe seama
imperialismului. Însă aceste explicații nu au mai fost credibile pentru generația postbelică, cea
care s-a confruntat cu tot felul de privațiuni, ajungând să nu mai accepte dogma socialistă.

“Erodată în ultimii ani, lipsită de imunitate și protejată de forța puterii și nu de argumentare,


ideologia oficială a fost înfrântă în 2-3 ani ai politicii de glasnosti” scria Roi Medvedev².(159)
Încrederea în politica leninistă a fost una din cauzele eșecurilor lui Gorbaciov , observă generalul
Volkogonov. Acesta miza pe clasa muncitoare, pe monopolul unui partid unic sau pe economia
bazată pe directive.

După 1917, procesul construirii națiunii ruse a fost întrerupt sau derivat de experimentul
comunist, in care un imperiu a fost restaurat, sau, mai exact, un nou imperiu a fost fondat pe
principii anti-naționale, universaliste si ideologice. Statul Comunist se autodefinea, in termeni
largi, ca o alternativă a „capitalismului” si a ordinii politice, sociale si culturale a acestuia.
Scopul era unul cu mult mai grandios, nu doar prosperitate statului Rus si a Uniunii Sovietice,
Lenin si camarazii săi, in 1917 aveau ceva diferit in gând. Acela ca URSS-ul sa asigure un model
alternativ al modernizării, superior celui reprezentat de „Vest”.

După 1917, Bolșevicii s-au convins că sistemul lor, astfel, conducerea lor, se va extinde
cu mult dincolo de reticentele parți alte fostului imperiu, ca Polonia sau Finlanda; ei chiar
credeau ca reprezentau prototipul unei singure civilizații globale. Chiar si pentru Stalin,
„socialism într-o țară” era doar începutul.10 Caci sovieticii considerau sistemul lor superior si
favorabil si pentru alte tari, aceștia si-au impus sistemul si in statele Est Centrale Europene, state
pe care le „controlau” după 1915. Dar, in final, n-a existat nici socialism si nici o singura tara.11

Influența factorului extern

Chiar dacă importanța lor nu trebuie supraestimată, un factor secundar în prabușirea URSS-ului a
fost jucat de factorii externi. Un prim astfel de factor se poate recunoaște în lupta “pașnică”
dintre URSS și SUA. Deznodământul URSS-ului a fost pregătit din timp de America prin
atragerea în cursa istovitoare a înarmărilor, reușind să le distrugă economia sovieticilor.
Gorbaciov a contribuit, de altfel, la un astfel de sfârșit, dorind să perfecționeze Uniunea
impunând reforme într-un sistem ce se opunea.

Căderea regimului din statele socialiste europene a reprezentat un alt factor al prăbușirii URSS-
ului. Astfel, transformările din aceste țări de la sfârșitul anilor 1989 au avut influența asupra

11
For my earlier attempt to address this question see "After Empire: What?
Daedalm, vol. 123, no. 3 (Summer 1994), pp. 21-39.
societății sovietice¹.(162) Este adevărat și faptul că prăbușirea acestor regimuri s-a datorat
contribuției extrem de importante a perestroikăi și glasnosti, care au avut loc în Uniunea
Sovietică cu patru ani în urmă.

Factori subiectivi

A existat și o serie de factori subiectivi care au contribuit la căderea URSS-ului, dintre care:

Lupta pentru putere și confruntarea la nivelul conducerii de partid și de stat culminând cu


antipatia fățișa dintre Gorbaciov și Elțin².(163) Există numeroase critici la adresa lui Boris Elțin
în care este acuzat de “demontarea cărămidă cu cărămidă a URSS-ului”³ (163) și de folosirea
fiecărui prilej de a-l umili pe Gorbaciov. Lupta pentru putere dintre președintele Rusiei și cel
sovietic, a pus pe plan secundar interesele a milioane de oameni simpli, conducând prin
confruntările lor la un mare dezastru.

Însuși Gorbaciov a recunoscut că nu s-au putut evita greșeli din timpul reformării serioase a
unei țări enorme . Cele mai grave dintre erorile liderului sovietic au fost întârzierile reformelor
partidului și ale Uniunii. Era nevoie de a descentraliza URSS-ul, nu de a-l dezintegra. Se dorea,
de fapt, îmbunătățirea sistemului și înlăturarea totalitarismului.

