Nu încape îndoială că Mihail Gorbaciov a fost unul dintre marii oameni politici ai secolului al

XX-lea. Unii îl consideră cel mai mare, pentru că a pus capăt Războiului Rece într-o manieră
admirabilă. A evitat un război atomic ( spre care se îndrepta omenirea în momentele de maximă
încordare Est-Vest) şi tradiţională baie de sânge care însoţeşte dezmembrarea unui imperiu. Alţii zic să
fim mai precauţi: secolul al XX-lea n-a fost doar Războiul Rece, ci şi două conflagraţii mondiale,
fiecare cu eroii săi.

Gorbaciov va rămâne în istorie drept opusul conaţionalilor săi Lenin şi Stalin ( dacă îi
consideram pe toţi sovietici şi nu ruşi sau georgieni). Lenin a adus comunismul, Gorbaciov l-a
spulberat ( e drept, fără să-şi fi propus asta).

Stalin a impus tirania în jumătate de Europa, Gorbaciov a alungat-o.

A fost, într-adevăr, un om providenţial. Sunt voci care spun: comunismul se prăbuşea şi dacă
nu era Gorbaciov, în locul lui venea altul care făcea la fel, lucru total neadevărat. Dacă după Brejnev-
Andropov-Cernenko ajungea “ la butoane” unul ca Brejnev, Uniunea Sovietică îngheţa pentru încă
treizeci de ani, iar odată cu ea, întreaga Europă de Est. Am fi păşit în mileniul al III-lea ca nişte iobagi
ai unei dictaturi sinistre. Ceauşescu ne-ar fi condus până la moarte şi chiar dincolo de ea.

Rolul providenţial jucat de Gorbaciov nu-l fereşte însă de interpretări subiective sau de-a
dreptul neadevărate.