(Decăderea) Căderea Imperiului Țarist si a Uniunii Sovietice.

Întrebarea Rusă(Rusiei) și prea extinderea imperială

Statul rus a colapsat de două ori in secolul al XX-lea. In 1917, Imperiul Rus s-a
dezintegrat in timp ce lupta si pierdea un război străin. Uniunea Sovietica s-a destrămat in
1991, in timp de pace, câteva decenii după ce a câștigat cel mai grandios război din lunga
istorie a războaielor Rusiei. Primul stat a colapsat înainte sa vina comuniștii la putere; al
doilea in timpul conducerii comuniste.

Multe lucrări s-au scris- si multe se vor mai scrie- despre cauzele ce-au dus la
destrămarea atât Imperiului Rus, cat si a Uniunii Sovietice.1 Studiul nostru este unul mult mai
modest, a centraliza anumiți factori distincți, anumite circumstanțe, si condiții, ce au
contribuit in mod substanțial la asemenea evenimente, fără a pretinde, totuși, ca aceste
„cauze” identificate mai jos sunt suficiente sau necesare pentru a se întâmplă ceea ce s-a
întâmplat.

Deosebindu-se de Imperiile moderne ale timpului ce-au decăzut in timp ce fostele

metropole au fost transformate in națiuni „normale” si state-națiuni, Imperul Țarist, iar apoi
cel Sovietic, au decăzut înainte de apariția unei națiuni ruse moderne, înainte ca națiunea-stat
rusa sa fi apărut. Un factor major in colapsul imperial din 1917, dar si in colapsul Sovietic din
1991, s-a dovedit a fi conflictul dintre statul imperial si emergenta națiune rusa sau
„societate”. In ambele căzuți, „Rusia” a contribuit la decăderea „Imperiului”. Asemenea duce
spre concluzionarea ca ambele imperii au eșuat a rezolva „Întrebarea Rusiei”(„Problema
Rusiei”), fără îndoială a lor cea mai importanta întrebare, problemă, naționalistă.

Un alt factor major in decăderea celor doua imperii a fost prea extinderea. Si-au
stabilit, impus, heghemonia asupra altor națiuni si teritorii ce au refuzat a recunoaște Rusia,
sau, și Uniunea Sovietica, ca pe o civilizație superioară, având o forma superioară a
economiei sau o stabilitate si performanță preeminentă guvernamentală, calități pe care un
imperiu trebuie sa le stăpâneasca, desigur, in cazul in care stăpânirea imperială nu se bazează
doar pe forța coercitivă. A menține heghemonie asupra acestora in lipsa unor asemenea
recunoașteri necesita o disproporționată dependență pe forța coercitivă, iar aceasta a făcut ca
domnia, stăpânirea rusă in „Europa” să fie o povară pentru populația rusa, ce la rândul ei a
contribuit mai departe la alienarea rușilor de statul „lor”. Acestea erau obstacole adiționale
pentru formarea unei națiuni ruse moderne. Astfel includerea celorlalte națiuni sub dominația
Imperiala/Sovietica a afectat in mod negativ condițiile in care populația de națiune rusa trăia.
Fiind chemați, chiar si in mod coercitiv, de către conducătorii lor, atât țariști cat si comuniști,

1
Alexander Dallin, "Causes of the Collapse of the USSR," Post–Soviet Affairs, vol. 8, no. 4 (October-
December 1992), pp 279-302.
a servi „cauza măreața” pentru imperiu, celor de națiune rusa fiindu-le dificil a se identifica
într-o forma politica distincta si independenta de cea a imperiului.

Vizând cele spuse, suntem interesați in mod special, de elementele experiențelor

trecute in care s-ar putea descoperii anume trăsături ce ar putea ajuta identificării mișcărilor
viitoare, utile învățării sub forma anumitor lecții. Spusele faimoase ale lui Hegel, „the only
lesson history teaches is that men do not learn lessons from history”, adesea sunt citate, in
mod relativ greșit, fiind scoase din context: Hegel nu a spus ca nimic altceva nu s-ar putea
învață din istorie, problema, spunea el, problema era ca oamenii nu știau cum a învață, a
înțelege o forma relativ mai profunda aflata in spatele anumitor evenimente concrete. 2

Ce vrem sa spunem prin imperiu? Exista multe definiții valabile, iar noi nu încercam a
forma una noua aici, ne vom ajuta de unele descrieri a imperiului formate de alții, ce par
ajutătoare spre finalitatea studiului nostru. Astfel Ghiță Ionescu vedea „trei elemente de baza”
intr-un imperiu: 1.”Un puternic centru politic, animat de misiuni de expansiune istorice”,
2.”Putere coercitiva, relevanta, religioasa sau ideologica”, si 3.”Un scop valid al finalității
practice al elitelor”.3