De asemenea, alte greșeli din cariera acestuia care au condus la colapsul Uniunii Sovietice au
fost nedesprinderea de aripa conservatoare a partidului, încapacitatea de a anticipa lucrurile,
acționarea impudenta subestimând o eventuală acțiune, supraaprecierea propriilor forțe,
preocuparea de menținere a puterii mai mult decât de reformarea statului, recurgerea la măsuri
pripite și totodată distuctive⁴.(165)

Mihail Gorbaciov ajunge la conducerea URSS-ului la data de 11 martie 1985, însă are de-a
face cu o țară a cărei economie și societate decăzuse. Are de gând să instaureze o politică de
redresare care să ducă spre modernizare, nu doar din punct de vedere econonomic, ci incluzând
toate aspectele vieții. A urmărit îndeplinirea a patru direcții: perestroika, glasnost, o restructurare
a administrației și o cooperare cu Occidentul.

Încă de la primul său mare discurs din aprilie 1985, Gorbaciov aduce o critică la adresa
economiei statului, considerând necesară o evoluție în această privință. Pentru Gorbaciov
perestroika reprezenta “politica al cărei scop este de a activa progresul social şi economic al țării
și de a reînnoi toate sferele vieții ”. 12

Cele trei etape spre desăvârșirea perestroikăi le reprezintă: “debrejnevizarea” și


instaurarea unui “stat socialist de drept”; eliminarea cenzurii presei și a “tabuurilor care apăsau
asupra societății” și “normalizarea relațiilor cu Biserica” la care se adaugă încetarea persecuțiilor
împotriva credincioșilor.13 Printre acțiunile care au dus către această ordine se numara eliberarea
din închisoare a disidenților, reducerea abuzurilor privind internarea forțată în spitalele de
psihiatrie, reabilitarea opozanților, anularea privațiunilor cetățenești adoptate în 1966 și 1988. 14

Gorbaciov este de părere că unul dintre obiectivele principale ale statului îl reprezintă
garantarea drepturilor și a libertăților cetățeneşti , considerând, de altfel, necesară , o reformare
din punct de vedere politic a sistemului, îndreptandu-se către instituirea statului de drept. În
decembrie 1988 s-a aplicat o reformă judiciară privind “restricția câmpului de aplicație a
pedepsei cu moartea, sfârșitul practicării exilului înăuntrul granițelor, o deschidere și acceptare
privind implicarea și a altor organizații la guvernare”. 15Avem o reînnoire și din punct de vedere
cultural: artele, literatura, în cadrul căreia operele inițial cenzurate, ajung să fie autorizate, apar
noi lucrări, o revenire spre tradiționalism. Cenzura asupra presei este eliminată, însă mai rămân
unele limitări precum: “interzicerea difuzării a informațiilor ce constituie un secret de stat,
instigarea la revoltă sau la schimbarea prin forță a regimului, propaganda în favoarea războiului,
discriminarea rasială, națională sau religioasă, intoleranța, incitarea la infracțiuni căzând sub
incidența legii”. 16 Toate aceste deschideri duc spre o ușoară comunicare între cetățeni și oamenii
politici.

Economia statului se confrunta cu un regres: scăderea nivelului de trai, a productivității.


Cauza o găsim în vechea ordine caracterizată prin exploatarea forței de muncă, sporirea
capitalului, ce a căzut pradă eșecului, întrucât resursele încep să se reducă. Contactul cu
Occidentul a scos la iveală “minusurile” sistemului și a creat aspirația către o schimbare, o
schimbare care să ducă spre dezovoltare și spre modernizare.

12
Ibidem, p.14
13
Ibidem, p.16
14
Ibidem, pp.16-18
15
Ibidem,pp.18-19
16
Ibidem ,p.21
Un pas către schimbare îl reprezintă reforma întreprinderilor de stat inițiată în 1987, în
urma căreia întreprinderile se bucurau de autonomie, în sensul că implicarea statului era redusă,
întrepriderea fiind cea care emitea propriul proiect de activitate. 17
La această reformă se adauga
și o modificare a sistemului bancar, inițial centrat pe o singură bancă apoi pe șase instituții18 și
adoptarea legii proprietății în care erau identificate trei forme de proprietate: proprietatea de stat,
proprietatea “publică” și proprietatea “cetățeanului”. 19

Întreaga reformă economică are de-a face cu un proces de stopare. Dacă înainte de
conducerea lui Gorbaciov economia avea de-a face cu un proces de stagnare, ulterior în urma
măsurilor adoptate aceasta decade. Statul începe să aibă de-a face cu un fenomen de inflație care
duce la un deficit bugetar. Situația critică pe plan economic din Uniunea Sovietică, l-a determinat
pe Gorbaciov să corecteze politica externă prin renunțarea la confruntare în favoarea dialogului.

Roi Mevdev sustine ca “nereusind sa intareasca fundamental economic, social si


ideologic al regimului, Gorbaciov a inceput in acelasi timp sa demonteze dictatura
nomenclaturii”, iar “ caderea regimului in conditiile unei asemenea politici era inevitabila”.

Esecurile inregistrate de Gorbaciov si echipa acestuia au ingrosat randurile opozantilor


atat in Biroul Politic, in aparatul de partid cat si, in general in randurile populatiei. Asa cum avea
sa scrie Andrei Graciov, :in timp ce varfurile perestroikai se ridicau tot mai sus in perspectivele
aflate dincolo de nori ale transformarii tarii si lumii, temelia acesteia se confunda tot mai adanc
sub apa”. Odata cu baza sociala, in anii 1989-1990 a inceput sa se erodeze si suportul politic al
perestroikai. Gorbaciov a inceput sa fie parasite nu numai de colegii din Biroul Politic, dar si de
reprezentanti ai intelectualitatii. Sovietele in care Gorbaciov isi pusese speranta nu au raspuns la
niciun fel de incercari de resuscitare

Din punct de vedere instituțional, perestroika, a însemnat o apropriere de democrație,


întrucat “la 26 martie 1989 au avut loc primele alegeri legislative semidemocratice “, a fost
amendată Constituția, articolul care făcea referire la rolul de unic conducător al Partidului

17
Ibidem, p.61
18
Ibidem, p.62
19
Ibidem, p.63
Comunist a fost eliminat, ceea ce a permis introducerea pluripartidismului, președintele era ales
de către Parlament și avea atribuții extinse, urmând ulterior sa fie ales prin vot universal.20

Privind trecerea spre o economie de piață, moment în care statul se confruntă cu inflație
și deficit bugetar, guvernul propune un plan intitulat “500 de zile” care avea în vedere “o vastă
politică de privatizare și liberalizare a prețurilor”21, dar nu este aprobat de Gorbaciov; acesta mai
târziu va deține dreptul de a instaura o economie de piață prin decrete.

În cele din urmă perestroika a avut ca efecte “eliberarea politică și înlăturarea


comunismului din țările Europei de Est, care reprezentau încă zona-tampon între Europa și
URSS, a pus capăt cursei înarmării și a permis solidarizarea într-un proces de dezarmare
radicală”. 22

Perestroika nu s-a limitat doar la granițele URSS-ului; Gorbaciov le-a propus și celorlalți
conducători ai statelor comuniste să adopte o proprie reformă ceea ce a dus la pierderea puterii
comuniștilor în favoarea democrațiilor; prin toate acestea s-au scos la iveală sentimentele
naționaliste dn interiorul republicilor sovietice ce le-a determinat să-și ceară independența.
Factorul naționalist a avut un mare impact asupra URSS-ului ducând la dispariția marelui
imperiu, ce treptat și-a pierdut legitimitatea. Pactul de la Varșovia, alianța militară a țărilor
comuniste, a fost dizolvat la data de 1 iulie 1991 întrucât statele membre se apropriau de un
regim democratic, iar menţinerea unui regim comunist scăpase de sub control.

Glasnost reprezinta reforma prin care se acorda mai multe libertăţi cetăţenilor, cea mai
importantă fiind libertatea cuvântului. Cenzura fiind o caracteristică principală a regimului
sovietic. Controlul presei a scăzut şi au fost eliberaţi zeci de dizidenţi politici. Prin glasnost,
Gorbaciov a sperat la reprimarea conservatorilor din partid care se opuneau cu vehemenţă
schimbărilor. De asemenea, vroia să atragă populaţia să participe la dezbaterile libere despre
reforme şi să le sprijine. Având în vedere că politica perestroika nu dădea roade, cele două
politici constituite pentru a o promova, glasnost si democratizarea, ieșiseră de sub control. Pentru
a mobiliza masele a susține perestroika, Gorbachev şi aliatul sau Aleksandr Yakovlev, au
introdus glasnost, o politică a exprimării libere, a eliberării informaților îndreptate spre
<<publicizarea>> corupției si ineficienţei politicilor lui Brezhnev şi a colegilor lui, vizând faptul
că publicul rus a recunoscut si acceptat conducerea lui, dar acesta n-a fost niciodată acceptat,