Pentru Dominic Lieven, „en empire has to be a great power”, dar trebuie, de
asemenea, „to play a major role in shaping . . . the values and culture of an historical epoch.
To be a great power has implications as regards resources, ideologies, expansinist temptations
and culture stzle which, in historical terms, are implicit in the concept of empire”. 4

In final, Istvan Hont vedea un imperiu ca „a kind of territorial state-system within

which entire populations or nations (even if they might retain the appearance of being the
inhabitants of a distinct and separate territory) are considered as either superiors or inferiors.”
Hont ii dadea dreptate lui Michael W. Doyle, privind faptul ca „Empire . . . is a relationship,
formal or informal, in which one state controls the effective political sovereigntz of another
political society. It can be achieved by force, by political collaboration, by economic, social,
or cultural dependence.”5

Astfel, urmând acești autori, putem conclude calificării unui imperiu ca, politic trebuie
sa fie o putere majora si recunoscuta internațional calității acesteia; Pentru a se extinde pe un
teritoriu extins si pentru a include diferiți oameni sub un sistem legal si administrativ diferit;
sa fie înzestrata cu un puternic sens ideologic sau religios, misiune transcendenta considerării
puterii politice; si sa acționeze ca un lider, conducător in sfera culturala.

De la război la revoluție, 1914-1917

2
Hegel
3
Ghita lonescu, The Break-up of the Soviet Empire in Estern Europe (Baltimore: MD: Penguin. 1965). p. 7.
4
Dominic Lieven, „The Russian Empire and the Soviet Union as Imperial Polities,” Journal of Contemporary History,
vol 30 (1995), pp. 607-36. Quatation on p. 608.
5
Isvan Hont. „The Permanent Crisis of a Divided Mankind: ’Contemporary Crisis of the Nation State’ in Historical
Perspective,” in John Dunn, ed., Contemporary Crisis of the Nation State? (Oxford, UK, and Cambridge, MA:
Blackwell, 1995), p. 172, quating from Michael W. Doyle, Empires (Ithaca: Cornell University Press, 1986), p.45
 Nu vom cunoaște niciodată in ce direcție Rusia s-ar fi îndreptat daca războiul n-ar fi
intervenit in 1914. Dar a intervenit. Deja de la începutul anului 1916 pana in 1917, era clar,
Rusia pierdea războiul. Chiar si războiul cu Japonia din 1904-1905, Marele Război a
evidențiat si exacerbat problemele nerezolvate ale Rusiei. O serie de creșe a dus la abdicarea
țarului si la căderea monarhiei in Martie 1917. O noua Rusei era îndreptata spre un guvern
provizoriu ales din partidele Duma. Oamenii rus, erau, sau cel putina sa părea, in controlul
propriului stat. O elective generală avea sa se tina pentru a selecta ansamblul constituent care
va stabili Rusia ca o tara democratica si progresiva, rezolvând problema iminenta, aceea a
reformării terenurilor, drepturi grupurilor naționaliste si religioase, pe scurt, avea sa
completeze procesul de formare a unui stat modern Rusia, in liniile occidentale.

In câteva luni, in Noiembrie 1917, guvernul provizoriu era terminat si Bolșevicii era la
putere cu propriul lor guvern „sovietic”. Relativ surprinzător fiind faptul ca exista câțiva
studenți, ocazional persoane populare, ce scriu ca „in 1917, Bolsevicii sub conducerea lui
Lenin l-au învins pe țar.” Dar Bolșevicii nu l-au invit pe țar, ci ei au nimicit primul guvern
democratic al Rusiei.

Istoricii listează o varietate de cauze si circumstanțe, cum ar fi continuarea unui război

deloc dorit, ceea ce l-a ajutat pe Lenin si pe camarazii sai sa ajunta la putere, intai in
Petrograd si Moscova, iar apoi, după un război civil sângeros, pe aproximativ tot fostul
imperiu.

1917: Căderea Imperiului, refacerea unei Națiuni.

De ce supraviețui democrata Rusei mai puțin de un an? De ce au câștigat Bolșevicii?

Toate aceste evenimente in secvența aceasta, înlăturarea monarhiei, căderea democrației si
victoria Bolșevica, a fost dovada ca procesul facerii, întemeierii națiunii ruse nu era complet
pana in 1917.

Populația Rusiei, având in cuget nucleul etnic oamenilor ruși, a rămas divizata din
cauza a mai multor linii greșite. Societatea educată a populației urbană a fost alienată de statul
imperial; o parte mare a clasei industrial muncitoare a fost separată nu numai de stat, dar si de
„societate”; si, cel mai important, masele țărănimii, respectiv majoritatea Rusiei, trăiau într-o
lume separata social, dar si cultural de societatea burgheza si lumea urbana. Este bine
cunoscut faptul ca Bolșevicii au fost capabili a suportul țărănimii in lupta lor pentru putere,
chiar daca programul, cum a fost evidențiat imediat după, a fost defavorabil intereselor si
aspiraților acestora. Dar in 1917, precum Pipes explica, „țăranul a fost revoluționar doar într-
un singur aspect: acesta nu recunoștea dreptul privat al pământului.” Chiar dacă majoritatea
pământului arabil era in posesia țărănimii, aceștia „râvneau” pământul stăpânilor lor si al
comercianților. Pipes vedea in „prevalenta comuna atomizării in Rusia Europeana . . . lângă
moștenirea iobăgiei, un fapt fundamental al istoriei sociale a Rusiei.” Colapsul țarismului este
explicabil prin „profunde greșeli politice si culturale, ce au prevenit regimul țarist a se ajusta
la creșterea economica si culturala a tarii,” iar aceste erori au devenit fatale sub condițiile unui
război. „Avem de a face cu o tragedie naționala a cărei cauze zace adânc in trecutul tarii.”6

Pipes elaborează mai departe pana la punctul următor:

„Problema cu țărănimea rusa, nu a fost opresia, ci izolația. Aceștia erau izolați de viată
politica, economica si culturala a tarii, astfel neafectați de schimbările ce s-au produs de când
Petru cel Mare a ghidat drumul Rusiei spre occident . . . Țărănimea a rămas cufundata in
cultura <Moscovita> : cultural, aceștia aveau in comun cu elita clasa, ce aveau in comun
populația nativa a coloniilor Britanice din Africa cu Anglia Victoriana.”7

Unul poate rămână nu întocmai convins de Pipe in aserțiunea acestuia vizând condiția
economica a țărănimii, si totuși sa recunoască forța argumentului sau despre consecințele
negative ale culturii țărănimii si legala izolare de „societate”. Posibil ca aceasta izolare sa nu
fi afectat atât de tare dacă energia si resursele aruncate pe Rusificarea populației non-ruse, in
special Polonia, ci investite in Rusificarea țărănimii din curtea Marii Rusiei, prin învățarea
acestora a citi si a scrie. Asemenea este doar o ilustrație despre cum „Întrebarea Poloneze” a
afectat profund, si fatal, dezvoltarea interna a Rusiei.

Mark R. Beissinger avea dreptate afirmând faptul ca „aserțiunea naționala a

minorităților Rusiei nu au doborât regimul țarist”, ci ca „elitele naționaliste . . . au avut grija a
declara state naționale in chaosul si confuzia ce a izbucnit”. Deși, este greu a accepta
asemenea, ca „sistem țarist a colapsat pe cont propriu.”8

In acel timp, acei ce priveau Rusia in lumea istoriei Europeană, incluzând majoritatea
populației educate a Rusiei, națiunea sau societatea rusa, se emancipase de statul imperial in
martie 1917 si începuse sa stabilească Rusia ca o „tara normala”. Cu siguranța ca ei aveau
dreptul de a celebra căderea monarhiei ca o concluzie a unui război politic ducându-se înapoi
la Decembriști si la imediata revoluție din 1905, chiar dacă cauza imediata a învingerii
monarhiei a fost spontana demonstrării populară. Marsul Rusiei din 1917 a fost văzut prin
analogie cu revoluțiile din 1789 si 1849 din „Europa”. Deși, putini au observat faptul ca cea
mai mare parte a populației Rusiei, țărănimea, nu fusese încă transformata într-o națiune
conștienta, spre deosebire de cei din Europa, ce deja deveniseră francezi sau germani, sau din
interiorul Imperiului Rus, polonezi, finlandezi sau Lituaniei. Conducătorii ce au urmat la
putere nu au făcut destul spre a „naționaliza” masele, a aduce țărănimea într-o imagine larga a
comunității națiunii Ruse. Într-adevăr fiind discutabil faptul ca o parte din etnicitatea
țăranilor Ucrainei, ce oficial Rusia i-a denumit „Mici Ruși” (Little Russians), afișau o
conștientizare a faptului ca erau Ucrainei prin naționalitate, o parte relativ mai mare decât
partea țăranilor etnici „Marii Rusiei” (Great Russian”), ce gândeau in termenii unei națiuni
sau stat Rus. Dacă acesta a fost cazul, atunci o reconceptualizare a revoluției de la 1917 ar
clarifica lucrurile. Școlarii, in genere, asumau faptul ca deși a fost o revoluție sociala in Rusia
in 1917, nu exista „problema naționala” a Rusiei. In conformitate cu asemenea viziune,