20
Ibidem, pp.32-34
21
Ibidem, p.72
22
Ibidem, p.78
recunoscut de Kremlin. Asemenea perestroika, aceasta politică a avut rezultate neașteptate.
Gorbachev a vrut a modela noua informație emanând din guvernul sau într-un mod în care ar
încuraja participarea politică spre suportul programelor lui economice şi sociale. Dar, procesul
ridicării problemei sistemului Stalinist, a dus inevitabil la punerea sub semnul întrebării a
înțelepciunii lui Lenin, omul ce l-a lăsat pe Stalin să se ridice la putere in primul rând. Iar din
cauză că Lenin era fondatorul necontestabil a Uniunii Sovietice, procesul a mers şi mai departe
afirmând dacă nu cumva Uniunea Sovietică, recent imună unor astfel de dubii, si-a pierdut
„Raison d’etre” (motivul de a mai exista).23

În ciuda tuturor greșelilor comise, Mihail Gorbaciov a intrat în istorie ca fiind un


reformator care a redat demnitatea cetățenilor Uniunii Sovietice și care a a stins flacăra
confruntărilor internaționale, oferind popoarelor din Europa Centrală și de Est posibilitatea de a-
și decide singure soarta.

Nu încape îndoială că Mihail Gorbaciov a fost unul dintre marii oameni politici ai
secolului al XX-lea. Unii îl consideră cel mai mare, pentru că a pus capăt Războiului Rece într-o
manieră admirabilă. A evitat un război atomic ( spre care se îndrepta omenirea în momentele de
maximă încordare Est-Vest) şi tradiţională baie de sânge care însoţeşte dezmembrarea unui
imperiu. Alţii zic să fim mai precauţi: secolul al XX-lea n-a fost doar Războiul Rece, ci şi două
conflagraţii mondiale, fiecare cu eroii săi.

Gorbaciov va rămâne în istorie drept opusul conaţionalilor săi Lenin şi Stalin ( dacă îi
consideram pe toţi sovietici şi nu ruşi sau georgieni). Lenin a adus comunismul, Gorbaciov l-a
spulberat ( e drept, fără să-şi fi propus asta).

Stalin a impus tirania în jumătate de Europa, Gorbaciov a alungat-o.

Eșecul politicii de perestroika și glasnosti

A.Gracinov este de părere că motivul eșecului perestroikăi este datorat faptului că elemente
economice ale reformei erau în permanență subordonate celor politice , considerate principale.

Valentin Falin îi reproșează fostului președinte absența unei concepții clare în planurile lui
inițiale, făcând ca perestroika în loc să fie o “revoluție în revoluție”, a devenit o” improvizație în
improvizație”¹.(167)

23
Glenn E. Curtis, Russia : a country study / Federal Research Division, Washington, DC : Federal
Research Division, Library of Congress, 1998.
Perestroika și glasnosti au declanșat revoluții in societate, dar și în mintile oamenilor, ajutând la
îndepărtarea temerilor legate de condamnarea opiniilor exprimate și dând speranța demolării
unui sistem ce părea de neînlăturat. Aceste mișcări au ajutat, de asemenea, la stabilirea
adevărului istoric, la dezvăluirea unor documente din arhiva comunismului ce ascundeau
anumite erori, dar și mai important, au avut efecte pozitive în domeniile teatrului,
cinematografiei, publicisticii, precum și literaturii²,(168) care au permis o abordare diferită a
spațiului sovietic.

Perestroika, trebuie apreciată pentru amploarea pe care a luat-o în Rusia și pentru consecințele
pozitive din întreaga lume (retragerea trupelor din Afganistan, încetarea “războiului rece”,
unificarea Germaniei, dar și căderea regimurilor socialiste din Europa Centrală și de Est).

Boris Slavin, recunoaște că “părintele perestroikăi”, Mihail Gorbaciov, a știut că trebuie


schimbat regimul puterii totalitare cu unul bazat pe democrație și umanism, conferindu-i o
“înfățișare umană” socialismului³.(168-169)

Cu toate că prin intermediul perestroikăi, Gorbaciov a trebuit să raspundă greșelilor trecutului


înfăptuite de Lenin și Stalin, acesta rămâne fara îndoială cel mai important actor politic din
secolul al XX-lea, îndepărtând pericolul unui razboi nuclear ,chiar cu prețul înfrângerii URSS-
ului.