6
Richard Pipes, Russia under the Bolshevik Regime (New York: Alfred A .(1993). pp. 494,497.
7
Ibid., p.493
8
Mark R. Beissinger, 'The Persisting Ambiguity of Empire," Post-Soviet Affairs”, vol.11, no. 2 (1995), p. 160.
subiectul revoluției din Rusia aparține istoriei sociale, iar aceasta istorie sociala dobândește o
adițională conotație a națiunii, secundară in importantă in problema reala a limitelor etnice, ca
Ucraina, dar nu si in Rusia „la propriu”.9 Deși, dacă Pipes avea dreptate atunci când susținea
faptul ca exista o foarte mare diferența intre clasa rurală si cea urbană in societatea Rusiei,
încât asemenea prevala peste oricare solidaritate naționala intre clase, confirmat fapt de
evenimentele de la 1917 si războiul civil de după, o concluzie despre eroarea construirii
națiunii ruse este garantată. 10

Argumentul ca acțiunile din Noiembrie 1917 au constituit „distrugerea unei națiuni”

poate fi susținut chiar de politicile Bolșevice, având in vedere ca aceștia priveau Rusia, in
cuvintele lui Pipes, ca „o rampă de lansare pentru revoluția lumii”.11 Este implauzibil faptul
ca țărănimea si muncitorii ce i-au susținut pe Bolșevici, de asemenea, considerau revoluția
lumii ca prioritate primordiala. Pot asemenea oamenii sa formeze o națiunea si totuși sa
cedeze in fata unui grup evident de visători, dacă nu chiar nebuni, lansând o republica
mondiala socialista? Istoricul rus Yurri Got’e scria in jurnalul acestuia, pe data de 22 Ianuarie
1918: “Ce fel de națiune este aceea ce permite asemenea experimente manifestate pe ea
însăși?”. 12

Utopia Sovietică

După 1917, procesul construirii națiunii ruse a fost întrerupt sau derivat de
experimentul comunist, in care un imperiu a fost restaurat, sau, mai exact, un nou imperiu a
fost fondat pe principii anti-naționale, universaliste si ideologice. Statul Comunist se
autodefinea, in termeni largi, ca o alternativă a „capitalismului” si a ordinii politice, sociale si
culturale a acestuia. Scopul era unul cu mult mai grandios, nu doar prosperitate statului Rus si
a Uniunii Sovietice, Lenin si camarazii săi, in 1917 aveau ceva diferit in gând. Acela ca
URSS-ul sa asigure un model alternativ al modernizării, superior celui reprezentat de „Vest”.

După 1917, Bolșevicii s-au convins că sistemul lor, astfel, conducerea lor, se va
extinde cu mult dincolo de reticentele parți alte fostului imperiu, ca Polonia sau Finlanda; ei
chiar credeau ca reprezentau prototipul unei singure civilizații globale. Chiar si pentru Stalin,
„socialism într-o țară” era doar începutul.13 Caci sovieticii considerau sistemul lor superior si
favorabil si pentru alte tari, aceștia si-au impus sistemul si in statele Est Centrale Europene,

9
27. lurii Vladimimvich Got'e. Time of Troubles, translated, edited and introduced by Terence Emmons
(Princeton:P rinceton University Press, 1988),p . 103.

10
Ronald Grigor Suny, "Ambiguous Categories: States, Empires and Nations, „ Post-Soviet Affairs, 1995, vol 11,
no.2, p.192.
11
Pipes, Russia under the Bolshevik Regime, p. 497.
12
lurii Vladimimvich Got'e. Time of Troubles, translated, edited and introduced by Terence Emmons
(Princeton:P rinceton University Press, 1988),p . 103
state pe care le „controlau” după 1915. Dar, in final, n-a existat nici socialism si nici o singura
tara.14

De ce s-a destrămat Uniunea Sovietica?

Desigur, imperiul Sovietic in Europa nu s-a destrămat din simpla cauza ca Est
Europenii si-au respins statusul colonial al tarilor lor, ca muncitorii s-au simțit exploatați, si ca
intelectualii râdeau in fata ideologiei Sovietice. Colapsul a urmat după populara realizare, ce a
venit cu Războiul Rece, aceea ca Designul Grandios Sovietic a dat greș. Cum spunea Pearson
„Războiul Rece a încordat si distorsionat Imperiul Sovietic pana la un grad de nerecunoscut,
dovedindu-se invalid . . . așa cum au făcut si primul si al doilea război”. Eric Hobsbawm a
ajuns la o concluzie identică: „din punct de vedere internațional, URSS-ul a fost ca o tară
comprehensiv înfrântă, ca după un război major, doar că fără război.” 15 Iar ca factori in
asemenea deznodământ, el continuă, Europa de Est a fost „Călcâiul lui Achilles al sistemului
Uniunii Sovietice.”

De ce sa fi fost Europa de Est “Călcâiul lui Achilles”? Nu era întregul proiect

comunist internațional in esență? Răspunsul întrebării se afla dincolo de problema Războiului
Rece.

Sistemul Sovietic era bazat pe idea că în timp ce statul- națiune era forma politică
normala a perioadei capitalismului, socialismul prin natura sa era internațional, sau chiar
supranațional. Această forță internațională avea să depășească sistemul capitalist. Deși, de la
începutul anilor 1930, sub conducerea lui Stalin, URSS-ul începuse să se identifice cu
tradițiile si politica externă a imperiul țarist, astfel națiunea rusă primind statusul de „frate mai
mare”.

Identificarea publică si oficială a Uniunii Sovietice cu Rusia țaristă a devenit si mai

puternică in timpul, si după al Doilea Război Mondial. Dar, chiar dacă URSS-ul începuse să
se asemene Rusiei țariste, atribuindu-i limbii si națiunii Ruse o poziție superioară, nu a
renunțat la a pretinde a reprezenta prototipul unei noi civilizații socialiste superioară
„capitalismului”, una ce in final va înlocui acest sistem in toata lumea. Cu asemenea relații
internaționale aveau de a face Est Europenii după 1945.

După moartea lui Stalin, într-o situație internațională diferita, Nikita S. Khrushchev a
reînnoit lupta Comunistă împotriva puterilor capitaliste. Noul partid politic oferea un program
precis atunci când URSS avea sa depășească Europa Occidentală, iar apoi Statele Unite in
indicatori variabili economici si sociali. Liderii Sovietici erau convinși de faptul ca a fi in
competiție cu Vestul necesita, cel puțin, a egala puterea militară a URSS-ului cu cea a Statelor
Unite, si a combate fiecare mișcare făcută de Statele Unite, in special in Lumea a Treia. Așa
cum au grăit in Moscova in anii 1970, asemenea trebuie făcut deoarece „Statele unite intervin
in politica interna sovietică oriunde in lume.”

14
For my earlier attempt to address this question see "After Empire: What?
Daedalm, vol. 123, no. 3 (Summer 1994), pp. 21-39.
15
Eric Hobsbawm, 7he Age of Extremes: A History of the World, 1916-1991 (New York: Pantheon Books)
1994, p.492.
 Pentru un timp, Sovietici păreau sa câștige. Apoi a devenit din ce in ce mai clar faptul
ca Sovieticii nu puteau „produce o ordine sociala <of both Virtue and Plenty>.” Ernest
Gellner scria, „Japonezii si alte state Est Asiatice au arătat ca se poate depăși capitalismul al
vestului, dar asemenea se poate realiza prin Confucianism si nu print-o adaptare marxistă a
ideilor lui Adam Smith.”16

Realizarea a cauzat o pierdere a speranței, sau lipsita speranței producea o determinare

si mai firmă opunere contra comunismului. Europenii de Est vedeau mai clar decât cetățenii
Sovietici, că Vestul câștiga. Aceștia ar fi putut fi de acord cu Kenneth Minogue si Beryl
Williams, ce caracterizau comunismul ca „o forma abortivă a modernizării” si „o imitație ce
pretinde a fi superioară performantelor originalului.”17

Est Europenii aveau motive bine întemeiate de a rejecta superioritatea Rusiei. Aceștia
erau de acord cu Benedict Anderson ce se întreba in 1983 dacă URSS nu era doar o
reminiscență a predecesorul imperial din secolului al XIX-lea, si un precursor al organizării
umanității din secolul al XX-lea.

16
Emest Oellner, "Nationalism in the Vacuum:' in Motyl, ed., Thinking Theoreticaily, p. 248
17
Kenneth Minogue and Beryl Williams, "Ethnic Conflict in the Soviet Union: The Revenge of Particularism”,
in Motyl, ed., Thinking Theoretically, p. 241.