Cunoscut este faptul că datorită perestroikăi și glasnosti, a căzut sistemul ce nu mai putea fi
reformat, dând posibilitatea unei schimbari în Uniunea Sovietică.

Organizarea descompunerii URSS

Noiembrie 1990 – noi 1991: in intervalul unui an, Uniunea Sovietica, aflata deja in
descompunere, va fi complet invinsa. Pentru a pune capat sistemului politic fondat de Lenin,
rolului conducator al Partidului Comunist, Impreiul reinaltat pe indelete de bolsevici, va fi
nevoie de un puci, ratat ce-I drept si mai ales de vointa constanta a oamenilor si a popoarelor
apartinand Uniunii Sovietice insasi , de a-si decide propria soarta.In noiembrie 1991 semnele
victoriei lor sunt vizibile. Traditionala sarbatorire a revolutiei, celebrate de peste 70 de ani a fost
suprimata si inlocuita, la Leningrad, redevenit Sankt Petersbug, cu ceremonia abandonarii
numelui pe care orasul l-a purtat din 1924, anul mortii parintelui revolutiei.
In alte parti ceremoniile erau comemorative ale triumfului bolsevismului au lasat locul unor
manifestatii in amintirea victimelor regimului sovietic. Sau, in unele locuri, comunisti nostalgici
au incercat, cu flamura rosie in frunte, sa afirme ca nu tot ce s-a castigat in 1917 a disparut.
Aproape pretutindeni, insa, steagul rosu a fost inlocuit cu drapele nationale redescoperite in
1989. Chiar si deasupra Kremlinului, sediul simbolic a ceea ce a mai ramas din puterea sovietica,
steagul revolutiei trebuie sa suporte vecinatatea drapelului tricolor al Rusiei.Aceasta competitie a
emblemelor nationale, in care rosul comunismului cedeaza tot mai mult in fata culorilor
sclipitoare si variate ale traditiilor nationale, este reflexul evenimentelor din imensul spatiu
sovietic. Uniunea se retrage si cautarea unei noi modalitati de relatii intre republici marcheaza
reculul rapid al unei puteri central tot mai greu de definit.

Disparitia URSS

Absenta presedintelui Ucrainei la ultimele reuniuni ale conducatorilor republicilor unionale facea
imposibila parafarea unui Tratat unional la 25 noiembrie. La referendumul origanizat in aceasta
republica la 1 decembrie 1991, peste 90% dintre alegatorii prezenti la urne au votat pentru
independent, inclusive locuitori din Crimeea si Estul republicii, regiuni populate in majoritate de
rusi. Intuind consecintele referendumului din Ucraina pentru viitorul Uniunii, Gorbaciov a
adresat la 3 decembrie deputatilor Sovietelor Supreme ale republicilor unionale apelul de a
sprijini proiectul Tratatului unional ce le fusese trimis spre examinare. Presedintele sovietic a
sublinia ca “numai Uniunea ne va apara de cele mai ingrozitoare pericole care ne ameninta –de
ruperea si pierderea legaturilor multiseculare” si ca “destramarea comunitatii multinationale va
adduce milioanelor de cetateni ai nostril nenorociri care vor depasi toate avantajele temporare ale
separarii”. In finalul apelului Gorbaciov preciza ca nu este vorba despre renastere intr-o noua
infatisare a vechiului Centru si intoarcerea la vechea Uniune “este imposibila”.

La 5 decembrie, Leonid Kravciuk, ales cu acest prilej presedinte al statului, a anuntat ca Ucraina
iese din Tratatul unional semnat la 30 decembrie 1922, care consfintise crearea URSS.

In noua situatie, soarta Tratatului unional depindea in mod decisive de pozitia pe care o va
adopta conducerea de la Kiev. Presedintele rus, Boris Eltin, a sesizat momentul si a anuntat ca
Rusia recunoaste independent Ucrainei, precizand, totodata, ca fara Ucraina noul Tratat unional
isi pierde orice sens. L-a informat pe Mihail Gorbaciov despre faptul ca urma sa se deplaseze la
Minsk, pentru o intalnire cu liderii Ucrainei si Bielorusiei. Liderul rus era interest sa afle mai
exactcare sunt intentiile presedintelui ucrainean in legatura cu soarta viitorului Tratat unional,
mai ales ca acesta nu participase la ultimele negocieri pentru convenirea textului documentului.

Pe data de 12 decembrie dupa indelungate intalniri atat ale lui Mihail Gorbaciov cat si din tabara
adversa, in cadrul unei intalniri cu ziaristii, Gorbaciov a avertizat ca isi va da demisia in cazul in
care “se va pune cruce tratatului unional”. Recunoscand ca a dat dovada de multa flexibilitate in
momentul in care a fost supus unor presiuni atat din partea Complexului military industrial, cat si
a partidului, Gorbaciov a subliniat ca nu se poate schimba intr-atat incat sa renunte la Uniune.

Procesul era insa inevitabil. Deja pe 11 decembrie Armenia anuntase ca se alatura celor trei state
member ale CSI, iar pe 12 decembrie, Republica moldova a adoptata o decizie asemanatoare. Tot
la 12 decembrie, la Ashabad, capital Turkmenistanului s-au intalnit liderii republicilor din Asia
Centrala, nemultumiti de faptul ca nu au fost consultati in legatura cu hotararile luate la Minsk.
Kazahtanul, Kirghizia, Tadjikistanul, Turkmenistanul si Uzbekistanul au anuntat ca sunt gata sa
devina confondatori egali in drepturi ai CSI.

La 12 decembrie 1991, s-a incercat convocarea a Sovietului Suprem al URSS, insa fara success,
deoarece deputatilor din partea Rusiei si Bielorusiei li s-a recomandat sa nu participle, iar
deputatii din partea Ucrainei incetasera sa mai participle la lucrarile acestui forum.

In fata numeroaselor tentative esuate, Gorbaciov a inceput sa se consoleze cu idea ca a pierdut


batalia pentru mentinerea unei Uniuni reformate. La 16 decembrie, intr-un interviu acordat
publicatiei “Times”, acesta avea sa declare: “daca celelalte republici vor ajunge la opinia comuna
ca doresc sa formeze o Comunitate, ca om devotat principiilor democratiei si conducerii
constitutionale, pornind de la convingerile mele si de la rolul de presedinte, trebuie sa respect
aceasta optiune, insa ma pronunt pentru un process in etape, treptat, care sa nu contribuie la
destramare si haos”. La 17 decembrie 1991, structurile unionale isi incetasera practice
activitatea: autoritatile Rusiei luasera sub control sediul Sovietului Suprem al URSS. La 18
decembrie 1991, Gorbaciov face o ultima incercare de a mentine URSS. Adreseaza un mesaj
participantilor la reuniunea din 21 decembrie de la Alma-Ata, la care au fost prezenti
reprezentantii a 11 republici unionale, presedintele sovietic a supus dezbaterii o serie de
observatii si propuneri. Presedintele sovietic a supus dezbaterii o serie de observatii si propuneri.
La 21 decembrie, reprezentantii delor 11 state au semnat “Declaratia cu privire la constituirea
Comunitatii Statelor Independente”, prin care isi declarau sprijinul pentru Acordul de la
Belovejskaia Puscia si se angajau sa dezvolte relatiile dintre ele.

Liderii celor 11 republici l-au instiintat pe Gorbaciov in legatura cu incetarea existentei institutiei
prezidentiale a URSS si i-au exprimat multumiri pentru “contributia pozitiva adusa”.

La 24 decembrie 1991, Uniunea Sovietica a incetat sa mai fie membru al ONU, locul acesteia
fiind ocupat de Federatia Rusa, careia i-a revenit, de asemenea, si locul de membru permanent al
Consiliului de Securitate.

La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov a semnat decretul prin care renunta la functia de


commandant supreme al fortelor armate in favoarea presedintelui Federatiei Ruse, Boris Eltin,
inclusive dreptul de folosire a armei nucleare.

Consecințele destrămării URSS

Consecințele destrămării fostului imperiu a generat o întreagă criză pe plan economic. Efectele
acestei crize s-au vazut în masele de oameni rămași fără adaposturi și locuri de muncă, din
rândul cărora s-au înregistrat numeroase cazuri de infracționalitate precum și crima organizată,
dar și dispute pe plan etnic și teritorial care au dus la numeroase victime .

Dispariția URSS-ului a avut consecințe și pe plan internațional, lăsând în mâinile Statelor Unite
ale Americii întreaga putere. Totodată, apariția terorismului, migrațiile necontrolate, răspândirea
de crime organizate, dar și traficul de arme, carne vie sau narcotice au fost consecințe ale
neimplicării fostului imperiu în astfel de probleme⁴.(171)

S-a încercat înlocuirea URSS-ului cu o organizație numită CSI ( Comunitatea Statelor


Independente) care nu a avut success, însa, deoarece au existat ambiții, conflicte și chiar
confruntări între statele membre.

Prăbușirea Uniunii Sovietice face parte, alături de înlăturarea imperiului țarist și de cele două
războaie mondiale din cele mai importante evenimente petrecute de-a lungul secolului al XX-lea.
Regretul față de vechiul imperiu se simte încă în rândul generațiilor care au trăit în regimul
socialist pentru că nu mai au certitudinea stabilității și încredere într-un viitor mai bun,
confruntându-se în permanență cu numeroase privațiuni.

Însuși președintele rus Vladimir Putin a declarat că prăbușirea Uniunii Sovietice reprezintă “cea
mai mare catastrofă geopolitică a secolului”¹.(172) Odată cu intrarea în funcția de președinte al
Rusiei în anul 2000, Putin a restabilit situația economică și cea internă. Realizarea unor proiecte
importante la nivel național (care vizau sănătatea, învățământul, creșterea demografică,dar și
agricultura) au fost posibile în urma veniturilor provenite din livrarea petrolului.

În ceea ce privește arena internațională, Rusia demostrează că nu dorește să renunțe la titlul de


mare putere, deținut de vechiul imperiu, apărâdu-și interesele ori de câte ori este nevoie, totodată
luâd parte și la activitatea G-8 în cadrul colaborării cu NATO și UE.

Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice

În timpul călătoriilor sale prin Rusia, scriitorul francez, profesor universitar Georges Nivat
surprinde în cartea "La pas prin noua Rusie - Memorie, tranziţie, renaştere" starea în care se află
ţara în perioada de după tranziţie. În Rusia nu a supravieţuit doar simbolica regimului comunist
ci se şi perpetueaza instituţiile şi supravieţuiesc mentalitaţile, educaţia şi valorile utopiei
colectiviste. Bogăţiile naturale trec din proprietatea statului în mâinile unor persoane favorizate
de către stat. Avem de-a face cu o Rusie postsovietică în care instituţiile democratice sunt fragile
iar cele ale autorităţii beneficiaza de aura invincibilitaţii şi libertatea indivizilor este singura forţă
capabilă să asigure ieşirea ţării din universul autoritarismului. Avem astfel de-a face cu o
democraţie controlată ce seamană mai bine cu o dictatură decât cu o democraţie adevarată.
Oamenii trăiesc cu nostalgia vechiului regim, vor întoarcere la acesta , au nedumeriri cu privire
la propria cetăţenie şi consideră că acum regulile lipsesc iar statul nu-şi mai îndeplineşte funcţiile
cu succes.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a avut de suferit atât din punct de vedere
economic şi militar cât şi teritorial . Numeroase sedii industriale se găsesc în paragină, litoralul
Mării Negre s-a micşorat, a ramas fără atracţiile turistice îndrăgite de rusi: Crimeea, Odessa,
plajele Letoniei etc. Puterea militară s-a divizat între fostele state ce alcătuiau Uniunea Sovietică,
iar statutul acesteia de superputere a avut de suferit. O constatare tristă este aceea că respectul
pentru natură în timpul comunismului a fost dat uitării astfel încat în urma acestei atitudini a
rămas un dezastru prezent chiar şi în zilele noastre. Exemple de injurii la adresa spiritului
arhitectonic al ţării sunt zonele îmbâcsite de reziduuri petroliere, teritoriile pe care s-au construit
vile fără rost(care în prezent sunt ale nimănui) şi complexele industriale nerevendicate. Tranziţia
în Rusia a adus cu ea o puternică occidentalizare.

Pentru Rusia,1991 a fost un an uimitor de grație,primul dintr-un șir de ani în care drumul

spre progres pare adesea suspendat pe marginea unei prăpastii.Prin elanul ei spre

progres,perestroika lansată de Mihail Gorbaciov,cu cinci ani în urmă,reînviase o societate

apatică.Cu zece ani înaintea Ucrainei,Rusia inventa “revoluția colorată”.Fără indoială,puciul îl

lovea pe cel care deschisese cutia Pandorei,pe Mihail Gorbaciov,care pierdea puterea,cu toate că

lumea din afară îl considera încă atotputernic.Rivalul său-cel care fusese inițial protejatul său-

Boris Elțîn,simbolul rezistenței împotriva puciului,devine stăpân pe situație.De fapt.Elțîn a ajuns

la putere cu doua luni inainte,pe 12 iunie 1991,când fusese ales președinte al Rusiei.Până atunci

nu existase președenția rusă,Gorbaciov se impotrivise acestei inovații,dar Elțîn a câștigat

alegerile.La 12 iunie s-a născut de fapt Rusia.

Omul care pune mâna pe putere a doua zi dupa puciul din august 1991 nu este întru totul

pregătit pentru rolul pe care va trebui să și-l asume.A doua zi după puci,singura constatare ce se

impune este aceea că URSS nu mai există.Alegerea unui președinte rus,cu doua luni

înainte,antrenase intrarea în scenă a unui stat rus rival pentru URSS.Cele doua drapele care

fluturau atunci pe Kremlin-cel roșu,al URSS și cel tricolor,al Rusiei-marchează de fapt

evaporarea statului sovietic.În ajunul puciului,Gorbaciov încercase să salveze Uniunea Sovietică


propunând un tratat pentru o Uniune “renovată”,deși aproape toate statele uniunii își

proclamaseră independența.24

În lichidarea Uniunii Sovietice,Elțîn acționase sub presiunea unei situații din ce în ce mai

degradate,care amenința să cuprindă întreaga Rusie.Dar reflectase și la eșecul

Gorbaciov,înțelegând că acest dezastru național și geopolitic ar putea să devină șansa Rusiei de a

se înscrie în sfârșit în Europa și în modernitate.Aștepta mult de la lumea occidentală:sfaturi

asupra drumului de urmat,ajutor material și mai ales recunoștință pentru că sacrificase imperiul și

potențialul rusesc.Rusia nu mai era un imperiu,economia se afla de multă vreme în declin,iar

situația politică din 1991 era în descompunere.Statul-partid dispăruse,țara nu dispunea nici de un

stat în adevăratul sens al cuvantului,nici de structuri de putere,nici de administrație.Armata era

demoralizată și prost echipată.Dar Elțîn spera că va putea să întemeieze noua Rusie pe elanul

democratic ce se manifestase atât de puternic pe vremea lui Gorbaciov.Intenționa să construiască

o democrație și o economie de piață.Pentru a se angaja în aventura transformării radicale a

economiei,Elțîn conta pe ajutorul extern.Dar occidentul este,la început, pasiv apoi năucit de

excesele economice și deraierile politice care au făcut ca,în 1993,visul despre democrație să se

reverse peste o dublă putere,având ca urmare asediul Parlamentului și dizolvarea lui.Dar

abilitatea lui Elțîn de a îndrepta situația și adoptarea unei noi constituții prin referendum

sugerează totuși că democrația rusă,deși ezitantă,începe să prindă contur.În consecință,NATO îi

va propune un „parteneriat pentru pace”,Elțîn semnează un “acord de parteneriat și cooperare” cu

Uniunea Europeană,și în sfârșit,FMI acordă un ajutor.

Anul 1993 a fost marcat de strângerea relațiilor dintre Rusia și instituțiile occidentale,în

contrast vizibil cu dezastrele acumulate începând cu ianuarie 1992.Pentru Boris Elțîn,cealaltă

24
Ibidem,pp.12-13
față a “tranziției” înseamnă definirea locului ce îi revine Rusiei în lume.Elțîn trebuia să țină cont

de prabușirea imaginii țării sale pe plan internațional.Statele Unite,care arbitrau viața

internațională în acel moment,erau partenerul cel mai căutat.Elțîn se duce la Washington,în iunie

1992 și negociază cu Bush-tatăl tratatul de reducere a armelor strategice SMART 2,care va fi

semnat la 3 ianuarie 1993,însă ratificat abia dupa șapte ani,ceea ce va genera o sursă de

dificultăți între cele două țări.25

Boris Elțîn s-a întors spre Europa,a facut din cucerirea destinului european propriul său

proiect.Țara lui este europeană,ea trebuie să se regăsească în Europa,oricâte dificultăți ar avea de

întâmpinat.Identitatea redobândită cu prețul pierderii imperiului impunea acestă cale.26

25
Ibidem,pp.16-17
26
Ibidem,p.16